1. /20 IUNIE 2022 - ISTORIE PE ZILE: Evenimente; Nașteri

Evenimente

·         451: A avut loc Bătălia de pe Câmpiile Catalaunice sau bătălia de la Chalons, pe teritoriul actualei Franțe, și a fost ultima mare bătălie a antichității, precum și una dintre cele mai sângeroase bătălii din istorie. O coaliție sub comanda generalului roman Flavius Aetius și a regelui vizigot Theodoric I a învins o armată condusă de regele hun Attila, marcând sfârșitul dominației militare hunice în Europa.

·         1248: Universitatea din Oxford primeste statutul sau regal. Nu se cunoaste data exacta a intemeierii acestui lacas de cultura, dar există dovezi ale existentei sale încă din 1096, ceea ce o face cea mai veche universitate de limba engleză din lume  și a doua, cea mai veche universitate din lume. S-a dezvoltat rapid dupa  1167, dupa ce regele Henry al II-lea a interzisstudentilor englezi sa urmeze cursurile  Universitatii din Paris. Universitatii i–a fost acordat un hrisov domnesc in 1248, în timpul domnieiregelui Henric al III- lea.

·         1402 – Batalia de la Angora (Ankara): Tatarii infrang armata Turca.

·         1567 - evreii sunt expulzaţi din Brazilia, printr-un ordin al regentului Don Henrique.

·         1656 - Regele polonez Jan al II-lea Casimir recucereşte Varşovia.

·         1825 – A avut loc încoronarea regelui Franţei Charles X Bourbon.

·         1837: Regina Victoria I a Regatului Unit urmează la tron unchiului ei regele William al IV- lea. A domnit 64 de ani, până în anul 1901, având una ditre cele mai lungi domnii. Victoria Alexandrina (n. 24 mai 1819, Londra – d. 22 ianuarie 1901, Isle of Wight) a fost regina Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei din 1837 până în 1901, împărăteasă a Indiilor, din 1877 până în 1901, și stăpână a celor 28 de colonii britanice. La 24 mai 1837 Victoria a împlinit 18 ani, regența fiind astfel evitată. La 20 iunie 1837, regele William al IV-lea a murit de insuficiență cardiacă la vârsta de 71 de ani, iar Victoria a devenit regină a Regatului Unit la vârsta de 18 ani, succedând unor suverani mediocri, care discreditaseră instituția monarhică. În jurnal ea notează: „Am fost trezită la ora 6 de mama, care mi-a spus că arhiepiscopul de Canterbury și lordul Conyngham erau aici și voiau să mă vadă. M-am dat jos din pat și m-am dus în sală (numai în rochia de noapte) și m-am întâlnit cu ei singură. Lordul Conyngham mi-a făcut cunoscut faptul că bietul meu unchi, regele, nu mai era de la 12 minute după ora 2 din această dimineață, și în consecință, Eu sunt regină.” Documentele oficiale întocmite în prima zi a domniei ei au descris-o ca fiind Alexandrina Victoria, însă primul ei nume a fost retras la dorința ei și nu a mai fost utilizat. Ascensiunea sa la tron pune capăt „uniunii” dintre Marea Britanie și Hanovra, deoarece acolo, sub Legea Salică, femeile nu puteau guverna. Hanovra a trecut unchiului ei, nepopularul Duce de Cumberland și Teviotdale, care a devenit regele Ernest Augustus I. (Era al cincilea fiu și al optulea copil al regelui George al III-lea). El era moștenitorul ei prezumptiv până când ea urma să se mărite și să aibă copii. Încoronarea a avut loc la 28 iunie 1838 și a devenit primul monarh care a avut reședința la Palatul Buckingham. Ea a moștenit veniturile ducatele de Lancaster și Cornwall și i-a fost acordată o listă civilă de 385.000 £ pe an. Prudentă din punct de vedere financiar, ea a plătit datoriile tatălui ei.

·         1840: Samuel Morse a obtinut brevetul pentru inventarea telegrafului electromagnetic, un aparat cu ajutorul caruia putea transmite la distanta un mesaj. Si-a prezentat inventia la Universitatea din New York la 24 ianuarie 1838.

·         1866 - Italia declară război Austriei.

·         1867: Presedintele american Andrew Johnson anunta cumpararea teritoriului Alaska de la Rusia. La negocierile privind cumpararea acestui teritoriu a participat Consulul american la Sankt Petersburg in Rusia, romanul George Pomut, care a avut meritul de a obtine de la rusi Alaska la modestul pret de 7,2 milioane de dolari. Cu această ocazie, Pomut a participat și la încheierea tratatului americano-rus.

·         1894: Bacteriologul  Alexandre Yersin descopera  bacilul  pestei si identifica drept vectori ai raspandirii epidemiei, sobolanii. In 1895, fondeaza o filiala a  Institutului  Pasteur la  Nha Trang, in Vietnamul pe atunci colonie franceza pentru a fabrica seruri antipestoase.Va pune de asemenea la punct un vaccin.

·         1900: Membrii societatii secrete chineze Yihetuan, supranumita “Boxerii”, se rascoala contra prezentei staine in China, invadand misiunile catolice ,omorand preotii si pe ambasadorul Germaniei, von Ketteler. Puterile coloniale prezente in China dupa Razboiului Opiului din 184o au reactionat imediat obligand-o pe imparateasa vaduva Cixi sa fuga din Pekin.

·         1904 - În această zi în Paris este înfiinţat Association Internationale des Automobile Clubs Reconnus (AIACR), un organism care la acea dată se ocupa de organizarea curselor automobilistice timpurii în care francezii erau pionieri. Ulterior asociaţia a căpătat autoritate la nivel european şi chiar mondial fiind redenumită FIA. Momente cheie în istoria FIA sunt anu 1946, atunci când asociaţia a cerut standardizarea regulilor în Grand Prix, fapt ce a dus practic la primul sezon oficial de Formula 1 în 1950. În 1973 o altă competiţie foarte apreciată azi a fost înfiinţată de FIA, a 42-a ediţie a Raliului Monte Carlo a devenit practic prima etapă din istoria World Rally Championship (WRC). În 1987 FIA a stabilit şi primul sezon al World Touring Car Championship. 10 ani mai târziu FIA a preluat controlul asupra BPR Global GT Series, transformând-o astfel în FIA GT şi dând naştere astfel celei mai importante competiţii de Gran Turismo din lume. În prezent FIA este condusă de Jean Todt are 222 membri şi îşi are sediul la Place de la Concorde, Nr 8, în Paris.

·         1912: are loc Greva generală a muncitorilor din București, România.

·         1928: Are loc, la București, primul concurs național de decatlon.

·         1936: A avut loc Conferința Internațională de la Montreux (Elveția) ce a avut ca scop stabilirea unui nou regim al strâmtorilor Bosfor și Dardanele; Convenția încheiată confirma principiul libertății de trecere și de navigație prin strâmtori pentru navele comerciale ale tuturor statelor pe timp de pace, precum și în timp de război dacă Turcia nu era parte beligerantă; delegația română a fost alcătuită din Nicolae Titulescu, ministrul Afacerilor Străine, Constantin Contescu și Vespasian V. Pella, miniștri plenipotențiari.

·         1937: Regele Carol II-lea al României a întreprins o călătorie prin Basarabia de Sud, vizitînd localitățile Cetatea Albă, Bugaz, Șaba și Budachi.

·         1938: În perioada 20 iunie - 25 iulie 1938 s-a desfășurat procesul de acoperire cu alamă a modulelor din fontă ale „Coloanei fără sfârșit", operă a sculptorului Constantin Brâncuși, a cărei construcție a început la 15 august 1937.

·         1940: A fost inaugurat, la Bucuresti, Institutul de Antropologie, intemeiat prin stradaniile doctorului Josef Francisc Rainer (astazi Institutul de Antropologie “Francisc Rainer” al Academiei Romane). După 1944, Institutul de Antropologie îşi încetează oficial existenţa, deşi cercetarea antropologică se continuă sub conducerea profesorului Alexandru Tudor. Începând din anul 1950, profesorul Ştefan Milcu, împreună cu un număr de colaboratori din fostul Institut, înfiinţează un „colectiv de antropologie” în cadrul Institutului de Endocrinologie (1950-1963). Abia după 1990, Institutul îşi redobândeşte personalitatea juridică, intrând în subordinea Academiei Române, mai întâi ca Centru de Cercetări Antropologice, (1990 -2007) şi, în cele din urmă, sub titulatura actuală de Institut de Antropologie „Francisc I. Rainer”

·         1940: Al Doilea Război Mondial. Italia începe o invazie nereușită a Franței, dupa ce declarase  război Franței și Marii Britanii în seara zilei de 10 iunie.  Au existat unele lupte sporadice între patrule italiene  și   franceze pe Linia  Alpilor. La 17 iunie, Franța a anunțat că va încerca un armistițiu cu Germania. Pe 21 iunie, cand un armistițiu franco-german era pe cale de a fi semnat, italienii au lansat o ofensivă generală  în sectorul nordic și   de-a lungul coastei. Ei pătruns câțiva kilometri pe teritoriul francez întampinand o  rezistență puternică. Ofensiva s-a oprit  înainte ca obiectivele principale sa fi fost atinse, cea mai importanta cucerire italiana fiind orașul de coastă Menton. În seara zilei de 24 iunie, un armistițiu a fost semnat la Roma. Acesta a intrat în vigoare doar după miezul nopții, la 25 iunie, în același timp cu armistițiul cu Germania (semnat la 22 iunie). Italia a  ocupat teritoriul  capturat în  luptă si  o zonă demilitarizată a fost creată pe partea franceză a frontierei. De asemenea, controlul economic italian a fost extins în sud-estul Franței până la râul Rhône și Italia a obținut anumite drepturi și concesii în unele colonii  franceze. O comisie de control a respectarii armistițiului, Commissione Italiana d’Armistizio con la Francia (CIAF), a fost înființată în Torino.

·         1942    - Trupele germane cuceresc oraşul Tobruk din Africa.

·         1943: Se inaugurează la București, în parcul Cișmigiu, ansamblul de busturi - Rondul Român. În cadrul ansamblului sunt amplasate busturile scriitorilor: Vasile Alecsandri, Nicolae Bălcescu, Ion Luca Caragiale, George Coșbuc, Ion Creangă, Bogdan-Petriceicu Hașdeu, Ștefan Augustin Iosif, Alexandru Odobescu, Alexandru Vlahuță, Duiliu Zamfirescu, Mihai Eminescu și Titu Maiorescu.

·         1944: Se crează, pe baza unei platforme comune, Blocul Național Democrat (BNM) din România, alcătuit din partidele Comunist, Social-Democrat, Național-Țărănesc și Național-Liberal. Platforma cuprindea următoarele obiective: încheierea fără întîrziere a armistițiului cu Națiunile Unite, ieșirea României din războiul purtat alaturi de Germania, eliberarea țării de sub ocupația germană, alăturarea ei Națiunilor Unite și restabilirea independenței și suveranității naționale, înlăturarea regimului de dictatură și înlocuirea lui cu un regim constituțional, democratic.

·         1946: Candidatul   Partidului  Progresist al Muncitorilor  Canadieni, Fred Rose, este condamnat pentru spionaj în favoarea Uniunii Sovietice.El va primi  o pedeapsă cu închisoarea de şase ani. Sindicalistul comunist  Fred Rose, al cărui nume real Rosenberg, a aderat la Partidul Comunist la sfârşitul anilor 1930. Arestarea lui Fred Rose a avut loc  aproximativ în acelaşi timp cu cea a lui Raymond Boyer, un profesor de la Universitatea McGill, de asemenea, acuzat de spionaj.

·         1954: S-a inaugurat podul cu tablier metalic peste Dunare la Giurgiu, numit Podul Prieteniei, pe atunci cel mai mare pod combinat (de cale ferata si rutier) din Europa, construit in doi ani si jumatate, in colaborare cu alte tari vecine. La 14 iunie 2013 a fost inaugurat podul Calafat-Vidin. Până în acel moment, pe porţiunea de 470 kilometri din Dunăre care formează graniţa bulgaro-română era în funcţiune numai podul dintre Giurgiu şi Ruse.

·         1955: Are loc cea mai îndelungată eclipsă totală de soare a secolului: 7 minute și 8 secunde, observată în Filipine.

·         1959: A avut loc premiera bucureșteană a operei „Falstaff", de G. Verdi, avându-l în rolul titular pe Petre Ștefănescu-Goangă.

·         1963: Reprezentanți ai SUA și URSS au semnat un acord de instalare a „liniei fierbinți" – telefonice – între Washington și Moscova. Ea a devenit operațională din luna august a anului 1963.

·         1990: A avut loc şedinţa solemnă a învestirii noului preşedinte al României. Ion Iliescu a rostit jurământul de credinţă şi a anunţat că îl desemnează în funcţia de premier pe Petre Roman.

·         1991: La Tribunalul Municipiului București a fost înregistrat Partidul „România Mare".

·         1991: Berlin-capitala Germaniei reunificate. După căderea Zidului Berlinului în 1989 şi reunificarea Germaniei , în 1990, Bundestagul (Parlamentul) german a decis să dea din nou Berlinului statutul de de capitala a tarii. Palatul Reichstag , ars de către nazişti în 1933 si distrus in mare parte de bombardamentele aliate in cel de-al doilea razboi mondial va fi renovat şi va găzdui Bundestagul( Parlamentul german), începand cu anul 1999.

·         1992: Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a hotarat, in sedinta din 20 iunie 1992, canonizarea ca sfinti a voievodului Constantin Brancoveanu si a copiilor lui, precum si a “binecredinciosului voievod Stefan cel Mare si Sfant”, praznuit la 2 iulie. Totodata, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât „ca de acum şi până la sfârşitul veacurilor, în întreaga Biserică Ortodoxă Română, să se numere cu sfinţii şi să se cinstească după pravilă cu slujbă specială şi cu acatist toţi sfinţii din neamul românesc, ştiuţi şi neştiuţi, pentru a căror cinstire se instituie Duminica Sfinţilor Români, care va fi aşezată în calendarul Bisericii noastre, în fiecare an, a doua Duminică după Pogorârea Duhului Sfânt, arătându-se prin aceasta lucrarea Sfântului Duh în Biserica noastră de-a lungul veacurilor” Constantin Brâncoveanu (n. 1654 – d. 15/26 august 1714) a fost domnul Țării Românești între anii 1688 și 1714, având una din cele mai lungi domnii din istoria principatelor române. Mare boier, nepot de soră al domnului Șerban Cantacuzino, el a moștenit și a sporit o avere considerabilă, care consta în proprietăți imobile, bunuri mobile și sume de bani depuse în străinătate. În timpul în care a domnit, Țara Românească a cunoscut o lungă perioadă de pace, de înflorire culturală și de dezvoltare a vieții spirituale, în urma sa rămânând un mare număr de ctitorii religioase și un stil arhitectural eclectic ce-i poartă numele. Ștefan al III-lea, supranumit Ștefan cel Mare (n. 1433, Borzești – d. 2 iulie 1504, Suceava), fiul lui Bogdan al II-lea, a fost domnul Moldovei între anii 1457 și 1504. A domnit 47 de ani, durată care nu a mai fost egalată în istoria Moldovei. În timpul său, a dus lupte împotriva mai multor vecini, cum ar fi Imperiul Otoman, Regatul Poloniei și Regatul Ungariei. Biserici și mănăstiri construite în timpul domniei sale sunt astăzi pe lista locurilor din patrimoniul mondial.

·         1994: România a ratificat la Strasbourg, Convenţia asupra Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale a Consiliului Europei, împreună cu protocoalele adiţionale.

·         1995 - S-a redeschis, dupa o perioada de intrerupere de 50 de ani, Bursa de Valori Bucuresti; primele tranzactii s-au realizat la data de 20.11.1995, in incinta pusa la dispozitie de Banca Nationala a Romaniei.

·         1996: Orașul Berlin a devenit, oficial, unul din sediile ONU, găzduind două instituții ale organizației : Voluntarii ONU și Secretariatul Convenției-Cadru asupra schimbărilor climatice.

·         1997: Este inaugurat în fosta închisoare de la Sighetu Marmaţiei, Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei („Memorialului Sighet”). Lucrarea de cea mai amploare artistică este grupul statuar „Cortegiul Sacrificaților„, realizat de sculptorul Aurel I. Vlad, care tinde să devină una din emblemele muzeului. Este vorba de optsprezece siluete umane mergând spre un zid care le închide orizontul, așa cum comunismul zăgăduise viața a milioane de oameni. Prezentată în 1997 în lemn, lucrarea a fost turnată în anul urmator în bronz și este amplasată azi într-o altă curte interioară a fostei închisori.

·         1999: N.A.T.O. pune capat oficial bombardamentelor asupra Serbiei, dupa ce a verifcat daca toate trupele sarbe s-au retras din provincia Kosovo, locuita majoritar de albanezi.

·         2001: Ziua mondială a refugiaților (hotărâtă prin rezoluția 55/76 a Adunării Generale a ONU, din 4 decembrie 2000)

·         2001: Au fost deschise oficial lucrările la autostrada București – Constanța. Autostrada A2, denumită și Autostrada Soarelui, este o autostradă din România care leagă capitala București de Constanța, cel mai mare port al țării. Începând din 29 noiembrie 2012, este circulabilă pe întreaga ei lungime de 202,7 km, pe ambele sensuri de mers. Începe în estul Bucureștiului, în dreptul satului Cățelu, Ilfov, traversează Câmpia Română până la Fetești, traversează brațul Borcea, apoi Dunărea la Cernavodă, după care urmează un traseu prin Podișul Dobrogei până în capătul estic, unde se unește cu autostrada de centură a Constanței, A4.

·         2008  - Republica Ecuador a desfiinţat regimul de vize pentru persoanele care călătoresc în scop turistic în această ţară.

·         2012: Adrian Năstase a fost condamnat la doi ani de închisoare cu executare de magistrații Curții Supreme în dosarul "Trofeul calității". În timp ce era așteptat de polițiști pentru a fi dus la închisoare, Adrian Năstase a încercat să se sinucidă cu un pistol; tentativa de suicid s-a soldat cu mai multe plăgi în zona gâtului.

Nașteri

·         1005: S-a nascut califul Ali az-Zâhir (d. 13 iunie 1036), al saptelea calif fatimid, rege al Damascului (1021-1036) si al Alepului (1021-1024). In timpul domniei sale  au fost reconstruite zidurile Ierusalimului, distruse de un cutremur si mozaicurile moscheei Al Aqsa. De asemenea a autorizat reconstruirea Bisericii Sfantului Mormant distrusa in 1009 de  Al-Hâkim.

·         1389 - Ioan, Duce de Bedford, regent al Angliei (m. 1435).

·         1566 – Sigismund al III-lea, rege Polonia / Suedia.

·         1634: Carol Emanuel al II-lea (italiană Carlo Emanuele II di Savoia) (20 iunie1634 – 12 iunie 1675) a fost Duce de Savoia din 1638 până în 1675. De asemenea, a fost marchiz de Saluzzo, conte de Aosta, Geneva, Moriana și Nice și pretendent al tronului din Cipru și Ierusalim. După moartea sa în 1675, a doua soție, Marie Jeanne de Savoia a fost regentă pentru fiul lor în vârstă de 11 ani.

Karol Emmanuel al II-lea a fost al treilea fiu al lui Victor Amadeus I, Duce de Savoia și a Christine a Franței, nepotul (pe linia maternă) regelui francez Henric al IV-lea al Franței. După moartea fratelui mai mare Francis Hyacinth, în 1638, a moștenit tronul. A fost căsătorit de două ori: prima soție a fost Françoise Madeleine d'Orléans, cea de a doua - Marie Jeanne de Savoia. În cea de-a doua căsătorie s-a născut moștenitorul tronului, viitorul rege al regatului Sardiniei Victor Amadeus al II-lea. Karol Emmanuel al II-lea era mai puțin preocupat de conducerea statului, axat fiind pe divertisment. Conducător de facto a fost mama sa, care a fost implicată în toate chestiunile politicii externe și interne a statului. În acea perioadă, în 1655, au fost urmăriți și persecutați în masă membrii comunității protestante valdensiene (Waldensians).

După moartea mamei sale, în 1663, Karol Emmanuel al II-lea preia controlul asupra țării. În politica sa externă s-a opus puterii în creștere a statului vecin - Franța. În perioada 1672-1673, Savoia a fost implicat în război împotriva Republicii Genova pentru opținerea accesului la Liguria, coasta Mării Mediterane. Pe plan intern Karol Emmanuel al II-ea a reușit să îmbunătățească situația finaciară prin extinderea portului maritim din Nisa , fapt ce a permis sporirea comerțului exterior. A creat o armată permanentă în Savoia, refuzând serviciile trupelor mercenare, așa cum se practica în ducat mai devreme. Prin ordinul lui Karol Emmanuel al II-lea a fost construit un drum prin munții Alpi din Italia de Nord până în Franța (Chemin des Grottes des Échelles).

Carol Emanuel al II-lea

·         1647: Johann Georg al III-lea (20 iunie 1647 – 12 septembrie 1691) a fost Elector de Saxonia din 1680 până în 1691. A aparținut liniei Albertin a Casei de Wettin.

Johann Georg s-a născut la Dresda, ca singurul fiu al lui Johann George al II-lea, Elector de Saxonia și a soției acestuia, Magdalene Sybille de Brandenburg-Bayreuth.

La fire a semănat cu tatăl său. Au împărtășit aceeași plăcere față de muzica italiană și teatru. În 1685, la vârsta de 38 de ani, Johann George al III-lea a întâlnit-o pe cântăreața venețiană de operă Margarita Salicola cu care a început o relație; el a adus-o la Dresda (nu numai pentru a lucra ci și ca metresă oficială). Ea a început o eră nouă pentru Opera din Saxonia, care înainte a fost dominată de castrati. În 1686, teologul Philipp Jakob Spener a devenit capelanul Curții de la Dresa însă Spener n-a fost acceptat de toată lumea și în 1691 s-a mutat la Brandenburg.

A înființat o mică armată de 12.000 de oameni, după modelul din margrafiatul Brandenburg și a reușit ca statele componente să contribuie cu fonduri. Cancelaria de război (geheime Kriegskanzlei) a fost înființată ca cea mai înaltă autoritate militară. O presiune extremă a fost folosită pentru a obține recruți pentru noua sa armată. Întotdeauna a neglijat afacerile interne.

În politica externă, el a fost mai inconstant decât tatăl său. A rupt relațiile cu coroana franceză și s-a străduit energic pentru a câștiga Brandenburg și alți prinți germani pentru războiul imperial împotriva agresorului francez.

Evaluat ca un aliat la curtea de Habsburg, el a fost totuși privit cu o neîncredere extremă și nu a fost în măsură să comande toate trupele imperiale în fața unei invazii turcești și nu a obținut mijloacele (aprovizionarea cu alimente și cazarea de iarnă) necesare pentru menținerea trupelor sale auxiliare.

În 1663 s-a logodit cu prințesa Danemarcei în vârstă de cincisprezece ani, Prințesa Ana Sofia a Danemarcei, care era fiica cea mare a regelui Frederic al III-lea al Danemarcei. Trei ani mai târziu, Johann Georg și Ana Sofia s-au căsătorit la 9 octombrie 1666.

Împreună au avut doi copii:

• Johann Georg al IV-lea (18 octombrie 1668 – 28 mai 1694), i-a succedat tatălui său ca Elector;
• Frederic Augustus I (22 mai 1670 – 1 februarie 1733), i-a succedat fratelui său ca Elector și mai târziu a devenit regele Poloniei "August cel Puternic".

Johann Georg a avut un fiu nelegitim și cu metresa sa, Margarita Salicola:

• Johann Georg Maximilian von Fürstenhoff (n. 1686 – d. 1753), căsătorit prima dată cu Margareta Dorothea Kühler (d. 1738) apoi cu Charlotte Emilie. Din prima căsătorie a avut doi copii: un fiu și o fiică.

Johann Georg al III-lea

* 1672: Louis César de Bourbon, Légitimé de France, Conte de Vexin (20 iunie 1672 - 10 ianuarie 1683) a fost fiu al regelui Ludovic al XIV-lea al Franței și a metresei sale, Françoise-Athénaïs de Montespan.

Louis César născut la château du Génitoy, a fost al doilea fiu al lui Ludovic al XIV-lea și a metresei sale, Madame de Montespan. A fost numit după Iulius Cezar;^[1] iar fratele său mai mare, Louis Auguste de Bourbon, a fost numit după împăratul Augustus; fratele lor mai mic, Louis Alexandre de Bourbon, a fost numit după Alexandru cel Mare.

În momentul nașterii lui Louis César curtea era în doliu pentru Prințesa Marie-Thérèse a Franței (fiica legitimă a regelui cu soția sa, Infanta Maria Tereza a Spaniei) cunoscută drept la petite Madame, care a murit în martie 1672.

Louis César a crescut împreună cu fratele său mai mare Louis-Auguste în grija lui Madame Scarron într-o casă de pe strada Vaugirad din Paris. Această casă a fost cumpărată de către rege special pentru copiii săi nelegitimi. În anul următor, în timp ce tatăl său era într-o campanie militară la Tournai, copiilor li s-a mai alăturat o soră, Louise-Françoise de Bourbon, născută în iunie.

Madam Scarron a fost foarte atașată de Louis Auguste. La 19 decembrie 1673, Ludovic al XIV-lea și-a recunoscut oficial copiii cu Montespan. Odată cu recunoașterea, Louis César a primit titlul de Conte de Vexin - un titlu vechi care datează din secolul X. Fratele său a devenit Duce du Maine^[2] iar sora lor Madamoiselle de Nantes.

Contele de Vexin s-a născut cu coloana strâmbă și din cauza aceasta a șchiopătat și a avut un umăr mai sus decât celălalt. Tatăl său, care l-a adorat, a decis ca micuțul să fie destinat bisericii. Tatăl său i-a acordat titlul de stareț la catedrala Saint Denis. Catedrala regală Saint-Denis era locul tradițional de înmormântare a regilor Franței încă din secolul al VII-lea și una din cele mai bogate biserici din Franța.

În ciuda numirii sale, era prea tânăr pentru a-și îndeplini îndatoririle și deci a rămas la curtea tatălui său în grija lui Scarron. În 1674 o altă soră s-a alăturat familiei; Louise Marie s-a născut în noiembrie 1674 și a fost numită Mademoiselle de Tours după recunoașterea din 1676.

Doctorii de la curte au încercat să-l ajute pe Louis-César însă tratamentele lor au eșuat. După astfel de tratamente starea copilului s-a înrăutățit după anul 1675.

Între 1677-1678 alți doi frați s-au alăturat familiei: Françoise-Marie de Bourbon născută în mai 1677 și Louis-Alexandre de Bourbon născut în iunie 1678. Apoi, mama lui a pierdut rolul de favorită a regelui în favoarea unei alte metrese, Angélique de Fontanges, și a început să petreacă mult timp cu copiii la castelul Clagny.

Louis César a murit la Paris în 1683 la vârsta de 10 ani. Mama lui a fost distrusă. Vexin a fost înmormântat la mănăstirea Saint-Germain-des-Prés. Șase luni mai târziu, regina Maria Tereza a murit la Versailles și a fost înmormântată la Saint Denis.

Louis César

Légitimé de France Conte de Vexin

Vexin , ca. 1675

* 1726: Louise Henriette de Bourbon (20 iunie 1726 – 9 februarie 1759), Mademoiselle de Conti la naștere, a fost o prințesă franceză, care, prin căsătorie, a devenit Ducesă de Chartres (1743–1752), apoi Ducesă de Orléans (1752–1759) după decesul socrului ei. La 4 februarie 1752, soțul ei a devenit capul Casei de Orléans și primul prinț de sânge (Premier prince du sang), cel mai important personaj imediat după membrii familiei regale.

Louise Henriette de Bourbon, Ducesă de Orléans a fost bunica monarhului francez Louis-Philippe, "regele cetățean". Printre descendenții ei se includ pretendenții orleaniști de astăzi la tronul Franței și ai Italiei și regii Juan Carlos I al Spaniei și Albert al II-lea al Belgiei.

Louise Henriette s-a născut la Paris și a fost singura fiică a Prințului de Conti, Louis Armand de Bourbon și Louise Élisabeth de Bourbon. Tatăl ei a fost al doilea fiu al lui François Louis de Bourbon, Prinț de Conti cunoscut drept le Grand Conti și a soția lui, Marie Thérèse de Bourbon.

Bunica paternă și bunicul matern au fost frați, părinții ei verișori primari. Mama ei a fost fiica cea mare și fiica favorită a lui Louise-Françoise de Bourbon, ea însăși fiica cea mare a regelui Ludovic al XIV-lea și a metresei sale, Madame de Montespan.

Ca membră a Casei de Bourbon, Louise Henriette a fost prințesă de sânge. În tinerețe era cinoscută la curte sub numele de Mademoiselle de Conti.

Tatăl ei, care era cunoscut pentru abuzurile asupra soției sale, a murit în 1727 din cauza unei "umflături la piept" la vârsta de 31 de ani. Fratele ei mai mare, Louis François de Bourbon (1717–1776) a devenit Prinț de Conti.

Unul dintre verii Louisei Henriette, Louis Jean Marie de Bourbon, Duce de Penthièvre, fiul Contelui de Toulouse și moștenitor al averii Penthièvre a cerut-o de soție dar alegerea mamei ei a căzut pe moștenitorul și mai prestigioasei Case de Orléans. Ca urmare, la 17 decembrie 1743, la vârsta de șaptesprezece ani, Louise Henriette s-a căsătorit cu vărul ei de-al doilea, Ducele de Chartres, Ludovic-Filip d'Orléans, în capela Palatului Versailles.

Mama Louisei Henriette, Louise Élisabeth de Bourbon, spera ca mariajul să pună capăt rivalității dintre Casa de Bourbon-Condé și Casa de Orléans. Sursa conflictului era animozitatea dintre mama Louisei Élisabeth, Louise-Françoise de Bourbon Prințesă de Condé, și mătușa ei, Françoise-Marie de Bourbon, Ducesă de Orléans, care erau surori și fiice recunoscute al lui Ludovic al XIV-lea și Doamnei de Montespan.

În 1731 mai avusese loc o căsătorie dintre cele două familii, dintre fratele mai mare al Henriettei, Louis François I de Bourbon, prinț de Conti cu Louise Diane d'Orléans.

Tatăl Ducelui de Chartres, Louis d'Orléans, Duce de Orléans, cunoscut drept cel Pios, a acceptat alegerea soției sale din cauza educației prințesei într-o mănăstire. Cu toate acestea, după un început pasionant, comportamentul scandalos al Louisei Henriette a provocat despărțirea celor doi

Cuplul a avut trei copii:

• O fiică (12 sau 13 iulie 1745 – 14 decembrie 1745);
• Louis Philippe Joseph d'Orléans (13 aprilie 1747 – 6 noiembrie 1793), i-a succedat tatălui său ca Duce de Orléans în 1785; a fost executat
  • Duce de Montpensier la naștere,
  • Duce de Chartres la decesul bunicului său în 1752,
  • Duce de Orléans la decesul tatălui său în 1785,
  • cunoscut drept Philippe-Égalité în timpul Revoluției franceze;
  • posibil soț pentru Prințesa Kunigunde de Saxonia (1740–1826), fiica cea mică a regelui August al III-lea al Poloniei;
  • s-a căsătorit cu Louise Marie Adélaïde de Bourbon, Mademoiselle de Penthièvre, și a fost tatăl regelui Louis-Philippe al Franței;
• Louise Marie Thérèse Bathilde d'Orléans (9 iulie 1750 – 10 ianuarie 1822), ultima princesse de Condé,
  • posibilă mireasă pentru Ferdinand, Duce de Parma,
  • s-a căsătorit cu Louis Henry al II-lea, Prinț de Condé,
  • cunoscută drept Mademoiselle la curte înainte de căsătorie,
  • cunoscută drept Citoyenne Vérité în timpul Revoluției franceze.

Louise Henriette a murit la 9 februarie 1759 la vârsta de 32 de ani la Palatul Regal, reședința familiei Orléans din Paris. Fiul ei avea 11 ani iar fiica 8 ani.

După decesul ei, soțul ei a avut câteva amante, ultima fiind dragostea vieții lui, marchiza de Montesson, cu care s-a căsătorit după ce ea a devenit văduvă.

Louise Henriette

Ducesă de Orléans Ducesă de Étampes

Louise Henriette în 1743 de Jean-Marc Nattier

* 1761: Jacob Hübner (n. 20 iunie 1761,^[1] Augsburg, Sfântul Imperiu Roman – d. 13 septembrie 1826,^[1] Augsburg, Regatul Bavariei) a fost un entomolog german. El a fost autorul Sammlung Europäischer Schmetterlinge (1796–1805), o lucrare fundamentală a entomologiei.

Hübner a fost autorul lucrării Sammlung Europäischer Schmetterlinge(1796–1805), o lucrare fundamentală în domeniul entomologiei. El a fost unii dintre primii specialiști care a lucrat pe lepidopterele din Europa. El a descris câteva specii noi, cum ar fi Sesia bembeciformis și Euchloe tagis, multe dintre ele fiind specii comune. De asemenea, el a descris multe alte noi genuri și specii.

El a fost designer și gravor și din 1786 a lucrat timp de trei ani ca designer și gravor la o fabrică de bumbac în Ucraina. Acolo a colectat fluturi și a făcut descrieri și ilustrații pentru unii pe care le-a adăugat în Beiträge zur Geschichte der Schmetterlinge (1786–1790), pe lângă alte câteva noi specii descoperite în zona rurală de lângă casa sa din Augsburg.

Jacob Hübner

·         1819: Jacques Offenbach (nume la naștere: Jacob Eberst, n. 20 iunie 1819, Köln - d. 5 octombrie 1880, Paris) a fost un compozitor și violoncelist evreu originar din Germania, naturalizat francez. El este considerat întemeietorul operetei moderne ca gen de sine stătător al teatrului muzical. A avut o influență mare asupra compozitorilor de operete care i-au urmat, în special Johann Strauss, Jr. și Arthur Sullivan. Cele mai bune creații ale sale au fost puse în scenă în secolul al XX-lea și continuă să facă parte din repertoriul teatrelor de operă și operetă din prezent, una dintre acestea fiind opera Povestirile lui Hoffmann.

Născut la Köln, fiul unui cantor, Offenbach și-a demonstrat talentul în muzică încă de la vârste fragede. La vârsta de 14 ani a fost admis ca student al Conservatorului din Paris, dar a renunțat la studii după doar un an, găsindu-le nesatisfăcătoare. Din 1835 până în 1855 și-a câștigat existența ca violoncelist, devenind cunoscut la nivel internațional și ca dirijor. Ambiția sa a fost să compună piese comice pentru teatrul muzical. Deoarece conducerea Opéra-Comique din Paris nu era interesată de punerea în scenă a lucrărilor sale, Offenbach pune în 1855 bazele unui mic teatru pe Champs-Élysées. Acolo a prezentat o parte din operetele sale, multe dintre ele devenind populare.

În 1858, Offenbach a terminat prima operă de mare amploare, Orfeu în infern, care a fost foarte bine primită și a rămas una din cele mai interpretate opere ale sale. Printre operetele din această perioadă se numără Frumoasa Elena (1864), Viața pariziană (1866), Marea Ducesă de Gerolstein (1867) și Pericolla (1868). Umorul riscant (deseori despre intrigi sexuale) și aluziile subtile aduse societății burgheze, împreună cu aplecarea lui Offenbach asupra melodiei, i-au făcut operetele cunoscute la nivel internațional, cu versiuni traduse fiind interpretate la Viena, Londra și în alte mari orașe ale Europei

Offenbach este asociat cu Al Doilea Imperiu Francez al lui Napoleon al III-lea; împăratul și curtea imperială au fost satirizate subtil în multe dintre operetele sale. Napoleon al III-lea i-a acordat personal cetățenia franceză și Legiunea de onoare. Odată cu izbucnirea Războiului franco-prusac în 1870, Offenbach a ieșit din grațiile Parisului din cauza relațiilor imperiale și a originii germane. A rămas de succes în Viena și Londra și și-a restabilit cariera în Paris în anii '70, reinterpretând mai multe din operetele sale din prima perioadă a carierei precum și o serie de noi operete, susținând și un turneu în Statele Unite. În ultimii ani de viață s-a străduit să finalizeze Povestirile lui Hoffmann, dar a murit înaintea premierei operei, care a intrat în variantă completă sau modificată în repertoriul de bază al altor muzicieni.

Jacob Eberst a fost cel de-al șaptelea copil al lui Isaac Juda Eberst (1779-1850), un cantor evreu provenit din orașul Offenbach am Main din Hessa, lângă Frankfurt am Main. Bunicul din partea tatălui, Juda Eberst (ca. 1745-1794), a fost institutor particular, se pare chiar și pentru vlăstarele familiei Rothschild^[11]. El însuși a avut o frumoasă voce de tenor și își pregătise fiul de timpuriu în muzica iudaică. Pe lângă această meserie, Isaac a deprins și meșteșugul legătorilor de cărți, care însă îl pasiona mult mai puțin decât muzica. La douăzeci de ani el a părăsit orășelul natal, pentru a cutreiera Hessa și Renania, acceptând diverse angajamente drept cantor în sinagogi sau ca violonist prin cârciumi, pentru a-și câștiga pâinea. În 1802 a ajuns la Deutz, pe atunci o suburbie a Köln-ului cu o mare concentrare de parcuri de divertisment, cârciumi și restaurante. Având aici mai multe angajamente decât în alte părți, Isaac s-a stabilit la Deutz și, conform legislației prusace, a adoptat numele Offenbacher, după orașul natal. O anumită stabilitate economică i-a fost asigurată după puțin timp, în 1806, prin căsătoria cu Marianne Rindskopf (1785-1840), fiica unui cămătar, dar prosperitatea noii sale familii nu a fost de lungă durată: în timpul războaielor de eliberare antinapoleoniene, Deutz-ul și-a pierdut importanța ca orășel de agrement. Isaac Eberst (sau Offenbacher, cum se numea el atunci), a fost nevoit să devină, pentru scurt timp, legător de cărți. În speranța de a putea supraviețui totuși dând ore de muzică, el s-a mutat în 1816 la Köln cu întreaga familie. Om cu foarte multe talente, cantorul nu stăpânea numai diverse instrumente muzicale (chitara, flautul și vioara), ci nutrea și anumite ambiții în domeniul literaturii, scriind poezii și tratate pe teme religioase, care-l arată ca adept al ideilor de emancipare a evreilor.

Într-un cartier de mici negustori al Köln-ului s-a născut la 20 iunie 1819 Jacob, viitorul compozitor. Dând încă din copilărie dovadă de talent muzical, Jacob a luat lecții de vioară de la vârsta de șase ani, la opt ani compunând scurte lied-uri. Tatăl a fost surprins și încântat să afle apoi că fiul încercase în secret să cânte și la violoncel, deși brațele lui de copil nici nu puteau încă să cuprindă acel instrument. Această descoperire întâmplătoare îl determină pe Isaac să-și încredințeze fiul lui Joseph Alexander (1772-1840), un violoncelist excentric din Köln. La el Jacob de-abia a dobândit abilitatea tehnică necesară instrumentului, când a și fost luat de tatăl său, silit de starea economică precară să valorifice toate aptitudinile copiilor cât mai repede, ca muzicant prin localuri. Împreună cu Julius și Isabella, un frate și o soră mai mari, Jacob a format un trio care interpreta cu predilecție dansuri la modă și melodii din opere. Vârsta oricum fragedă a copiilor a fost subevaluată în textul afișelor, mai ales Jacob a fost prezentat peste tot drept un copil-minune. Deși tatăl devenise între timp cantor cu salariu fix al comunității evreiești, micii muzicieni au fost și ei obligați să contribuie la întreținerea unei familii ajunse între timp la doisprezece membri, uneori chiar cu câte două reprezentații pe zi.

Totuși, tatăl nu a neglijat educația copiilor. El și-a pus speranțele mai ales în Jacob, căruia i-a plătit în continuare lecții de violoncel, întâi la Alexander, mai târziu la profesorul Bernhard Breuer (1808-1877), care l-a instruit pe adolescent probabil și în teoria compoziției^[12]. Breuer însuși devenise celebru în Köln drept membru fondator al conservatorului și compozitor al melodiilor de carnaval. După un timp, Isaac a realizat că nici Breuer nu mai avea ce să-l învețe pe Jacob și a decis să-și înscrie fiul la conservatorul de la Paris.

În noiembrie 1833 Isaac a plecat cu fiii săi Jacob și Julius spre Paris. Primul nu avea decât paisprezece ani, cel de-al doilea optsprezece. După o călătorie de patru zile cu poștalionul, tatăl l-a înscris la conservator pe tânărul Jacob chiar în a doua zi după sosire. El i-a prezentat directorului acestei instituții, care era pe vremea aceea celebrul compozitor Luigi Cherubini(1760-1842), scrisori de recomandare care-l prezentau pe fiul său drept un copil-minune. Maestrul Cherubini, pe atunci deja un om înaintat în vârstă, foarte tipicar și puțin infatuat^[13], a refuzat întâi cererea neregulamentară, invocând originea străină a tânărului violoncelist^[14], însă a fost până la urmă convins de o probă a măiestriei lui Jacob, permisă datorită insistențelor unui tată care nu voia nicidecum să renunțe la ambițiile sale^[15]. Acesta a mai rămas timp de trei luni la Paris, alături de fiii săi, cărora le-a procurat o locuință și un modest venit datorat înscrierii în corul unei sinagogi. Tatăl Isaac nu a reușit să pună bazele unei noi existențe în Paris și a revenit definitiv la Köln, lăsându-și băieții singuri în orașul luminilor. În scurtă vreme, fiii lui Isaac vor purta numai numele de Jacques și Jules.

În aceea perioadă viața metropolei era tulburată de urmările revoltei înăbușite de la Lyon, prin care muncitorii reacționaseră contra interdicției legale a asociațiilor secrete de genul cluburilor republicane. Guvernul „regelui-burghez” Louis-Philippe a înlesnit multor parizieni o anumită bunăstare materială, dar a favorizat antagonismele sociale și era incapabil să asigure liniștea capitalei. Centrul Parisului, unde se afla și conservatorul, era afectat în mod special de revolte republicane greu de controlat. Tânărul Jacques a renunțat la studiu după numai un an, fiind distras de neliniștea socială și, în general, de viața politică, artistică și mondenă a Parisului. În 1834 el s-a angajat în orchestra Operei Comice și a frecventat în același timp, după sfatul colegului său deja consacrat ca violoncelist, Hippolyte Seligmann (1817-1882), lecțiile violoncelistului virtuoz Louis-Pierre-Martin Norblin (1781-1854). Pe lângă Seligmann și l-a făcut prieten pe compozitorul Jacques Fromental Halévy (1799-1862), a cărui operă Evreica tocmai avusese în februarie 1835 un succes notabil la Opera din Paris. Acesta i-a dat probabil din când în când lecții de compoziție. Asemeni preceptorului său, care era și dirijor șef al operei pariziene, Offenbach a învățat în curând pe de rost toate partiturile pieselor în vogă. Plictisit până la urmă și de sarcinile care-i reveneau în orchestră, tânărul muzician era mereu pus pe șotii, ceea ce i-a adus adeseori scăderi usturătoare de salariu. Cu firea lui veselă și-a făcut repede un cerc larg de prieteni, care cuprindea în afara fratelui și a lui Seligmann, foști colegi de studiu și pe frații Lütgens, fiii unui violonist din Köln. Despre Jules Offenbach (1815-1880) nu se va mai afla mare lucru. După plecarea tatălui se pare că a reușit să-și câștige existența dând lecții de vioară și apoi, pentru câțiva ani, printr-un angajament în orchestra teatrului „Les Bouffes-Parisiens” pe care l-a datorat fratelui mai mic.

Ajuns la Paris, Jacques a făcut în curând cunoștință cu carnavalul și a frecventat cu plăcere, împreună cu prietenii săi, balurile mascate. În acest mediu își făcuse apariția cu puțin timp în urmă cancanul, un dans adoptat din speluncile cu renume îndoielnic din afara Parisului, adus, se zicea, de soldați din Algeria. Așa-numita „Jeunesse dorée”, tineretul sibarit care apăruse după revoluția liberală din iulie 1830, a descoperit dansul în mijlocul unei societăți interlope de care dorise să se apropie, demonstrându-și astfel un fel de solidaritate cu clasele de jos. Se spune că La Battue, un om sărman ajuns peste noapte milionar datorită unei moșteniri și devenit legendar sub masca de carnaval a unui Lord Seymour^[16] cu băierile pungii larg deschise, ar fi finanțat în 1832 prima reprezentare a dansului pe o scenă de vodevil. Cu toate împotrivirile inițiale ale oficialităților, dansul devenise în scurt timp popular. Îndrăgită pe atunci era executarea cancanului coborând în lanț și cu mult tumult pe trepte^[17].

Alexandre Laemlein: Portretul lui Jacques Offenbach, ca. 1850, desen în Bibliothèque de l'Opéra, Paris

Dansurile acestea cu adevărat „infernale” nu l-au inspirat imediat pe Offenbach. Primele lui compoziții la Paris au fost valsuri, pe care le-a scris din dorința de a deveni renumit în buna societate. Aceste compoziții denotă latura personalității lui Offenbach predispusă la melancolia și visele provenite din dificultatea singurătății sale într-o metropolă, la vârsta când alți copii sau adolescenți se află încă sub oblăduirea părinților^[18]. Încurajat de Halévy, care-i prevedea un viitor strălucit de compozitor^[19], dar probabil și în urma unei crize sufletești, Jacques a părăsit Opera Comică în 1837. Prima interpretare pentru publicul larg a unor suite de valsuri de Offenbach a avut loc în 1836, în cadrul unui concert de promenadă în sala cafenelei Jardin Turc. Una dintre suite, „Fleurs d'Hiver”, a avut succes și a fost inclusă în repertoriul balurilor operei și în cel al Operei Comice. Fiind de-acum încolo considerat un talent promițător, el a fost interpretat de către dirijorul Louis-Antoine Jullien (1812-1860) și în sezonul de vară 1837 din Jardin Turc. „Rebecca”, un vals al adolescentului Offenbach, a ajuns astfel notoriu în presă, datorită melodiilor preluate din cultul iudaic și i-a adus renumele unui modernist radical și iconoclast. Activitatea pentru Jardin Turc a fost întreruptă abrupt, probabil din cauza diferendelor cu Louis-Antoine Jullien, astfel încât compozitorul s-a văzut deodată lipsit de venituri.

Un tânăr muzician german, Friedrich von Flotow (1812-1888)^[20] l-a scos până la urmă din încurcătură, oferindu-i posibilitatea să participe alături de el la concertele din saloanele plutocrației pariziene. Datorită virtuozității la violoncel și ușurinței cu care compunea romanțe, Offenbach a devenit un oaspete agreat în salonul contesei Bertin de Vaux. Frecventarea acestui salon, care se bucura de un bun renume în lumea elitelor muzicale, i-a înlesnit lansarea ca violoncelist, la nouăsprezece ani. Primul concert în public l-a susținut alături de Jules, în 1839. Încă din aceea perioadă muzicianul a fost atras de lumea teatrului și a acceptat cu plăcere angajamentul de a scrie câteva melodii pentru vodevilul „Pascal et Chambord”, care au rămas însă lipsite de succes. Prin ascensiunea ca violoncelist al saloanelor pariziene, Offenbach a câștigat în schimb o serie de discipoli. Renumele de curând dobândit i-a permis să apară și pe scena cazinoului din Koln, într-o primă vizită acasă după șase ani petrecuți la Paris. În timpul acestui sejur mai îndelungat la Köln a murit mama compozitorului, la 17 noiembrie 1840. Decesul mamei sale a marcat despărțirea lui Offenbach de ținuturile natale.

Atât lunile petrecute la Koln cât și perioada imediat următoare la Paris au fost productive pentru tânărul Offenbach. Romanțele sale din aceea perioadă au fost remarcate, în special una care interesa și din punctul de vedere al zvonurilor gustate de societatea pariziană. Romanța în cauză era dedicată unei tinere din buna societate, Herminie d'Alcain, căreia familia îi interzisese relația cu Offenbach, deși acesta devenise între timp celebru. Pentru a o seduce pe Herminie, tânărul Jacques s-a străduit în 1844 să-și consolideze reputația printr-un turneu în provincie. La întoarcere, Offenbach era mai solicitat ca oricând. După un alt turneu la Londra, încununat și de succesul material, familia lui Herminie a acceptat mariajul, dar l-a condiționat cu convertirea lui Offenbach la catolicism. După căsătorie, tânăra pereche s-a mutat într-o locuință relativ modestă din Passage Saulnier. Rezultatul convertirii la catolicism este că pe mormântul lui Offenbach la Paris se află crucea creștină.

Noua poziție socială, legăturile strânse cu lumea mondenă și dorința de stabilitate materială au redeșteptat în curând ambițiile lui Offenbach de a reuși și în calitatea de compozitor. Aceste ambiții vizau, în parte datorită firii sale dar desigur și favorizate de un mediu receptiv pentru senzațiile ușoare și fugitive ale teatrelor de varietăți și a vieții de noapte, genurile parodiei și bufoneriei muzicale. Prima operă care a fost ținta râsului offenbachian a fost oda simfonică Deșertul a compozitorului Félicien César David (1810-1876), care se bucurase în 1846 de mare succes. Tema romantică a artistului care caută natura sălbatică și neatinsă în Deșert este transformată de Offenbach în același an într-o farsă în care patosul modelului este contracarat de plângerile prin care un dandy impută deșertului lipsa cafenelelor și un climat mizerabil. În lamentațiile acestea sunt amestecate fragmente din melodiile în vogă pe străzile Parisului. Cu scopul de a se vedea interpretat pe scena Operei Comice, Offenbach a prezentat doar la două luni după această parodie, în aprilie 1846, nu mai puțin de șapte noi fragmente de operă într-un concert dramatic. Este vorba de diverse romanțe și cuplete vesele, asemenea celor care se vor întâlni ulterior în operetele renumite ale compozitorului. Succesul acestor piese a atras după sine prima ofertă din partea Operei Comice, pentru o prelucrare muzicală a vodevilului Alcovul. Directorul acestei instituții a refuzat însă până la urmă muzica lui Offenbach, care nu a mai ajuns, cu toate străduințele acestuia, să fie reprezentată. Până la urmă, acesta și-a înscenat pe 27 aprilie 1847 pe cont propriu opera, într-un „concert al unui gen nou”.^[21] Această dramă muzicală comică a avut succes, deoarece era pe gustul vremii, având ca protagoniști un aristocrat onorabil și un republican laș, ridiculizat adeseori^[22].

Pentru a-și întreține familia Offenbach a frecventat în continuare ca violoncelist seratele pariziene. Însă nu pentru mult timp; revoluția din 1848 a obligat plutocrația și anturajul ei bulevardier, în majoritate monarhist, să fugă peste noapte din Paris. În februarie, Offenbach a plecat la Köln împreună cu tânăra sa soție și cu fetița lor nou născută, cu speranța să aibe acolo mai multe angajamente. Se pare că muzicianul nu dispunea pe atunci de nici un mijloc de trai și a avut nevoie de o perioadă de acomodare la Köln, unde izbucniseră incidente, ca peste tot în Europa. Ca și cum nu ar fi făcut parte niciodată din societatea cosmopolită a Parisului, el a început să flateze la Köln sentimentul național al renanienilor, prin compoziții patriotice cum ar fi un Cântec al băiatului german, care dă dovadă de patos militar sau Patria germană, în care este lăudată onestitatea doamnelor germane, incapabile să accepte „minciunile velșe”^[23]. Datorită atitudinii patriotarde și a talentului său muzical Offenbach a fost acceptat repede de către societatea din Köln. Importanța lui Offenbach ca muzician este evidentă cu ocazia aniversării a 600 de ani de la întemeierea domului din Köln, pe data de 14 august 1848, când a interpretat ca solist o fantezie muzicală bazată pe operele lui Rossini, în fața unor oficialități prusace și austriece^[24]. Compoziția sa Alcovul, pe care o tradusese în germană și o reprezentase în ianuarie 1849 și în orașul său natal, nu s-a bucurat în schimb de succes. Între timp, la Paris a fost restabilită liniștea și Offenbach nu a mai avut nici un motiv de a zăbovi în Köln. La scurt timp de la plecarea fiului său a murit Isaac Offenbacher, în aprilie 1850.

La Paris, Offenbach și-a reînnoit insistent ofertele pentru Opera Comică, însă nu a avut succes cu nici unul din proiectele prezentate. Ca violoncelist el s-a bucurat însă, ca de obicei, de prețuirea societății pariziene și a avut chiar șansa de a-l cunoaște cu ocazia unui concert în palatul Élysée pe președintele Louis Napoléon, viitorul împărat Napoleon al III-lea. Muzicianul a primit apoi, în primăvara anului 1850, în mod nesperat, oferta de a reorganiza și dirija neînsemnata orchestră de la Théâtre français. Noul director al acestei instituții, un bonvivant bogat, îl simpatiza probabil pe glumețul Offenbach și avea nevoie de un aliat pentru reorganizarea teatrului de comedie. Offenbach a acceptat, bucuros să scape de existența nesigură de muzician al saloanelor și s-a străduit cu succes să ridice nivelul foarte scăzut al orchestrei, care avea sarcina de a acompania uneori reprezentațiile și de a întreține între acte publicul. Perseverența sa a fost foarte apreciată de conducerea teatrului, însă actorii s-au împotrivit în fel și chip unei reevaluări a orchestrei^[25]. Scârbit de piedicile care i se puneau, Offenbach a renunțat după un timp să mai dirijeze el însuși orchestra, însă s-a îngrijit în continuare de bunăstarea muzicienilor săi, asigurându-le salarii mai mari decât le avuseseră înainte.

Între zilele de 2 și 4 decembrie 1851 Parisul a fost martorul unei revolte a cercurilor burgheze republicane, căreia nu i s-au alăturat masele încrezătoare în promisiunile demagogice ale președintelui Napoléon. Această „revoltă” a fost înăbușită cu ajutorul unei prezențe militare inadecvat de puternice pe străzile Parisului, căreia i-au căzut victime mulți trecători neimplicați în conflict. Neliniștile au servit drept pretext pentru dizolvarea parlamentului și instaurarea unui regim de teroare. Dictatura care a urmat a favorizat o industrializare rapidă a țării și modernizarea instituțiilor economice și administrative. Exact după un an de la lovitura sa de stat și la 48 de ani de la încoronarea unchiului său Bonaparte este uns Napoleon al III-lea pe data de 2 decembrie 1852 ca împărat al francezilor, în urma unui plebiscit.

Prins de obligațiile care decurgeau din angajamentul pentru Théâtre français și de frecventarea societății boeme, în care ajunsese să facă cunoștință cu jurnalistul Jules Janin, cel mai redutabil critic de teatru parizian și viitorul său adversar, Offenbach a prezentat de-abia în 1853 o nouă compoziție publicului, idila pastorală Le Trésor à Mathurin. Tot în speranța de a se vedea în fine reprezentat pe scena Operei Comice el a dedicat la scurt timp după aceea opera Pépito soției directorului acelei instituții, Madame Perrin. Rezerva Operei Comice față de compozițiile lui Offenbach a fost criticată după această premieră la Teatrul de Varietăți de însuși Jules Janin. Compozitorul și-a găsit un aliat și în jurnalistul Henri de Villemessant. Acesta întemeiase încă din tinerețe jurnalul de modă [La] Sylphide și avusese de timpuriu ideea de a oferi în paginile lui un foileton elogios despre diverse articole de consum, pentru care se lăsa bine plătit. După falimentul gazetei și revoluția de la 1848 de Villemessant a întemeiat pe data de 2 aprilie 1854 săptămânalul [Le] Figaro, în care va urma să publice des critici favorabile lui Offenbach. Pentru a intra în grațiile colectivului feminin de la Comédie-Française, acesta a publicat o suită de dansuri numită Décaméron Dramatique, în care fiecare dans era dedicat unei alte actrițe. În același timp el a început să scrie critici muzicale. Situația materială a familiei sale i se prezenta însă în culori atât de sumbre, încât i-a destăinuit în acea perioadă unei surori intenția de a emigra în America

Temerile compozitorului au fost spulberate de preluarea unei partituri ale sale de către mai tânărul coleg de breaslă Florimond Ronger (Hervé) (1825-1892) în repertoriul teatrului său de varietăți Les Folies-Nouvelles, unde se reprezentaseră deja primele cancanuri în cadrul unei parodii a genului operei italiene, La Gargouillada. Încurajat de succesul noii sale piese Oyayaye ou la Reine de Îles, o bufonerie în care un contrabasist se expune unui public ilustru, dar cu porniri canibale, Offenbach s-a hotărât să deschidă el însuși un teatru de varietăți. Un sediu potrivit pentru a atrage publicul i s-a părut a fi un mic teatru de lemn situat pe Champs Elysées, în apropierea giganticului Palais de l'Industrie, care urma să adăpostească Expoziția Universală din 1855^[27]. Cu ajutorul relațiilor pe care și le făcuse la Teatrul Francez și datorită presei favorabile pieselor sale Offenbach a reușit în vara lui 1855 să închirieze teatrul, pe care l-a numit Les Bouffes-Parisiens^[28]. Cu ocazia inaugurării teatrului pe data de 5 iulie a început colaborarea compozitorului cu libretistul Ludovic Halévy (1834-1908), nepotul compozitorului Frommental. Tânărul, care era pe atunci un necunoscut, a conceput un prolog umoristic pentru seara inaugurării. Primele reprezentații pe scena de la Bouffes-Parisiens, mai ales opera bufă Cei doi orbi, au avut un ecou negativ în presă, chiar și de Villemessant s-a arătat în dezacord cu umorul lor cinic, dar s-au bucurat de aprobarea unui public care dorea în primul rând să fie distrat și care se recruta în mare parte din rândurile provincialilor și străinilor veniți în orașul luminilor pentru a vizita Expoziția Universală^[29]. Noua stea a teatrului a devenit Hortense Schneider (1833-1920), o tânără cântăreață fără educație muzicală, dar având deja un trecut foarte aventuros pe scenele din provincie. Veniturile bune din primele luni de existență ale teatrului l-au determinat pe Offenbach să renunțe la postul de dirijor de la Théâtre français. Ca sediu de iarnă pentru Les Bouffes el a închiriat tot un teatru de bâlci, fostul Théâtre des Jeunes Élèves, pe scena căruia a reprezentat în decembrie cu mare succes opereta Ba-ta-clan, bazată pe libretul lui Halévy. Piesa implica prin figura unui despot care nu înțelege chineza, limba supușilor săi, o anumită critică la situația politică actuală, însă era în același timp după gustul maselor, conținând numeroase pasaje dansante. Critica a fost unanim pozitivă, Offenbach devenind astfel maestrul de necontestat al muzei ușoare; Tolstoi bunăoară îl vedea la vremea aceea drept reprezentatul umorului originar francez, „căruia îi este permis orice”^[30]. Compozițiile care au urmat au respectat modelul parodiei subiectelor și gesturilor emfatice tipice operei clasice^[31], transferând adesea acțiunile pline de întorsături absurde într-un decor exotic, mitologic, medieval sau pur și simplu oniric pentru a evita asocierea cu actualitatea pariziană. Productivitatea artistului a fost ieșită din comun în acea perioadă; Offenbach a asigurat pe atunci mare parte din repertoriul teatrului său. Venerația „religioasă”^[32] pentru Mozart -a determinat în 1856 să prelucreze pentru scena de varietăți chiar o operă mozartiană, Impresarul (Der Schauspieldirektor). Rossini însuși a compus o operă bufă pentru Les Bouffes-Parisiens și l-a etichetat ușor mailițos pe Offenbach drept un „Mozart de pe Champs Elysées”^[33]. Hortense Schneider a fost înlocuită în 1858, după cereri exagerate de onorariu, cu Lise Tautin, o interpretă congenială a muzicii offenbachiene și o parteneră ideală a colegului ei, comediantul Léonce. Datorită volumului mare de compoziții Offenbach a început după un timp să lucreze stereotip dar nu și-a pierdut popularitatea, ceea ce l-a determinat să facă împreună cu noul ansamblu turnee la Londra (în 1857) și în diverse stațiuni balneare în cursul verii.

Jacques Offenbach fotografiat de Félix Nadar

Deși celebru și cu priză la public, compozitorul nu a reușit totuși să prospere economic cu Les Bouffes, ajungând chiar în situația penibilă de a trăi ascunzându-se de creditori. Motivul principal se pare că a fost lipsa de abilitate a artistului în chestiunile pecuniare, evidentă în cazul alocării de fonduri nepermis de mari pentru rechizite, decoruri și diverse lucrări de renovare^[34]. Ruinat, el și-a pus în 1858 mari speranțe în reprezentația operei Orfeu în infern, o satiră la adresa vieții burgheze reprezentată de zeii olimpieni. Pregătirea reprezentației a fost plină de eșecuri: interpretul de flaut piccolo a căzut la pat în seara premierei, soprana din rolul Euridicei nu și-a interpretat rolul decât după ce a primit ca rechizită o piele veritabilă de tigru, și o conductă de gaze din fața teatrului a fost avariată. Premiera operei din 21 octombrie 1858 nu a avut succesul la care se așteptase Offenbach, opereta a devenit renumită de-abia după câteva reprezentații, mai ales datorită criticilor negative, a adaosurilor ulterioare și a promovării operei de către Crémieux și Offennach în Le Figaro. Cele 228 de reprezentații care au urmat premierei l-au scos pe Offenbach din impas, dar i-au atras renumele unui scandalagiu. Premiera următoarei sale opere bufe, Geneviève de Brabant, a avut loc în noiembrie 1859 sub supraveghere polițienească, datorită publicului care dădea valma la intrarea teatrului. Cu câștigul datorat operei Orfeu în inferncompozitorul și-a construit o reședință de vară la Étretat în Normandia. Așa-numita „Villa d'Orphée” din Étretat a devenit locul de întâlnire al unui larg cerc de prieteni, printre care se numărau acum atât artiști cât și oameni cu o considerabilă influență politică precum ducele de Morny (1811-1865), fratele vitreg al împăratului Napoleon al III-lea, care a semnat chiar împreună cu Ludovic Halévy bufoneria Monsieur Choufleuri restera chez lui le..., reprezentată pe muzica lui Offenbach în 1861^[35]. Datorită acestei relații, de care a profitat și Halévy în cariera sa politică, Offenbach a obținut cetățenia franceză la începutul anului 1860, pentru a fi decorat peste un an cu Legiunea de Onoare, cel mai înalt ordin francez.

Pe la mijlocul lunii februarie 1860 Offenach a organizat spectacolul Le Carnaval des Revues, care trecea în revistă cele mai celebre melodii ale sale și prezenta în plin carnaval mai multe parodii muzicale noi. Printre acestea s-a numărat și scena Muzicianul viitorului (Le Musicien de l'avenir), un pamflet mai degrabă naiv la adresa lui Richard Wagner. Wagner reușise cu mare greutate să fie reprezentat cu trei concerte la Opera Italiană din Paris, care nu avuseseră succes dar deveniseră datorită controverselor din presă notorii. Offenbach îl confruntă în farsa sa pe un Wagner aflat pe câmpurile elizee cu unii dintre marii compozitori ai trecutului, precum Mozart și Gluck. Aceștia sunt calificați drept desueți de către revoluționarul compozitor saxon, care prezintă o Simfonie a viitorului, ale cărei motive trebuie explicate în timpul interpretării, și o Tyrolienne d'avenir, care nu este altceva decât o pastișă a unui catren folcloristic tirolez. Wagner se va răzbuna în 1870 cu o Comedie în stil antic. O capitulare în care-l ridiculizează la rândul său pe Offenbach, acuzându-l a fi un instigator lipsit de principii, reprezentant tipic al unei Franțe umilite de prusaci^[36].

Pe data de 16 noiembrie 1860 Offenbach s-a văzut în fine interpretat pe scena Operei Naționale, cu baletul în două acte Le Papillon. Criticii consacrați au văzut în acest spectacol, care conținea și valsuri, o profanare a lăcașului^[37], dar publicul i-a făcut o primire favorabilă, asigurându-i astfel 42 de reprezentații. Ultimele dintre ele au avut loc concomitent cu scandalul operei Tannhäuser, amplificând probabil resentimentele pe care Wagner oricum le nutrea față de Offenbach^[38]. Ajuns pe culmile gloriei, Offenbach n-a mai putut fi refuzat nici de Opera Comică, care i-a reprezentat în seara de Crăciun 1860 opera comică Barkouf. Aceasta s-a dovedit a fi dezastruoasă pentru renumele compozitorului, care nu pregetase să facă dintr-un câine personajul central al spectacolului și să-i adapteze muzical lătrăturile. Berlioz l-a pus pe Offenbach imediat în aceeași oală cu Wagner, constatând că creierul unor muzicieni trebuie să fie bolnav. „Vântul care bate prin Germania i-a înnebunit”

Les Bouffes Parisiens se aflau însă acum, după succesul cu Orfeu în infern și cu recenta operetă La Chanson de Fortunio, o prelucrare din 1861 după comedia [Le] Chandelier a lui de Musset, într-o situație economică foarte bună, și Offenbach a înțeles să-l numească director al teatrului pe un anumit Louis Varney, un om cu un simț mai pragmatic decât al său. Rolul Parisului în conștiința culturală a Europei și renumele de care se bucura peste tot acea Vie parisienne ușoară și elegantă pe care o va caricaturiza el însuși într-un vodevil i-au asigurat lui Offenbach popularitatea în întreaga Europă, mai ales în statele germane. Față de acestea el se simțea probabil încă atașat; dese turnee le-a întreprins în stațiuni balneoclimaterice mondene cum ar fi Bad Ems sau Bad Homburg, avându-i drept admiratori pe mai toți principii germani^[40]. Pentru teatrul din Bad Ems Offenbach a compus aproape în fiecare sezon câte două bufonerii. De exemplu în 1862 a reprezentat acolo în premieră opera bufă Limbuții (Les Bavards, prima versiune), în 1863 Il Signor Fagotto, o operă bufă în care este ridiculizat patosul lui Hector Berlioz, căruia i se opun tot felul de onomatopee muzicale, de la voci de animale până la zdrăngănitul de alămuri. Tot la Bad Ems muzicianul a câștigat un pariu ciudat, care-l făcuse să compună și să pună în scenă o operetă în răstimp de opt zile. Rezultatul a fost Lieschen și Fritzchen. La Bad Homburg el a făcut cunoștință cu tânăra cântăreață Zulma Bouffar (1848-1909), care fusese considerată un copil minune și străbătuse la rândul ei în turnee Europa. Cântăreața a fost în curând angajată ansamblul lui Offenbach^[41].

Offenbach și singurul său fiu, Auguste, în 1865

Offenbach alesese Bad Ems ca reședință de vară din motive practice, însă Viena i-a devenit dragă ca oraș, pe lângă Paris. Simpatia vienezilor pentru Revoluția Franceză și admirația lor față de spiritul francez i-au înlesnit succesul acolo. Astfel, Johann Nestroy (1801-1862), directorul din vremea aceea de la Carltheater^[42], îl chemase stăruitor pe Offenbach la Viena încă din anul 1858. Opera Orfeu în infern fusese reprezentată neautorizat pe acea scenă, cu Nestroy în rolul lui Jupiter, înainte de 1860. Cancanul din ultimul act al operei devenise foarte celebru datorită acestor reprezentații, și în 1860 Offenbach a avut parte de o primire extrem de călduroasă la Viena. Noul director al teatrului din Leopoldstadt, Karl Treumann, și ansamblul acestuia i-au înmânat de pildă o cunună de lauri brodată cu fir de aur. Cele trei reprezentații dirijate pe atunci de însuși Offenbach s-au desfășurat cu un mare succes de public și presă - vienezii preferau, se pare, muzicalitatea și volubilitatea offenbachiană gravității wagneriene^[43]. Având în vedere admirația aproape idolatră de care se bucura, compozitorul a revenit cu plăcere la Viena, având astfel ocazia să facă cunoștință în 1863 cu Johann Strauß, pe care l-a încurajat să scrie muzică de operetă^[44]. Veșnica rivalitate cu Wagner s-a manifestat și în 1863, când opera romantică a lui Offenbach Nimfele Rinului a ajuns să fie reprezentată pe scena de la Hofoper, care refuzase cu puțin timp înainte un proiect wagnerian. Vienezii nu au apreciat însă nici opera lui Offenbach, care includea atât un vals din Le Papillon cât și cântecul patriotard Vaterlandslied, compus la Köln în 1848. Posteritatea le va da dreptate, compozitorul va folosi singura melodie care avusese succes la Viena, Cântul elfilor (Der Elfengesang), în Povestirile lui Hoffmann. Probele operei au făcut necesară o ședere mai îndelungată la Viena, cu ocazia căreia Offenbach fusese primit în audiență de către împăratul Ferdinand I și era aproape în permanență reprezentat pe scena de la Carltheater.

Teatrul Les Bouffes Parisiens i-a reprezentat în schimb operetele din ce în ce mai rar, și atunci când nici urmașul lui Varney, Hanappier, nu a schimbat această situație care adusese prejudicii financiare serioase instituției, compozitorul nu a ezitat să dea în judecată teatrul înființat de el însuși. De o nervozitate excesivă se plânge pe vremea aceea chiar Offenbach atunci când își cere, bineînțeles cum grano salis, scuze în prealabil libretiștilor săi pentru eventuale jigniri^[45]. Sănătatea îi era în general șubrezită. Suferind de gută, el se deplasa de obicei și pe distanțe scurte cu trăsura. Căsnicia cu Herminie a fost, se pare, fericită^[46]. Perechea avea deja patru fiice atunci când i s-a născut în 1862 primul fiu, Auguste.

Dorindu-și după eșecul la Viena cu Nimfele Rinului un nou succes de talia operei dedicate lui Orfeu, Offenbach s-a hotărât să pregătească din nou o parodie pe temele mitologiei grecești și a pregătit împreună cu Halévy un subiect picant despre răpirea Elenei de către Paris, Frumoasa Elena. Rolul principal a fost interpretat de Hortense Schneider, care devenise între timp celebră pe scena de la Comédie-Française și tocmai voia să se retragă din teatru. Premiera din 17 decembrie 1864 de la Théâtre des Variétés a fost întâmpinată cu deja uzuala indignare a presei din cauza profanării subiectului antic, Jules Janin l-a blestemat „pe perfidul Meilhac, pe acest trădător de Halévy, pe nenorocitul de Offenbach”^[47]. Publicul parizian a apreciat notele frivole ale libretului, discutate în Le Figaro, și a frecventat asiduu Teatrul de Varietăți, asigurând operei o sută de reprezentații. În același an opera a avut succese răsunătoare la Berlin și Viena, întreg publicul european iubea muzica lui Offenbach. Compozitorul a rămas cu următoarea sa operă, Les Bergers, credincios subiectelor preluate din antichitate. Temele muzicale devin aici mai lirice, o evoluție care fusese deja anunțată prin anumite pasaje din Frumoasa Elena. Acțiunii de tip roman pastoral îi lipsesc acum cu desăvârșire accentele sarcastice. Opera bufă Barbă-Albastră, a cărei premieră a avut loc în 1866, este chiar caracterizată pe alocuri de o atmosferă sumbră. Cu La Vie Parisienne (Viața pariziană) Offenbach s-a dedicat împreună cu perechea de libretiști Meilhac/Halévy pentru prima oară unui subiect contemporan, ilustrând muzical scene din viața orașului luminilor cu frivolitate, însă din nou fără o critică prea incisivă la adresa societății burgheze. Premiera operei a avut loc pe data de 31 octombrie 1866 în Palais-Royal și a depășit toate așteptările, având un succes de public mai mare decât cel al Frumoasei Elena. Atitudinii mai puțin critice manifestate aici îi corespunde o realitate politică caracterizată prin liberalism și progres economic. Nici Offenbach, nici Halévy nu mai aveau motive să atace vehement un sistem în care prosperaseră și în care era acum posibilă o anumită libertate de opinie.

Hortense Schneider în rolul marii ducese de Gérolstein, în 1867

Sursă: Bibliothèque des Arts Décoratifs

Punctul culminant al stagiunii din 1867, anul unei noi Expoziții Universale, a fost pentru teatrul Les Bouffes Parisiens înscenarea La Grande-Duchesse de Gérolstein cu Hortense Schneider în rolul principal. Ludovic Halévy a semnat și acest libret. Demisionat de curând din Corpul Legislativ, el și-a permis de această dată să critice printr-o acțiune localizată într-un fictiv ducat german din secolul al XVIII-lea militarismul care se făcea remarcat în Europa. Înțepăturile din piesă la adresa curții ruse și a împărătesei Ecaterina se îndreptau de fapt împotriva politicii militariste practicată de Napoleon al III-lea, care tocmai eșuase în intervenția care sprijinise forțele conservatoare din Mexic. Marele succes al operei se explică însă și prin fascinația stranie a publicului parizian pentru confruntarea care se întrezărea deja între Napoleon și Bismarck. Interpretarea frivolă dată temelor războinice, susținute muzical pe scena operei de o veritabilă fanfară militară, și ridiculizarea tagmei cazone în general au permis probabil o binevenită bagatelizare a conflictului cu Prusia. Recenziile din Le Figaro au fost elogioase, tipic pentru liberalismul epocii este și faptul că opera a fost audiată cu plăcere chiar de către Napoleon al III-lea, de țarul Alexandru al II-lea al Rusiei și de Bismarck. Primul ministru prusac a înțeles de exemplu caducitatea spiritului militar drept slăbiciune a Franței și a apreciat critica la adresa fărâmițării politice germane pe care voia să o înlăture, exclamând față de Moltke: „C'est tout à fait ça!”^[48]. Opera a ajuns să fie reprezentată în 1870 și pe scena de la Grand Opera House din New York^[49]. Offenbach și-a petrecut vara anului 1867 compunând bufonerii pentru teatrul din Bad Ems, deși suferea de o gută care aproape îl imobiliza. După acest ultim mare succes compozitorul s-a mărginit să alcătuiască cu ajutorul celor mai celebre melodii ale sale noi înscenări. Din această masă de piese stereotipe se remarcă doar opera bufă La Périchole, reprezentată în 1868.

Anul 1868 a fost marcat de reformele liberale ale lui Napoleon, prin care au fost permise libertatea presei și demonstrațiile. Cu acest prilej a devenit manifestă fervența mișcării republicane, care s-a descărcat prin numeroase publicații radicale și tumulturi de stradă. Operetele lui Offenbach nu s-au mai bucurat, în această atmosferă tulbure, decât cel mult de succese sezoniere. Ele nu mai atingeau nervul publicului parizian, care (re)descoperise în operetele lui Hervé un mod mai accesibil și mai grobian de amuzament. Încercând să țină pasul cu vremurile, Offenbach a cultivat și el umorul facil, având în 1869chiar succes la Baden, în Austria Inferioară, cu La Princesse de Trébizonde. Neavizat din punct de vedere politic, compozitorul a cochetat în acel timp cu ideile moderat-liberale, fiind convins că își datorează doar celui de-al Doilea Imperiu faima și bunăstarea^[50]. Halévy nu a acceptat această atitudine. Convins de gravitatea evenimentelor, acesta a renunțat la activitatea de libretist de operete, astfel încât Offenbach a fost nevoit să recurgă la colaborarea cu libretistul Victorien Sardou pentru noul său proiect, cu un subiect antiradical. Le Roi Carotte are ca sursă de inspirație o povestire a lui E. T. A. Hoffmann, Piticuț zis și Cinabru (Klein Zaches, genannt Zinnober), și condamnă pericolele care pândesc în persoana unui rege roșu o monarhie prea indulgentă. Acest prim proiect inspirat de Hoffmann nu a mai fost finalizat în 1870, deoarece Offenbach și-a dedicat pe atunci timpul mai ales compozițiilor pentru opera bufă Les Brigands, pe care însuși Halévy, care colaborase la ea ca libretist, a caracterizat-o ulterior drept lipsită de originalitate^[51]. Prins de nenumărate obligații, trebuind de pildă să dirijeze reprezentarea operei La Grande-Duchesse de Gérolstein la Nisa și să facă un turneu la Viena, Offenbach a căzut la pat în timp ce compunea opera comică Fantasio, probabil din cauza epuizării. Vestea izbucnirii războiului cu Prusia l-a găsit de aceea în Bad Ems, unde spera să-și refacă sănătatea. Întors repede la Étretat, el a fost urmărit până acolo de acuzațiile presei germane de a-și fi trădat patria, printr-o atitudine adulatoare față de Napoleon al III-lea. Compozitorul a crezut de cuviință să se dezvinovățească față de „prietenii germani” invocând recunoștința pe care o purta Franței^[52]. Bătălia de la Sedan a pus capăt la 2 septembrie 1870 celui de-al Doilea Imperiu. Pe data de 4 septembries-a proclamat republica. Offenbach a luat calea exilului, ajungând de la Bordeaux la Milano, cu o escală la San Sebastian, unde se i stabilise temporar familia.

Ruinele coloanei Vendôme, distrusă în timpul Comunei din Paris. În primul plan baricadele comunarzilor

În februarie 1871 opinia publică de la Paris s-a arătat indignată de faptul că „prusacul” Offenbach mai este reprezentat pe scena de la Les Bouffes-Parisiens, cu La Princesse de Trébizonde^[52]. Offenbach se autodefinea, bineînțeles, cu totul altfel, considerându-se cu trup și suflet francez. Într-o scrisoare scrisă pe data de 6 martie 1871 de la Milano el își exprimă față de amicul său Nuitter ura pentru prusaci, regretând că este originar din valea Rinului și că este astfel „asociat într-o oarecare măsură acestor groaznice fiare”^[53]. Foștii compatrioți au nutrit în schimb în continuare admirație pentru compozitor; astfel, trupele prusace victorioase au fost întâmpinate la Berlin cu o reprezentație de gală a melodiilor din La Vie Parisienne. Între timp în Franța izbucnise, după retragerea germanilor, războiul civil dintre Comuna din Paris și forțele legitimate de Assemblée nationale, conduse de la Versailles de către liberalul Adolphe Thiers. Prin eliberarea deținuților de război din captivitatea prusacă acesta a reușit să-și asigure ponderea de forțe necesară răsturnării Comunei. Revolta pariziană a fost înfrântă la 29 mai 1871, iar la 31 august 1871 Thiers a fost ales președinte al celei de-a Treia Republici Franceze. În august 1871, Offenbach s-a întors la Paris, după escale la Viena și Londra. Halévy l-a regăsit pe atunci la repetițiile pentru Les Brigands, bolnav și apatic^[54].

Exclus din mijlocul bunei societății pariziene, cu fostele sale mari succese uitate sau aprig contestate acum, așa ca în cazul operei La Grande-Duchesse de Gérolstein, Offenbach și-a definitivat proiectul Le Roi Carotte, cu anumite schimbări aduse de Sardou pentru a evita referirile la evenimentele din trecutul apropiat. Premiera așa-zisei „feerii” a avut loc la 15 ianuarie1872 pe scena de la Théâtre de la Gaîté, un teatru dintr-un centru comercial care începuse sub conducerea lui Maurice Boulet să reprezinte operete și feerii. Colaborarea cu această instituție a început sub bune auspicii. Parțial și datorită decorurilor fastuoase, dar mai ales datorită criticii care viza în același timp atât fostul imperiu cât și republicanismul radical, piesa a reușit să-l reabiliteze oarecum pe compozitor în ochii publicului parizian. Acțiunea era localizată în Ungaria și nu în Germania, spre deosebire de proiectul inițial. Piesa abunda de scenării exotice, de pildă ea conținea tabloul „Pompei”, reprezentat cu ajutorul multor statiști și al unor costume excentrice. Vedeta operei a fost, pe lângă Zulma Bouffar, o nouă descoperire a lui Offenbach, Madame Judic^[55]. Muzica operei anunță deja capodopera de bătrânețe a muzicianului, Povestirile lui Hoffmann. Opera Fantasio nu a avut succes la Opera Comică, care nu a mai pus pe scena sa creațiile lui Offenbach. Deasemeni, alte noi piese create de Offenbach au eșuat, de exemplu Corsarul negru la Viena.

După moartea lui Boulet, Offenbach a devenit, pe 1 iulie 1873, director la Le Théâtre de la Gaîté, secundat de Albert Vizentini^[56] ca administrator și de Etienne Tréfeu^[57] în funcția de capelmaistru. Imediat după preluarea direcțiunii teatrului, Offenbach a pus bazele unor proiecte de mare anvergură, angajând două ansambluri, unul de operetă, celălalt de teatru, și inițiind renovări costisitoare. De asemenea, el a obținut de la Asociația Autorilor permisiunea de a-și reprezenta propriile compoziții pe această scenă, deși nu dorea să se limiteze numai la acestea. Offenbach tocmai avea în vedere reprezentarea Visului unei nopți de vară pe muzica lui Mendelssohn Bartholdy^[58] și a Ruinelor Atenei de Beethoven^[59]atunci când a fost descurajat de insuccesul dramei Le Gascon de Théodore Barrière (1823-1877), cu care se inaugurase stagiunea la 2 septembrie 1873. Offenbach a renunțat în mod precipitat la aceste proiecte ambițioase, apucându-se în schimb să-și transforme primul său triumf, Orfeu în infern, într-o feerie muzicală. Succesul enorm pe care l-a avut această adaptare cu decoruri fastuoase și noi numere de balet, prezentată publicului la 7 februarie 1874, i-au redat compozitorului vigoarea și optimismul. Accesele sale de gută s-au rărit și în aceste condiții cea de-a o suta reprezentație a feeriei a fost dirijată de Offenbach personal.

Cu toate îndatoririle care decurgeau din conducerea teatrului, al cărui ansamblu s-a bucurat în acea perioadă de măriri de salariu, muzicianul a continuat să livreze cu regularitate noi compoziții, mai ales operete de dimensiuni reduse. Una dintre ele, La Jolie Parfumeuse, a avut parte între 1873 și 1874 de peste 200 de reprezentații la Théâtre de la Renaissance. În piesă a debutat o nouă vedetă pariziană, cântăreața Louise Théo^[60]. Cea mai apreciată operă offenbachiană din această perioadă a devenit însă Madame l'Archiduc, lansată în stagiunea de iarnă din 1874. Ea amintea aproape cu duioșie de lumea nu demult apusă a aristocrației, cu o intrigă bazată pe substituiri de personaje.

Renumele unui om de o generozitate neobișnuită îl făcea pe Offenbach să fie des înconjurat de cerșetori. Unul dintre aceștia a avut norocul să primească de la celebrul muzician, care tocmai nu avea bani la el, niște note scrise în grabă pe un petic de hârtie și intitulate ad-hoc Polka cerșetorilor. Ulterior compozitorul a aflat cu uimire că acel om sărman nu vânduse partitura primului editor întâlnit pentru 100 de franci, așa cum fusese îndemnat, ci a așteptat cea mai bună ofertă, câștigând astfel 1000 de franci și păstrându-și drepturile asupra interpretării acelei melodiei^[61]. Din păcate, Offenbach însuși nu a dat dovadă de aceeași iscusință în chestiunile financiare și în scurt timp, a ruinat teatrul Gaîté cu înscenări exorbitante dar de calitate îndoielnică, precum drama La Haine de Sardou, continuată în stagiune de nu mai puțin penibila prelucrare a operetei Geneviève de Brabant. Nici bunele încasări de pe urma reprezentării feeriei Wittington and his Cat în 1875 la Londra nu au mai reușit să acopere deficitul uriaș al teatrului parizian, care a dat faliment la mijlocul lunii mai 1875. Compozitorul și-a pierdut întreaga avere plătind datoriile teatrului și salariile rămase restante, trebuind în plus să-și amaneteze toate drepturile de autor pe o durată de trei ani. Ajuns la ananghie, el a acceptat oferta impresarului american Bacquero de a vizita Expoziția Universală de la Philadelphia și de a susține acolo și la New York mai multe concerte. Obligat la aproape 60 de ani să depindă iar de diverse angajamente, Offenbach a fost în 1875 martorul succesului operei Carmen, datorat în parte foștilor săi libretiști Meilhac și Halévy. Nimeni nu se mai interesa acum de muzica lui, Parisul tocmai îl descoperea pe Bizet, publicul de operetă îl aclama la Viena pe Johann Strauß (fiul). Acesta din urmă devenise de curând cunoscut și la Paris iar opereta Liliacul a cucerit publicul la Théâtre de la Renaissance, sub numele de La Tzigane.

Scene din Povestirile lui Hoffmann, după prima reprezentație la Paris, în 1881.

Sursă: Bibliothèque de l'Opéra

La data de 21 aprilie 1876 Offenbach s-a îmbarcat la bordul vaporului Canada, pentru a întreprinde conform contractului cu Lino Bacquero un turneu în America. În portul new-yorkez i-a fost făcută o primire entuziastă și în același timp stranie - mai mulți muzicieni se apropiaseră cu o mică ambarcațiune de navă și încercau să interpreteze un potpuriu din melodii de operetă, întrerupți mereu de valurile înalte și de răul de mare. Compozitorul a fost copleșit și de primirea călduroasă pe care i-o făcuse mulțimea la hotel, aruncând maselor de la înălțimea balconului său exclamația: „Thank you, Sir!”^[62]. Din notele sale de călătorie reies uimirea și admirația față de zgârie-norii de la New York, față de tehnica avansată și întreg confortul care caracterizau încă de pe atunci viața metropolei americane. Primele concerte le-a susținut la „Gilmore's Concert Garden”, viitoarea „Madison Square Garden”, dirijând melodii din Orfeu și Marea ducesă de Gerolstein. După câteva săptămâni petrecute la New York entuziasmul său a făcut loc unei tot mai mari înstrăinări, datorată atât mercantilismului pe care-l descoperise în mentalitatea yankee^[63] cât și calității destul de modeste a spectacolelor muzicale la care asistase^[64]. Viața culturală americană îi datorează lui Offenbach un impuls important precum cel privind fondarea unui conservator. De la New York el a plecat la Philadelphia, unde tocmai își deschisese porțile Expoziția Universală. Concertele sale au avut și acolo parte de ovații. După acest turneu de două luni în America el se despărți de admiratorii săi printr-un banchet la New York, dând în alocuțiunile sale dovadă de o engleză de această dată impecabilă.

La Paris compozitorul a fost întâmpinat de atacurile presei republicane, care făcuse publice sporadicele sale manifestări de simpatie pentru era lui Napoleon al III-lea. Ghinionul îl urmări în ultimii ani de viață; accesele de gută s-au înmulțit, în plus i s-a îmbolnăvit grav fiul, Auguste. Offenbach a avut totuși satisfacția de a se vedea descoperit de o nouă generație cu ocazia unei noi înscenări a Frumoasei Elena. Treptat, el s-a distanțat de domeniul muzei ușoare și s-a dedicat unui proiect ambițios, pe care l-a menit să fie încununarea vieții sale de artist. Deja în 1851 fuseseră reprezentate la teatrul Odèon din Paris Povestirile fantastice ale lui Hoffmann, o prelucrare a dramaturgilor Jules Barbier (1825-1901) și Michel Carré (1819-1872) după povestirile lui E. T. A. Hoffmann. Această versiune tocmai fusese transformată într-un libret de operă, pentru a fi reprezentată la Opera din Paris pe muzica lui Hector Salomon, care era aproape definitivată. Salomon a renunțat la compoziția sa la insistențele lui Offenbach, care l-a ales pe romanticul german drept personaj principal al celei de-a doua a sa opere, după Nimfele Rinului. Personajul Hoffmann are în piesă rolul unui călăuzitor în universul povestirilor sale fabuloase și este de fapt un alter ego al compozitorului, arătându-se frământat de temeri, iubiri nefericite și viziuni. Acțiunea se bazează pe motive din Aducătorul de somn, Consilierul Krespel și Povestea imaginii din oglindă pierdute^[65]. Tema dragostei tragice este reprezentată de personaje feminine inaccesibile, fie din motive de boală (Antonia, fiica lui Krespel), fie din cauza barierelor sociale și naționale (curtizana fatală Giulietta). Sau pur și simplu deoarece ființa adorată se dovedește a fi un automat încropit destul de grosolan, care nu-l poate vrăji decât pe artistul aflat sub influența escamoterilor (Olympia). Împreună cu Antonia, cântăreața neîntrecută de care este fascinat Hoffmann în al treilea act, muzica însăși este sortită pieirii.

În pofida deziluzionării care se manifestă în ultima sa operă, Offenbach s-a prezentat cunoscuților săi în acești ultimi ani de viață mai euforic decât oricând, încrezător în propria putere de creație și în viitorul succes al Povestirilor^[66]. Acest optimism nu era prea îndreptățit de realitate. Expoziția Universală s-a desfășurat în 1878 fără ca artistul să aibă posibilitatea să-și reprezinte vreo operetă nouă. Teatrul Gaîté s-a hotărât de-abia în timpul Expoziției să pregătească o nouă înscenare a operei bufe Orfeu în infern. ”Nu, acesta nu mai este Orfeul meu!” ar fi declarat compozitorul, dezamăgit de rezultatul dedicat publicului larg^[67]. Acest public larg a redescoperit însă cu plăcere offenbachiadele, astfel încât Charles Comte (1827-1884), ginerele lui Offenbach și proprietarul actual al teatrului Bouffes Parisiens, a reluat în program La Grande-Duchesse de Gérolstein. Les Brigands a fost reprezentată din nou de Théâtre de la Gaîté, la sfârșitul anului 1878. Atât Briganzii cât și noua operetă La Marocaine au avut înscenări fastuoase.

Monumentul funerar al lui Offenbach (1880)

Compoziția Povestirile lui Hoffmann, dedicată fiului Auguste-Jacques (1862-1883), avansase în primăvara lui 1879 într-o măsură care i-a permis lui Offenbach să-și prezinte opera fragmentar, într-un concert particular ținut pe data de 18 mai. Această premieră a făcut senzație în lumea muzicală. Deoarece a primit oferte foarte bune atât de la directorul Operei Comice din Paris cât și de la reprezentantul teatrului vienez Ringtheater, Offenbach a decis să susțină premiere ale operei în ambele orașe. El a murit în timp ce pregătea premiera noii sale opere la Paris, asfixiat probabil în timpul somnului în noaptea din 4 pe 5 octombrie. Nu numai guta, ci și epuizarea îl transformase în vara lui 1880 într-un om grav bolnav, care dorise mai mult decât orice să trăiască doar până la premiera Povestirilor. Numeroși admiratori din întreaga Europă l-au însoțit pe ultimul drum spre cimitirul din Montmartre. Pe data de 18 noiembrie 1880 s-a dezvelit în mod festiv bustul lui Offenbach, opera sculptorului Jules Franceschi care străjuiește mormântul compozitorului.

Într-un articol scris imediat după moartea lui Offenbach, Max Nordau a deplâns indiferența societății pariziene față de idolul ei de odinioară^[68]. Zola și-a arătat de asemenea compasiunea pentru Offenbach, exprimându-și însă în același timp disprețul față de genul muzical creat de acesta. Opereta ca fenomen tipic unei tot mai mari comercializări și trivializări în muzică reprezenta pentru Zola tocmai cel de-al Doilea Imperiu, trebuind să fie de aceea înlăturată din lumea teatrului ca un element nociv^[69]. Premiera pariziană a Povestirilor lui Hoffmann a avut loc cu mare succes, în prezența oficialităților republicii, la data de 10 februarie 1881, într-o versiune prescurtată la trei acte. La Viena opera a fost reprezentată doar de două ori, în decembrie 1881, deoarece Ringtheater a fost după aceea complet distrus într-un incendiu. În jurul piesei s-au creat din această cauză fel de fel de legende, ea a căpătat renumele de a aduce ghinion celor care o pun în scenă.

  Lista completă 

[ascunde]

Liste alcătuite conform anexei din: Siegfried Kracauer: Jacques Offenbach und das Paris seiner Zeit, prima ediție Amsterdam 1937, nouă ediție îngrijită de Ingrid Belke: Siegfried Kracauer: Schriften, vol. 8, Frankfurt a. M. 2005, p. 558-591.

Drame muzicale[modificare | modificare sursă]

• 1839

Pascal și Chambord, vodevil într-un act (libret de Bourgeois și Brisebarre)

• 1847

Alcovul, operă comică într-un act (libret de Forges și de Leuven)

• 1849

Marielle sau Sergent și comandant (nouă versiune a Alcovului), operă comică într-un act (libret de Forges și de Leuven)

• 1853

Le Trésor à Mathurin, operă comică într-un act (libret de Battu)

Pépito, operă comică într-un act (libret de Moinaux și Battu)

• 1854

Luc și Lucette, operă comică într-un act

• 1855

Oyayaye ou la Reine de Îles, „antropofagie muzicală” într-un act (libret de Moinaux)

În seara inaugurării teatrului Bouffes-Parisiens, la data de 5 iulie:

Entrez, Messieurs, Mesdames, prologul inaugurării teatrului într-un act (libret de Méry și Servières, pseudonimul lui Ludovic Halévy)

Cei doi orbi, operetă („bufonerie muzicală”) într-un act (libret de Moinaux)

O noapte albă, operă comică într-un act (libret de Plouvier)

Harlechinul bărbier, pantomimă, aranjament muzical după Bărbierul din Sevilla de Gioacchino Rossini într-un act (scenariu de Lange, pseudonimul lui Offenbach)

Visul unei nopți de vară, schiță de operetă („saynète”) într-un act (libret de Tréfeu)

Pierrot Clown, pantomimă într-un act (scenariu de Jackson)

Le Violoneux, operetă („legendă bretonă”) într-un act (libret de Mestépes și Chevalet)

Pulcinella pe lună, pantomimă într-un act (scenariu de Busnach)

Madame Papillon, bufonerie într-un act (libret de Servières, pseudonimul lui Ludovic Halévy)

Paimpol et Périnette, „saynète lyrique” într-un act (libret de Forges)

Ba-ta-clan, operetă („chinoiserie musicale”) într-un act (libret de Ludovic Halévy)

• 1856

Le Postillon en gage, bufonerie într-un act (libret de Plouvier și Adenis)

Tromb-al-ca-zar sau Răufăcătorii dramatici, operetă („bufonerie muzicală”) într-un act (libret de Dupeuty și Bourget)

La Rose de Saint-Flour, operetă într-un act (libret de Carré și Truinet)

Les Dragées du baptême, operetă într-un act (libret de Dupeuty și Bourget)

Păstorii lui Watteau, tablou viu pe muzică de Lange (Offenbach) într-un act (libret de Mathieu și Placet)

Le >>66<<, operetă într-un act (libret de Forges și Laurencin -pseudonim Chapelle-)

Le Savetier et le Financier, operetă bufă într-un act (libret de Hector Crémieux)

Bona, operetă bufă într-un act (libret de Bercioux)

• 1857

Cele trei săruturi ale diavolului, operetă fantastică într-un act (libret de Mestépes)

Croquefer sau ultimul dintre paladini, operetă bufă într-un act (libret de Jaime și Tréfeu)

Dragonette, operetă bufă într-un act (libret de Jaime și Mestépes)

Vent du Soir ou L'horrible Festin, operetă bufă într-un act (libret de Gille și Battu)

Une demoiselle en loterie, operetă bufă într-un act (libret de Jaime și Crémieux)

Le Mariage aux lanternes, nouă versiune a operei Le Trésor à Mathurin, operetă într-un act (libret de Carré și Battu)

Les Deux Pêcheurs ou le Lever du soleil, operetă („bufonerie muzicală”) într-un act (libret de Dupeuty și Bourget)

• 1858

Mesdames de la Halle, operetă bufă într-un act (libret de Lapointe)

Pisica preschimbată în femeie, operetă într-un act (libret de Scribe și Mélesville -pseudonim Duveyrier-)

Orfeu în infern, operă bufă în două acte (libret de Ludovic Halévy și Hector Crémieux)

• 1859

Un soț în fața ușii, operetă într-un act (libret de Delacour și Morand)

Les Vivandières de la Grande Armée, operetă într-un act (libret de Jaime și de Forges)

Geneviève de Brabant, operă bufă în două acte (libret de Jaime și Tréfeu)

• 1860

Le Carnaval des Revues, revistă (libret de Grangé, Gille și Halévy)

Dafne și Chloé, operetă într-un act (libret de Clairville și Cordier)

Le Papillon, balet-pantomimă în două acte (scenariu de Taglioni și Saint-Georges)

Barkouf, operă comică în trei acte (libret de Scribe și Boisseau)

• 1861

La Chanson de Fortunio, operă comică într-un act (libret de Halévy și Crémieux)

Podul suspinelor (Le Pont des soupirs), operă bufă în două acte (libret de Halévy și Crémieux))

Monsieur Choufleuri restera chez lui le..., operă bufă într-un act (libret de St. Rémy -pseudonim Morny-, Halévy, Crémieux și Lépine)

Farmacist și peruchier (Un Mariage par les cheveux), operetă într-un act (libret de Frébault)

Le Roman comique, operă bufă în trei acte (libret de Halévy și Crémieux)

• 1862

Monsieur și Madame Denis, operetă într-un act (libret de Delaporte și Laurencin)

Călătoria domnilor Dunanan, tată și fiu, operă bufă în trei acte (libret de Siraudin și Moinaux)

Jacqueline, operetă într-un act (libret de Pol d'Arcy -pseudonim Halévy și Crémieux-)

Limbut și limbută (Bavard et Bavarde), operă bufă în două acte (libret de Nuitter)

• 1863

Limbuții (Les Bavards), nouă versiune a operei Limbut și limbută, operă bufă în două acte (libret de Nuitter)

Brazilianul, comedie cu un rondo de Offenbach într-un act (libret de Meilhac și Halévy)

Lieschen și Fritzchen sau Șvabii francezi, operetă („conversație alsaciană”) într-un act (libret de Boisselot)

Il Signor Fagotto, operă bufă într-un act (libret de Nuitter și Tréfeu)

• 1864

Lieschen și Fritzchen sau Lieschen și Fritzchen, nouă versiune a operetei Lieschen și Fritzchen din 1863

Il Signor Fagotto, nouă versiune a operei din 1863

L'Amour chanteur, operetă într-un act (libret de Nuiiter și Lépine)

Die Rheinnixen, Nimfele Rinului, operă romantică în trei acte (libret în germană de Wolzogen după versiunea în franceză de Nuitter)

Georgienele (inițial Feroza), operă bufă în trei acte (libret de Moinaux)

Jeanne care plânge și Jean care râde, operetă într-un act (libret de Crémieux și Gille) (două versiuni, reprezentate în 19 iulie, respectiv 3 noiembrie)

Le Fifre enchanté sau Soldatul magician, operetă într-un act (libret de Nuitter și Tréfeu)

Frumoasa Elena, operă bufă în trei acte (libret de Henri Meilhac și Ludovic Halévy)

• 1865

Coscoletto sau Le Lazzarone, operă comică în două acte (libret de Nuitter și Tréfeu)

Les Refrains de Bouffes, revistă într-un act (libret de Nuitter și Tréfeu)

Les Bergers, operă comică în trei acte (libret de Crémieux și Gille)

• 1866

Barbă-Albastră, operă bufă în trei acte (libret de Meilhac și Halévy)

La Vie Parisienne, piesă de teatru cu melodii în patru acte (originar cinci) (libret de Meilhac și Halévy)

• 1867

La Grande-Duchesse de Gérolstein, operă bufă în trei acte (libret de Meilhac și Halévy)

La Leçon de chant electromagnetique, bufonerie într-un act (libret de Bourget)

La Permission de dix heures, operetă într-un act (libret de Mélesville și Carmouche)

Robinson Crusoe, operă comică în trei acte (libret de Cormon și Crémieux)

Geneviève de Brabant, nouă versiune a operei bufe din 1859, în trei acte (libret de Crémieux și Tréfeu)

• 1868

Le Château à Toto, operă bufă în trei acte (libret de Meilhac și Halévy)

Podul suspinelor (Le Pont des soupirs), nouă versiune a operei bufe din 1861, în patru acte (libret de Halévy și Crémieux))

Le Fifre enchanté sau Soldatul magician, nouă versiune a operetei din 1864, într-un act (libret de Nuitter și Tréfeu)

L'Île de Tulipatan, bufonerie într-un act (libret de Chivot și Duru)

La Périchole, operă bufă în două acte (libret de Meilhac și Halévy)

• 1869

Vert-vert, operă comică în trei acte (libret de Meilhac și Nuitter)

La Diva, operă bufă în trei acte (libret de Meilhac și Halévy)

La Princesse de Trébizonde, operă bufă în două acte (Baden lângă Viena, 31 iulie) și noua ei versiune în trei acte de la Paris din 7 decembrie (libret de Nuitter și Tréfeu)

Les Brigands, operă bufă în trei acte (libret de Meilhac și Halévy)

La Romance de la rose, operetă într-un act (libret de Tréfeu și Préfel)

• 1871

Boule de Neige, operă bufă în trei acte după Barkouf, avându-l drept protagonist pe un bou în locul câinelui din Barkouf(1860) (libret de Nuitter și Tréfeu)

• 1872

Le Roi Carotte, operă bufă-feerie în patru acte (libret de Sardou)

Fantasio, operă comică în trei acte (libret de Paul de Musset)

Fleurette, operetă într-un act (libret de Hopp și Zell)

Corsarul negru, operă comică în trei acte (libret de Offenbach)

• 1873

Les Braconniers, operă bufă în trei acte (libret de Chivot și Duru)

La Leçon de chant electromagnetique, nouă versiune a bufoneriei într-un act din 1867 (libret de Bourget)

Fleurette, operă comică într-un act (libret de Hopp și Zell), nouă versiune a operetei din 1872

La Permission de dix heures, nouă versiune a operetei într-un act din 1867 (libret de Mélesville și Carmouche)

Pomme d'Api, operetă într-un act (libret de Ludovic Halévy și William Busnach)

La Vie Parisienne, nouă versiune a piesei de teatru cu melodii în patru acte din 1866 (libret de Meilhac și Halévy)

La Jolie Parfumeuse, operă comică în trei acte (libret de Crémieux și Blum)

• 1874

Orfeu în infern, operă-feerie în patru acte, nouă versiune a operei bufe din 1858 (libret de Ludovic Halévy (anonim) și Hector Crémieux)

La Périchole, nouă versiune în trei acte a operei bufe din 1868 (libret de Meilhac și Halévy)

Bagatelle, operetă într-un act (libret de Crémieux și Blum)

Madame l'Archiduc, operă bufă în trei acte (libret de Millaud și Halévy)

La Haine, dramă în cinci acte (libret de Sardou)

• 1875

Wittington and his Cat, feerie în patru acte (libret de Nuitter și Tréfeu, tradus în engleză de Farnie)

Geneviève de Brabant, operă-feerie în cinci acte, a treia versiune a operei bufe din 1859 (libret de Crémieux și Tréfeu)

Les Hannetons, revistă în trei acte (libret de Grangé și Millaud)

La Boulangère a des écus, operă bufă în trei acte (libret de Meilhac și Halévy)

Le Voyage dans la Lune, operă-feerie în patru acte (libret de Vanloo, Leterrier și Mortier)

La Créole, operă comică în trei acte (libret de Millaud și Meilhac)

Tarte à la Crème, vals într-un act (libret de Millaud)

• 1876

Pierrette et Jacquot, operetă într-un act (libret de Noriac și Gille)

La Boîte au lait, operetă în patru acte (libret de Grangé și Noriac)

• 1877

Doctor Ox, operă bufă în trei acte (libret de Mortier și Gille după Jules Verne)

La Foire Saint-Laurent, operă bufă în trei acte (libret de Crémieux și Saint-Albin)

• 1878

Maître Péronilla (de asemenea: Maître Petronilla), operă bufă în trei acte (libret de M. X. -pseudonim Offenbach-, Nuitter și Ferrier)

Madame Favart, operă comică în trei acte (libret de Chivot și Duru)

• 1879

La Marocaine (inițial Fatime), operă bufă în trei acte (libret de Blum, Blau și Toché)

La Fille du tambour-major, operă comică în trei acte (libret de Chivot și Duru)

• 1880

Belle Lurette (postumă), operă bufă în trei acte (libret de Ferrier și Halévy)

• 1881

Povestirile lui Hoffmann (postumă), operă fantastică în patru acte (libret de Barbier)

Mademoiselle Moucheron (postumă), operetă prelucrată de Delibes într-un act (libret de Leterrier și Vanloo)

Jacques Offenbach

·         1848: Miron Pompiliu (n. Moise Popovici, 20 iunie 1848, Ștei, comitatul Bihor, d. 20 noiembrie 1897, Iași) a fost un scriitor și folclorist român.

Moise Popovici a fost al doilea fiu al preotului ortodox Nicolae Popovici și al Anei (n. Popa)^[1]. A urmat școala primară în satul natal, apoi a urmat cursurile școlii germane din Băița, iar cursurile liceale le-a urmat la Beiușși Oradea. Bacalaureatul l-a luat la Beiuș în 1866 cu prima cum eminentia^[1]. După bacalaureat s-a înscris la Facultatea de drept din Pesta. În anul 1867 este ales membru de onoare al Societății de lecturădin Oradea pentru merite publicistice deosebite^[2]. În anul 1868 este nevoit să fugă la București, deoarece a refuzat să se înroleze în armata ungară,^[3] unde devine student al Facultății de litere. La București a fost membru al societății Orientul, unde-l va cunoaște pe Mihai Eminescu^[3] și redactor la Albina Pindului. Din anul 1869 se mută la Iași, unde devine licențiat al Facultății de litere în anul 1873, iar apoi a fost timp de doi ani secretar al Universității de unde a fost destituit la 1 martie 1876, ca urmare a înlocuirii lui Titu Maiorescu din funcția de ministru al instrucțiunii publice și al culturii^[3].

A debutat cu prima poezie în Familia nr. 2 din 15/27 ianuarie 1866 și se intitula Ghicitura. La a doua poezie, Ecouri și suspine, apărută în nr. 18 din 25 iunie/7 iulie 1866, Iosif Vulcan i-a făcut o prezentare generoasă^[3]:

„Atragem atențiunea onor public asupra acestui talent frumos carele acuma pășește întâia oară în publicitate.”

În toamna anului 1874 Miron Pompiliu împarte aceași odaie cu Mihai Eminescu și Ioan Slavici, la Școala Normală Trei Ierarhi, condusă la acea vreme de Samson Bodnărescu și împreună cu cei trei prieteni frecventează saloanele Veronicăi Micle și Matildei Cugler.^[4]

După anul 1876 a fost profesor la Școala centrală de fete și la alte licee și pensionate.^[3]

La începutul carierei publicistice a purtat numele tătălui, dar mai apoi l-a schimbat în Moise Pompiliu și mai târziu în Miron Pompiliu. Din anul 1869 devine unul dintre cei mai activi și mai statornici membrii ai Junimii din Iași, prezent la ședințele săptămânale, la prelecțiunile populare și în paginile Convorbirilor literare.^[1][2]A tradus din Goethe, Schiller, Uhland, Heine, Lenau, Lamartine ș.a.^[5]

În anul 1895 se căsătorește cu profesoara Gheorghiu, proprietara unui pension de fete din Ploiești, dar va divorța în scurt timp din cauza neînțelegerilor^[3].

La 14 noiembrie 1897 se împușcă în cap, iar la câteva zile, în ciuda tuturor eforturilor depuse de doctori, încetează din viață la 20 noiembrie și este înmormântat la 2 decembrie 1897, în cimitirul Eternitatea din Iași^[3].

Opera:

• Balade populare române, Junimea, Iași, 1870
• Antologie română pentru uzul școalelor secundare, Iași, 1885
• Ileana Cozînzeana, din cosiță floare-i cântă, nouă împărați ascultă, basm, Cernăuți, 1886
• Carte de cetire, I-III, manual realizat împreună cu I. Paul, Iași, 1897
• Literatură și limbă populară, ediție îngrijită și studiu introductiv de V. Netea, București, 1967
• Poezii, ediție și prefață de Mircea Popa, Oradea, 1998

·         1861 - cercetătorul medical britanic Frederic Gowland Hopkins, a descoperit vitaminele şi a identificat aminoacidul numit triptofan (în 1900) (m. 16.05.1947).

·         1887 - S–a născut pictorul, sculptorul şi poetul german Kurt Schwitters, adept al mişcării dada, cunoscut ca „maestru al colajului” (m.08.01.1948).

·         1909 - S-a nascut, in Australia , actorul american Errol Flynn (“Aventurile lui Robin Hood”, “Vulturul marilor”, “Captain Blood” ), ( m. 14.10.1959).

·         1913: Ioan Aurel Baranga (născut Aurel Leibovici, n. 20 iunie 1913, București - d. 10 iunie 1979, București) a fost un poet și dramaturgromân de origine evreiască.

A obținut bacalaureatul la Liceul „Matei Basarab” din București în 1931 și a absolvit Facultatea de Medicină în 1938.

Baranga a debutat cu versuri în revista Bilete de papagal a lui Tudor Arghezi.^[5] A editat împreună cu Gherasim Luca, Paul Păun și Sesto Pals revista de avangardă Alge. Scriitorul a colaborat la revista de avangardă unu, editată de Sașa Pană și Moldov. În 1948 a scris textul imnului României comuniste din anii 1948-1953 "Zdrobite cătușe", muzica fiind compusă de Matei Socor. Tot în 1948, Aurel Baranga a primit ca „sarcină de partid” să înființeze revista de satiră și umor Urzica.^[6] Din 1949 și până la sfârșitul vieții (10 iunie 1979) a fost redactor-șef la Urzica.^[5]

În anii 1969-1974 a fost membru în Comitetul Central al Partidului Comunist Român.

A fost căsătorit cu actrița Marcela Rusu, fosta soție a lui Alexandru Bârlădeanu. Aurel Baranga a avut un fiu, Harry Baranga

Opere: 

• Poeme în abis, 1933
• Ninge peste Ucraina, 1945
• Marea furtună, Fundația pentru literatură și artă, București, 1946
• Bal în Făgădău, comedie proletcultistă, 1946
• Vocea Americii, 1948
• Recolta de aur, 1949
• Sufletul arendașoaiei, 1949
• Iarbă rea. Piesă în trei acte, Editura de stat, București, 1949 (prefațată de Sanda Diaconescu)
• Pentru fericirea poporului, în colaborare cu Nicolae Moraru (acel „rusificator al culturii românești”^[8]), 1950
• Bulevardul Împăcării, 1950
• Voința de pace a popoarelor nu poate fi înfrântă, 1951
• L'ivraie, Éditions "Le Livre", București, 1952
• Ill weed (Iarbă rea), piesă în trei acte, "The Book" Pub. House, București, 1952
• Teatru: Iarbă rea. Pentru fericirea poporului. Bulevardul Împăcării. Într-o noapte de vară. Cântecul libertății. Mielul turbat, Editura de stat pentru literatură și artă, București, 1953
• Mielul turbat. Comedie în trei acte, Consiliul Central al Sindicatelor, București, 1954
• Arcul de triumf, 1954
• Rețeta fericirii sau "Despre ceva ce nu se vorbește". Piesă în trei acte, ESPLA, București, 1957
• Teatru, ESPLA, București, 1959 (2 vol.)
• Adam și Eva, 1963
• Sfântul Mitică Blajinul, 1965
• Fii cuminte, Cristofor!, 1965
• Opinia publică, 1967
• Comedii: Bulevardul Împăcării. Mielul turbat. Rețeta fericirii. Siciliana. Adam și Eva. Opinia publică, Editura pentru Literatură, București, 1967
• Poezii, Editura pentru Literatură, București, 1968
• Interesul general, 1971
• Tipuri și tertipuri. Dosar de fișe pentru o eventuală caracterologie socială, Editura Politică, București, 1971
• Simfonia patetică, epopee dramatică în două părți și 10 tablouri, Colecția Rampa, Editura Eminescu, București, 1974 (prezentare grafică de Armand Crintea)
• Teze și paranteze. Articole din ziare și publicații periodice între 1970 și 1973, Editura Eminescu, București, 1974
• Viața unei femei, dramă politică în două părți, Colecția Rampa, Editura Eminescu, București, 1976, (prezentare grafică de Armand Crintea)
• Satirice, Editura Eminescu, București, 1977 (cuvânt înainte de Nicolae Balotă)
• Fabule, Editura Eminescu, București, 1977 (copertă de Petre Hagiu și pseudo-prezentare de Șerban Cioculescu)
• Jurnal de atelier, eseuri, Editura Eminescu, București, 1978

* 1914: Muazzez İlmiye Çığ, născută Muazzez İlmiye İtil, (n. 20 iunie 1914, Provincia Bursa, Turcia) este o arheoloagă și asirioloagă turcă specializată în studiul Civilizației Sumeriene.

Părinții ei au fost tătari din crimeeni, familiile amândurora imigrând în Turcia, cea a tatălui stabilindu-se în orașul Merzifon, iar cea a mamei în nord-vestul orașului Bursa, al patrulea cel mai mare din Turcia, care, la acea vreme, a fost un centru administrativ regional major în Imperiul Otoman. Muazzez İlmiye s-a născut în Bursa, cu patru săptămâni înainte de izbucnirea Primului Război Mondial. Pe când să facă 5 ani, în 1919, Invazia Armatei Grecești în İzmir l-a îndemnat pe tatăl ei, care era profesor, a căutat siguranță pentru familia sa mutându-se în orașul Çorum, unde tânăra Muazzez și-a terminat studiile primare. Ulterior, s-a întors la Bursa și, pe când să împlinească 17 ani în 1931, a absolvit facilitatea de formarea pentru pofesori la școala primară.

După aproape cinci ani de învățat copii în alt oraș norvestic, Eskișehir, a început să studieze la Departamentul de Hititologie al Universității din Ankara, în 1936, înființat anul trecut către Mustafa Kemal Atatürkl, părintele fondator al Turciei moderne. Printre profesorii ei se numărau savanții eminenți ai culturii și istoriei hitite, Hans Gustav Güterbock și Benno Landsberger, ambii refugiați evrei din Germania lui Hitler, care au fost profesori în Turci în al Doilea Război Mondial.^[1]

Când să-și primească diploma în 1940, și-a început cariera la Museul Orientului Antic, una din cele trei instituții cuprinse în Muzeul de Arheologie din Istanbul, ca specialist în tablete cuneiforme, mii de tablete fiind depozitate, netraduse și neclasificate în arhivele facilității. Datorită efortului ei depus pentru descifrarea și publicarea tabletelor, muzeul a devenit un centru de studiu al limbilor Orientului Mijlociu frecventat cercetători ai istoriei antice din fiecare colț al lumi

Muazzez İlmiye Çığ

·         1917: Iosif Constantin Drăgan (n. 20 iunie 1917, Lugoj, d. 21 august 2008, Palma de Mallorca)^[2] a fost un om de afaceri român, stabilit de decenii în Italia. A scris mai multe cărți, în general cu tematică istorică. A scos buletinul istoric Noi tracii. În anul 2005 a fost pe locul doi în topul celor mai bogați români, conform revistei Capital, cu o avere estimată la 850 de milioane de dolari. Conform aceleiași reviste în 2006 a urcat pe primul loc, cu circa 1,3 - 1,6 miliarde de dolari.

Iosif Constantin Drăgan a absolvit studiile juridice la Universității din București, de la care a obținut licența în drept, în anul 1938. După absolvirea serviciului militar, ca artilerist, Institutul Italian de Cultură îi acordă, în anul 1940, o bursă de studiu, în Italia. După ce termină a doua facultate, la Universitatea din Roma, unde a studiat științe politice și economie, Drăgan își dă doctoratul în jurisprudență, tot la Roma. Acolo l-a cunoscut pe Giorgio del Vecchio, filosof al dreptului. Proaspătul doctor în jurisprudență Drăgan a tradus în limba română lucrarea lui del Vecchio „Lecții de filozofia dreptului”.

La acea vreme Drăgan a fost atras de idealurile Gărzii de Fier, și, în interiorul acesteia, a reprezentat un curent de opinie corporatist^[3]. În 1941 a pus bazele unei companii care exporta petrol românesc Italiei fasciste.

După al doilea război mondial, în 1948, fondează o companie de distribuție a gazului petrolier lichefiat, Butan Gas.^[4] În urma venirii la putere a Partidului Comunist Român îi este interzisă pentru 30 de ani revenirea în România.^[4]

În 1967 a pus bazele “Fundației Europene Drăgan”, fundație care declară ca scop promovarea „valorilor civilizației românești”.^[4] A mai fondat două edituri (Nagard în Italia și Europa Nova în România), o universitate privată (al cărei proprietar este), Universitatea Europeană Drăgan (fondată în 1991 la Lugoj), o stație TV, una radio (Radio NovaFm), un ziar săptămânal (Redeșteptarea) și un cotidian local (Renașterea Bănățeană) – toate în România. De asemenea a mai finanțat construirea lângă Orșova a unei statui înalte de 40 de metri a lui Decebal (cea mai înaltă sculptură în piatră din Europa).

Datorită unor cărți pe care le-a publicat a fost asociat curentului la granița dintre protocronism și naționalism din istoriografia română, promovată ulterior de regimul lui Nicolae Ceaușescu^[5][6]. Deși simpatizant al Gărzii de Fier, Drăgan devine un colaborator semioficial al lui Ceaușescu și al regimului comunist, ca rezultat având acces la anumite documente inedite despre Ion Antonescu, documente pe care le-a folosit într-o carte în care îl pune într-o lumină favorabilă pe acesta^[7].

În semn de recunoaștere a activității culturale desfășurate de Iosif Constantin Drăgan, (ca economist, tracolog, scriitor și președinte al Fundației Europene Drăgan), la 7 octombrie 1980, Universitatea din Timișoara l-a numit profesor asociat.^[8]

După Revoluția Română din 1989, Iosif Constantin Drăgan le-a dat suport financiar lui Eugen Barbu și lui Corneliu Vadim Tudor pentru a-și lansa revista România Mare^[6]. Împreună cu Vadim Tudor a fost fondatorul în 1990 al "Ligii Mareșal Ion Antonescu", mai târziu redenumită "Liga Mareșalilor", în urma schimbărilor din legislația română legate de cultul personalităților vinovate de crime împotriva umanității^[7].

În 1995, la vârsta de 78 de ani, Drăgan s-a căsătorit cu Daniela Veronica Gușă ^[9] (aceasta având la momentul respectiv 22 de ani), fiica generalului Ștefan Gușă, fostul șef al Marelui Stat Major al Armatei Române (1986-1989)^[10].

Drăgan are și un fiu mai mare, Mike Fink ^[11], născut în 1971, care în 2005 a anunțat că nu a reușit în precedenții trei ani sub nici o formă să-și contacteze tatăl. Din cauza acestor afirmații, Ziarul Ziua a concluzionat ca Drăgan era ținut captiv de mai tânăra sa soție și de partenerii săi de afaceri^[12]. Totuși, potrivit jurnaliștilor de la Averea, el a fost văzut în București câteva zile mai târziu, luând cina într-un restaurant împreună cu soția^[

A publicat:

• Noi, tracii și istoria noastră multimilenară, (Nagard, Milano, 1976, tradusă în 8 limbi);
• Aurel C. Popovici, (1977);
• Idealuri și destine, (1977);
• Mileniul imperial al Daciei, (Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1985);
• Istoria Românilor, (Ed. Europa Nova, București, 1994);
• Adevărata istorie a românilor, (Nagard, Milano, 1996).
• Antonescu, Mareșalul și Conducătorul României, (Ed. Europa Nova, București, 1996);
• Antonescu, Mareșalul României și Războaiele de Reîntregire - Mărturii și documente coordonate și îngrijite de Josif Constantin Drăgan, Centrul European de Cercetări Istorice Veneția, apărută într-o prima ediție în 1986 și a II-a ediție în 1990 și reeditată în 1991 la Fundatia Europeană Drăgan.

De asemenea, a publicat și trei volume în domeniul cercetărilor de marketing și anume:

• The World Mission of the International Marketing Federation, (1985);
• Geoclimate and History, (1987-1989);
• Bazele Cognitive ale Cercetărilor de Marketing, (1995) - în colaborare cu prof. M.C. Demetrescu.

A mai publicat și două autobiografii:

• În serviciul Europei, (1971);
• Prin Europa - 4 vol. (1973-1980).

·         1924 - S-a născut Chet (Chester Brown) Atkins, muzician country american.
* 1924: Norberto Höfling (n. 20 iunie 1924 — d. 18 aprilie 2005) a fost un fotbalist și antrenor evreu român.
* 1927: Josef "Jupp" Posipal (20 iunie 1927 – 21 februarie 1997) a fost un jucător de fotbal german de origine română, care a făcut parte din echipa care a câștigat Campionatul Mondial de Fotbal din 1954

·         1929 - Petre Gheorghiu, prezenta de neuitat a Teatrului Bulandra, pe scena caruia a creat peste 50 de roluri din dramaturgia nationala si universala (incepand cu 1956) (m. 7.08.2000).

* 1930: Marta Magdalena Abakanowicz-Kosmowska (n. 20 iunie1930, Falenty[*], Polonia^[7] – d. 20 aprilie 2017,^[8] Varșovia, Polonia) a fost o sculptoriță poloneză, de origine nobilă și rădăcini ruso-tătare, pionieră și reprezentantă de marcă a sculpturii realizate din țesături.

A absolvit în 1955 Academia de Arte Frumoase din Varșovia. Magdalena Abakanowicz și-a numit țesăturile sale tridimensionale abakane, de la numele său de familie. A produs serii de sculpturi numite Capete (Heads, 1975), Spinări (Backs,1976 - 1980)), Embriologie (Embriology, 1980) și Catharsis (1986).

A expus pe plan internațional picturi, desene, dar și sculpturi în alte materiale și a fost imitată pe scară largă în Europa și SUA.

Magdalena Abakanowicz

• 

  Sculptură în Poznań
     
• 

  Sculptură în Poznań
   
• 

  Europos Parkas, Polonia
     
• 

  "Mutant", Kunstweg MenschenSpuren

·         1934: S-a născut Iuri Vizbor, celebru cantautor, om de litere, poet, jurnalist, scenarist, actor sovietic, și de asemenea alpinist profesionist.  Este unul dintre creatorii modelului artistic al cantautorilor și fondatorul genului pieselor-reportaj, autor a peste 300 de piese. (d. 17 septembrie 1984).

·         1934: S-a născut compozitorul, dirijorul şi muzicologul Cornel Ţăranu; membru corespondent al Academiei Române din 2012. Cornel Țăranu (n. 20 iunie 1934, Cluj) este un compozitor și dirijor român, membru corespondent (1993) și ulterior titular (2012) al Academiei Române.

·         1936 - S-a născut Billy Guy, vocalist american (The Coasters).

·         1936 - S-a născut Mickie Most (Michael Hayes), compozitor, producător (Animals) şi cântăreţ britanic (Mickie Most & The Playboys).

·         1937 - Radu Gabrea, regizor de teatru, film si opera, presedinte al Oficiului National al Cinematografiei (1997-1999); in 1974 s-a stabilit in Germania continuandu-si cariera ca regizor, scenarist si producator al unor filme de interes international. A revenit in tara dupa 1990; ultimul sau film, “Noro”, a avut premiera in februarie 2002; in 21.06.2002 a primit diploma de membru de onoare al Uniunii Autorilor si Realizatorilor de Film din Romania pentru merite deosebite in domeniul cinematografiei romanesti.

·         1937 - S-a născut Jerry Keller, cântăreţ şi compozitor american.

·         1941 - regizorul Stephen Frears, considerat, la mijlocul anilor 80, “rebelul cinematografului englez”; din filmografie: “Erou din intamplare”, “Excrocii”.

·         1942 - S-a născut Brian Wilson, clăpar, basist, vocalist şi compozitor american (Beach Boys).

·         1945: Justus Franz, pianist german

·         1945 - S-a născut Anne Murray, cântăreaţă canadiană.

·         1946: Birgitte, Ducesă de Gloucester
* 1946: Ömer Zülfü Livaneli (n. 20 iunie 1946 la Ilgın) este un autor de romanebest-seller și totodată și unul dintre cei mai apreciați compozitori turci ai ultimelor decenii.

Ömer Zülfü Livaneli s-a născut în Ilgin, Turcia în anul 1946. După ce a fost ținut sub arest vreme de 3 luni a părăsit Turcia și s-a mutat în Suedia. După ce a locuit o vreme la Stockholm s-a mutat la Paris și apoi la Atena, după care s-a reîntors în Turcia în anul 1984.

Și-a început cariera ca editor. A deținut o editură în Ankara care i-a fost închisă în momentul arestării sale

Cărți:

• Kardeșimin Hikayesi (2013)
• Edebiyat Mutluluktur (2012)
• Serenad (2011)
• Sanat Uzun Hayat Kısa (2010)
• Son Ada(2008)
• Sevdalım Hayat
• Leyla'nın Evi
• Gorbaçov´la Devrim Üstüne Konușmalar
• Mutluluk (roman)
• Bir Kedi, Bir Adam, Bir Ölüm
• Livaneli Besteleri
• Engereğin Gözündeki Kamașma
• Sosyalizm Öldü Mü?
• Diktatör ile Palyaço
• Türkiye Orta Zekalılar Cenneti
• Sis
• Dünya Değișirken
• Geçmișten Geleceğe Türküler
• Arafat´ta Bir Çocuk

Zülfü Livaneli

* 1947: Candace June „Candy” Clark (n. 20 iunie 1947, Norman, Oklahoma, SUA) este o actriță americană și fotomodel
Candy Clark este fiica unui bucătar șef din Texas. Când avea 18 ani ca studentă se mută la New York City, unde lucrează ca fotomodel. Ea este descoperită și sprijinită de regizorul John Huston, primul ei rol ca actriță îl va juca în filmul "Fat City". Peste un an în 1973 devine cunoscută pe plan internațional cu rolul jucat în filmul "American Graffiti", iar în 1974 este nominalizată pentru premiul Oscar. Prin anii 1970 trăiește împreună cu regizorul Nicolas Roeg și apoi cu actorul Jeff Bridges. Ea a fost de două ori căsătorită, în 1988 a divorțat a doua oară.

Candy Clark în "The Man Who Fell To Earth" (1976)

·         1948 - S-a născut Nigel Morris, baterist britanic (Stomu Yamashta, Isotope).
* 1948: Serhii Ivanovici Pirojkov (în ucraineană Сергі́й Іва́нович Пирожко́в; n. 20 iunie 1948, Kiev) este un diplomat și om de știință ucrainean, doctor în economie (1991), profesor (1994), membru al Academiei de Științe a Ucrainei (2000), laureat al Premiului de Stat al Ucrainei în domeniul știiței și tehnicii (2002).^[1] Din 3 martie 2007^[2] până la 29 octombrie 2014, Serhii Pirojkov a fost Ambasador Extraordinar și Plenipotențiar al Ucrainei în Republica Moldova.

Serhii Pirojkov

·         1949 - S-a născut Alan Longmuir, basist şi pianist britanic (Bay City Rollers).

·         1949: Lionel Brockman Richie, Jr. (n. 20 iunie 1949) este un cantautor, producător de discuri, muzician și actor american. Începând cu 1968, el este membru al grupului muzical Commodores. Richie și-a făcut debutul solo în 1982 cu albumul Lionel Richie, care conținea hitul Truly.

Lionel Richie

Lionel Richie în Franța în 2012

* 1950:  Vasile Nițu (n. 20 iunie 1950) este un fost senator român în legislatura 1990-1992 ales în județul Argeș pe listele partidului FSN și deputat în legislatura 1992-1996 ales în județul Argeș pe listele partidului PDSR. Vasile Nițu a demisioant din Camera Deputaților pe data de 22 februarie 1993 și a fost înlocuit de deputatul Vasile Stan. În legislatura 1990-1992, Vasile Nițu a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Italiană și Japonia.

·         1953:  S-a nascut cântăreața și compozitoarea  americană de muzica usoara Cyndi Lauper.
* 1954: Ilan Ramon (20 iunie 1954 – 1 februarie 2003; în ebraică אילן רמון, născut Ilan Wolferman)^[1] a fost un pilot de luptă israelian din cadrul Forțelor Aeriene Israeliene și apoi primul astronaut israelian.

Ramon a fost specialist în cadrul misiunii STS-107, misiunea fatală a navetei spațiale Columbia în care cei șapte membri ai echipajului au murit în accidentul produs la reintrarea în atmosfera Pământului. La vârsta de 48 de ani, el era cel mai bătrân membru al echipajului. Ramon este singura persoană străină deținătoare a Medaliei de Onoare Spațială a Congresului American, care i s-a decernat post-mortem.

Ilan Ramon אילן רמון

* 1955: Viorica Doina Reta Ionică (n. 20 iunie 1955, Piatra Neamț) este o fostă handbalistă română care a jucat pentru echipa națională a României pe postul de portar.

·         1955 - S-a născut Michael Anthony, basist american (Van Halen).
* 1956: Olga Gurievscaia (n. 20 iunie 1956, Chișinău, URSS) este o artistă de balet din Republica Moldova, pedagogă la Teatrul Național de Operă și Balet „Maria Bieșu” din Chișinău.

A absolvit Școala Academică de Coregrafie din Moscova^⁠(d) din Moscovaîn 1974.^[1] A studiat și la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice, catedra de Coregrafie.^[2]

Imediat după absolvire, a început să activeze la Teatrul de Operă și Balet din Chișinău. Dansul său este considerat ca remarcându-se prin virtuozitate și temperament,^[1] „fascinând printr-o largă și armonioasă gamă sentimentală”.^[3] În 1978, a devenit „prima balerină” a teatrului din Chișinău. A jucat în mai multe balete și opere:^[1][2]

• Quiteria în Don Quijote^⁠(d) (Ludwig Minkus^⁠(d))
• Prințesa Aurora în Frumoasa din pădurea adormită (Piotr Ilici Ceaikovski)
• Giselle, Mirtha în Giselle^⁠(d) (Adolphe Adam)
• Marie în Spărgătorul de nuci (Ceaikovski)
• Ridichioara în Cipollino^⁠(d) (Karen Haciaturian^⁠(d))
• Swanilda în Coppélia (Léo Delibes)
• Sylphide în La Sylphide^⁠(d) (Herman Severin Løvenskiold^⁠(d))
• Odetta, Odillia în Lacul lebedelor (Ceaikovski)
• Aegina, Phrygia în Spartacus^⁠(d) (Aram Haciaturian)
• Muza în Chopiniana^⁠(d) (Frédéric Chopin)
• Julieta în Romeo și Julieta (Serghei Prokofiev)
• Vachanca în Noaptea Walpurgiei^⁠(d) (Charles Gounod)
• Ganzatti, Nikia în Baiadera^⁠(d) (Minkus)
• Cleopatra în Antoniu și Cleopatra
• Cătălina în Luceafărul
• Regina nopții în La Gioconda (Amilcare Ponchielli)
• Domnișoara în Domnișoara și huliganul (Dmitri Șostakovici)
• Liza în Precauție zădarnică (P. Hertel)
• Floricica în Andrieș (Zlata Tcaci)
• Eva în Facerea lumii (A. Petrov)

A întreprins turnee în România, Ungaria, Bulgaria, Vietnam, Germania, Italia, Spania. În 1995, Olga Gurievscaia devine pedagog-repetitor al soliștilor trupei de balet, educând artiști de balet precum Cristina Terentiev (Maestru în Artă, laureată a concursurilor internaționale^[4]), Alexei Terentiev (Artist Emerit), Anastasia Homițcaia, Lina Șeveliova.^[2]

A fost onorată cu titlul de Artist Emerit al RSSM în 1983 și cu Medalia „Meritul Civic”

·         1958 - S-a născut Kelly Johnson, chitaristă şi vocalistă britanică (Girlschool).

·         1960 - S-a născut Nigel John Taylor, basist britanic (Duran Duran, Power Station).
* 1961: Karin Enke (n. 20 iunie 1961, Dresda) este o fostă patinatoare din RDG. Fiind căsătorită de mai multe ori Karin și-a schimbat de mai multe ori numele de familie. Astfel din 1981 poartă numele de Karin Busch-Enke, din 1984 Karin Kania, sau din 1988 Karin Enke-Richter. Prin anii 1980 patinatoarea germană a aparținut de elita sportivilor mondiali la proba de patinaj viteză. Ea a fost între anii 1980 și 1984 de trei ori campioană olimpică pe diferite distanțe la patinaj viteză. Cariera ei sportivă a început în anul 1980 când ocupă la Campionatul mondial la combinat, locul 17. La 4 săptămâni la Campionatul Olimpic din Lake Placid, New York, câștigă aur la 500 m. În anii următori are a ascensiune rapidă în ierahia sportivă. devenind o patinatoare care a dominat câțiva ani competițiile sportive, concurând cu sportive de talia lui, Christa Rothenburger, Andrea Schöne (Ehrig) și Gabi Zange (Schönbrunn).
* 1964: Alec Chamberlain (n. 20 iunie 1964) este un fost fotbalist englez care juca pe poziția de portar. În prezent el activează la clubul Watford ca antrenor de portari. Pe durata carierei sale de 25 de ani, el a evoluat în 788 de meciuri de campionat, dintre care ultimii 11 ani și 247 de meciuri le-a jucat pentru Watford.

·         1966: S-a nascut Marian Lupu, politician moldovean, fost presedinte interimar al R.Moldova si președinte al Parlamentului. Marian Lupu (n. 20 iunie 1966, Bălți) este un politician moldovean, deputat în Parlamentul Republicii Moldova începând din noiembrie 2013 și anterior între 2009–2010. A deținut funcția de președinte al Parlamentului Republicii Moldova între 2005—2009 și 2010—2013 și președinte interimar al Republicii Moldova între 2010—2012. În prezent este președintele Partidului Democrat și președintele fracțiunii parlamentare a PD.

·         1967: Nicole Kidman (n. 20 iunie 1967) este o actriță australiană de film, care are dublă cetățenie, australiană și americană. Este câștigătoare a premiului Oscar.

Nicole Kidman

Kidman 2015

* 1967: Daniel Iane (n. 20 iunie 1967) este un deputat român, ales în 2012 din partea Partidului Național Liberal.
* 1968: Robert Anthony Rodríguez (n. 20 iunie 1968, San Antonio, Texas)^[1]este un regizor american de film, producător, scenarist, director de imagine și muzician. A filmat și produs majoritatea filmelor sale în Texasul nativ și/sau în Mexic. A regizat filme notabile ca Desperado, From Dusk Till Dawn, The Faculty, "Sharkboy and Lavagirl", Spy Kids, Sin City, Planet Terror sau Machete. Este prieten și colaborator frecvent cu producătorul de film Quentin Tarantino.

În ciuda faptului că a fost respins de școala de film de la Universitatea din Texas, Robert Rodriguez a creat primul său film de 16 mm de scurt metraj Bedhead care i-a deschis multe uși. Rodriguez a creat apoi primul său film de lung metraj El Mariachi care a fost preluat de către Columbia Pictures. După ce a regizat filmul de televiziune Road Racers, Rodriguez și-a continuat activitatea la Hollywood.

El Mariachi a fost primul film al lui Rodriguez din Trilogia Mexic care a mai inclus Desperado și Once Upon a Time in Mexico. Rodriguez a continuat să lucreze la alte serii de filme printre care hibridul film de groază - polițist De la apusul la răsăritul soarelui (From Dusk Till Dawn) și seria Joaca de-a spionii (Spy Kids) creat în genurile pentru familie, de aventură. Rodriguez, de asemenea, a colaborat cu regizorul de film Quentin Tarantino la diferite proiecte, cum ar fi Patru camere (Four Rooms), De la apusul la răsăritul soarelui (From Dusk Til Dawn), Kill Bill Vol. 2, Sin City sau Grindhouse.

Rodríguez s-a născut în San Antonio, Texas, ca fiul unor părinți mexicano-americani: Rebecca (​​născută Villegas), o asistentă medicală, și Cecilio G. Rodriguez, un agent de vânzări.^[2][3] El a început să fie interesat de film la vârsta de 11 ani când tatăl său i-a cumpărat unul dintre primele VCR-uri care avea și o cameră de filmat.

Robert Rodriguez

Rodriguez at the 2007 Scream Awards, October 19, 2007

* 1969: Paulo Jorge Gomes Bento (n. 20 iunie 1969) este un ex-fotbalist portughez și ex-antrenor al echipei naționale de fotbal a Portugaliei (21.09.2010 - 11.09.2014)
* 1971: Oana Cuzino (după căsătorie Oana Stern-Cuzino; n. 20 iunie 1971, București)^[1] este un medic primar geriatru, doctor în știinte medicale și jurnalistă română, prezentatoare a emisiunii Ce se întâmplă doctore?, difuzată zilnic, din 2002 încoace, la ProTV

Născută în 20 iunie 1971, Oana Cuzino a absolvit UMF Carol Davila București în 1995, a devenit medic specialist geriatru în 2000, medic primar geriatru în 2004 și doctor în medicină în 2004.

Oana Cuzino a debutat în presă în 1998, ca jurnalist la cotidianul "Național". De asemenea, Oana a colaborat și cu ziarul "Gardianul" unde semna o rubrică medicală săptămânală. Debutul în televiziune a avut loc în 1999 la TVR 1, prezentând emisiunea "Medicina pentru toți" până în 2002.

În anul 2000, Oana Cuzino și-a făcut debutul ca scriitor prin publicarea romanului "Dincolo de prezent" apărut la Editura Lucman. În 2003 a publicat o a doua carte, inspirată de experiența de proaspătă mămică "Sunt gravidă, ce să fac?", publicată la editura Cartea de buzunar.^[2] În iulie 2006 lansează o nouă carte dedicată ingrijirii și sănătății "Frumusețea nu este o misiune imposibilă", realizată în colaborare cu un estetician renumit din SUA, Luciana Stanciu.^[1] În anul 2006, Oana Cuzino a devenit directorul editorial al mărcii "Ce se întâmplă,doctore?", considerată a fi primul brand transmedia din România dedicat femeilor. Este mama unei fetițe născută în 2002, numită Naomi.

A fost căsătorită cu omul politic Mircea Stănescu, care s-a sinucis în 2009.^[3] Mariajul celor doi s-a destrămat însă rapid, Oana Cuzino măritându-se ulterior cu omul de afaceri israelian Yoav Shtern, cu care are o fetiță pe nume Naomi

* 1971: Josh Lucas (n. 20 iunie 1971) este un actor american. A jucat, printre altele, în filmele Glory Road, Sweet Home Alabama, Stealth, A Beautiful Mind, Poseidon, J. Edgar și Red Dog.

S-a născut în Little Rock, Arkansas, în 1971, fiul lui Michele, soră medicală, și a lui Don Maurer, un medic de urgență. Bunicii din partea tatălui erau poloni.^[1] Al doilea său nume este Easy (ușor) pentru că mama sa a avut o naștere deloc dificilă și a ținut ca fiul său să poarte acest nume. Părinții actorului au fost, în tinerețe, activiști pentru activitățile anti-nucleare și micul Josh a făcut multe vizite în partea de sud, odată cu părinții săi în acțiuni ale organizației din care făceau parte, împreună cu cu cele două surori și fratele său Devin. Până la vârsta de 13 ani a trăit în 13 locații diferite, inclusiv în Isle of Palms sau Sullivan's Island din Carolina de Sud. Pentru că părinții săi organizau diverse acțiuni pentru atragerea atenției asupra posibilelor dezastre nucleare, mama sa fiind invitată chiar la show-ul lui Jay Leno, s-au stabilit până la urmă cu locuința în Gig Harbor, Washington. A urmat cursurile Liceului Gig Harbor, absolvind în 1989. Pe parcursul Liceului a făcut parte din trupa de teatru, jucând în mai multe piese. Pentru că nu și-a urmat studiile mai departe, s-a putut concentra numai asupra carierei de actor. Astfel, la 19 ani s-a mutat la Hollywood. A fost star guest în mai multe sitcomuri până la vârsta de 20 de ani, încluzând serialele produse de Fox, True Colors și Parker Lewis Can't Lose, dar și show-ul CBS Jake and the Fatman

Josh Lucas

Josh Lucas în iulie 2014

* 1976: Juliano Haus Belletti (n. 20 iunie 1976, Cascavel, Brazilia) este un fost fotbalist brazilian care a jucat ultima dată la Fluminense. A marcat golul victoriei echipei FC Barcelona în finala Ligii Campionilor din 2006, în meciul cu Arsenal Londra.
* 1979: Masashi Motoyama (n. 20 iunie 1979) este un fotbalist japonez.
* 1982: Elliot John Gleave (n. 20 iunie 1982), cunoscut mai mult după numele de scenă Example, este un cântăreț, compozitor , rapper și producător muzical englez, aflat sub contract cu casele de discuri Epic Records și Sony Music. Numele său de scenă se trage de la inițialele E.G., care sunt o abreviere a frazei latine exempli gratia ("de examplu").^[5]

Example a avut primele succese odată cu lansarea celui de-al doilea său album de studio, Won't Go Quietly, care a ajuns pe poziția 4 în topul UK Albums Chart și pe poziția 1 în UK Dance Chart.^[6] Albumul conține 2 single-uri de top 10, "Won't Go Quietly" și "Kickstarts".^[7] Cel de-al treilea său album Playing in the Shadows a fost lansat pe 4 septembrie 2011^[8]și a fost în topul clasamentelor cu două single-uri pe poziția 1, "Changed the Way You Kiss Me" și "Stay Awake".^[9] Cel de-al patrulea său album, The Evolution of Man a fost lansat pe 19 noiembrie 2012 și s-a clasat pe poziția #13 în UK Albums Chart și pe poziția #1 în UK Dance Chart.

Al cincilea album al artistului, Live Life Living, a fost lansat pe 7 iulie 2014

Example evoluând live în Bournemouth

* 1983: Deonise Fachinello Cavaleiro (n. 20 iunie 1983, în Santa Rosa)^[1] este o handbalistă braziliană care joacă pentru echipa națională a Braziliei pe postul de intermediar dreapta.
* 1986: Vasiliki Vougiouka (greacă Βασιλική Βουγιούκα; n. 20 iunie 1986) este o scrimeră greacă specializată pe sabie.
* 1989: Anoh Apollinaire Attoukora Sfondo (n. 20 iunie 1989, Adjamé, Coasta de Fildeș) este un fotbalist ivorian care evoluează la FC Pau în Franța. A mai evoluat și la Dinamo.
* 1989: Javier Matías Pastore (n. 20 iunie 1989) este un fotbalist argentinian care evoluează în Serie A la clubul Roma și la echipa națională de fotbal a Argentinei.
* 1991: Kalidou Koulibaly (Saint-Dié-des-Vosges, departamentul Vosges, Franța, 20 iunie din 1991) este un fotbalist franco-senegalez. Joacă ca fundaș central și actuala lui echipa este S. S. C. Napoli din Serie a din Italia
* 1994: Gabriela Perianu (n. 20 iunie 1994, Brăila) este o handbalistă din Româniacare joacă pentru clubul maghiar Siófok KC^[4] și echipa națională a României pe postul de intermediar stânga. Pe 1 martie 2019 s-a făcut public faptul că handbalista a semnat un contract cu CSM București, pentru care va juca din vara anului 2019