6. /25 IUNIE 2022 - INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET
IULIA BUCIUCEANU
| Iulia Buciuceanu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | (89 de ani)[1]  Tighina, România |
| Frați și surori | Tamara Buciuceanu |
| Căsătorită cu | George Constantin |
| Copii | Mihai Constantin |
| Ocupație | cântăreață de operă |
| Activitate | |
| Alma mater | Universitatea Națională de Muzică București |
| Premii | Ordinul Meritul Cultural () |
Modifică date / text  | |
Iulia Buciuceanu (n. 25 iunie 1931, Tighina) este o cântăreață română de operă și lied (mezzo-soprană) originară din Basarabia.
BIOGRAFIE
Iulia Buciuceanu s-a născut la Tighina, Basarabia, într-o familie de muzicieni. Atât mama (Iulia) cât și tata (Ioan) au studiat canto și, respectiv, dirijat și compoziție, la Conservator. Avea doi frați și două surori, printre care actrița Tamara Buciuceanu.[2]
Primii pași în lumea muzicii i-a făcut la 10 ani, când cânta în corul catedralei de la Chișinău.[3] În anii 1947–1950, Iulia studiază la Conservatorul din Iași, avându-i ca dascăli pe Mansi Barberis și Grigori Magiari (canto), iar între 1950 și 1953 la Conservatorul din București , luând lecții de la Victor Costescu-Duca, Petre Ștefănescu Goangă (canto), Jean Rânzescu și Jean Bobescu.[4]
A fost căsătorită cu George Constantin,[2] cu care a avut un copil, Mihai.[3]
CARIERĂ
Iulia Buciuceanu debutează la 21 decembrie 1960 la Opera Română din București în rolul Kneaghina din Rusalka de Aleksandr Dargomîjski. Continuă să activeze ca solistă la Opera Română până în 1982.[4]
Repertoriul său include următoarele opere:[5][6][7]
- Dama de pică (Milovzor, 1953)
- Lakmé (Malika, 1955)
- Nunta lui Figaro (1956)
- Evgheni Oneghin (Olga, 1958)
- Falstaff (Meg, Quicky, 1959)
- Cavalleria rusticana (Lola, 1960)
- Maeștrii cântăreți din Nurenberg(Magdalena, 1960)
- Bal mascat (Ulrica, 1963)
- Gianni Schicchi (Zita, 1966)
- Liliacul (Orlofski, 1967)
- Apus de soare (Doamna Maria, 1968)
- Povestirile lui Hoffmann (Niklasuse, Muza, 1968)
- Decebal (Drigisa, 1969)
- Tannhauser (Venus, 1970)
- Flautul fermecat (Doamna III, 1971)
- Olandezul zburător (Mary, 1972)
- Bălcescu (Zinca, 1974)
- Dreptul la dragoste (Mița, 1975)
- Hamlet (Gertrude, 1975)
- Andreea Chanier (Constea, 1975)
- Walkiria (Fricka, 1976)
- Dragoste și jertfă (1977)
- Conu Leonida față cu reacțiunea(1978)
- Horia (1980)
- Conacul cu stafii (Paharniceasa, 1979)
- Căsătoria secretă (Fidalma, 1980)
- Orfeu (Medeea, Orfeu, 1981)
- Aida (Amneris)
- Rigoletto
- Don Carlos
- Trubadurul
- Madame Butterfly
- Viață pentru țar
- Boris Godunov (Feodor)
- Oedip
- Vlad Țepeș
- Răscoala
- Cneazul Igor (Konceakovna)
Pe parcursul carierei sale, Buciuceanu a colaborat cu dirijorii K. Kondrașin, M. Rostropovici, I. Barbiroli, Egizio Massini, Jean Bobescu, Constantin Silvestri, G. Georgescu, Mihai Brediceanu și cu soliștii G. Vișnevskaia, V. Teodorian, N. Herlea, Z. Pally, E. Cernei, C. Gabor, V. Sârbu, I. Stoian etc.[5] A avut turnee în Ungaria, Iugoslavia, Olanda, Belgia, Italia, Norvegia, Finlanda, Grecia, Turcia, Mongolia, Polonia, Coreea de Sud, Bulgaria, Franța, Turcia, Germania, Rusia (inclusiv nouă stagiuni consecutive la Teatrul Bolșoi din Moscova).[2][6]
Iulia Buciuceanu este laureată a Concursului Internațional de Canto de la Viena (1959), a Festivalului „Primăvara de la Praga" (1960), a Concursului Internațional de la Sofia și a Festivalului de Operă de la Helsinki (1962). De asemenea, a câștigat Marele Premiu la Concursul Internațional de Canto de la Toulouse (1962).[7]
În 1968, a fost decorată cu Ordinul Meritul Cultural de clasa a II-a.[5]
APRECIERI CRITICE
Muzicologul Grigore Constantinescu notează că „numeroși critici și-au exprimat admirația față de cariera lirică” a Iuliei Buciuceanu:[6]
„Iulia Buciuceanu, dezinvoltură actoricească și din nou o foarte bună ținută vocală.”—Ada Brumaru
„...mezzo-soprana Iulia Buciuceanu, a vădit, la rândul ei, în rolul vrăjitoarei Ulrica, o preocupare tot mai accentuată pentru adâncirea măiestriei sale profesionale.”—Edgar Elian
„Muzical, rolul Doamnei Maria ne-a fermecat cel mai mult, și mezzo-soprana Iulia Buciuceanu a reușit să se autodepășească, înscriindu-și poate majora realizare artistică.”—Viorel Cosma
„Prințul Orlofski a avut în Iulia Buciuceanu o interpretă de ținută, care a putut să dea anumitor cuplete un grad superior de savoare...Prietenoasa muză numită Niklaus – Iulia Buciuceanu – are ceva sincer și direct în expresie, evocând mai presus de toate chipul poetului...”—Alfred Hoffman
„Distribuția echilibrată, judicios gândită, a reliefat câteva promițătoare creații. Iulia Buciuceanu, în Fricka, impune atât prin concepția vie, dramatică, a rolului, cât mai ales prin egalitatea și amplitudinea vocală.”—Viorel Cosma
IULIA BUCIUCEANU - OPERA ARIAS
.svg){kind=small}
.svg){kind=small}
Igor Fiodorovici Stravinski (n. ,[3][4][5] Lomonosov, Rusia, Gubernia Sankt Petersburg(d), Imperiul Rus – d. ,[6][7][8][9] New York City, New York, SUA) a fost un compozitor modern de muzică cultă, originar din Rusia, unul din cei mai importanți muzicieni din prima jumătate a secolului al XX-lea. S-a făcut cunoscut și ca pianist virtuoz și dirijor, a readus în actualitate și a revoluționat muzica de balet.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Igor Stravinski s-a născut la Oranienbaum (astăzi Lomonosov), în apropiere de St. Petersburg. Face studii de Drept, dar ia și lecții de pian, apoi devine elevul compozitorului Nikolai Rimski-Korsakov, reputat maestru în arta orchestrației. Primele lucrări ale tânărului Igor, Focuri de artificii și Scherzo fantastic, entuziasmează pe Serghei Diaghilev, conducătorul vestitelor "Ballets Russes" din Paris, care îi comandă compoziții pentru ansamblul său. Rezultatul este muzica de balet Pasărea de Foc, a cărei reprezentație în 1910 stupefiază, dar și entuziasmează publicul parizian, conștient că se află în pragul unui nou stil în muzică. Urmează Petrușka (1911), splendida poveste muzical-coreografică pe motive ale folclorului rus. Cu următoarea operă, Sacre du Printemps („Ritualul primăverii”), izbucnește însă scandalul, provocat nu atât de spectacol, cât de originalitatea muzicii. Publicul se împarte în două: pe de o parte adversarii, care nu se pot împăca cu mijloacele noi de expresie muzicala, pe de altă parte entuziaștii susținători ai noului gen. Evoluția ulterioară a muzicii lui Stravinski face din el reprezentantul necontestat al unui curent, ce va fi numit muzică modernă clasică tonală serială.
Igor Stravinski trece de la stilul neoclasic din Pucinella (1919-1920), pe teme de Pergolesi, sau Apollo Musagete (1928), la experimentele dodecafonice din Canticum Sacrum ad honorem Sancti Marci (1955). În ceea ce privește muzica operistică, Stravinsky adoptă un stil eclectic și eterogen, rezultând în capodopere ca Le Rosignol (Privighetoarea", 1914), Oedipus Rex (1927), Cariera unui libertin (1951). Contactul cu muzica de jazz îi influențează compoziția celebrului Ebony Concerto, pentru clarinet și orchestră.
După ce a trăit cea mai mare parte a vieții în Franța, la vârsta de 58 de ani se stabilește definitiv în America, fiind mai ales activ ca dirijor de orchestră și autor de cronici muzicale. Continuă să compună muzică pentru balet (Orpheus, 1947; Agon, 1957), Compoziții corale (Messe pentru cor și dublu quintet de suflători, 1944-1948; Abraham and Isaak, 1963; Requiem Canticles, 1966; Simfonia psalmilor pentru cor și orchestră, 1948).
Igor Stravinski moare în urma unui infarct la 6 aprilie 1971 în apartamentul său din New York. Este înmormântat la Veneția în cimitirul San Michele[11][12].
Lucrări (selecție)[modificare | modificare sursă]
Operă și lucrări de scenă[modificare | modificare sursă]
- Privighetoarea (Die Nachtigall) (1914) (după Hans Christian Andersen)
- Vulpea (Le Renard, 1915)
- Povestea soldatului (Histoire du soldat, 1918)
- Mavra (1922)
- Oedipus Rex (1927/1948)
- Perséphone, dans-melodramă în 3 părți (1934)
- Cariera unui libertin (The Rake’s Progress, 1951)
- Potopul (alegorie-balet, 1963)
Balet[modificare | modificare sursă]
- Pasărea de foc (L’Oiseau de feu, 1910)
- Petrușka (1911/revăzută în 1946)
- Ritualul primăverii (Le sacre du printemps, 1913/revăzută în 1922/1943)
- Pulcinella (1920)
- Nunta (Les Noces), scene coregrafice (1923)
- Apollon musagète (1928/revidiert 1947)
- Sărutul zânei (Le Baiser de la fée) (1928/revăzută în 1950)
- Jocul de cărți (Jeu de cartes) (1936)
- Scènes de ballet (1944)
- Orfeu (Orpheus, 1948)
- Agon (1953/1964)
Lucrări vocale[modificare | modificare sursă]
- Svesdoliki (Звездоликий) sau Le Roi des étoiles pentru cor bărbătesc și orchestră (1911/12)
- Pater noster, Motette pentru cor mixt (1926)
- Simfonia psalmilor pentru cor și orchestră (1930/1949)
- Ave Maria pentru cor mixt (1934)
- Babel pentru vorbit, pentru cor bărbătesc pe două voci și orchestră (1944, partea finală la Genesis Suite)
- Mass pentru cor și orchestră (UA 1948)
- Requiem Canticles pentru alto și bas-soli, cor și orchestră (UA 1966)
Lucrări pentru pian[modificare | modificare sursă]
- 4 Etüden op. 7 (1908)
- Piano-Rag-Musik (1919)
- Trois mouvements de Petrușka (versiunea pentru 2 și 4 mâini) (1921)
- Sonate pour piano (1924)
- Serenade en la (in A) (1925)
- Concerto for Two Pianos (1935)
- Tango (1940)
Piese pentru orchestră[modificare | modificare sursă]
- Sinfonie Es-Dur (1905–1907)
- Faunul și păstorița (Faune et bergère), suită pentru voce și orchestră, op. 2
- Cântecul privighetoarei (Le chant du rossignol), poem simfonic (1917)
- Symphonies d’instruments à vent pentru 23 instrumente de suflat (1920/1945–1947)
- Octetul (1922–1923)
- Concerto – pentru pian și instrumente de suflat (1923–1924)
- Concerto en ré pentru vioară și orchestră (1931)
- Konzert in Es für Kammerorchester „Dumbarton Oaks“ (1937/38)
- Simfonia a II-a (1939/40)
- Patru impresii norvegiene (1942)
- Zirkuspolka (1942/44)
- Simfonie în trei părți (1942–1945)
- Scherzo à la Russe (1944)
- Ebony Concerto (1946)
- Concert pentru orchestră de coarde (1947)
- Fanfare for a new Theatre (1964)
În mitologia rusă, pasărea de foc (жар-птица, jar-ptița) este o pasăre miraculoasă, cu penele strălucitoare ca aurul și ca argintul și cu privirea sclipitoare asemenea cristalului. La miezul nopții, ea se arată în grădini și pe câmpuri, strălucind ca o mie de luminițe. Se spune că o singură pană din ale ei poate lumina o cameră întreagă. Pasărea de Foc mănâncă mere de aur , care îi conferă tinerețe, frumusețe și nemurire. Când cântă îi cad din plisc perle, trilul ei putând să însănătoșească pe cei bolnavi și să le redea vederea celor orbi.
Igor Stravinski a compus o muzică de balet cu titlul Pasărea de Foc.[1]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu