4. /6 IUNIE 2022 - RELIGIE ORTODOXĂ

Sf Cuv Ilarion cel Nou, egumenul Mănăstirii lui Dalmat; 

Sf Cuv Visarion

Sf Cuv Ilarion cel Nou, egumenul Mănăstirii lui Dalmat

În acea zi în care Sfântul Teodor Studitul s-a mutat la Domnul, fericitul Ilarion umblând prin grădina sa, lucrând și cântând psalmii lui David, a auzit deodată niște glasuri preaminunate și a simțit și un miros de negrăită bună mireasmă.

Fericitul Ilarion a fost fiul lui Petre Capadocianul, cel care da pâine la masa împărătească, iar maica lui era Teodosia; și amândoi părinții lui erau evlavioși. Și fiind ei iubitori de Dumnezeu, l-au învățat bine Sfânta Scriptură din tinerețe. Apoi, când era de douăzeci de ani, a lăsat - după cum zice Evanghelia - pe tată și pe mamă, și casă, și bogăție, și s-a făcut monah în mănăstirea lui Isihie, care era aproape de Vizantia. După aceea a venit în mănăstirea Dalmatului și acolo a luat îngerescul și sfântul chip cel mare, și s-a făcut ucenic al Sfântului Grigorie Decapolitul, care într-acea vreme viețuia acolo.

Și petrecea în ascultare, în tăcere și în smerenie, având slujbă în grădina mănăstirească. El s-a ostenit într-acea ascultare zece ani și se sârguia, ca, prin viața sa, să urmeze Cuviosului Ilarion cel Mare, cel de un nume cu el, a cărui viață îmbunătățită și plăcută Lui Dumnezeu, adeseori citind-o, se asemăna aceluia, pe cât putea, în postiri, în rugăciunile cele de toată noaptea, și în toate ne voințele monahicești, pentru care s-a și numit Ilarion cel Nou.

Deci luminându-și sufletul ca soarele, a luat putere de la Dumnezeu asupra duhurilor celor necurate, ca să le gonească Iar egumenul mănăstirii aceleia l-a făcut preot, chiar și nevrând, după ce Sfântul Grigorie Decapolitul s-a dus de acolo în alte locuri. Apoi, după câțiva ani, murind egumenul acelei mănăstiri, Cuviosul Ilarion a aflat că frații voiesc să-l facă egumenul lor și a ieșit noaptea din mănăstire, neștiut de nimeni, și s-a dus în Vizantia, unde a căutat pe Sfântul Grigorie, învățătorul său, nădăjduind că-l va găsi acolo. Dar acela se dusese în Roma și de acolo s-a întors și s-a sălășluit în muntele Olimpului.

Deci Ilarion a intrat într-o mănăstire din Vizantia, iar monahii mănăstirii Dalmatului, aflând de dânsul, au trimis la prea sfințitul Patriarh Nichifor, rugându-l să-l facă egumen al lor, chiar de n-ar voi. Atunci patriarhul a vestit aceasta împăratului și, trimițând, au adus la dânșii pe Ilarion, și l-au îndemnat să ia egumenia mănăstirii Dalmatului. Iar el neputând să se împotrivească voinței împărătești și patriarhicești, s-a supus poruncii lor și a luat stăpânirea egumeniei, păstorind bine, vreme de opt ani, oile cele cuvântătoare încredințate lui.

După aceasta, a luat scaunul împărăției grecești Leon Armeanul - tiranul cel cu nume de fiară -, care a început a tulbura Biserica lui Hristos cu eresul luptării de icoane. Acela pe mulți îi silea să se unească cu el la eresul lui; iar pe cei ce nu se supuneau voinței lui, pe unii îi muncea, iar pe alții îi izgonea în țări foarte depărtate. Într-acea vreme, din porunca lui, a fost adus și Cuviosul Ilarion de la mănăstirea Dalmatului la palatele împărătești și silit la acel eres. Dar ostașul cel bun al lui Hristos, nu numai că nu s-a supus tiranului nicidecum, dar încă l-a și certat cu îndrăzneală, numindu-l fără de Dumnezeu și nou călcător de lege, pornindu-l astfel spre mare mânie. Deci răucredinciosul împărat a pus asupra fericitului multe bătăi și felurite munci, și l-a închis în temniță.

Iar după o vreme oarecare, punându-l iar de față la cercetare, dar nimic sporind la scopul lui, l-a dat patriarhului celui de un gând cu el, anume Teodot, cu porecla Casiter, care luase scaunul după izgonirea pentru dreapta credință a prea sfințitului Nichifor. Acel Teodot, patriarhul mincinos, a făcut Cuviosului Ilarion același lucru ca și împăratul, căci închizându-l într-o temniță întunecoasă, l-a chinuit multe zile cu foamea și cu setea, poruncind să nu-i dea nici pâine, nici apă. Atunci monahii mănăstirii lui s-au dus la împărat, zicând cu rugăminte: „O, împărate, dă-ne pe păstorul nostru, iar noi îți făgăduim că ne vom supune voinței tale”. Iar împăratul s-a bucurat de făgăduința lor și îndată le-a dat pe părintele lor.

Deci sfântul, ducându-se la mănăstire, a petrecut câtăva vreme și, primind puțină odihnă, după acele pătimiri și acea foame, s-a întors iarăși spre pătimiri. Căci împăratul, așteptând făgăduința călugărilor, a cunoscut că este batjocorit de ei și a trimis ostașii săi asupra acelei mănăstiri, care au necăjit pe monahi, iar pe Cuviosul Ilarion aducându-l, l-au închis în temniță. După aceea, l-au trimis la mănăstirea lui Faneon, poruncind să-l închidă într-o temniță strâmtă. Sfântul Ilarion a pătimit în temnița aceea șase luni, primind multe necazuri și ocări de la asprul egumen al acelei mănăstiri. După aceea, iarăși a fost scos de acolo, cu poruncă împărătească, și a fost adus la Constantinopol, unde a fost silit de împăratul să se lepede de icoane, uneori cu momeli, iar alteori cu îngroziri.

Însă pătimitorul lui Hristos, Ilarion, neascultând de porunca împăratului, a fost trimis la altă mănăstire care se numea Ciclovia. Și a petrecut într-însa doi ani și șase luni, fiind ținut și chinuit într-o temniță urât mirositoare. De acolo, fiind adus iarăși la împărat, și fiind bătut foarte tare, a fost surghiunit în cetatea Protilia. După aceea, acel răucredincios împărat, care a pierdut pe mulți, a pierit și el cumplit; pentru că a fost tăiat cu săbiile în biserică de ostașii săi chiar în acel loc unde mai întâi a batjocorit și surpat sfânta icoană a lui Hristos, și și-a lepădat sufletul lui cel ticălos.

Și luând scaunul împărăției Mihail Travlul, a poruncit ca pe toți cei dreptcredincioși să-i libereze din legături și de prin temnițe. Atunci fiind eliberat și Cuviosul Ilarion, nu s-a întors la mănăstirea sa - deoarece nu încetase eresul luptării de icoane, iar scaunele episcopale erau ținute de păstori și arhierei învățători mincinoși -, ci a petrecut la o femeie oarecare credincioasă, care îi dăduse un loc liniștit la moșia sa, făcându-i chilie și grădină și slujindu-i lui pentru Dumnezeu cu toate cele de trebuință.

Într-acea vreme, Sfântul Teodor Studitul, care asemenea păti­mise multe răutăți de la eretici pentru dreapta credință, întorcându-se de la surghiunie, a trecut la Domnul. Iar sfântul său suflet, înălțându-se de îngeri spre cer, a fost văzut de Cuviosul Ilarion, precum se scrie de aceasta în viața lui Teodor. Acea vedere s-a făcut astfel: în acea zi în care Sfântul Teodor Studitul s-a mutat la Domnul, fericitul Ilarion umblând prin grădina sa, lucrând și cântând psalmii lui David, a auzit deodată niște glasuri preaminunate și a simțit și un miros de negrăită bună mireasmă; deci, minunându-se, se gândea de unde să fie acestea. Și căutând spre înălțimea cerului, a văzut o mulțime de cete cerești în haine albe, strălucind cu luminoase fețe și venind din cer cu cântări spre întâmpinarea oarecărei fețe cinstite.

Acestea văzându-le fericitul Ilarion, a căzut cu spaimă mare la pământ și a auzit pe oarecare grăindu-i lui: „Iată sufletul lui Teodor, egumenul mănăstirii Studitului, care a pătimit pentru Sfintele Icoane până la sânge și a răbdat până în sfârșit în necazuri; iar acum a adormit și, dănțuind, se suie sus, întâmpinându-l pe el cereștile puteri!”. Învrednicindu-se de o vedenie preaminunată ca aceasta, Cuviosul Ilarion s-a umplut de multă mângâiere și a primit în inima sa o mare dulceață duhovnicească. Și a rămas multe zile veselindu-se cu duhul, iar fața lui strălucea de bucurie ca a unui înger.

Și a petrecut Cuviosul Ilarion la acea femeie șapte ani și mai mult. Iar după Mihail Travlul a venit la împărăție fiul său, Teofil, care, pe toți mărturisitorii adunându-i, a început iarăși, ca și împărații răucredincioși de mai înainte, a-i sili pe dânșii la luptarea împotriva sfintelor icoane și a-i munci pe cei ce nu i se supuneau lui. Atunci și Cuviosul Ilarion a fost luat și dus la împărat, unde, silit fiind, nu s-a supus poruncii împărătești, ci mai ales l-a certat pe el, ca pe un păgân și călcător de lege, care strică dogmele cele drepte ale credinței. Pentru aceea a primit o sută și șaptezeci de lovituri și a fost surghiunit la insula Afusiei, dar acolo avea această înlesnire, că nu era ținut nici în temniță, nici în legături. Deci, zidindu-și o chilie foarte mică, a petrecut într-însa până la sfârșitul lui Teofil.

Iar după moartea aceluia a venit împărăteasa Teodora, care adunând în împărăteasca cetate pe toți mărturisitorii, a întărit credința cea dreaptă și a pus sfintele icoane în bisericile lui Dumnezeu. Atunci și Cuviosul Ilarion, eliberându-se, a luat mănăstirea Dalmatului, unde strălucea cu minunile. Și viețuind trei ani, și îndreptând pe ucenicii săi cu dumnezeiască plăcere, s-a dus la Domnul. Iar cinstitul și sfântul lui suflet, asemenea ca și al lui Teodor, cel văzut de dânsul, a fost dus de îngeri la cele cerești și a stat în ceata sfinților mărtu­risitori, înaintea scaunului slavei Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, a Unui Dumnezeu în Treime, Căruia I se cuvine slavă în veci. Amin.

Sf Cuv Visarion

Toată viața acestui sfânt părinte era asemenea păsărilor cerului, pentru că nimic nu a câștigat din cele pământești, nici nu avea chilia sa, nici vreo adăpostire deosebită.

Marele între părinți Visarion s-a născut și a crescut în Egipt. Din tinerețe a iubit pe Hristos și a răsărit în inima lui lumina darului lui Dumnezeu. Și s-a păzit curat de toată întinăciunea păcatului, nepătându-și haina cea duhovnicească, pe care a luat-o de la Sfântul Botez. Și cercetând sfintele locuri de la Ierusalim, a văzut pe Cuviosul Gherasim, care-și petrecea viața în pustiul Iordanului, și căruia îi slujea un leu. Asemenea văzând și pe mulți alți părinți care viețuiau acolo prin felurite locuri și care străluceau în fapte bune și, vorbind cu dânșii, a câștigat mult folos sufletului său.

Iar după ce s-a întors la locul său, și-a dobândit ca părinte duhovnicesc pe Cuviosul Isidor Pelusiotul. Și ducându-se adeseori la el și povățuit fiind de învățăturile lui cele folositoare, s-a îndemnat spre viața cea aspră. Și împărțindu-și săracilor și mănăstirilor averea rămasă de la părinți, s-a lepădat de lume și s-a făcut monah. Apoi ducându-se într-un loc pustiu, petrecea în liniște, obosindu-se cu multe osteneli. Și omorându-și trupul cu nevoințe pustnicești, se asemăna celor fără de trup, fiind în trup. Postirea lui era fără de măsură, pentru că uneori nu mânca toată săptămâna, iar alteori petrecea fără de hrană și fără de băutură patruzeci de zile.

Odată, stând în mijlocul unor mărăcini și având mâinile, ochii și mintea îndreptate către cer, a petrecut astfel patruzeci de zile și de nopți în rugăciune gânditoare de Dumnezeu, neclintit ca un stâlp, nici mișcându-se câtuși de puțin cu trupul din locul acela, nici gustând ceva în acele zile, nici grăind ceva către cineva, nici dormitând, nici slăbind din neputința cea firească și nici aplecându-și mintea sa spre cele pământești, ci fiind cu totul întraripat de dragostea lui Dumnezeu. Cu ochii cei sufletești privea neabătut spre El, urmând celor fără de trupuri. De aceea s-a învrednicit și de mari daruri de la El, pentru că i s-a dat lui atâta dar de faceri de minuni, cât și sfinților proroci de demult.

Și s-a asemănat lui Moise; că precum Moise a prefăcut de demult în pustie apele cele amare întru dulceață cu lemnul arătat de Dumnezeu, ca să adape pe Israel cel însetat, tot astfel și Cuviosul Visarion a îndulcit amărăciunea apei de mare, prin rugăciune și prin însemnarea sfintei cruci, ca să adape pe ucenicul lui cel slăbit de sete. Căci odată, umblând el cu ucenicul lui în pustie pe marginea mării, acesta a însetat de osteneala drumului și de zăduful zilei și zicea către sfântul: „Părinte, îmi este tare sete”. Iar cuviosul, făcând^rugăciune și însemnând marea cu semnul Sfintei Cruci, a zis: „în numele Domnului, ia apă și bea”. Iar ucenicul luând apă din mare cu vasul ce-l purta, a văzut că apa este dulce la gust și rece, ca și cum ar fi curs dintr-un izvor viu. Deci, bând din destul și răcorindu-se, a luat și în vasul său. Și văzând aceasta Cuviosul Visarion, a zis ucenicului: „Fiule, pentru ce ai umplut vasul cu apă?”. Răspuns-a ucenicul: „Iartă-mă, părinte! Am luat apă ca să nu însetez iarăși pe cale!”. Atunci starețul a zis: „Dumnezeu, Cel ce este în acest loc, este în tot locul; și, precum aici, așa și în tot locul poate să dea apă dulce celui însetat”. Iar numele ucenicului era Dula.

Cuviosul Visarion s-a asemănat și lui Isus al lui Navi; căci precum acela biruind oarecând pe amorei, a oprit soarele în calea sa, tot așa a făcut și acesta, căci mergând el cu ucenicul la alt stareț, se apropia soarele spre apus și calea era încă depărtată; deci Sfântul Visarion s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Rogu-mă Ție, Doamne, poruncește ca să stea soarele până ce voi merge la robul tău”. Și așa s-a făcut, că n-a apus soarele până ce a sosit cuviosul la acel stareț.

Cuviosul a fost asemenea și cu Sfântul Proroc Ilie, pentru că în vreme de secetă, ploaie îndestulată a pogorât din cer pe pământ; și aceasta nu s-a făcut o dată sau de două ori, ci de mai multe ori. El se asemăna încă și cu prorocul Elisei; căci precum acela a trecut apele Iordanului, despărțindu-le cu cojocul lui Ilie, tot așa și acesta, cu rugăciunile sale, a întărit firea apelor sub picioarele sale și umbla pe deasupra apelor ca pe uscat; pentru că Nilul - râul cel mare - îl trecea ca pe uscat și oriunde pe cale întâlnea pâraie, le trecea cu picioarele neudate.

Și petrecând Cuviosul Visarion oarecând în Schit, a fost adus la biserică un om îndrăcit și se făceau rugăciuni pentru el în biserică ca să se izbăvească de duhul cel necurat, dar nu ieșea dracul din el, căci era cumplit foarte. Atunci clericii au zis între ei: „Ce să facem cu îndrăcitul acesta?”. Și unii au zis: „Nimeni nu poate să-l izgonească pe dracul acesta, decât numai avva Visarion; și de-l vom ruga pe el pentru aceasta, apoi nici în biserică nu va voi să vină. Deci să facem așa: El vine de dimineață în biserică mai înainte decât toți, iar noi, apucând înainte de venirea lui, să punem pe omul cel îndrăcit în locul lui și să-i zicem starețului: «Părinte, deșteaptă pe cel ce doarme!»”.

Și au făcut clericii așa. Și intrând Cuviosul Visarion în biserică, după obiceiul său, a văzut pe acel om șezând în locul lui. Atunci el a stat aproape de cel îndrăcit și nu voia să-l gonească din locul lui pe cel ce ședea. Iar după ce s-a început pravila bisericii, clericii au zis către stareț: „Părinte, deșteaptă pe cel ce doarme”. Iar părintele apropiindu-se de acel om, l-a clătinat, zicându-i: „Scoală-te și te du de aici!”. Și îndată dracul a ieșit din om, gonit prin cuvântul sfântului. Și sculându-se omul, a început a mulțumi lui Dumnezeu, că s-a izbăvit de îndrăcire și s-a făcut sănătos din acel ceas. în acest fel au pornit clericii pe Sfântul Visarion spre acea facere de minuni, ca să izgonească pe diavol, pentru că acest cuvios părinte nu voia să facă minuni la arătare, ca să nu fie slăvit de oameni, și fugea de laudele oamenilor, fiind smerit și socotindu-se pe sine păcătos.

Odată, un frate din schit a căzut într-o greșeală și preotul îi poruncea lui să iasă afară din biserică, ca unul ce nu era vrednic să fie împreună cu frații în soborul bisericesc. Iar Cuviosul Visarion, sculându-se, a ieșit și el împreună cu cel ce greșise, zicând: „Și eu am greșit!”. Într-acest fel a fost smerenia acestui sfânt părinte.

Ucenicii lui mai spuneau de el că patruzeci de ani nu s-a culcat pe coaste ca să se odihnească; ci, șezând sau stând, primea câte puțin somn. El sfătuia pe ucenicii săi să fie treji, ca fără dormitare să se păzească pe sine totdeauna de cursele vrăjmașului, și le zicea: „Se cade monahului să fie tot ochi ca și Heruvimii și Serafimii; și, când cineva petrece în pace neavând războaie, atunci mai mult să se păzească și să se smerească în fața lui Dumnezeu, ca nu cumva, părându-i-se că stă, să cadă mai cumplit, căci pentru prea marea încredere în sine, mulți s-au dat la război. Și de multe ori, pentru neputința noastră, Dumnezeu nu lasă să vină asupra noastră războaie, ca să nu pierim desăvârșit”.

Toată viața acestui sfânt părinte era asemenea păsărilor cerului, pentru că nimic nu a câștigat din cele pământești, nici nu avea chilia sa, nici vreo adăpostire deosebită; ci, trecând din loc în loc, mergea ca un drumeț rătăcit prin pustie, prin surpături și prin văi, neîngrijindu-se deloc de nevoile trupești, nici de hrană, nici de haine; având pe trup îmbrăcăminte numai o ruptură de haină, cât să nu-i fie trupul gol cu totul. Ziua era ars de zăduful soarelui, iar noaptea de ger. Rareori i se întâmpla vreodată să intre sub vreun acoperământ, ci petrecea ca o pasăre prin munți, iubind singurătatea, ridicându-și mintea spre Unul Dumnezeu și adâncindu-și gândurile într-Insul. Totdeauna îi ieșeau pâraie de lacrimi din ochi și scotea dese suspine din adâncul inimii; și toate zilele vieții lui și le-a petrecut plângând și tânguindu-se.

Și ajungând la adânci bătrâneți, s-a mutat la viața cea neîmbătrânită și a trecut de la plângere la bucuria cea veșnică, prin ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.