5. /6 IUNIE 2022 - POEZIE
ALEXANDR SERGHEEVICI PUȘKIN
Aleksandr Sergheevici Pușkin (în rusă Александр Сергеевич Пушкин; pronunție rusă: 
/ɐlʲɪˈksandr sʲɪˈrɡʲejɪvʲɪtɕ ˈpuʂkʲɪn/; n. ,[1][4][2] Moscova, Imperiul Rus – d. ,[1][4] Sankt Petersburg, Imperiul Rus) a fost un poet și dramaturg clasic rus din perioada romantică, considerat a fi cel mai mare poet rus și fondatorul literaturii ruse moderne. Pușkin a fost inițiatorul folosirii dialectului local în poeziile și piesele sale, creând un stil propriu de amestec al narațiunii cu teatrul, idila și satira — asociate cu literatura rusă și influențând major scriitorii ruși care i-au urmat.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Născut la Moscova, pe 6 iunie (26 mai, stil vechi) 1799, Pușkin se trăgea dintr-o familie de nobili de viță veche.[8] Tatăl lui Pușkin, Sergei Lvovici Pușkin (1767–1848), era descendentul unei distinse familii nobile rusești, cu strămoși din secolul al XII-lea. Mama lui Pușkin, Nadejda (Nadia) Ossipovna Hannibal (1775–1836) avea strămoși, pe linia bunicii paterne, din nobilimea germană și scandinavă. Ea a fost fiica lui Ossip Abramovici Gannibal (1744–1807) și a soției lui, Maria Alexeievna Pușkina, iar bunicul ei patern, adică străbunicul lui Pușkin, un paj ridicat în rang de către Petru cel Mare, a fost Abram Petrovici Gannibal, născut în Eritreea.
În octombrie 1811 viitorul poet s-a înscris la școala nou înființată la Țarskoe Selo[9], (azi orașul Pușkin) unde va studia până în 1817, când se stabilește la Petersburg și devine membru activ al cercului literar „Lampa verde”.[10] La vârsta de cincisprezece ani publică primul poem.
În 1820 vede lumina tiparului primul său poem, Ruslan și Ludmila.[11] Poetul devine incomod din pricina popularității și scrierilor lui antidespotice - manuscrisul Odă a Libertății. Ca urmare, în același an (1820), pentru a evita deportarea în Siberia, se mută la Chișinău unde va locui până în 1823[12].
După o călătorie de vară în Caucaz și în Crimeea, scrie două poeme foarte aclamate: Prizonierul din Caucaz și Fântâna din Bahcisarai.[13]
În 1823 se mută la Odessa, unde intră din nou în conflict cu guvernul care-l trimite în exil în nordul Rusiei, unde va sta din 1824 până în 1826. Cu ajutorul anumitor autorități, reușește să-i facă o vizită Țarului Nikolai I pentru o petiție cu privire la eliberarea lui, pe care o și obține. Tot atunci (1823), începe să lucreze la marele său roman în versuri, Evgheni Oneghin care va aduce triumful realismului în literatura rusă.[14]
În revolta din decembrie 1825 la Sankt Petersburg sunt găsite în mâinile unor insurgenți o serie de poeme politice timpurii ale poetului; ca urmare Pușkin intră imediat sub strictul control al cenzurii guvernului, fiindu-i interzis să călătorească sau să publice. În acest timp scrie drama Boris Godunov, pe care însă nu reușește să o publice decât cinci ani mai târziu.
În 1831 se căsătorește cu Natalia Goncearova. Împreună încep să frecventeze cercurile din înalta societate, poetul devenind un apropiat al curții. Soția lui era o femeie foarte admirată, inclusiv de țar, care pentru a-l umili îi oferă cel mai neînsemnat titlul de la curte.[15]
În 1837, înglodat în datorii și în mijlocul zvonurilor despre relația amoroasă a soției lui cu aventurierul francez d’Anthes, pe 27 ianuarie Pușkin îl provoacă pe presupusul iubit la duel. În urma duelului, amândoi bărbații sunt răniți, dar Pușkin mortal. Două zile mai târziu, Rusia îl pierdea pe cel mai important poet și dramaturg romantic al secolulului al XIX-lea. Guvernul, temându-se de o eventuală demonstrație politică, a mutat desfășurarea funeraliilor într-un loc mai ferit, permițând participarea unui grup foarte restrâns de rude și prieteni apropiați.[16]
Pușkin a avut patru copii cu Natalia: Maria (născută în 1832, care este considerată un prototip pentru Anna Karenina), Aleksandr (născut în 1833), Grigori (născut în 1835) și Natalia (născută în 1836), cea din urmă s-a căsătorit, morganatic, cu un membru al familiei regale din Nassau, anume cu Nikolaus Wilhelm de Nassau și a devenit Contesă de Merenberg[17].
Opera literară [18][modificare | modificare sursă]
Aprecieri[modificare | modificare sursă]
„Sunt copleșit de versurile lui Pușkin, izvor de apă vie.”—Mihai Eminescu - poet, prozator și ziarist[19]
„Poezia lui Pușkin este ca un soare. Luminează întreaga lume.”—Nicolai Nekrasov - poet
„Fără îndoială, Pușkin este acela care a creat limba noastră poetică, limba noastră literară, iar nouă și urmașilor noștri nu ne rămâne decât să mergem pe drumul trasat de geniul lui.”—Ivan Turgheniev - scriitor
„Poezia lui Pușkin este uimitor de fidelă realității ruse, fie că descrie natura rusă, fie că zugrăvește caracterele ruse; acesta este motivul pentru care Pușkin a fost proclamat în unanimitate poetul cu adevărat național al Rusiei, poet popular.”—Vissarion Belinski - critic literar
„Cu cât inspirația este mai puternică, cu atât este nevoie de mai multă migală pentru a-i da glas. Îl citim pe Pușkin și versurile lui sunt atât de curgătoare, atât de simple, încât avem impresia că ele s-au rânduit într-o astfel de formă, așa, de la sine, fără nicio greutate. Nu ne dăm seama însă câtă muncă a cheltuit poetul pentru ca totul să iasă atât de simplu și de curgător.”—Lev Tolstoi - scriitor
„Suntem niște pigmei în comparație cu Pușkin. Nu mai există printre noi un asemenea geniu. Ce frumusețe, ce vigoare are fantezia lui! Am recitit de curând Dama de pică. Ce fantezie!... Cu o analiză subtilă el a urmărit toate mișcările lui Hermann, toate chinurile lui, toate speranțele și, în sfârșit, neașteptata și îngrozitoarea lui cădere.”—Feodor Dostoievski - scriitor
„Când se pronunță numele lui Pușkin te gândești imediat la poetul național rus. Și într-adevăr, niciunul din poeții noștri nu e mai mare și nu poate fi numit cu mai multă dreptate național. În el, ca într-un lexicon, se află bogăția, puterea și flexibilitatea limbii noastre. Mai mult decât oricare altul, el i-a deschis granițele și a indicat imensitatea spațiului său. Pușkin este un fenomen excepțional, poate unic, al spiritului rus: el e omul rus în dezvoltarea sa finită, așa cum va apare poate peste două sute de ani.”—Nikolai Gogol - scriitor
Versuri scrise într-o noapte de insomnie
Noapte, nici un licarit;
Iar veghez ca-ntr-o pustie;
Picura monotonie
Ornicul neobosit.
Soapta Parcelor vrajeste,
Viata fuge soriceste:
Prin unghere a fosnit…
Somnul noptii e trudit,
Si urâtul greu m-apasa…
Ce urziti în miez de noapte,
Obsedante, triste soapte?
E mustrarea neînteleasa,
Glasul zilei ce s-a dus?
Prorocind, ce oare-ati spus?
M-ati chemat? Cum sa va-ncheg,
Tâlcul sa vi-l înteleg?…
Iar veghez ca-ntr-o pustie;
Picura monotonie
Ornicul neobosit.
Soapta Parcelor vrajeste,
Viata fuge soriceste:
Prin unghere a fosnit…
Somnul noptii e trudit,
Si urâtul greu m-apasa…
Ce urziti în miez de noapte,
Obsedante, triste soapte?
E mustrarea neînteleasa,
Glasul zilei ce s-a dus?
Prorocind, ce oare-ati spus?
M-ati chemat? Cum sa va-ncheg,
Tâlcul sa vi-l înteleg?…
Fântânii din Bahcisarai
Fântâna a iubirii, vie!
Doi trandafiri ti-aduc în dar.
Soptirea ta mi-e draga mie,
Poeticul tau plâns, amar.
Ma scalda ca-ntr-o roua rece
O pulbere de-argint curat.
Curgi, drag izvor, si te petrece!
Sopteste-mi tot ce s-a-ntâmplat…
Fântâna-a dragostei, amara!
Pe-a tale lespezi am slavit
Iubita, departata tara.
Tu de Maria n-ai grait…
O, pala stea-n saraiul mare!
Si-aici uitarea te-a închis?
Maria si Zarema oare
Sunt numai umbra unui vis?
Sau poate a gândului aripa
Într-un pustiu a zugravit
Un vis care-a tinut o clipa,
De suflet în zadar râvnit?
Doi trandafiri ti-aduc în dar.
Soptirea ta mi-e draga mie,
Poeticul tau plâns, amar.
Ma scalda ca-ntr-o roua rece
O pulbere de-argint curat.
Curgi, drag izvor, si te petrece!
Sopteste-mi tot ce s-a-ntâmplat…
Fântâna-a dragostei, amara!
Pe-a tale lespezi am slavit
Iubita, departata tara.
Tu de Maria n-ai grait…
O, pala stea-n saraiul mare!
Si-aici uitarea te-a închis?
Maria si Zarema oare
Sunt numai umbra unui vis?
Sau poate a gândului aripa
Într-un pustiu a zugravit
Un vis care-a tinut o clipa,
De suflet în zadar râvnit?
Libertatea
Regină slabă a Cytherii,
Să-mi piei din ochi! Şi ieşi în faţă,
Tu, ce pe ţari cumplit îi sperii,
A libertăţii cântăreaţă!
Cununa frânge-mi mai curând
Şi lira, gingaşele-i tonuri,
Să fulgere viciul de pe tronuri
Şi libertatea să o cânt.
Să-mi piei din ochi! Şi ieşi în faţă,
Tu, ce pe ţari cumplit îi sperii,
A libertăţii cântăreaţă!
Cununa frânge-mi mai curând
Şi lira, gingaşele-i tonuri,
Să fulgere viciul de pe tronuri
Şi libertatea să o cânt.
Arată-mi calea-acelui Gal
Cu-avânturile-i îndârjite
Tu i-ai dat imnul triumfal
Prin aspre cumpene slăvite.
Tirani ai lumii, tremuraţi,
Copii ai soartei schimbătoare!
Iar voi, căliţi-vă mai tare,
Sculaţi voi robi îngenuncheaţi!
Cu-avânturile-i îndârjite
Tu i-ai dat imnul triumfal
Prin aspre cumpene slăvite.
Tirani ai lumii, tremuraţi,
Copii ai soartei schimbătoare!
Iar voi, căliţi-vă mai tare,
Sculaţi voi robi îngenuncheaţi!
Oriunde ochii mi-i arunc
Văd pretutindeni bice, fiare,
Văd al robiei plânset lung
Şi ruşinoase legi murdare,
Prejudecata- nour des-
Văd nedreptatea stăpânirii
Şi zeul crud al asupririi
Şi goana dup-un sterp succes.
Văd pretutindeni bice, fiare,
Văd al robiei plânset lung
Şi ruşinoase legi murdare,
Prejudecata- nour des-
Văd nedreptatea stăpânirii
Şi zeul crud al asupririi
Şi goana dup-un sterp succes.
S-ar lumina desigur regii,
Popoare n-ar mai suferi
Acolo unde forţa legii
Cu libertatea s-ar uni.
Unde-al lor scut e-al tuturor
Şi cetăţenii ţin în mână
O spadă limpede, stăpână
În drumu-i nepărtinitor.
Popoare n-ar mai suferi
Acolo unde forţa legii
Cu libertatea s-ar uni.
Unde-al lor scut e-al tuturor
Şi cetăţenii ţin în mână
O spadă limpede, stăpână
În drumu-i nepărtinitor.
De sus nelegiuirea grea
Ea o doboară, o retează.
Şi mâna n-o poţi cumpăra
Nici prin avere, nici prin groază.
Natura? Nu. Legea v-a dat,
Cârmuitori, cununi de rege.
Peste popoare v-ati urcat
Dar mai presus i-eterna lege.
Ea o doboară, o retează.
Şi mâna n-o poţi cumpăra
Nici prin avere, nici prin groază.
Natura? Nu. Legea v-a dat,
Cârmuitori, cununi de rege.
Peste popoare v-ati urcat
Dar mai presus i-eterna lege.
Când doarme ea, e vai şi-amar!
Când, fie gloata, fie regii
Dispun cum vor de soarta legii,
Te iau drept martor secular
Pe tine, mucenic vestit,
Tu care-n iureşul furtunii
Augustu-ţi cap l-ai prăvălit
Plătind şi ce-au greşit străbunii.
Când, fie gloata, fie regii
Dispun cum vor de soarta legii,
Te iau drept martor secular
Pe tine, mucenic vestit,
Tu care-n iureşul furtunii
Augustu-ţi cap l-ai prăvălit
Plătind şi ce-au greşit străbunii.
Spre moarte Ludovic urca.
Tăcut, norodu-n jur se strânge.
Şi capu-i dezgolit cădea
Pe eşafodul plin de sânge.
Tăcu şi legea şi popor.
Securea morţii va să cadă.
Şi purpura de-asupritor
Căzu pe Galia-ncătuşată.
Tăcut, norodu-n jur se strânge.
Şi capu-i dezgolit cădea
Pe eşafodul plin de sânge.
Tăcu şi legea şi popor.
Securea morţii va să cadă.
Şi purpura de-asupritor
Căzu pe Galia-ncătuşată.
O, tu, nelegiuit despot!
Cum mai urăsc a ta domnie!
Pieirea ta cu prunci cu tot
Eu o privesc cu bucurie.
Pecetea blestemului greu
O văd pe fruntea ta popoare,
Tu, monstru-al ăstei lumi sub soare,
Mustrare pentru Dumnezeu!
Cum mai urăsc a ta domnie!
Pieirea ta cu prunci cu tot
Eu o privesc cu bucurie.
Pecetea blestemului greu
O văd pe fruntea ta popoare,
Tu, monstru-al ăstei lumi sub soare,
Mustrare pentru Dumnezeu!
Când stă pe Neva ceaţa grea
Şi-un somn tihnit îngreuiază
Un cap ce fără griji visează,
Şi-n miezul nopţii arde-o stea,
Un bard supus îngândurării
Vede statuia de tiran.
Palatul pradă dat uitării,
În neguri, ca-ntr-un somn avan.
Şi-un somn tihnit îngreuiază
Un cap ce fără griji visează,
Şi-n miezul nopţii arde-o stea,
Un bard supus îngândurării
Vede statuia de tiran.
Palatul pradă dat uitării,
În neguri, ca-ntr-un somn avan.
Şi al lui Clio glas îl simte
De după-ngrozitorul zid
Şi parcă ochi-n ochi aievea prinde
Al lui Caligula sfârşit.
Cum îmbătaţi de vin şi rele
Merg tăinuiţii ucigaşi
La feţe, dârzi, în inimi laşi,
Pe piept, cu panglici şi cu stele.
De după-ngrozitorul zid
Şi parcă ochi-n ochi aievea prinde
Al lui Caligula sfârşit.
Cum îmbătaţi de vin şi rele
Merg tăinuiţii ucigaşi
La feţe, dârzi, în inimi laşi,
Pe piept, cu panglici şi cu stele.
Necredincioasa strajă tace
Se lasă podul mişcător
Şi poarta-n noapte se desface
Prin mercenarii trădători.
Ruşinea veacul l-a pătat.
Dau buzna ienicerii- fiare.
Cad lovituri fără onoare.
Pieri tiran-ncoronat.
Se lasă podul mişcător
Şi poarta-n noapte se desface
Prin mercenarii trădători.
Ruşinea veacul l-a pătat.
Dau buzna ienicerii- fiare.
Cad lovituri fără onoare.
Pieri tiran-ncoronat.
Aminte luaţi, voi, împăraţii!
Nici temniţi, nici altarul sfânt,
Nici cazne, nici decoraţii
N-o să vă apere nicicând.
Voi, creştetul, plecaţi-l, deci
Sub scutul legii-ocrotitoare,
Pacea-ntre libere popoare
Va străjui şi tronu-n veci!
Nici temniţi, nici altarul sfânt,
Nici cazne, nici decoraţii
N-o să vă apere nicicând.
Voi, creştetul, plecaţi-l, deci
Sub scutul legii-ocrotitoare,
Pacea-ntre libere popoare
Va străjui şi tronu-n veci!
Eu te-am iubit
Eu te-am iubit şi poate că iubirea
În suflet încă nu s-a stins de tot,
Dar nici nelinişte şi nici tristeţe
Ea nu îţi va mai da, aşa socot.
Fără cuvinte te-am iubit, fără nădejde,
De gelozie, de sfială chinuit.
Dea Domnul să mai fii cândva iubit
Aşa adânc, aşa gingaş cum te-am iubit.
În suflet încă nu s-a stins de tot,
Dar nici nelinişte şi nici tristeţe
Ea nu îţi va mai da, aşa socot.
Fără cuvinte te-am iubit, fără nădejde,
De gelozie, de sfială chinuit.
Dea Domnul să mai fii cândva iubit
Aşa adânc, aşa gingaş cum te-am iubit.
FRANZ LIEBHARD
Franz Liebhard (din 1949 pseudonim literar al lui Robert Reiter) (n. 6 iunie 1899, Timișoara - d. 18 decembrie1989) a fost inițial un poet de limba maghiară și ulterior un scriitor de limba germană, traducător, originar din Banat.
Tatăl său era de origine germană, iar mama sa, slovacă. Deși în familie nu vorbea limba maghiară, a urmat o școală de prestigiu cu limba de predare maghiară din Timișoara (unde a studiat și Arnold Hauser).
Limba prin care a pătruns în lumea literaturii și a științelor a fost maghiara. A citit din literatura modernistă aopărută în publicația "Nyugat" (Vest), fondată în 1908, dar și din literatura de avangardă promovată în special de revistele"A Tett" (Acțiunea) și "Ma" (Astăzi), fundate de Lajos Kassák în 1915, respectiv 1916. Mai târziu, Reiter va face adesea referire la aceste periodice, care circulau la școală și în familie, alături de publicații în limba germană, ca "Der Sturm" (Furtuna).
În Banat coexistau mai multe culturi, deoarece aici conlocuiau, de secole, români, maghiari, sârbi, germani șievrei. Prin urmare, trecerea lui Reiter de la limba germană la cea maghiară poate fi privită ca o "opțiune culturală". Deși la începutul liceului nu știa aproape deloc limba maghiară, la vârsta de 17 ani cunoștea limba atât de bine încât, împreună cu câțiva prieteni a înființat o revistă literară, numită "Holnap" („Mâine”). Cu toate că administrația școlii a interzis revista după apariția primului număr, Reiter a continuat să publice poezie expresionistă. În 1917 devenise un contribuitor regulat la revista "Ma", publicată de Lajos Kassák la Budapesta.
Reiter a studiat la Universitatea din Budapesta, devenind una din figurile principale ale cercului lui Kassák. Talentul său este remarcat și de editorii și contribuitorii revistei moderniste "Nyugat". Mai târziu, Reiter își amintește că a purtat discuții cu Mihály Babits și Ernő Osvát, care l-au invitat să publice în revista lor. Dar, în acea perioadă, Reiter își orinta discursul spre expresionismul militant și spre instituțiile literare care îl promovau.
După revoluția din 1919 din Ungaria, Reiter s-a întors la Timișoara, de curând devenită parte a României. În același timp, Kassák și foștii lui colaboratori pleacă în exil în lumea largă, fiind declarați indezirabili în Ungaria. Kassák, împreună cu câțiva membri ai grupului său, între care și Tibor Déry [2] s-a dus la Viena, unde a reînființat revista "Ma", care a funcționat între anii 1920 și 1925.
În acest timp, Reiter lucrează la Timișoara ca editor al unor ziare social-democrate, publicate în germană și maghiară.
În 1922, Reiter se alătură din nou cercului "Ma" din Viena, contribuind cu poezii, traduceri (din Arthur Rimbaud,Guillaume Apollinaire și alții [3]) și chiar cu două eseuri: Vázlat: Társadalom, művész, művészet (Schiță: Societate, Artist, Artă) și Dogma, szkepszis, konstrukció (Dogmă, Scepticism, Construcție). Aceste texte dezvăluie o personalitate matură, marcată de lecturile sale de filozofie și de studiile de filozofie, urmate la Universitatea din Viena.
Dificultățile financiare îl obligă să se întoarcă la Timișoara în 1924, unde reia activitatea de jurnalist. În acest moment începe metamorfozarea sa, prin trecerea de la limba maghiară spre limba germană. În 1926 încetează să mai scrie poezie în limba maghiară, și își modifică semnătura, din Reiter Róbert, poet maghiar, înRobert Reiter, jurnalist german. După câțiva ani reîncepe să scrie poezie, dar în limba germană. Aceste poezii vor începe să fie publicate sub pseudonimul Franz Liebhard, (numele unui prieten decedat [3]), nume sub care va deveni celebru printre cititorii din România. Unul din motivele pentru care a renunțat să scrie poezie în limba maghiară a fost criza poeziei avangardiste de la sfârșitul anilor '20. Bine-cunoscutele reviste "Ma", "Genius"și "Periszkop" și-au încetat apariția în jurul anului 1926.
Din 1919 a început să apară, în Banat, ziarul de limbă germană "Schwäbische Volkspresse". Ulterior, denumirea acestuia s-a schimbat în "Banater Deutsche Zeitung". Publicația era mijlocul de exprimare al comunității de șvabi bănățeni. Primul redactor-șef a fost Franz Xaver Kappus [4]
În vara anului 1925, Reiter a devenit redactor al publicației "Banater Deutsche Zeitung", al cărei redactor-șef a fost în perioada 1929 - 1941. O dată cu conformitatea impusă de naționl-socialiștii germani, publicația și-a schimbat titlul în "Südostdeutsche Tageszeitung, Ausgabe Banat", unde a rămas până în august 1944, pentru a pune în practică o nouă politică culturală, sub conducerea altui redactor-șef.[5] În această perioadă a publicat și traducerea în limba germană a cuoscutei balade populare românești Miorița.
În ianuarie 1945, Reiter a fost deportat în Uniunea Sovietică, într-un lagăr de muncă forțată. La întoarcerea sa, în 1948, s-a reintegrat în viața culturală a germanilor din Banat, reorientată pe căile marxism-leninismului de Partidul Comunist Român.[5]
În anii ’50, Franz Liebhard a elaborat un întreg ciclu de Poezii despre Lenau, format din șase sonete, pe care le-a adaptat șabloanelor poeziei teziste din acea vreme. Prin sonetul Lenauheim, Liebhard îl aduce pe cititor în actualitate: la adunarea poporului, la C.A.P.-uri, scriind versuri precum:
Sepp se întoarce acasă seara pe camion,
Își plimbă privirea senină peste silueta emblematică,
Îi trage un chiot de se aude până la stele.
Simbolismul său stângaci se vrea un mesaj clar: prezentul socialist a înlăturat toate tensiunile, astfel încât urmașii lui Lenau din Lenauheim pot trăi o viață fericită.[6]
În 1953, în cadrul Teatrului de Stat din Timișoara (Deutsches Staatstheater Temeswar), pe lângă trupa română au fost înființate și secțiile germană și maghiară. Secretar literar al trupei adevenit Robert Reiter (Franz Liebhard) care, împreună cu actorul și dramaturgul Hans Kehrer a tradus în limba germană piesa „Oamenii de azi” de Lucia Demetrius, piesă care a fost pusă în scenă de Rudolf Schati, în 11 decembrie 1953.[7]. A lucrat la acest teatru până în 1968.
Ca o încercare de a se opune asimilării culturale a șvabilor, Liebhartd a inițiat în 1968 la Timișoara cenaclul literar german „Adam Müller-Guttenbrunn”, pe care l-a prezentat ca pe un socialist transnațional, deși el fusese un naționalist șvab.[8]
În 1969 Franz Liebhard a vorbit în public despre "colegul " său Robert Reiter. Prin aceasta voia să arate ruptura între cele două etape ale vieții sale, trecerea de la poeziile de avangardă semnate Robert Reiter, înaite de război, la poetica postbelică cu formă și ritm clasice, semnate Franz Liebhard. Cazul său pare a fi unic în istoria literaturii, o adevărată trinitate, Reiter Róbert, Robert Reiter și Franz Liebhard.
Este tatăl jurnalistei Helga Reiter-Ciulei
MIRON GEORGESCU
Biografie
GEORGESCU Miron, se naste la 6 iun. 1931, comuna Bradulete, judetul Arges.
Poet.
Fiul lui Gheorghe Rosescu si al Mariei (n. Georgescu), tarani. Scoala primara la Zarnesti, judetul Brasov; Liceul ,Avram Iancu" din Brad si Liceul „Moise Nicoara" din Arad (bacalaureatul in 1950); Facultatea de Matematica a Institutului Politehnic din Bucuresti (1950-l954).
Debut poetic in Luceafarul (1970); debut editorial cu volum Poezii (1972). Un volum i-a fost tradus integral in SUA (Mamagruia, 1981).
Colaboreaza la Luceafarul, Ramuri, Romania literara. Alte voi.: Sunetul odihnei (1975), Demnitatea ochiului (1977) si Epiloguri la poeme neterminate (1985).
Volumele publicate pina acum de Miron Georgescu par a fi obiectivarea unui demers teoretic, in aplicarea caruia efortul deliberat prevaleaza asupra „inspiratiei". Avem de-a face cu un artist lucid, prea lucid chiar, pentru care poezia este, inainte de toate, constructie ce implica o temperare a emotiilor prin intelect. Primul volum, Poezii (1972), il incadra pe autor intr-o serie ce-i cuprinde pe LeonidDimov si Emil Brumam. Dar incadrarea aceasta a fost dezisa de celelalte trei aparitii editoriale, care sint. de fapt, trei poeme ample, de dimensiunile unei plachete. Daca in primul volum se putea vorbi de un exces de „literatura" in sensul de mestesug, in celelalte frapeaza tocmai lipsa „poetizarii" traditionale. Volumul de debut obiectiveaza o experienta strict formala. Practicind poezia ca exercitiu retoric, artistul poate parea aici prada arbitrariului (a si fost raportat, abuziv. la lettrism).
G. reduce la minimum functia comunicativa a limbajului, reacreditind, ostentativ, vechea conventie prozodica. Ca la majoritatea artistilor moderni, poemul nu mai comunica, ci este. Miron Georgescu apeleaza la versul „ereditar" al poeziei romane (cel folcloric), textele avind aspectul unei caligrafii care asculta de un simt geometric interior. Limba este siluita pina acolo. incit unii comentatori au pus neintelegerea pe seama unor inexistente greseli de tipar. Poezia a-ceasta nefiind rebus nu trebuie „dezlegata", ci receptata ca text omogen, suficient in sine.
Aceasta experienta formala fiind irepetabila, poetul a evitat manierismul, al doilea volum marcind o totala schimbare la fata. Modificarea fundamentala vine din chiar intelegerea poeziei. Sunetul odihnei (1975) prezinta un alt tip de experienta: gnoseologica. Este de inteles ca ea a determinat si o noua atitudine fata de instrumentul lingvistic, functia de comunicare a acestuia (ignorata in prima carte) trecind acum pe primul plan. Experienta gnoseologica ramine dominanta si in al treilea volum. Demnitatea ochiului (1977), in care se intrevede clar ca Miron Georgescu va opta pentru intelegerea poeziei ca experienta existentiala.
Acest lucru se intimpla in volumul Mamagruia (1979), care constituie o insolita reintoarcere la folclor; nu insa la aspectul formal, ca in 1972, ci la sensurile lui ascunse si prea putin cunoscute. Poetul exploateaza aici implicatiile initiatice ale unui vechi eres autohton (de origine orientala, se pare, de vreme ce se intilneste inca in Iran. la sufi). Este un exorcism pagin (conservat in folclorul medical), anterior crestinismului. Esoterismul de sorginte folclorica este investit cu valente initiatice in Mamagruia ; atmosfera incantatiilor magice din descintecele folclorice este pastrata inteligent.
Poet.
Fiul lui Gheorghe Rosescu si al Mariei (n. Georgescu), tarani. Scoala primara la Zarnesti, judetul Brasov; Liceul ,Avram Iancu" din Brad si Liceul „Moise Nicoara" din Arad (bacalaureatul in 1950); Facultatea de Matematica a Institutului Politehnic din Bucuresti (1950-l954).
Debut poetic in Luceafarul (1970); debut editorial cu volum Poezii (1972). Un volum i-a fost tradus integral in SUA (Mamagruia, 1981).
Colaboreaza la Luceafarul, Ramuri, Romania literara. Alte voi.: Sunetul odihnei (1975), Demnitatea ochiului (1977) si Epiloguri la poeme neterminate (1985).
Volumele publicate pina acum de Miron Georgescu par a fi obiectivarea unui demers teoretic, in aplicarea caruia efortul deliberat prevaleaza asupra „inspiratiei". Avem de-a face cu un artist lucid, prea lucid chiar, pentru care poezia este, inainte de toate, constructie ce implica o temperare a emotiilor prin intelect. Primul volum, Poezii (1972), il incadra pe autor intr-o serie ce-i cuprinde pe LeonidDimov si Emil Brumam. Dar incadrarea aceasta a fost dezisa de celelalte trei aparitii editoriale, care sint. de fapt, trei poeme ample, de dimensiunile unei plachete. Daca in primul volum se putea vorbi de un exces de „literatura" in sensul de mestesug, in celelalte frapeaza tocmai lipsa „poetizarii" traditionale. Volumul de debut obiectiveaza o experienta strict formala. Practicind poezia ca exercitiu retoric, artistul poate parea aici prada arbitrariului (a si fost raportat, abuziv. la lettrism).
G. reduce la minimum functia comunicativa a limbajului, reacreditind, ostentativ, vechea conventie prozodica. Ca la majoritatea artistilor moderni, poemul nu mai comunica, ci este. Miron Georgescu apeleaza la versul „ereditar" al poeziei romane (cel folcloric), textele avind aspectul unei caligrafii care asculta de un simt geometric interior. Limba este siluita pina acolo. incit unii comentatori au pus neintelegerea pe seama unor inexistente greseli de tipar. Poezia a-ceasta nefiind rebus nu trebuie „dezlegata", ci receptata ca text omogen, suficient in sine.
Aceasta experienta formala fiind irepetabila, poetul a evitat manierismul, al doilea volum marcind o totala schimbare la fata. Modificarea fundamentala vine din chiar intelegerea poeziei. Sunetul odihnei (1975) prezinta un alt tip de experienta: gnoseologica. Este de inteles ca ea a determinat si o noua atitudine fata de instrumentul lingvistic, functia de comunicare a acestuia (ignorata in prima carte) trecind acum pe primul plan. Experienta gnoseologica ramine dominanta si in al treilea volum. Demnitatea ochiului (1977), in care se intrevede clar ca Miron Georgescu va opta pentru intelegerea poeziei ca experienta existentiala.
Acest lucru se intimpla in volumul Mamagruia (1979), care constituie o insolita reintoarcere la folclor; nu insa la aspectul formal, ca in 1972, ci la sensurile lui ascunse si prea putin cunoscute. Poetul exploateaza aici implicatiile initiatice ale unui vechi eres autohton (de origine orientala, se pare, de vreme ce se intilneste inca in Iran. la sufi). Este un exorcism pagin (conservat in folclorul medical), anterior crestinismului. Esoterismul de sorginte folclorica este investit cu valente initiatice in Mamagruia ; atmosfera incantatiilor magice din descintecele folclorice este pastrata inteligent.
OPERA: Poezii, Bucuresti, 1972; Sunetul odihnei, versuri, Bucuresti, 1975; Demnitatea ochiului, versuri, Bucuresti, 1977; Mamagruia, versuri. Bucuresti, 1979; Epiloguri Ia poeme neterminale. Bucuresti, 1985. |
REFERINTE CRITICE: A. I. Brumaru, in Astra, nr. 11, 1972; N. Motoc, in Tomis, nr. 1, 1973; D. Flamand, in Arges, nr. 1,1973; L. Ulici, in Contemporanul, nr. 5, 1973; M. Scarlat, in Romania literara, nr. . 1979; E. Simion, ibidem, nr. 45, 1979: A. Sever, ibidem, nr. 15,1986; D. Bucur, iii Ramuri. nr. 6, 1986. |
MIRCEA DEM RĂDULESCU
Biografie
Mircea Rădulescu
Nastere: 1889, la Giurgiu
Deces: 1946
Nascut in 1889, la Giurgiu. A cultivat, cu rasunator succes, oda patriotica. A scris numeroase piese de teatru, in versuri.
Membru in comitetul de lectura al Teatrului National din Bucuresti.
Opere: Leii de piatra, poezii, «Socec», 1914. -Eroice, poezii, «Socec», 1915. —Poeme eroice, ed. completa. «C. Sfetea» 1915. - Romantiosii, teatru, trad. in versuri din Edmond Rostand, Ed. «Flacara», 1914 - Eroice, ed. H-a, 1914-1920 (cu prefata de Barbu Delavrancea), «Cartea Romaneasca», 1921. -Eroice, «Casa Scoalelor», 1927. -(cu Corneliu Moldovanu): Pe aicea nu se trece, poem eroic, 1918 - Suflet si uzina, poezii de razboi, «Socec», 1919. - (cu Alfred Mosoiu): O noapte la Mire esti, fantezie ui versuri, 1920. -Serenada din trecut, comedie istorica in versuri, «Cartea Romaneasca», 1921. -Sufletul patriei (ed. integrala), «Cartea Romaneasca», [1921]. -Bizant, drama in versuri, «Socec», 1924. - Portrete si amintiri, schite, «Socec», 1924. — Poeme pentru Galateea, «Socec», 1925.
De consultat:
[Ovid Densusianu]: Leii de piatra, «Vieata noua», IX, 9, 1913. - G. Topirceanu, Leii de piatra, «Viata romaneasca», VIII, 1l-12. 1913 - C. Sp. Hasnas: Leii de piatra, «Flacara», II, 52, 1913. - [Titu Dinu]: Eroice, «Vieata noua», X, 12, 1915. - C. Sp. Hasnas: Eroice, «Flacara», IV, 18, 1915. - G. Topirceanu: Poeme eroice, «Viata romaneasca», X, 10, 1l-12, 1915, - Barbu Delavrancea: Poeme eroice, raport, «Analele Academiei rom.», S. II, T. XXXVIII, 1915 - 16. [Ovid Densusianu]: Poeme eroice, «Vieata noua», XI, 11, 1916. - Al. Busuioceanu: Suflet si uzina, «Luceafarul», XIV, 1919, reprodus si in: Figuri si carti, «Cartea Romaneasca», 1923. — Ion Foti: Poeme pentru Galateea, «Viitorul», 9 februarie 1926. - E. Lovinescu: Alti trubaduri: Mircea Dem. Radulescu, Istoria literaturii romane contemporane, III, Evolutia poeziei lirice, «Ancora-Benvenisti», 1927.
Deces: 1946
Nascut in 1889, la Giurgiu. A cultivat, cu rasunator succes, oda patriotica. A scris numeroase piese de teatru, in versuri.
Membru in comitetul de lectura al Teatrului National din Bucuresti.
Opere: Leii de piatra, poezii, «Socec», 1914. -Eroice, poezii, «Socec», 1915. —Poeme eroice, ed. completa. «C. Sfetea» 1915. - Romantiosii, teatru, trad. in versuri din Edmond Rostand, Ed. «Flacara», 1914 - Eroice, ed. H-a, 1914-1920 (cu prefata de Barbu Delavrancea), «Cartea Romaneasca», 1921. -Eroice, «Casa Scoalelor», 1927. -(cu Corneliu Moldovanu): Pe aicea nu se trece, poem eroic, 1918 - Suflet si uzina, poezii de razboi, «Socec», 1919. - (cu Alfred Mosoiu): O noapte la Mire esti, fantezie ui versuri, 1920. -Serenada din trecut, comedie istorica in versuri, «Cartea Romaneasca», 1921. -Sufletul patriei (ed. integrala), «Cartea Romaneasca», [1921]. -Bizant, drama in versuri, «Socec», 1924. - Portrete si amintiri, schite, «Socec», 1924. — Poeme pentru Galateea, «Socec», 1925.
De consultat:
[Ovid Densusianu]: Leii de piatra, «Vieata noua», IX, 9, 1913. - G. Topirceanu, Leii de piatra, «Viata romaneasca», VIII, 1l-12. 1913 - C. Sp. Hasnas: Leii de piatra, «Flacara», II, 52, 1913. - [Titu Dinu]: Eroice, «Vieata noua», X, 12, 1915. - C. Sp. Hasnas: Eroice, «Flacara», IV, 18, 1915. - G. Topirceanu: Poeme eroice, «Viata romaneasca», X, 10, 1l-12, 1915, - Barbu Delavrancea: Poeme eroice, raport, «Analele Academiei rom.», S. II, T. XXXVIII, 1915 - 16. [Ovid Densusianu]: Poeme eroice, «Vieata noua», XI, 11, 1916. - Al. Busuioceanu: Suflet si uzina, «Luceafarul», XIV, 1919, reprodus si in: Figuri si carti, «Cartea Romaneasca», 1923. — Ion Foti: Poeme pentru Galateea, «Viitorul», 9 februarie 1926. - E. Lovinescu: Alti trubaduri: Mircea Dem. Radulescu, Istoria literaturii romane contemporane, III, Evolutia poeziei lirice, «Ancora-Benvenisti», 1927.
Noapte
Printre plopi subtiri si rari
Creste-n raza lunii
Umbra stresinilor mari
Unde dorm lastunii
Apa lunei ca un val
Cade pe cupole
Si pe turle de metal
Pune-aureole;
Risipeste din neant
Flori de-argint pe ramuri,
Cu sclipiri de diamant
Fulgera la geamuri,
Si-n orasul adormit,
Blonde luminisuri
Curg, in fluviu linistit,
Peste coperisuri
* *
Vino!
Parcul doarme dus
Ramurile albe
Pentru tine-mbina sus
inflorite salbe.
Pentru tine, ca sa treci,
Valul de lumina
Desfasoara pe poteci
Broderie fina.
Lebedele isi desfac
Alba lor gramada -
Parca luneca pe lac
Blocuri de zapada.
Nimeni nu-i sa rup-acum
Linistea gradinei,
Cupe pline de parfum
Dorm in aer - crinii.
Si te cheama plopii rari
Fluturand sub luna
Vino, din trecut rasari
Dragoste nebuna!
In zadar pui stavilar
invechite pravili;
Dorul meu n-are hotar
Gandul n-are stavili!
Gandul meu strabate lin
Unde dormi, frumoasa,
Ca o mare de senin
Navaleste-n casa,
Si purtand durerea mea
Pe feresti deschise
Peste trupul tau de nea
Pune val de vise!
* *
Ritmic pasul meu tarziu
Pe poteci rasuna -Sufletul mi-e un pustiu
Luminat de luna!
Creste-n raza lunii
Umbra stresinilor mari
Unde dorm lastunii
Apa lunei ca un val
Cade pe cupole
Si pe turle de metal
Pune-aureole;
Risipeste din neant
Flori de-argint pe ramuri,
Cu sclipiri de diamant
Fulgera la geamuri,
Si-n orasul adormit,
Blonde luminisuri
Curg, in fluviu linistit,
Peste coperisuri
* *
Vino!
Parcul doarme dus
Ramurile albe
Pentru tine-mbina sus
inflorite salbe.
Pentru tine, ca sa treci,
Valul de lumina
Desfasoara pe poteci
Broderie fina.
Lebedele isi desfac
Alba lor gramada -
Parca luneca pe lac
Blocuri de zapada.
Nimeni nu-i sa rup-acum
Linistea gradinei,
Cupe pline de parfum
Dorm in aer - crinii.
Si te cheama plopii rari
Fluturand sub luna
Vino, din trecut rasari
Dragoste nebuna!
In zadar pui stavilar
invechite pravili;
Dorul meu n-are hotar
Gandul n-are stavili!
Gandul meu strabate lin
Unde dormi, frumoasa,
Ca o mare de senin
Navaleste-n casa,
Si purtand durerea mea
Pe feresti deschise
Peste trupul tau de nea
Pune val de vise!
* *
Ritmic pasul meu tarziu
Pe poteci rasuna -Sufletul mi-e un pustiu
Luminat de luna!
Nostalgie
Ratacitori de-a pururi intre pamant si cer.
Gonind spre orizontul himerelor ce-nseala,
Oriunde rataceste atomul efemer
Ne urmareste vesnic privelistea natala
Sunt clipe dureroase cand trebuie sa pleci.
Un suier scurt si trenul se pune in miscare
Din goana lasi in urma icoanele fugare
Si-n atmosfera sura a diminetei reci,
Paduri, cantoane, poduri, privelistele toate
Danseaza-n simfonia mecanica de roate.
Te duci
Dar ori si unde acum te-ai indrepta,
Imaginile repezi ce lasi in urma ta
Sunt mici fasii de suflet ce-n aer se destrama
Si de trecut s-anina ca fulgii albi de scama.
O!
Legamant eteric de antica tarana,
De stoguri risipite, de blonde clai de fan.
Pareri de rau de toate acele ce raman,
Tu ce ne chemi cu brate de cumpeni de fantana,
Tu faci ca-n noi, pribegii, in veci sa se rascoale
Acelasi dor de veacuri imperios, ce mana
Siragul alb de berze spre cuiburile goale
Tu ne urmezi statornic pe orisicare drum,
Cu-al miristei de toamna nelamurit parfum,
Cu brate de troita strambata de vechime,
Cu viata strans legata de clipa ce-a trecut,
Cu glasul lin de clopot ce canta-n tintirime,
Tu esti magnetul tainic prin care-n adancime
Pamantul isi atrage faramele de lut!
Gonind spre orizontul himerelor ce-nseala,
Oriunde rataceste atomul efemer
Ne urmareste vesnic privelistea natala
Sunt clipe dureroase cand trebuie sa pleci.
Un suier scurt si trenul se pune in miscare
Din goana lasi in urma icoanele fugare
Si-n atmosfera sura a diminetei reci,
Paduri, cantoane, poduri, privelistele toate
Danseaza-n simfonia mecanica de roate.
Te duci
Dar ori si unde acum te-ai indrepta,
Imaginile repezi ce lasi in urma ta
Sunt mici fasii de suflet ce-n aer se destrama
Si de trecut s-anina ca fulgii albi de scama.
O!
Legamant eteric de antica tarana,
De stoguri risipite, de blonde clai de fan.
Pareri de rau de toate acele ce raman,
Tu ce ne chemi cu brate de cumpeni de fantana,
Tu faci ca-n noi, pribegii, in veci sa se rascoale
Acelasi dor de veacuri imperios, ce mana
Siragul alb de berze spre cuiburile goale
Tu ne urmezi statornic pe orisicare drum,
Cu-al miristei de toamna nelamurit parfum,
Cu brate de troita strambata de vechime,
Cu viata strans legata de clipa ce-a trecut,
Cu glasul lin de clopot ce canta-n tintirime,
Tu esti magnetul tainic prin care-n adancime
Pamantul isi atrage faramele de lut!
GHEORGHE PITUȚ
Biografie
PITUT Gheorghe, se naste la 1 apr. 1940, comuna Siliste de Beius - moare in 6 iun. 1991, Bucuresti.
Poet si prozator. Fiul muncitorului silvic Pascu Pitut si al Ilenei (n. Foghis).
Studii primare in satul natal (1946-l950) si gimnaziale la Sudrigiu (1950-l953). Scoala de Silvicultura din Nasaud (1953-l956) si Scoala de maistri forestieri din Sighetul Marmatiei (1958-l961).
A lucrat la Ocolul Silvic din Beius (1956-l958) si Tasnad (196l-l962), ca'tehnician. Facultatea de Filologie a Univ. din Cluj (1962-l964) si Bucuresti (1964-l967). Bursa de studii in Germania Federala (oct. 1970-mart. 1972).
Corector (1967-l968) la Gazeta literara, redactor (1968-l970) si secretar general de redactie (1970-l971) la revista Romania literara; redactor (1973) si secretar de redactie (din 1974) la Viata Romaneasca.
Dupa debutul cu versuri, in Tribuna (1963), colaboreaza si la Amfiteatru, Luceafarul, Romania literara, Viata Romaneasca etc. Primul volum tiparit (Poarta cetatii, 1966) cristalizeaza liric experienta „omului de padure", care a fost o vreme; cartile urmatoare de poezie (Cine ma apara, 1968; Ochiul neantului, 1969; Sunetul originar, 1969; Fum, 1971) aduc noi accente acestei poezii de factura vizionara, in tonalitati expresioniste. Cu Stelele fixe (1977), poetul se intoarce la disciplina clasica a versului, amplificindu-si aria reflexiva, dar fidel, in esenta, „statorniciei leaganului prim".
In 1982, aduna diverse art., cronici, portrete aparute in presa literara, in volum Locuri si oameni, scriitori si parabole si publica o antologie din versurile sale, sub titlul Noaptea luminata. Romanul parabolic Aventurile marelui motan criminal Maciste, cu trimiteri la lumea boemei bucurestene, i s-a tiparit in . Un alt roman, la care incepuse sa lucreze in anii 1987-l988, a ramas neterminat.
Alaturi de I. Alexandru sau I. Gheorghe, Gheorghe Pitut se situeaza in aria „noului traditionalism" liric romanesc: sentimentul obirsiilor taranesti, cultul energiilor primare ce-l leaga pe om de universul vazut in latura lui obscur-stihiala, apetenta pentru vizionarismul folcloric relativ la misterele cosmosului, pronuntata nota etica a meditatiei sint comune acestor poeti ce-si pot gasi inaintasi deopotriva in Blaga si Aron s.
Dintre confratii de generatie, mai aproape pare a fi totusi poetul de I. Alexandru (cel din Viata deocamdata si
ml discutabil), prin atitudinea ambivalenta fata de lumea simtita ca materie in irepresibila expansiune; in forta ei se descifreaza in egala masura semnul benign al eternei capacitati de regenerare, ca si primejdia proliferarii haotice si monstruoase. De aici, tentatia comuna de a structura viziunea la scara marita, populind-o cu obiecte aproape halucinante, suportind deformari grotesti, intr-o miscare ampla, cu dislocari seismice si remodelari in geologii insolite. Ceva din energia vitala hiperbolizata a lui Blaga din Dati-mi un trup, voi muntilor se regaseste in Poarta cetatii (1966): sentimentul „cotropirii" eului de catre „limitele" care il „inghesuie", „lacomia rara de a patrunde-n lucruri", „dorinta grozava de viata" a „barbatului paduros" (altadata „faun vinjos" ori fiinta purtind in sine „toate jivinele cu care [a] crescut"). Le corespunde viziunea unui univers tensionat, gata sa se dezechilibreze, - materie grea, modelata la dimensiuni colosale. Fundamental „sanatos", viril, lirismul lui Gheorghe Pitut refuza idealizarea si sentimentalismul, preferindu-le un realism dur si o gravitate a tonului ce exclude orice lamentatie. Celelalte volume ale poetului, pina la Stelele fixe (19-77), dezvolta aceste date initiale, mai ales in sensul conturarii unui „expresionism de esenta rurala" (E. Simion).
Elemente ale universului rustic, redi-mensionate, servesc reprezentarii marilor forte telurice si celeste. Poetul vorbeste despre „miezul noptii ca un bivol / Prabusit pe casa noastra", despre „timpul mort [ce] se umfla ca burta unui animal ce trebuie sa fete", ori vede o „lopata cosmica" aruncind „comete putrede in horcaitul noptii" etc. Asemenea imagini se echilibreaza in Cine ma apara (1968), poate cartea cea mai implinita a poetului, din aceasta etapa a creatiei, cu o poezie a vitalitatii eliberate de spaima, ordonata intr-o miscare ritualica (vezi ciclul Cintarele). Nu lipseste insa din acest volum nici lirica instrainarii in „cetatea" moderna, „elegia padurarului" izolat intr-un spatiu neprimitor. Fara sa aduca elemente fundamentale noi, Ochiul neantului (1969) da o mare extindere viziunilor „negre" ale dislocarilor grotesti si absurde ale elementelor cosmice, ca si sentimentelor, devenite dominante, de teroare, spaima, cutremurare, „ingrozire". Remarcabila e si aici capacitatea de plasticizare in ordinea sugestiei unei materii invadatoare, haotic dezlantuita asediind fiinta umana. Aglomerarea si reluarea aceluiasi tip de imagini duce insa la saturatie, iar dilatarea retorica a discursului nu mai poate fi intotdeauna stapinita. O viziune a orasului modern alienant, construita cu detasare, intr-un limbaj voit sec, prozaic, si uzind de tehnica „simultaneista" a notatiei, se incearca in cartea urmatoare, Fum (1971), cu rezultate mai modeste. Un nou moment de virf al poezei lui Gheorghe Pitut il reprezinta insa volumul Stelele fixe, alcatuit in mare parte din sonete, puternic contrastant cu celelalte carti prin despartirea de tulburarea expresionista a liniilor viziunii si cultivarea unui „lirism de idei" disciplinat de versul clasic. Solemne si grave, slefuite uneori pina la austeritatea gnomica, aceste poeme sint opera unui spirit reflexiv, patetic fara emfaza, elogiind „poporul blind si mohorit / dar drept din vremi si pururea" sau blamind, pe un ton taios si sarcastic, tarele secolului.
Ele marcheaza o intoarcere spre imaginarul clasic si romantic, angajind elementele unui cosmos generic, structurat in arhitecturi majestuoase, amintind de vizionarismul tineretii eminesciene, dar si - mai ales - de geometria versului sententios al Glossei, precum in ciclul Ofrande la Sfinx.
Poet si prozator. Fiul muncitorului silvic Pascu Pitut si al Ilenei (n. Foghis).
Studii primare in satul natal (1946-l950) si gimnaziale la Sudrigiu (1950-l953). Scoala de Silvicultura din Nasaud (1953-l956) si Scoala de maistri forestieri din Sighetul Marmatiei (1958-l961).
A lucrat la Ocolul Silvic din Beius (1956-l958) si Tasnad (196l-l962), ca'tehnician. Facultatea de Filologie a Univ. din Cluj (1962-l964) si Bucuresti (1964-l967). Bursa de studii in Germania Federala (oct. 1970-mart. 1972).
Corector (1967-l968) la Gazeta literara, redactor (1968-l970) si secretar general de redactie (1970-l971) la revista Romania literara; redactor (1973) si secretar de redactie (din 1974) la Viata Romaneasca.
Dupa debutul cu versuri, in Tribuna (1963), colaboreaza si la Amfiteatru, Luceafarul, Romania literara, Viata Romaneasca etc. Primul volum tiparit (Poarta cetatii, 1966) cristalizeaza liric experienta „omului de padure", care a fost o vreme; cartile urmatoare de poezie (Cine ma apara, 1968; Ochiul neantului, 1969; Sunetul originar, 1969; Fum, 1971) aduc noi accente acestei poezii de factura vizionara, in tonalitati expresioniste. Cu Stelele fixe (1977), poetul se intoarce la disciplina clasica a versului, amplificindu-si aria reflexiva, dar fidel, in esenta, „statorniciei leaganului prim".
In 1982, aduna diverse art., cronici, portrete aparute in presa literara, in volum Locuri si oameni, scriitori si parabole si publica o antologie din versurile sale, sub titlul Noaptea luminata. Romanul parabolic Aventurile marelui motan criminal Maciste, cu trimiteri la lumea boemei bucurestene, i s-a tiparit in . Un alt roman, la care incepuse sa lucreze in anii 1987-l988, a ramas neterminat.
Alaturi de I. Alexandru sau I. Gheorghe, Gheorghe Pitut se situeaza in aria „noului traditionalism" liric romanesc: sentimentul obirsiilor taranesti, cultul energiilor primare ce-l leaga pe om de universul vazut in latura lui obscur-stihiala, apetenta pentru vizionarismul folcloric relativ la misterele cosmosului, pronuntata nota etica a meditatiei sint comune acestor poeti ce-si pot gasi inaintasi deopotriva in Blaga si Aron s.
Dintre confratii de generatie, mai aproape pare a fi totusi poetul de I. Alexandru (cel din Viata deocamdata si
ml discutabil), prin atitudinea ambivalenta fata de lumea simtita ca materie in irepresibila expansiune; in forta ei se descifreaza in egala masura semnul benign al eternei capacitati de regenerare, ca si primejdia proliferarii haotice si monstruoase. De aici, tentatia comuna de a structura viziunea la scara marita, populind-o cu obiecte aproape halucinante, suportind deformari grotesti, intr-o miscare ampla, cu dislocari seismice si remodelari in geologii insolite. Ceva din energia vitala hiperbolizata a lui Blaga din Dati-mi un trup, voi muntilor se regaseste in Poarta cetatii (1966): sentimentul „cotropirii" eului de catre „limitele" care il „inghesuie", „lacomia rara de a patrunde-n lucruri", „dorinta grozava de viata" a „barbatului paduros" (altadata „faun vinjos" ori fiinta purtind in sine „toate jivinele cu care [a] crescut"). Le corespunde viziunea unui univers tensionat, gata sa se dezechilibreze, - materie grea, modelata la dimensiuni colosale. Fundamental „sanatos", viril, lirismul lui Gheorghe Pitut refuza idealizarea si sentimentalismul, preferindu-le un realism dur si o gravitate a tonului ce exclude orice lamentatie. Celelalte volume ale poetului, pina la Stelele fixe (19-77), dezvolta aceste date initiale, mai ales in sensul conturarii unui „expresionism de esenta rurala" (E. Simion).
Elemente ale universului rustic, redi-mensionate, servesc reprezentarii marilor forte telurice si celeste. Poetul vorbeste despre „miezul noptii ca un bivol / Prabusit pe casa noastra", despre „timpul mort [ce] se umfla ca burta unui animal ce trebuie sa fete", ori vede o „lopata cosmica" aruncind „comete putrede in horcaitul noptii" etc. Asemenea imagini se echilibreaza in Cine ma apara (1968), poate cartea cea mai implinita a poetului, din aceasta etapa a creatiei, cu o poezie a vitalitatii eliberate de spaima, ordonata intr-o miscare ritualica (vezi ciclul Cintarele). Nu lipseste insa din acest volum nici lirica instrainarii in „cetatea" moderna, „elegia padurarului" izolat intr-un spatiu neprimitor. Fara sa aduca elemente fundamentale noi, Ochiul neantului (1969) da o mare extindere viziunilor „negre" ale dislocarilor grotesti si absurde ale elementelor cosmice, ca si sentimentelor, devenite dominante, de teroare, spaima, cutremurare, „ingrozire". Remarcabila e si aici capacitatea de plasticizare in ordinea sugestiei unei materii invadatoare, haotic dezlantuita asediind fiinta umana. Aglomerarea si reluarea aceluiasi tip de imagini duce insa la saturatie, iar dilatarea retorica a discursului nu mai poate fi intotdeauna stapinita. O viziune a orasului modern alienant, construita cu detasare, intr-un limbaj voit sec, prozaic, si uzind de tehnica „simultaneista" a notatiei, se incearca in cartea urmatoare, Fum (1971), cu rezultate mai modeste. Un nou moment de virf al poezei lui Gheorghe Pitut il reprezinta insa volumul Stelele fixe, alcatuit in mare parte din sonete, puternic contrastant cu celelalte carti prin despartirea de tulburarea expresionista a liniilor viziunii si cultivarea unui „lirism de idei" disciplinat de versul clasic. Solemne si grave, slefuite uneori pina la austeritatea gnomica, aceste poeme sint opera unui spirit reflexiv, patetic fara emfaza, elogiind „poporul blind si mohorit / dar drept din vremi si pururea" sau blamind, pe un ton taios si sarcastic, tarele secolului.
Ele marcheaza o intoarcere spre imaginarul clasic si romantic, angajind elementele unui cosmos generic, structurat in arhitecturi majestuoase, amintind de vizionarismul tineretii eminesciene, dar si - mai ales - de geometria versului sententios al Glossei, precum in ciclul Ofrande la Sfinx.
„Ce vede Sfinxul si retine, demon sau fiinta adorata - trece de rau ca si de bine lumea de-aceea-i agitata cind el, divinele-i retine nu o retin mai niciodata". |
Emblema „stelelor fixe" sugereaza ea insasi cucerirea unei pozitii durabile a spiritului contemplativ, privind detasat spectacolul caderilor mundane:
„O, multumirea ca sint fixe - departe de apocalipse, hranite numai cu mirare de ochi de plante ginditoare" |
Poemul devine atunci o victorie asupra agitatiei launtrice a eului („Maestrul m-a chemat la dinsul / Sa-mi spuna cum se-nvinge plinsul" - se scrie intr-o „postuma" ce prelungeste sumarul volumului din 1977).
Numeroase versuri au o concentrare aforistica, ce echilibreaza perfect continutul ideatic cu concretul imaginii sau il prelucreaza muzical, facind - cum a observat St. Aug. Doinas, care a intimpinat elogios cartea - „din jocul liric al conceptelor o adevarata «poezie pura»". Acelasi comentator precizezaa insa ca Gheorghe Pitut nu este un „poet intelectualist care transpune programatic in versuri un corp de idei personale sau imprumutate, asupra lumii", ci ramine o natura elementara, poezia sa „filosofica" hranindu-se dintr-o „stare aurorala a sufletului".
OPERA: Poarta cetatii, versuri, Bucuresti, 1966; Cine ma apara, versuri. Bucuresti, 1968; Ochiul neantului, versuri, Bucuresti, 1969; Sunetul originar, versuri. Bucuresti, 1969; Fum, versuri, Bucuresti, 1971; Stelele fixe, versuri. Bucuresti, 1977; Noaptea luminata, versuri, cu o pref. de M. Ungheanu, Bucuresti, 1982; Locuri si oamei scriitori si parabole, publicistica. Bucuresti, 1982; Aventurile marelui motan criminal Maciste, roman. Bucuresti, 1983. |
REFERINTE CRITICE: M. Martin, Generatie si creatie, 1969; V. Felea, Poezie si critica, 1971; L. Raicu, Structuri literare, 1973; P. Poanta, Modalitati; M. Mincu, Poezie si generatie, 1975; I. Negoitescu, Engrame, 1975; E. Simion, Scriitori, I; L. Raicu, Critica, forma de viata, 1976; L. Alexiu, Ideografii lirice contemporane, 1976; C. Baltag, Polemos, 1978; P. Poanta, Radiografii, 1978; M. Iorgulescu, Scriitori; Gh. Grigurcu, Poeti; St. Aug. Doinas, Lectura poeziei, 1980; N. Manolescu, in Romania literara, nr. 35, 1982; Gh. Grigurcu, Existenta poeziei, 1986. |
Casa mea
Prin geamul dinspre noaptea
casei mele
ascult cum zuruie
cu greutate soarele.
Ciungi si fara poame
sunt merii,
scorburi fluiera in inima lor,
iarba e arsa galben,
abia daca traieste
umbra unui gard
unde se adapostira serpii,
caldura ii dospcste-acum
si-i face sa duhneasca.
Un milion de veri
strivira pietrele
cu un ciocan de sunete si foc
(pe pleoape praful s-a depus in straturi),
nici vantul nu mai poate
aduce boabe umede de aer.
Parintii mei asediati de alb,
ii musca varul din pereti.
Cineva
desparte umbrele prin gradini;
un om
isi altoieste bratul stang
pe creanga unui par
cu sapte frunze vii.
Asteapta.
casei mele
ascult cum zuruie
cu greutate soarele.
Ciungi si fara poame
sunt merii,
scorburi fluiera in inima lor,
iarba e arsa galben,
abia daca traieste
umbra unui gard
unde se adapostira serpii,
caldura ii dospcste-acum
si-i face sa duhneasca.
Un milion de veri
strivira pietrele
cu un ciocan de sunete si foc
(pe pleoape praful s-a depus in straturi),
nici vantul nu mai poate
aduce boabe umede de aer.
Parintii mei asediati de alb,
ii musca varul din pereti.
Cineva
desparte umbrele prin gradini;
un om
isi altoieste bratul stang
pe creanga unui par
cu sapte frunze vii.
Asteapta.
Drum
Bolnavi de somn
si foame fara satiu
boemi de trei parale —
ocnasii cafenelei
dospesc in fumul acru
si-ademenesc drumetii ;
mese duium
s-au pus de-a dreptu-n str
dar eu le ocolesc
intotdeauna
imbatrinind
cu o valiza-n spate.
si foame fara satiu
boemi de trei parale —
ocnasii cafenelei
dospesc in fumul acru
si-ademenesc drumetii ;
mese duium
s-au pus de-a dreptu-n str
dar eu le ocolesc
intotdeauna
imbatrinind
cu o valiza-n spate.
Manechini
Paznicii
nu vor fi pedepsiti niciodata,
atentia lor se concentreaza
pe aerul adanc
de inaltimea unui stat de om
pe cand cu libertatea infernala
noaptea manechinii
lucreaza prin interioare,
mult mai bine costumati
decat ziua -
se duc si se intorc
pe canale speciale,
pun la cale tranzactii,
puncte fixe de atragere, viziune,
modifica destine, cu un suras etern
ei garanteaza fluxul
relatiei de-un fel,
si de lat fel,
iar paznicii care-au vazut
ce se petrece
de spaima superstitiei
isi pierd glasul,
saluta dimineata
manechinii proaspat parfumati
dincolo de vitrine
si merg sa intre in etuve
nu vor fi pedepsiti niciodata,
atentia lor se concentreaza
pe aerul adanc
de inaltimea unui stat de om
pe cand cu libertatea infernala
noaptea manechinii
lucreaza prin interioare,
mult mai bine costumati
decat ziua -
se duc si se intorc
pe canale speciale,
pun la cale tranzactii,
puncte fixe de atragere, viziune,
modifica destine, cu un suras etern
ei garanteaza fluxul
relatiei de-un fel,
si de lat fel,
iar paznicii care-au vazut
ce se petrece
de spaima superstitiei
isi pierd glasul,
saluta dimineata
manechinii proaspat parfumati
dincolo de vitrine
si merg sa intre in etuve
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu