3. /18 IUNIE 2022 - RELIGIE ORTODOXĂ

Odovania praznicului Pogorârii Sfântului Duh; 

Sf. Mc. Leontie, Ipatie și Teodul; 

Sf Cuv Erasm

Odovania praznicului Pogorârii Sfântului Duh

În această zi se încheie comemorarea liturgică a Praznicului Cincizecimii. La fel ca și celelalte sărbători mari și Praznicul Pogorârii Duhului Sfânt are o perioadă de după-prăznuire, numită odovanie. Odovanie se numește sfârșitul, dezlegarea sau încheierea sărbătoririi unui praznic împărătesc.

Începând de prin secolul al IV-lea, Biserica a stabilit obiceiul ca praznicele împărătești și chiar ale unor sfinți să fie sărbătorite într-un chip mai deosebit. De aceea, pentru pregătirea sufletească a credincioșilor, aceste sărbători sunt precedate de un timp de pregătire, de anticipare, numit pre-serbare sau înainte-prăznuire, iar după ziua stabilită a sărbătorii să fie și o perioadă de continuare sau prelungire a serbării, numită după-serbare sau după-prăznuire.

Sf. Mc. Leontie, Ipatie și Teodul

Comandant roman, Sfântul Leontie a fost condamnat la moarte pentru credința lui în Hristos. Ipatie și Teodul, meniți să îl aresteze, au crezut și ei în Dumnezeu și au pierit cu toții, torturați.

Trăind în secolul I, în timpul persecuțiilor creștine pornite de către cezarul Adrian, Sfântul Leontie, comandant roman, a fost condamnat pentru credința lui în Hristos. Conducătorul detașamentului care pornise să îl aducă pe Leontie, Ipatie, s-a îmbolnăvit pe drum și, arătându-i-se un înger, a strigat la Dumnezeul lui Leontie, să îl vindece.

Atunci, atât el, cât și un altul din detașament, Teodul, au crezut în Hristos. Și găsindu-l pe Leontie, un nor de rouă s-a pogorât asupra lor, botezându-i. Și fiind prinși, Ipatie și Teodul au murit prin decapitare, iar Leontie a trecut la Domnul după multele torturi la care a fost supus.

Sfântul Leontie, robul lui Hristos, era de neam din Elada. El s-a împodobit cu toate lucrurile cele bune, pentru care, după aceea, s-a învrednicit de la Domnul de cununa cea purtătoare de biruință.

Pe vremea împărăției lui Vespasian, era în Roma un oarecare bărbat din rânduiala senatorilor, cu numele Adrian. Acesta era cumplit la obicei, muncitor nemilostiv și aflător de toate răutățile. Deci, auzind de creștini că se îngrețoșează de mulțimea zeilor și de jertfele idolești și hulesc pe zeii ce se cinstesc de romani și de elini și spun că Unul este adevăratul Dumnezeu, Hristos, și pe mulți îi aduc la credința lor, s-a umplut de râvnă pentru zeii săi cei spurcați și, ducându-se la împărat, a cerut putere de la dânsul asupra creștinilor ca să-i silească la închinarea de idoli, iar pe cei ce nu vor voi să se închine idolilor, să-i muncească și să-i omoare. Și împăratul i-a dat îndată acea putere și l-a trimis ca ighemon în țara Feniciei, ca să prigonească pe toți cei care cred în Hristos. Și ieșind el din Roma și apropiindu-se de Fenicia, a aflat că în cetatea ce se numea Tripol se afla un oarecare începător de oaste cu numele Leontie, care ocărăște pe zeii cei vechi și întoarce pe oameni de la dânșii, învățându-i să nu le aducă lor jertfă, nici să li se închine, și strică legile părintești și mulți îl ascultă pe el. Iar ighemonul Adrian îndată a trimis în Tripol pe un tribun cu mulți ostași, cu numele Ipatie, ca să prindă pe Leontie și să-l țină sub strajă până la venirea lui.

Și Leontie, robul lui Hristos, era de neam din Elada. El era mare la statura trupului, puternic și viteaz în războaie și arătase multe biruințe și pentru aceea avea mare slavă și cinste între ostași. încă era și înțelept în toate socotelile și așezările, având înțelepciune, iscusință și știință în scripturi. Și știind că Unul este adevăratul Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, și crezând într-însul, slujea de-a pururea Aceluia, petrecându-și viața sa în întreaga înțelepciune. Incă era și foarte milostiv cu cei săraci, hrănea pe cei flămânzi, îmbrăca pe cei goi și odihnea pe străini. Astfel se împodobea cu toate lucrurile cele bune, pentru care, după aceea, s-a învrednicit de la Domnul de cununa cea purtătoare de biruință.

Deci, apropiindu-se ostașii de cetatea Tripol, deodată tribunul a fost cuprins de o boală grea, cu cutremur și cu fierbințeală, și a zis către ostașii săi: „Știu pentru ce a căzut asupra mea această boală; zeii s-au mâniat asupra mea, căci, voind a veni aici, nu le-am adus cuviincioase jertfe, și pentru aceasta mă pedepsesc cu această boală”. Iar ostașii, văzând pe tribunul lor că pătimea rău, le era milă de dânsul și erau mâhniți pentru el, că de trei zile nu gustase nimic și, din ceas în ceas, boala se întărea mai mult și îl îngrozea cu moarte.

Iar după trei zile, sosind noaptea, îngerul Domnului s-a arătat tribunului în vedenie, zicându-i: „De voiești să fii sănătos, strigă de trei ori către cer împreună cu ostașii care sunt cu tine, zicând: «Dumnezeul lui Leontie, ajută-mi mie!» De vei face aceasta, îndată vei fi sănătos!”. Iar tribunul, deșteptându-se și deschizând ochii săi -fiind în fierbințeală -, a văzut un sfânt înger întru asemănare de tânăr, cu podoabă frumoasă, îmbrăcat în haină albă ca zăpada, stând înaintea lui. Și a zis tribunul către dânsul: „Eu sunt trimis cu ostașii ca să prind pe Leontie și să-l păzesc până la venirea ighemonului Adrian, iar tu îmi poruncești să chem spre ajutor pe Dumnezeul lui Leontie”. Aceasta zicând-o bolnavul, îngerul s-a făcut nevăzut de la ochii lui.

Atunci el s-a înspăimântat și a strigat pe prietenii săi care se odihneau aproape de el și le-a spus: „Fraților, ascultați ce am văzut în întâiul somn, când am adormit: Un tânăr oarecare prealuminat mi-a stat înainte și m-a sfătuit ca, împreună cu voi toți, să chem pe Dumnezeul lui Leontie și voi fi sănătos. Pe acel tânăr l-am văzut și în vederea ochilor, după ce m-am deșteptat din somn, apoi îndată s-a făcut nevăzut dinaintea mea”. Prietenii i-au răspuns: „Nu este mare lucru să facem aceasta toți împreună, numai să te poți face sănătos”.

Iar unul din prietenii lui, cu numele Teodul, se mira foarte mult de vedenia bolnavului, și-l întreba cu de-amănuntul, în ce fel era acel tânăr, pe care l-a văzut în vedenie. Și le spunea bolnavul toată asemănarea îngerului Domnului. Și se aprindea inima lui Teodul cu dragoste către Dumnezeul lui Leontie, cel neștiut încă. Apoi, după ce toți ostașii s-au deșteptat din somn, s-au adunat la tribunul cel bolnav și, aflând de vedenia ce a avut, au stat toți împreună privind spre cer și au strigat de trei ori cu bolnavul, zicând: „Dumnezeul lui Leontie, ajută-mi!”. Și îndată tribunul cel bolnav s-a făcut sănătos ca și cum nu fusese bolnav deloc. Apoi, venind vremea prânzului, a început a mânca și a bea cu dânșii și a se veseli. Iar Teodul, văzând o minune ca aceea, a fost mai mult în mirare și ședea deoparte, tăcând și gândind în sine: „Cine este Leontie și Cine este Dumnezeul lui?”.

Deci tovarășii săi îl chemau să mănânce și să bea cu dânșii, iar el nu voia să guste nimic, ci petrecea flămând. Dar, văzând pe ostași dându-se la băutură și neîngrijindu-se de drum, a zis către dânșii: „Iată, mâine sau poimâine ne va ajunge Adrian. Iar noi nu ne sârguim să căutăm pe bărbatul care ni s-a poruncit să-l prindem; deci dacă voiți, mă duc eu și cu tribunul înainte de voi în cetate, ca să căutăm pe acel bărbat după care suntem trimiși”. Zicând aceasta, a sfătuit și pe tribun să meargă cu el în cetate, și au plecat amândoi înainte.

Și suindu-se ei pe vârful muntelui, pe care era zidită cetatea Tripol, iată, Leontie venea în întâmpinarea lor și li s-a închinat, zicându-le: „Bucurați-vă întru Domnul, fraților”. Tribunul și Teodul i-au răspuns: „Bucură-te și tu, frate!”. Leontie a zis către dânșii: „Pe cine ați venit să căutați aici?”. Iar ei au răspuns: „Impăratul Vespasian a aflat că un oarecare bărbat cinstit, înțelept, desăvârșit în fapte bune și viteaz în oaste, cu numele Leontie, viețuiește în cetatea aceasta; la el suntem trimiși, ca să-i știm casa, căci în urma noastră vine ighemonul Adrian, căruia i s-a încredințat de împărat această țară a Feniciei, spre îndreptare. El însuși dorește să vadă pe Leontie, ca pe un om iubit al zeilor, și voiește să-l trimită la împărat cu mare cinste, pentru că tot senatul Romei voiește să-l vadă și să-l știe, deoarece toți au auzit de bărbăteasca lui vitejie în războaie, de istețimea lui la cârmuirea cetăților și de multele lucruri însemnate ale lui, și cum că spre zei este foarte osârdnic”.

Iar fericitul Leontie, auzind acestea, le-a zis: „Văd că sunteți străini și nu știți cele ce se fac în cetatea aceasta; deci veniți în casa mea și vă odihniți puțin, iar eu vă voi arăta pe Leontie, de care ziceți că este prieten al acelor zei pe care voi îi cinstiți; dar să știți că acela este creștin și crede în Domnul Iisus Hristos”. Ei, auzind aceasta, ziceau în gândul lor: „Cine este acest bărbat care spune că Leontie este creștin? Oare nu este din prietenii lui?”. Apoi l-au întrebat: „Care este numele tău?”. El a răspuns: „Despre numele meu se scrie astfel în cărți: Peste aspidă și vasilisc vei păși și vei călca peste leu și peste balaur; pentru că mi se cade a călca peste leul diavol, vrăjmașul cel nevăzut, și peste balaur, ighemonul vostru, vrăjmașul cel văzut; iar peste sfetnicii lui și peste cei mai calzi slujitori ai diavolului voi păși ca peste niște aspide și vasiliști. Și după ce voi dănțui peste toată tabăra leului, atunci din fapte se va arăta luminos numele meu”.

Tribunul și Teodul n-au înțeles cele grăite, însă socoteau în sine și se minunau, și au mers cu dânsul în casă. Iar Sfântul Leontie le-a pus masa și i-a ospătat. Și mâncând ei din cele puse înainte, au zis: „O, bunule bărbat, suntem îndestulați de ospățul tău, ne-am săturat de facerile tale de bine, acum rămâne să ne spui de Leontie pe care-l căutăm. Iar dacă va veni Adrian, îi vom spune de tine, făcătorul nostru de bine, că ne-ai arătat atâta dragoste, și el te va cinsti cu multă cinste pentru aceasta și vei avea împărtășire cu prietenii împărătești”. Sfântul a zis către dânșii: „Eu sunt Leontie pe care voi îl căutați! Eu sunt ostașul lui Iisus Hristos! Eu sunt acela pe care v-a trimis Adrian să-l prindeți!”. Atunci ei au căzut la picioarele lui, zicând: „Robule al Dumnezeului cel de sus, iartă-ne păcatul nostru și grăbește a ruga pe Dumnezeul tău pentru noi, ca să ne izbăvească și pe noi de păgânătatea idolească și de Adrian, fiara cea preacumplită, pentru că și noi voim să fim creștini!”. Apoi i-au spus lui cum i s-a făcut celui bolnav arătare îngerească și cum, prin chemarea Dumnezeului lui Leontie, s-a tămăduit de boală.

Iar Sfântul Leontie, auzind aceasta, s-a bucurat de puterea lui Hristos și, întinzându-se la pământ înaintea lui Dumnezeu în chipul Sfintei Craci, se ruga cu lacrimi, zicând: „Doamne Dumnezeule, Cel ce voiești ca toți oamenii să se mântuiască și să vină la cunoștința adevărului, caută spre noi în ceasul acesta. Tu ai făcut ca cei ce au venit asupra mea să fie cu mine; deci mă rog, păzește-mă și pe mine, oaia Ta și pe cei împreună cu mine luminează-i cu lumina milostivirii Tale. Revarsă peste dânșii harul Sfântului Tău Duh, zidește într-înșii inimă curată și, însemnându-i cu semnul Tău cel sfânt, fă-i pe ei ostași nebiruiți ai Tăi. înarmează-i și întărește-i împotriva vrăjmașului diavol și împotriva slujitorilor lui, ca acești robi ai Tăi să sfărâme capul nevăzutului balaur și al văzutului Adrian, fiara cea rea”.

Astfel rugându-se sfântul cu căldură, un nor luminos s-a pogorât peste tribunul Ipatie și peste Teodul, prietenul lui, și, umbrindu-i, a lăsat ploaie peste ei și i-a botezat. Aceasta văzând-o sfântul, a chemat peste dânșii, pe când îi ploua, numele Preasfintei Treimi, al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Apoi, după acea minunată botezare, a zis: „Slavă Ție, Dumnezeul meu, că nu ai trecut cu vederea rugă­ciunea celor ce Te iubesc și împlinești voia celor ce se tem de Tine”. După aceea, Leontie a îmbrăcat în haine albe pe cei nou botezați și a poruncit să poarte lumânări aprinse înaintea lor.

În acea vreme, au sosit în cetate și ceilalți ostași care rămăse­seră pe drum și întrebau asemenea de Leontie, de tribunul lor și de Teodul. Și aflându-i și venind la dânșii, au văzut pe tribun și pe Teodul în haine albe și lumânări arzând înaintea lor, deci s-au minunat și nu pricepeau ce este aceea. Apoi, cunoscând că s-au făcut creștini și s-au botezat, ostașii au început a se tulbura și a se mânia de aceasta. încă aflând despre cele petrecute și unii din cetățeni, au început a face tulburare în cetate, strigând: „Să se ardă cu foc cei ce fac necinste zeilor noștri!”. Deci s-a făcut gâlceava și tulburare în cetate. Unii apărau pe Leontie și pe creștinii care erau cu dânsul, iar alții voiau să-i piardă; însă nu îndrăzneau să le facă lor ceva rău ei singuri, ci așteptau venirea ighemonului.

Iar după două zile, Adrian ighemonul a venit în cetate și toți ieșind în întâmpinarea lui, i-au spus despre Leontie și despre cei ce erau cu dânsul, care au crezut în Hristos. Și ziceau: „Un bărbat oarecare, anume Leontie, numindu-se creștin, îi întoarce pe mulți de la zeii noștri, amăgindu-i cu oarecare meșteșugiri vrăjitorești. El preamărește pe un Om, Care a fost lovit de jidovi peste obraz și a fost dat la moarte pe cruce și, fiind bătut de Pilat, a fost răstignit, încă și pe ostașii cei împărătești, același Leontie i-a amăgit cu farmecele lui obișnuite, i-a tras la credința creștină și i-a îmbrăcat în haine albe. Iată, acum sunt trei zile de când îi ține închiși în casa sa și, împreună cu dânșii, slăvește pe Hristos al lor, Cel ce a fost răstignit, și defăima zeii noștri cu huliri fără de număr”. Atunci Adrian a trimis îndată ostași ca să prindă pe Leontie, pe tribunul Ipatie și pe Teodul, să-i arunce în temniță și să-i păzească până la cercetare. Și intrând ighemonul în cetate, s-a odihnit de cale în ziua aceea.

Iar Sfântul Leontie șezând în temniță împreună cu ceilalți legați, toată ziua neîncetat îi învăța dreapta credință și-i întărea spre muceniceasca nevoință, mângâindu-i pe ei cu răsplătirea ce are să fie. Apoi, sosind noaptea, a petrecut-o toată cu dânșii în rugăciune, în cântări de psalmi și în preaslăvirea lui Dumnezeu.

Și făcându-se ziuă, ighemonul a stat la judecată și, scoțând din temniță pe sfinții legați și punându-i înainte la cercetare, a zis către Leontie: „Oare tu ești Leontie?”. Sfântul a zis: „Eu sunt”. Ighemonul a zis: „Ce fel de om ești tu? Cum ai înșelat cu vrăjile și cu farmecele tale pe ostașii cei ce totdeauna cu credință slujeau împăratului nostru, și i-ai înduplecat să slujească Dumnezeului tău?”. Răspuns-a Leontie: „Eu sunt ostaș al Hristosului meu, fiu al luminii celei adevărate, a Aceluia care luminează pe tot omul ce vine în lume; și tot cel ce vine la lumina aceea nu se poticnește. Ipatie și Teodul știu acum Cine este începătorul luminii aceleia, lucrarea și săvârșirea; adică însuși Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeul Cel fără de început, Cel de o ființă cu Tatăl, lumina cea din lumină, Dumnezeul cel din Dumnezeu. Pe Acela ei cunoscându-L, au părăsit pe zeii tăi cei făcuți din lemn, din piatră și din oase de dobitoace necuvântătoare, de vreme ce sunt necuvântători și neputincioși și cu înlesnire pot a se sfărâma”.

Atunci ighemonul, auzind acele cuvinte îndrăznețe ale lui Leon-tie, a poruncit slujitorilor să-l bată pe el tare. Iar Sfântul Leontie, fiind bătut, își ridica ochii săi spre cer, de unde aștepta ajutorul lui Dumnezeu, iar către ighemon grăia: „O, nebunule tiran, ție ți se pare că mă muncești pe mine, dar mai mult te muncești pe tine însuți, împietrindu-ți inima ta!”. Iar ighemonul, după ce l-a bătut mult pe el, a poruncit să-l ducă în temniță și, întorcându-se către Ipatie și Teodul, le-a zis: „Pentru ce ați lepădat obiceiurile părintești în care ați crescut și, lăsând lefurile ostășești, ați mâhnit pe împărat?”. Sfinții au răspuns: „Mai bune lefuri am găsit la Impăratul Cel ceresc; pentru că ni s-a dat de la Dânsul pâinea aceea, care se pogoară din cer și care nu se sfârșește niciodată. Ni s-a dat paharul cel cu vin, care curge din coastele lui Hristos”.

Adrian a zis către dânșii: „Aceste cuvinte netrebnice și nebu­nești v-a învățat pe voi spurcatul Leontie. Iar eu vă zic vouă să faceți cele plăcute împăratului! Au doară nu știți poruncile lui, că cei ce cinstesc pe zei, aceia să se cinstească cu mari cinstiri și cu mai mari rânduieli în oaste? Iar cei ce se întorc de la zei, aceia să se piardă cu pedepse mai cumplite?”. Iar Sfinții Mucenici Ipatie și Teodul, răspunzând la aceasta, au zis: „Răsplata noastră este la ceruri; iar tu fă ceea ce voiești, pentru că ești râvni tor către necurații tăi zei. Te înarmezi asupra noastră, fiind nevinovați, dar degrabă va pieri viața ta, pentru că vremea zilelor tale s-a scurtat”.

Atunci Adrian, umplându-se de mânie, a poruncit să spânzure dezbrăcat pe tribun de lemnul de muncă și să-i strujească trupul lui cu unghii de fier; iar pe Teodui, întinzându-l la pământ, să-l bată fără cruțare. Iar sfinții, răbdând cu vitejie acele munci, nu grăiau altceva, decât numai se rugau lui Dumnezeu, după cum erau învățați de Sfântul Leontie și strigau, zicând: Mântuiește-ne pe noi, Dumnezeule, că a lipsit cel cuvios. Iar muncitorul, văzându-i pe dânșii petrecând tari și nebiruiți în credința lui Hristos, i-a osândit la moarte, adică să li se taie capetele cu securea. Deci, sfinții ducându-se la moarte, cântau: „Tu ești scăparea noastră, Doamne. In mâinile Tale ne dăm sufletele noastre!”. Astfel cu bucurie și-au întins pentru Hristos grumajii lor sub secure și, fiind tăiați, s-au dus către Domnul ca să-și ia cununa cea gătită lor, din dreapta puitorului de nevoință.

După aceasta, Sfântul Leontie iarăși a fost scos la judecată și, pus fiind înaintea ighemonului, acesta a zis către dânsul: „Leontie, cruță-ți viața ta, ca să nu suferi munci grele, precum au suferit cei înșelați de tine, tribunul Ipatie și Teodul. Ascultă-mă pe mine și jertfește zeilor, ca să te învrednicești de mare cinste de la mine, de la însuși împăratul și de la senatul Romei”. Sfântul Leontie a răspuns: „Să nu-mi fie mie aceea ce zici, ca să văd fața împăratului tău, care este vrăjmașă și urâtă lui Dumnezeu! Dar de voiești tu, Adriane, fă-te prieten al Hristosului meu, și de vei face aceasta, îți voi arăta câtă cinste, bogăție și mântuire veșnică vei câștiga”.

Atunci Adrian, de mânie râzând, a zis: „Oare acel fel de mântuire voiești să câștig, precum au câștigat tribunul și Teodul? O, spurcatule ce ești, oare nu știi cu ce fel de pedeapsă au pierit aceia?”. Sfântul a zis: „Pedeapsa aceea pe care ai dat-o lor, nu este pedeapsă, ci mai ales viață, pace și bucurie; pentru că acum ei se bucură și se veselesc, sălășluindu-se împreună cu cetele îngerești”. Adrian a zis: „Ia aminte, Leontie, la cele grăite de mine. Care dintre oamenii cei ce au minte au defăimat cândva această strălucire prealuminoasă a soarelui și pe marii zei - Die, Apolon, Poseidon, Afrodita și ceilalți -, ca apoi să-și sfârșească viața lor cu moarte necinstită și cumplită? Cu adevărat nimeni, fără numai cei ce sunt fermecați de tine”. Răspuns-a sfântul: „Au n-ai auzit Scriptura, care zice: Zeii păgânilor sunt diavoli și asemenea lor să fie cei ce-i fac pe ei și toți cei ce nădăjduiesc spre dânșii. Și cine este din cei ce au înțelegere sănătoasă, care ar fi voit să fie asemenea cu pietrele cele mute și cu lucrurile cele neînsuflețite, precum sunt zeii voștri, ca, aducându-le lor jertfe, să piară cu moarte fără de sfârșit?”.

Atunci muncitorul, mâniindu-se, a poruncit să întindă la pământ pe mucenic și patru slujitori tari să-l bată fără cruțare, iar crainicul să strige: „Cei ce defăimează pe zeii noștri și nu se supun împărăteștilor porunci, cu o pedeapsă ca aceasta să piară”.

Deci sfântul mucenic a fost bătut până au ostenit slujitorii cei ce-l băteau; iar sfântul zicea către muncitor: „Chiar de-mi vei zdrobi tot trupul meu cu răni, mintea mea nu mi-o vei birui, nici vei fi stăpân pe sufletul meu!”. Atunci ighemonul a poruncit să-l spânzure de un lemn de muncă și tot trupul lui, coastele și fluierele, să le stru-jească cu unelte de fier ascuțite. Astfel fiind strujit sfântul, într-acele dureri cumplite își ridica ochii săi spre cer și se ruga: „Dumnezeul meu, spre Tine am nădăjduit, mântuiește-mă pe mine, Doamne!”.

Apoi, muncitorul a zis către slujitori; „Luați-l pe el de pe lemn, căci știu că de aceea și-a ridicat ochii săi spre cer, ca să roage pe zeii noștri, să-i dea lui odihnă”. Atunci Sfântul Leontie, auzind aceasta, a strigat cu glas mare către dânsul: „Să piei și tu și zeii tăi, ticălosule și spurcatule muncitor! Eu mă rog Dumnezeului meu, ca să-mi dea mie tărie și putere de a răbda muncile cele date de tine”.

Deci muncitorul a poruncit ca iarăși să-l spânzure cu capul în jos și să-i lege de grumaji o piatră grea. Astfel mucenicul, stând spânzurat multă vreme, se ruga zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce ai întărit pe robii Tăi, Ipatie și Teodul, întru mărturisirea Preasfântului Tău nume, întărește-mă și pe mine, robul Tău, cel smerit și păcătos, ca să pot îndura muncile acestea. Nu te depărta de la mine, nădejdea mea!”. Atunci Adrian a zis: „O, Leontie, știu că vei fi prieten zeilor noștri”. Răspuns-a mucenicul: „Eu sunt rob al lui Dumnezeu Cel de sus, iar tu ești rob al zeilor tăi, cu care vei pieri tu și ostașii tăi”.

În niște munci ca acestea pătimind Sfântul Leontie toată ziua, s-a apropiat seara, iar soarele se pleca spre apus. Deci muncitorul a poruncit ca să ia pe sfântul mucenic și să-l arunce în temniță până a doua zi. Iar sfântul a cântat toată noaptea în temniță, zicând: Domnul este luminarea mea și Mântuitorul meu, de cine mă voi teme? Și i s-a arătat lui îngerul Domnului și i-a zis: „Imbărbătează-te, Leontie! Domnul Dumnezeu, Căruia tu îi slujești cu credință, m-a trimis pe mine la tine, ca nedepărtat să fiu de tine”. Deci sfântul se bucura și se veselea întru Dumnezeul său.

Iar a doua zi, ighemonul Adrian șezând iarăși la judecată, a pus înainte pe Sfântul Leontie și i-a zis: „Cum ai socotit, Leontie?”. Răspuns-a sfântul: „Am socotit o dată ca să nu iau aminte la cuvintele tale cele deșarte și de multe ori ți-am spus ție, și acum îți spun același lucru, că niciodată nu voi lăsa pe Dumnezeul meu, Cel ce a făcut cerul și pământul, marea și toate cele dintr-însele, pe Domnul meu Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a pătimit cruce pentru mântuirea noastră și în Care mi-am pus nădejdea mea". Ighemonul a zis: „Ascultă-mă, Leontie, jertfește zeilor; că de mă vei asculta, mă jur ție pe zeii mei, că mare cinste și multe bogății vei câștiga de la împăratul". Răspuns-a sfântul: „Ce fel de cinste și bogății sunt în partea cea de sub cer, pentru care te-aș fi ascultat pe tine și m-aș fi lepădat de Dumnezeul meu? Căci toată lumea nu este vrednică lui Hristos Stăpânul meu, pe Care cu toată inima mea Il iubesc și pentru a Cărui dragoste pătimesc și sunt gata a le pătimi pe toate; iar diavolilor tăi nu voi jertfi niciodată!"

Și văzând muncitorul că nu poate birui pe ostașul lui Hristos și nici a-l îndupleca spre a sa păgânătate, a dat asupra lui osândă de moarte, în acest chip: „Pe Leontie, care n-a voit să se supună poruncii împărătești și să aducă jertfă zeilor; ci, mai cu seamă a și ocărât pe zeii noștri cei părintești, poruncim să fie întins la muncire în patru părți și să-l bată atât de tare, până ce rău își va lepăda sufletul său”. Deci Mucenicul Leontie fiind întins și legat de patru pari, a fost bătut cumplit de niște ostași tari, și în acele munci grele și-a dat sufletul său cel sfânt în mâinile lui Dumnezeu. Iar trupul lui, târându-l, l-au aruncat afară din cetate; și luându-l credincioșii, l-au îngropat cu cinste aproape de malul Tripolei.

Această pătimire a Sfântului Mucenic Leontie a scris-o robul lui Hristos Notarie, care a văzut toate acestea cu ochii săi. A scris-o pe tăblițe de plumb și a pus-o în mormânt lângă moaștele sfântului, pentru neamul cel mai de pe urmă. Deci fiecare care citește sau ascultă pe cel ce citește, să-și ridice spre cer mâinile sale și să dea slavă lui Dumnezeu, Care a întărit pe robul Său spre atât de mare nevoință. Mucenicul lui Hristos, Leontie, și-a săvârșit pătimirea sa în ziua de l8 iunie, în timpul stăpânirii lui Vespasian în Roma, iar întru noi împărățind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia să-I fie slava, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

„Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!” Și încă rugându-se, o femeie ce ținea de eresul lui Arie, luând o piatră, a lovit pe sfântul tare în cap și l-a omorât. Iar sufletul lui cel sfânt, îndată ieșind din legăturile trupești, s-a suit la Dumnezeu.

Acest mare plăcut al lui Dumnezeu, Ipatie, Sfântul episcop al cetății Gangrelor, din țara Paflagoniei, a fost unul din cei trei sute și optsprezece Sfinți Părinți care au luat parte la întâiul a toată lumea Sinod, ce s-a adunat în Niceea la anul 325, pe vremea împărăției marelui Constantin (306-337), la care, cu ceilalți Sfinți Părinți, ajutând dreapta credință și fiind plin de Duh Sfânt, l-au mustrat pe Arie pentru eres și l-au dat anatemei. Și avea de la Dumnezeu mare putere în facerea de minuni, pentru că tămăduia toate neputințele și izgonea diavolii. Așa, într-un sat, apele cele amare care curgeau din munți, le-a făcut dulci; și în alt loc a scos cu rugăciunea un izvor de ape calde, spre tămăduirea oamenilor.

Umblând el într-o noapte întunecoasă, aproape de un râu, se arătau lumini aprinse din ape, luminându-i calea, ca să nu alunece și să cadă în repejunile apelor. A omorât apoi un balaur înfricoșător, pentru că, după moartea marelui Constantin, împărățind fiul său Constantie (337-361), un foarte mare balaur s-a târât în palatul împărătesc, neștiut de unde, păzind cămările cele de vistierie, în care era aurul și toată bogăția împărătească. Și, punându-și capul în ușă, nu lăsa pe nimeni să se apropie.

De acest lucru împăratul înspăimîntîndu-se, a rugat prin scrisorile sale pe sfințitul lui Dumnezeu, Ipatie, ca să vină în Constantinopol, căci era slăvit numele sfântului pentru minunile ce le făcea cu darul lui Hristos. Când a venit sfântul, împăratul l-a întâmpinat și până la pământ i s-a închinat și cu toată cinstea l-a primit, rugându-l ca prin rugăciune să izgonească pe balaurul acela din vistieriile împărătești, pe care nici o putere omenească nu putea să-l alunge, deși mulți din duhovniceasca rânduiala, înarmându-se cu rugăciunea, se ispiteau asupra lui, însă nimic n-au sporit; ba unii chiar au și pătimit de la balaur.

Sfântul Ipatie a zis: „Nu poate rugăciunea noastră, o, împărate; însă poate credința ta către Dumnezeu!”. Și, închinându-se până la pământ, s-a rugat multă vreme. După aceea, sculându-se, a zis către împărat: „În mijlocul alergării de cai, unde este chipul tatălui tău, poruncește să se pregătească un cuptor și să-l aprindă foarte tare și să aștepte până ce voi veni acolo”. Deci, îndată pregătindu-se cuptorul și aprinzându-l, făcătorul de minuni, Sfântul Ipatie, luând toiagul său cel arhieresc, a mers la cămările împărătești și, porțile vistieriilor deschizându-le, a bătut mult pe balaur cu toiagul. Și tot poporul împreună cu împăratul priveau de departe, fiind cuprinși de frică și de cutremur, pentru că vedeau că nu iese balaurul și acum ziua se sfârșea și așteptau cu toții ca să fie omorât sfântul de către balaur, precum aceasta și la alți preoți s-a mai întâmplat. Iar arhiereul, ridicându-și ochii la cer și chemând pe Domnul într-ajutor, și-a băgat toiagul în gura balaurului și a zis: „În numele Domnului meu Iisus Hristos, urmează-mi mie!”.

Iar balaurul, apucându-se cu dinții de toiag, urma pe sfânt că un rob legat, căci cu adevărat îl legase cu dumnezeiasca putere, marele făcător de minuni. Și, ieșind fericitul din vistieriile împărătești, tot locul alergării de cai și târgul l-a înconjurat, ducând pe balaur. Iar cei ce priveau, văzând pe balaurul acela ținându-se de toiag și târându-se, s-au înspăimântat și s-au mirat foarte tare, pentru că balaurul era foarte înfricoșat, având lungime de șaizeci de coți.

Apropiindu-se sfântul de cuptorul cel aprins care ardea cu mare văpaie, a zis către balaur: „În numele lui Hristos, pe Care și eu cel neînsemnat Îl propovăduiesc, îți poruncesc să intri în mijlocul focului acestuia”. Iar înfricoșatul balaur plecându-se, s-a aruncat cu mare repeziciune în cuptorul cel înfocat și a ars în mijlocul cuptorului, iar toți oamenii care cu spaimă priveau la aceasta, preamăreau pe Dumnezeu că, pe acest luminător și făcător de minuni, adică pe Sfântul Ipatie, în zilele lor l-a arătat lumii.

Atunci, împăratul a dat mare mulțumire lui Dumnezeu și plăcutului Său, Sfântului Ipatie, și-l cinstea pe fericitul ca pe un tată al său. Și a poruncit să zugrăvească pe o scândurica chipul sfântului și în vistieriile împărătești chipul aceluia să-l pună spre gonirea puterii celei potrivnice. Iar pe sfântul, cinstindu-l cu daruri și cu dragoste sărutându-l, l-a eliberat întru ale sale.

Dar, pe când mergea sfântul la scaunul său, niște oameni înrăutățiți care erau de eresul lui Novațian, cu zavistie multă aprinzându-se asupra arhiereului lui Dumnezeu, s-au ascuns în calea lui la un loc strâmt, lângă o râpă de munte și lângă un mal, înarmați fiind cu săbii și cu ciomege. Apoi deodată, fără de veste, năvălind asupra lui ca niște fiare sălbatice și dându-i multe bătăi, de pe malul cel înalt l-au aruncat în prăpastia aceea. Iar sfântul, fiind abia viu, și-a înălțat mâinile în sus și, ridicându-și ochii la cer - precum altă dată Sfântul întâiul Mucenic Ștefan -, se rugă pentru cei ce l-au ucis și zicea: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!”. Și, încă rugându-se, o femeie ce ținea de eresul lui Arie, luând o piatră, a lovit pe sfântul tare în cap și l-a omorât. Iar sufletul lui cel sfânt, îndată ieșind din legăturile trupești, s-a suit la Dumnezeu.

După aceea ucigașii, luând trupul sfântului, l-au ascuns în niște paie ce se întâmplaseră acolo aproape și s-au dus. Dar n-a zăbovit asupra lor pedeapsa lui Dumnezeu, răsplătind sângele cel nevinovat. Căci mai întâi pe femeia aceea a apucat-o duhul cel necurat, chiar în acel loc, și o muncea pe dânsa și cu aceeași piatră cu care l-a omorât pe sfânt își bătea pieptul său neîncetat; și toți s-au îndrăcit și pătimeau cumplit.

Mai târziu plugarul ale căruia erau paiele, neștiind nimic despre uciderea cea nedreaptă ce se făcuse, a mers ca să ia paie pentru animalul său și a auzit glas de îngeri cântând și se minuna. Iar pe când lua paie, a găsit trupul cel mort tot rănit de bătăi și mult s-a înspăimântat. Și, cunoscând pe episcopul său, Sfântul Ipatie, a alergat la sătenii săi și a vestit degrabă în toată cetatea. Apoi îndată locuitorii cetății Gangrelor, adunându-se, au mers cu multă tânguire și au luat cinstitul trup al sfântului părinte și al lor păstor și l-au îngropat cu cinste la un loc însemnat. Iar femeia cea ucigașă urma trupul sfântului care se ducea la îngropare și se bătea cu piatra aceea cu care ucisese pe arhiereul lui Dumnezeu, mărturisind înaintea tuturor păcatul său. Iar după ce s-a îngropat sfântul său trup, femeia aceea s-a tămăduit de muncirea diavolească, asemenea și ceilalți care luaseră parte la ucidere și se îndrăciseră.

Deci toți au dobândit tămăduire la mormântul sfântului, care, și după moarte arătându-și bunătatea sa vrăjmașilor, i-a făcut sănătoși. Și alte minuni și tămăduiri li s-au arătat oamenilor, care veneau cu credință la mormântul sfântului, prin rugăciunilor lui cele sfinte.

Pe vremea împărăţiei lui Diocleţian şi Maximiam, păgânii împăraţi ai Romei, erau în Tesalonic doi clerici bisericeşti plăcuţi lui Dumnezeu, Agatopod şi Teodul. Agatopod era cu rânduiala dia­con, bătrân de ani şi foarte înţelept, împodobit cu cărunteţe, iar Teodul era citeţ, tânăr şi frumos la faţă, fiind în anii tinereţii şi vieţuind în curăţie şi fără de prihană, fiu al unor cinstiţi părinţi creştini, care avea fraţi după trup, pe Capiton, Mitrodor şi Filostorghie, toţi desăvârşiţi dreptcredincioşi către Dumnezeu. Şi mai înainte de nevoinţa pătimirii, fericitul Teodul a luat semn de la Dumnezeu pentru cununa mărturisirii ce avea să o câştige; pentru că într-o noapte, odihnindu-se, i se părea în vedenia visului că ia în mâna sa un lucru oarecare de la o persoană cinstită.

Deci, deşteptându-se îndată din somn, a găsit în mâinile sale un inel foarte frumos, lucrat dintr-o materie neştiută şi având pecete cu închipuirea Sfintei Cruci, care era semnul pătimirii pentru Iisus Domnul, Cel ce a pătimit pe Cruce pentru noi. Cu inelul acela tânărul cel sfânt tămăduia toate bolile între oameni şi numai dacă întâmpina Teodul pe cineva din cei bolnavi, îndată fugea boala de la cel neputincios şi i se dădea sănătate, şi pentru aceasta mulţi dintre elini se întorceau către Hristos.

După aceea, păgânii împăraţi au ridicat prigonire asupra creştinilor şi au trimis poruncile lor cele necurate pretutindeni, ca oamenii să se închine idolilor celor făcuţi de mâini omeneşti, iar nu lui Dumnezeu, Ziditorul tuturor. Acea poruncă a mers şi la Tesalonic şi se puneau înainte la privelişte uneltele cele de muncire pentru cei ce nu se supuneau poruncii împărăteşti. Şi mulţi din credincioşi fugeau să se ascundă, oriunde puteau. Unu alergau vo­ioşi la munci iar alţii, fiind neputincioşi, temându-se de îngrozirile cele de moarte, se lipeau de păgâni şi mâncau din jertfele cele idoleşti, iubind această deşartă viată mai mult decât cea fără de moarte;' şi, fugind de muncile cele de scurtă vreme, îşi pregăteau moartea cea veşnică şi pierzătoare.

Deci, diavolul se bucura de unii ca aceia, însă se biruia şi se ruşina de ostaşii cei viteji la suflet şi tari ai lui Hristos, precum şi de aceşti doi sfinţi, adică de Agatopod şi Teodul, pentru că aceştia în vremea cumplitei prigoniri n-au fugit, nici nu s-au ascuns, ci petrecând în casa lui Dumnezeu totdeauna, ziua şi noaptea se rugau lui Dumnezeu pentru Sfânta Biserică, care era în primejdii şi aşteptau să-i ducă la munci. Dar, înştiinţându-se ostaşii, i-au prins şi i-au aruncat în temniţă. Pe atunci era în Tesalonic un ighemon cu numele Faustin. Acela, şezând la judecată într-una din zile, a poruncit să pună înainte la cercetare pe mărturisitorii lui Hristos, pe Agatopod şi Teodul. Iar aceia, fiind chemaţi, mergeau cu veselie ca la un ospăţ, tinându-se de mâini unul cu altul, cu feţele luminoase şi cu sufletele viteze, şi strigau cu mare glas şi cu îndrăzneală: „Suntem creştini!" Şi astfel au stat înainte la judecata tiranului.

Iar acela vrând mai întâi pe cel tânăr să-1 vâneze cu amăgirile sale, a poruncit ca să se depărteze toţi şi pe Agatopod să-1 ducă de acolo, şi mai aproape de sine chemând pe Teodul, i-a zis priete­neşte: „Ascultă-mă, o, tânărule, rogu-te, leapădă acea nouă amăgire creştinească şi apropie-te de legile cele vechi, ca să nu te lipseşti rău de viaţa ta". Iar Sfântul Teodul, cu faţa veselă, i-a răspuns: „Eu de mult am scăpat de toată amăgirea şi rătăcirea, iar pentru tine, care ai iubit deşertăciunea, mă tem foarte mult ca să nu cazi în moartea cea veşnică". Aceasta zicând sfântul, nu s-a mâniat ighemonul, ci în tot chipul îl amăgea, uneori fagăduindu-i daruri, iar alteori cinste, ca să se apropie la închinarea de idoli. Şi stătea acolo un slujitor al lui Die, anume Zenos. Acela a zis către sfântul: „Dacă darurile şi cinstirile nu te pleacă spre jertfă, apoi muncile te vor sili, ca să te supui împărăteştilor porunci".

Mucenicul a răspuns aceluia: „îngrozirile muncilor nu pot deloc să mă înfricoşeze şi cât de puţin nu pot să mă plece la voia voastră". Şi Faustin iarăşi îl sfătuia şi îi zicea: „Au nu este mai bună viaţa cea cinstită, decât moartea cea cumplită?" Sfântul Teodul a răspuns: „Cu adevărat şi eu am cunoscut aceasta, că mai bună este viaţa decât moartea, şi mi-am pus în minte să trec cu vederea această viaţă muritoare de puţine zile pe pământ, ca să mă fac părtaş vieţii celei fără de moarte şi bunătăţilor cereşti celor veşnice. Drept aceea, munceşte-mă cu focul şi cu bătăile şi vei cunoaşte că trupul care se munceşte este stricăcios şi pieritor, iar sufletul cel înţele­gător fiind nestricăcios, prin munci despărţindu-se mai degrabă de trup, mai mult se va veseli în viaţa cea fără de sfârşit". Zis-a ighemonul: „Spune-mi, te rog, cine este mijlocitorul acestui mare bine, pentru a cărui dragoste astăzi de voie ţi-ai ales a trece cu vederea bătăile şi moartea".

Sfântul Teodul a răspuns: „Dumnezeu, Cel ce a încuiat toate cu legile cele fireşti, şi Fiul Său, Iisus Hristos, Cuvântul Tatălui, cu a Cărui Cruce însemnându-mă din pruncie, până la sfârşitul vieţii mele nu mă voi părăsi de însemnarea Lui; ci, mai degrabă prin muncile tale mă voi despărţi de trup, decât de Crucea lui Hristos; pentru că sunt slugă credincioasă a Stăpânului meu şi nu mă înfricoşez nici de foc, nici de uneltele de muncă".

Faustin ighemonul, minunându-se de o bărbăţie şi îndrăzneală ca aceea a Sfântului tânăr Teodul, a poruncit să-1 ducă departe, la un loc osebit, iar pe Sfântul Agatopod, chemându-1 la sine, i-a zis: „închină-te zeilor noştri, căci Teodul, care a fost mai înainte în înşelăciune, acum a făgăduit să se închine lor şi să aducă împreună cu noi jertfă". Iar Sfântul Agatopod, cunoscând amăgirea ighemonului, a răspuns: „Şi eu cu sârguinţă şi cu bucurie, după cuvântul lui Teodul, voi aduce jertfă adevăratului Dumnezeu şi Fiului Său, Iisus Hristos. Pentru că acelui Dumnezeu a făgăduit Teodul să-I aducă jertfă de bună mireasmă". Faustin la rândul lui a zis: „Nu acelora pe care tu îi numeşti, ci celor doisprezece zei care ţin lumea a făgăduit Teodul să le jertfească".

Iar Sfântul Agatopod, clătinând puţin din cap, a zis: „Oare dumnezei numeşti pe aceia care din materii stricăcioase i-a închipuit meşterul după asemănarea omenească? Oare dumnezei sunt aceia pe care i-au făcut oamenii cu mâinile lor şi fără de minte au legiuit să le slujească, ca unor mai buni şi mai mari decât ei? Oare dumnezei sunt aceia, care, dacă voieşte cineva să-i răstoarne şi să-i sfărâme pe dânşii, nu pot să se împotrivească, nici să se apere pe ei? Care nu văd cu ochii, nici nu umblă cu picioarele şi nici o simţire oarecare nu au în ei? Oare dumnezei sunt aceia, pe care îi cred elinii că aveau oarecând suflet viu şi spun despre dânşii că se spurcau cu preaurâte lucruri desfrânate, iar acum meşterii cioplindu-i pe aceia, îi vând pentru un ban sau pentru patru? Oare eu jertfa ce se cuvine Atotputernicului Dumnezeu să o aduc nevrednicilor şi necuraţilor ce sunt socotiţi de tine dumnezei ai voştri? Oare cântare să cânt idolilor celor surzi?"

Unele ca acestea grăind sfântul, boierii ce stăteau înaintea ighemonului s-au temut ca nu cumva şi ceilalţi creştini care erau aduşi la ispitire să se întărească în credinţă prin cuvintele lui Agatopod. Deci, îndată a poruncit ca împreună cu Teodul să-1 ducă în temniţă. Şi fiind duşi sfinţii, popor mult urmându-le, în multe feluri îi supărau pe dânşii, văzându-i că se sârguiesc spre mai bine. Pentru că unii, milostivindu-se de tinereţile lui Teodul, se sileau, prin multe şi îndemnătoare cuvinte, să-1 întoarcă de la socotinţa lui cea neschimbată; iar alţii, văzând cinstitele cărunteţi ale lui Agato­pod, cu glas ca de sfătuire strigau către el: „Oare şi tu, Agatopoade, ai minte copilărească, de nu cunoşti cele ce îţi sunt de folos vieţii tale?" Iar sfinţii, nerăspunzând nimic poporului, mergeau.

Şi sosind la temniţă, s-au rugat lui Dumnezeu cu linişte şi s-au alăturat celor închişi, care erau ţinuţi acolo din diferite pricini. Iar la miezul nopţii, prin oarecare vedenii dumnezeieşti s-au întărit şi s-au deşteptat bucuroşi, chemând pe Iisus, Mântuitorul tuturor. După aceea, spălându-şi mâinile şi faţa cu apă curată şi plecându-şi capul şi genunchii la pământ, cu un glas au înălţat rugăciune lui Dumnezeu, zicând:

„Dumnezeule, Făcătorule şi Atoateştiutorule, pierzătorul adân­cului, Cel ce ai făcut lumea aceasta văzută şi ai rânduit alergarea cea neîncetată a cerului, ca întru dânsa soarele pe toate să le lumineze ziua, iar luna să alunge întunericul cel de noapte cu strălucirea sa, şi amândoi să slujească împreună cu stelele la creşterea celor ce se nasc pe pământ; Cel ce ai dat pământului să nască fiinţe, iar adâncului mării, naştere de peşti, păsărilor, loc în văzduh, ca marea să slujească omului celui zidit de Tine, prin ale sale daruri, iar văzduhul, prin cântarea păsărilor, să aducă cântare plăcută Ţie, apoi pământul, scoţând cu îndestulare neamului omenesc roduri de multe feluri, Ţie, Stăpânului tuturor, să-Ţi înalţe mulţumire prin gurile omeneşti.

Tu pe neamul nostru, cel ce a făcut fărădelege şi de la poruncile Tale s-a depărtat şi în beţii şi desfrânări a căzut, nu l-ai lăsat să piară până în sfârşit, nici n-ai slobozit pe diavol să orbească făptura cea înţelegătoare şi să o ducă până la tartar, ci, dând uitării greşelile omeneşti şi plecându-Te prin milostivire, ai trimis la oameni de pe scaunul ceresc pe Unul născut Fiul Tău, ca firea omenească primind-o, pe a Sa nestricăciune să o amestece cu a noastră stricăciune şi Cuvântul Tău, Cel ce petrece cu Tine pururea,

prin Care toate s-au făcut, pe cei rătăciţi în nedreptăţi să-i întoarcă iarăşi la calea cea dreaptă. Pentru că Tu cu Fiul şi Fiul cu Tine, împreună şi cu Sfântul Duh, privind spre toată lumea, cu minunile Tale cele preaslăvite i-ai adus la sfânta credinţă pe cei necredincioşi. Tu, Fiule al lui Dumnezeu, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, pe Lazăr cel mort de patru zile l-ai înviat cu cuvântul, biruind legile firii şi ale morţii. Tu, prin tina cea pusă pe ochii lui, ai luminat pe omul cel orb din naştere, precum şi altădată acelei femei ce-i curgea sânge, când s-a atins de hainele Tale, îndată i-ai dat tămăduire, asemenea şi pe slăbănog făcându-1 sănătos, i-ai poruncit să-şi poarte patul său.

Deci, şi acum, o, Dumnezeule, binevoieşte întru însoţirea noastră şi ne întăreşte cu putere de sus, ca prin ajutorul Tău suferind cu vitejie muncile păgânilor, să putem trece la cereasca împărăţie".

Astfel rugându-se sfinţii, cei ce erau legaţi împreună cu dânşii, care pentru ucideri sau desfrânări erau ţinuţi acolo, lepădând frica morţii celei trupeşti, degrabă au căzut la picioarele sfinţilor, cerân- du-şi iertare de greşelile lor şi scăpare din moartea cea sufletească. Iar poporul care era afară, stricând încuietorile temniţei a intrat înăuntru şi asculta cu dulceaţă şi cu mirare cuvintele ce ieşeau din gurile robilor lui Dumnezeu. Văzând-o aceasta Evpsihie, mai marele curţii Tesalonicului şi osârdnicul slujitor al diavolului, a alergat degrabă la ighemon, spunându-i că mulţi vor lăsa slujba zeilor dacă acei doi creştini care se ţin legaţi în lanţuri nu vor fi pierduţi degrabă. Şi s-a tulburat ighemonul de mânie şi îndată a trimis ostaşi ca să aducă la dânsul pe bătrân şi pe tânăr şi i-a pus înainte la nedreaptă judecată pe robii lui Hristos.

Deci, uitându-se ighemonul către Sfântul Teodul, a zis: „Oare nu ştii că cu dreptate este a asculta poruncile împăraţilor ce stăpâ­nesc lumea?" Sfântul Teodul a răspuns: „Pe cele ce le porunceşte Stăpânul cerului şi al pământului, pe acelea cu adevărat trebuie a le asculta mai întâi şi cu lucrul a le împlini, că acesta este lucru dreptcredincios, iar cele ce poruncesc împăraţii cei vremelnici, numai acele porunci care vor fi drepte şi nepotrivnice cerescului Făcător este bine a le asculta, iar de sunt nedrepte, apoi nicidecum nu se cade a le asculta pe dânsele".

Faustin ighemonul a zis: „Spune-mi mie, cine a făcut cerul?" Răspuns-a Sfântul Teodul: „Dumnezeu Atotţiitorul şi Fiul lui Dum­nezeu, Iisus Hristos, Care este Cuvântul Tatălui". Zis-a Faustin: „Oare Acela pe Care iudeii L-au răstignit, muncindu-L cu munci

preacumplite?" Răspuns-a mucenicul: „Acela este, pe Care L-au răstignit evreii şi a pătimit de voie pentru noi; Care, după aceea, a înviat din morţi cu puterea dumnezeirii Sale şi Care, ca un biruitor al morţii, a fost văzut înălţându-se la cer, de unde iarăşi va veni ca să vădească şi să judece pe cei necredincioşi". După aceea Faustin a zis: „Dar pentru ce zeilor noştri nu voieşti să le aduci jertfe?" Sfântul răspunse: „Nu este mai bine a aduce jertfă Aceluia de care sunt zidiţi făcătorii idolilor, decât idolilor celor făcuţi? Cu adevărat este mai bun Ziditorul decât zidirea".

Atunci Faustin ighemonul a poruncit să dezbrace de haine pe Sfântul Teodul cel tânăr şi să-1 golească spre muncire. Iar crainicul striga: „Jertfeşte zeilor şi vei scăpa!" Dar mucenicul grăia către muncitor: „Hainele de pe trup mi le-ai luat, dar credinţa către Dumnezeul meu nu o vei putea lua în veci de la mine". Grăind astfel sfântul cu libertate şi defăimând muncile, numindu-i pe împăraţi tirani de multe ori, ighemonul a poruncit ca înaintea feţei lui Teodul să-i pună să jertfească idolilor pe cei care au fost mai înainte creştini şi care, fiind biruiţi de munci, s-au închinat idolilor. Acest lucru văzându-1 Sfântul Teodul, îl durea inima pentru cei biruiţi şi căzuţi; iar către ighemon grăia: „Pe cei neputincioşi i-aţi biruit, iar pe ostaşii cei tari ai lui Hristos nicidecum nu puteţi să-i biruiţi, chiar de veţi afla munci şi mai mari. Şi să ştii, ighemoane, că aceste munci pe care le-ai gătit asupra noastră sunt puţine şi vrednice de râs; deci să afli mai cumplite munci, ca să cunoşti cât de mare este credinţa şi dragostea noastră către Dumnezeu".

După aceasta ighemonul a poruncit Sfântului Teodul ca să aducă cărţile creştineşti la judecată. Iar sfântul a răspuns: „Dacă aş fi ştiut că, deşertăciunea închinării idoleşti cunoscând, o vei lepăda şi vei voi a te întări în adevărul dreptei credinţe, apoi ţi-aş fi adus cărţile prooroceşti şi apostoleşti; dar de vreme ce ştiu că gândeşti vicleşug, nu-ţi voi da în mâini dumnezeieştile daruri". Faustin zise: „Nu te voi cruţa, zdrobindu-ţi trupul şi dându-1 fiarelor spre mâncare, dacă nu mă vei asculta degrabă".

Sfântul răspunse: „Iată trupul meu stă înaintea muncilor, iuţeşte-te asupra lui precum voieşti şi munceşte-1 mai cumplit decât îngrozirile cele grăite de tine, dar eu nu voi da păgânilor spre batjocură sfintele cărţi". Atunci ighemonul, voind să înfricoşeze pe mucenic, a poruncit să-1 ducă la tăiere, socotind că, văzând pedeapsa de moarte, se va teme şi se va supune voinţei lui. Deci fiind scos la locul de chin, când a văzut Sfântul Teodul sabia asupra sa, a strigat către Dumnezeu: „Slavă Ţie, Dumnezeule, Tatăl Domnului meu, Cel ce a binevoit a pătimi pentru noi. Iată, cu darul lui Hristos, vin şi eu către Tine, murind pentru Tine cu osârdie!" Zicând aceasta, şi-a plecat capul sub sabie, dar nu i l-au tăiat; pentru că, aflând ighemonul că Sfântul Teodul doreşte tăierea de sabie ca pe o cunună de veselie, a poruncit ca îndată să-1 întoarcă pe el întreg.

într-acea vreme ighemonul ispitea pe Sfântul Agatopod, întrebându-1 şi zicând: „Ce fel de viaţă ai?" Sfântul răspunse: „Aceea pe care o are şi Teodul". Ighemonul zise: „Ce fel de împărtăşire ai cu Teodul? Oare vreo rudenie oarecare v-a însoţit pe voi?" Sfântul Agatopod răspunse: „Cu neamul suntem despărţiţi între noi, dar cu credinţa şi cu obiceiul suntem uniţi, şi pe cât ne deosebim cu neamul, pe atât ne unim cu duhul". Ighemonul zise: „Văd că amândoi vă sârguiţi la o muncă, pentru că aceasta o arată cuvintele voastre". Sfântul Agatopod răspunse: „Dacă cu o muncă ne ducem din viaţa aceasta, apoi şi cu o răsplătire ne vom învrednici de la Dumnezeul nostru".

Faustin zise: „Nu-ţi este ruşine ţie, fiind bătrân, să te amăgeşti ca un tânăr şi să te dai de bunăvoie în arătată primejdie?" Sfântul Agatopod răspunse: „Nu mă amăgesc nicidecum, nici nu sunt deşert de nădejdea în Hristosul meu şi pe cât sunt mai bătrân cu anii, pe atât mă sârguiesc a arăta mai multă osârdie către Dumnezeul meu şi laud pe Teodul, care stă tare, deşi este mai tânăr, pentru cinstea adevăratului nostru Dumnezeu". Iar Faustin ighemonul, căutând spre Teodul, i-a zis: „Nu te amăgi, o, tânărule, de cuvintele bătrâ­nului acestuia! Nu te da la moarte fără socoteală, pentru că el, fiind bătrân acum, nu este cu mirare că doreşte moartea; iar tu, fiind încă tânăr şi puţin vieţuind, pentru ce voieşti să te lipseşti în deşert de această dulce viaţă?" Sfântul Teodul răspunse: „Să nu mă socoteşti că sunt mai neputincios decât bătrânul şi nu voi putea suferi muncile cele deopotrivă, pentru că, deşi sunt tânăr cu anii, însă întocmai ca bătrânul îl ştiu pe Unul Dumnezeu Atoatefăcătorul şi sunt gata a pătimi întocmai pentru Dânsul".

Grăind sfinţii unele ca acestea şi chemând pe Hristos, i-au legat ostaşii după porunca tiranului şi i-au dus iarăşi în temniţă; iar ei slăveau pe Dumnezeu, cu al Cărui ajutor au biruit pe diavol. Iar cunoscuţii lor, adunându-se, i-au înconjurat plângând. Şi i-a întrebat Sfântul Teodul: „Pentru ce v-aţi adunat aici şi de ce plângeţi?" Ei au răspuns: „Plângem pentru primejdia voastră". Iar sfântul zâmbind, a zis: „Pentru ce voi, lăsându-vă a vă plânge de ale voastre primejdii, plângeţi pentru noi, cei ce alergăm spre cele mai bune?"

Grăind acestea Sfântul Teodul, a venit un ostaş cumplit trimis de la ighemon, care, legându-i pe amândoi cu lanţuri de fier, i-a băgat în temniţa cea mai dinăuntru şi i-a încuiat, să nu poată intra nimeni Ia dânşii. Iar sfinţii mucenici, după ce a înserat, într-un târziu, s-au rugat lui Dumnezeu ca să-i întărească întru nevoinţă până în sfârşit şi s-au odihnit. Iar Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce caută spre cuvioşii Săi, fiind ei cu un suflet şi un gând, le-a trimis la amândoi o vedenie în vis, despre sfârşitul ce aveau să-1 aibă. Şi această vedenie le-a fost astfel: Li se părea că intră amândoi într-o corabie ce era plină de oameni, şi se vedeau în corabie în mijlocul mării, primejduindu-se de furia valurilor, pentru că marea se învăluia de o furtună mare şi se izbea corabia de valuri sfarâmându-se şi afundându-se. Şi vedeau pe oamenii care erau cu dânşii, unii înecându-se, alţii înotând, alţii apropiindu-se de câte o piatră şi pierind, iar pe ei, prin îndreptarea cârmaciului, s-au văzut izbăviţi de înecare, îmbrăcaţi în haine luminoase şi ajungând la un munte oarecare înalt, pe care se suiau până la cer.

Deci, deşteptându-se din somn, au spus unul altuia vedenia aceea şi se mirau cum amândoi au avut aceeaşi vedenie. Şi au cunoscut că la amândoi un dar li se va dărui de Hristos, adică mucenicia mării, în care mulţi afundându-se, ei vor trece izbăviţi, şi se vor sui la muntele ceresc, spre primirea răsplătirilor celor veşnice. Şi întărindu-se cu nădejdea, au mulţumit de aceea Bunului Dumnezeu, Cârmaciul lor, căzând cu feţele la pământ şi zicând: „Cine aştepta vreodată o facere de bine ca aceasta, pe care Tu, o, Dumnezeule, ne-ai dăruit-o nouă prin întruparea Fiului Tău, Domnului nostru Iisus Hristos? Cine este cu obiceiul atât de fără de omenie, să nu cinstească dreapta credinţă, mai mult decât desfătările cele deşarte, fiind miluit cu atâtea faceri de bine? Cine este atât de grabnic la facerea de bine ca Fiul Tău, Care întru al Său dar, mai înainte de vreme ne-a făcut încredinţaţi prin descoperire întru vedenie, arătându-ne cununile mai înainte de a sfârşi noi alergarea noastră şi ne-a întărit spre nevoinţa ce ne este înainte?"

Aşa mulţumiră ei lui Dumnezeu până a doua zi şi, rugându-se, străjerii temniţei au intrat când se făcea ziuă, spunându-le că pe Teodul şi pe Agatopod îi cheamă ostaşii la ighemon. Iar ei, îngră- dindu-se cu semnul crucii, au ieşit din temniţă, cu lanţuri fiind legaţi, şi au mers după ostaşi. Iar mulţimea cunoscuţilor, adunându-se acolo, a ridicat plângere pentru dânşii, ştiind că acum are să moară acea frumoasă pereche. Iar Sfântul Teodul, cu faţa luminoasă, a zis: „Dacă din dragoste pentru noi plângeţi, apoi mai mult se cade vouă a vă bucura de noi, că pentru atât de bună pricină, adică pentru cinstea adevăratului Dumnezeu, ne nevoim. Iar de plângeţi din pizma diavolească, apoi pentru voi plângeţi mai mult decât pentru noi, că aţi rătăcit din calea cea dreaptă şi vă duceţi la pierzare".

Iar după ce la a treia cercetare au pus înainte pe sfinţi, Faustin ighemonul întrebându-i, nimic n-au răspuns, fără numai acestea: „Suntem creştini şi, pentru numele lui Hristos, voim a le pătimi toate". Atunci ighemonul, cu faţa mâhnită, a hotărât asupra lor moartea: „Teodul şi Agatopod, care n-au voit să aducă jertfa zeilor, să se înece în mare!" Şi, luându-i ostaşii, i-au dus la mare şi, legându-le mâinile înapoi şi pietre grele la grumaji, i-au pus în cora­bie. Într-acel ceas mai vârtos s-au adunat o mulţime de prieteni, de vecini şi de cunoscuţi, dintre care unii se tânguiau pentru un sfârşit ca acela, iar alţii cu laude fericeau pe vitejii ostaşi ai lui Hristos, că au sfărâmat capul vrăjmaşului şi mor cu osârdie pentru dreapta credinţă.

Iar ighemonului fiindu-i milă de sfinţi, a trimis la dânşii pe un bărbat vestit, anume Fulvie, sfătuindu-i ca numai tămâie să aducă idolilor şi vor scăpa de la moarte, iar ei nu încetau a chema pe Iisus Hristos şi a se lepăda de idolii cei necuraţi. Şi după multă sfătuire şi îndemnare, văzând păgânii că robii lui Hristos nu se pleacă la sfatul lor nicidecum, au început mai întâi pe Sfântul Agatopod a-1 arunca în mare. Iar el, căutând la cer, a strigat cu glas mare: „Iată, cu acest al doilea botez se spală toate greşelile noastre şi mergem la Iisus Hristos curaţi!" Zicând sfântul aşa, l-au aruncat în mare, iar după dânsul şi pe Sfântul Teodul. Şi aşa şi-au sfârşit nevoinţa pătimirii sfinţii mucenici şi cununa biruinţei au luat din dreapta Celui de sus. Iar marea, primind trupurile sfinţilor, într-acelaşi ceas le-a scos cu valurile la uscat, dezlegate de legături şi de pietre, foarte luminate; şi luându-le cunoscuţii, le-au îngropat cu cinste.

Şi nu după multă vreme, li s-a arătat lor Sfântul Teodul în haine albe şi cu faţă luminoasă, poruncindu-le ca averile lui să se împartă celor scăpătaţi, sărmanilor şi văduvelor.

Deci, s-au sfârşit aceşti doi sfinţi, în cinci zile ale lunii aprilie, întru slava Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, a unui Dumnezeu slăvit în Treime în veci. Amin.

Sf Cuv Erasm

Viaţa Cuviosului Erasm din Pecersca
(24 februarie)
(Din patericul Pecerscăi)

    

Cununa înţelepţilor este uneori bogăţia lor, se spune în Pilde. Iar aceasta mai ales pentru cei care împodobesc Biserica lui Hristos şi care se fac părtaşi împărăţiei cerului. Din unii ca aceştia era şi părintele nostru Erasm monahul din Pecersca. Pentru aceea a cîştigat cununa împărăţiei cerului, din mîna Celui ce încununează cu mila şi îndurările Sale. El, avînd multă bogăţie, a socotit bine că nu-i este de folos monahului să ţină acestea. Deci, iubind frumoasa podoabă a casei Domnului, pe toate cele ce le avea le-a cheltuit pentru înfrumuseţarea bisericilor şi a făcut multe icoane de argint şi de aur în biserica Pecerscăi. La aceasta privind, îşi împodobea al său suflet prin credinţa Dumnezeului celui viu, iar chipul său îl împodobea nu cu argint şi cu aur materialnic, ci cu curăţenia, cu dragostea şi cu faptele cele bune ale legii monahiceşti, zicînd ca proorocul: "Bună este mie legea gurii Tale, mai mult decît mii de comori de aur şi argint". Acestui cuvios i s-a întîmplat o ispită ca aceasta: cînd sărăcise, era trecut cu vederea de toţi; însă înşelătorul diavol, cu meşteşugul lui cel rău, a început a-i pune pe inimă că nu va avea nici o răsplată pentru bogăţia sa, cheltuită la împodobirea bisericii; şi îi zicea că mai bine era să o cheltuie dînd milostenie săracilor. Iar acesta, necunoscînd ispitirea, se aruncă în deznădejde şi începu a vieţui în nebăgare de seamă, petrecîndu-şi zilele fără rînduială.

    

Însă Dumnezeu cel îndurat şi drept, aducîndu-şi aminte de faptele cele mai dinainte ale fericitului, l-a mîntuit din pierzare, într-un chip ca acesta: a dat asupra lui o boală cumplită, în care bolnavul, sosind la sfîrşitul vieţii, zăcea mut, nevorbind şapte zile. Iar a opta zi s-au dus la dînsul toţi fraţii şi, văzîndu-i suflarea cea grea, se mirau şi ziceau: "Amar, amar de sufletul acestui frate, că a vieţuit în lenevire şi în păcate; iar acum vede ceva şi se tulbură, neputînd să iasă din trup".

    

Dar iată că fericitul Erasm se scoală îndată, ca şi cum niciodată nu bolise, şi stînd drept, a zis către dînşii: "Părinţi şi fraţi, cu adevărat aşa este, precum grăiţi, sînt păcătos şi nu m-am pocăit; dar acum mi s-au arătat cuvioşii noştri părinţi, Antonie şi Teodosie, şi mi-au zis: "Ne-am rugat Domnului pentru tine şi ţi-a dăruit vreme de pocăinţă". După aceasta am văzut şi pe Preacurata Doamnă, de Dumnezeu Născătoarea, ca pe o icoană, avînd în mîini pe Fiul său Hristos Dumnezeul nostru, şi mulţime de sfinţi cu dînsa. Şi ea mi-a zis: "Erasme, de vreme ce tu ai împodobit biserica mea şi ai gătit-o cu icoane, şi eu te voi împodobi şi te voi mări cu slavă în împărăţia Fiului meu; pentru că pe săraci îi aveţi cu voi în tot locul, iar Biserica mea nu o aveţi. Deci, sculîndu-te, pocăieşte-te şi primeşte marele chip îngeresc; iar a treia zi te voi lua la mine curat, pe tine cel ce ai iubit buna podoabă a casei mele". Spunînd acestea toate fraţilor, fericitul Erasm a început a-şi mărturisi păcatele înaintea tuturor, neruşinîndu-se.

    

Apoi, sculîndu-se, s-a dus în biserică şi-l tunseră în schimă; iar a treia zi s-a dus către Domnul, bucurîndu-se şi către ceea ce l-a născut, după proorocirea ei. Şi aşa s-a arătat aevea la toţi acei potrivnici lui Dumnezeu; căci împodobirea bisericii cu icoane este bine plăcută lui Dumnezeu şi în ceata sfinţilor rînduită. De al cărui dar, cu rugăciunile acestui cuvios Erasm, facă-se nouă, tuturor drept-credincioşilor, a ne învrednici prin Iisus Hristos, Domnul nostru, a Cărui slavă este cu Dumnezeu Tatăl şi cu Duhul Sfînt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.