duminică, 12 iunie 2022

 4. /14 IUNIE 2022 - RELIGIE ORTODOXĂ


Sf Proroc Elisei; 

Sf. Ierarh Metodie Mărturisitorul, patriarh al Constantinopolului


Sf Proroc Elisei

I-a poruncit Dumnezeu lui Ilie să se ducă și să ungă proroc în locul său pe Elisei. Și ducându-se Sfântul Ilie, a găsit pe Elisei arând, și, punând cojocul său pe dânsul, i-a spus voia Domnului și l-a numit să fie proroc.

Sfântul Proroc Elisei era de neam din cetatea Avelmeula și fiul lui Safat, care se trăgea din seminția lui Ruvim. El de la naștere s-a arătat mare făcător de minuni; pentru că o junincă de aur din Silom, căreia israelitenii care se întorseseră spre închinarea de idoli îi aduceau jertfele lor și i se închinau ca unui dumnezeu; acea junincă fiind fără de suflet, în ceasul nașterii lui Elisei a mugit așa de tare, încât s-a auzit până la Ierusalim glasul ei.

De acest lucru minunându-se toți foarte mult, un preot oarecare, fiind plin de Duhul Sfânt, a zis: „Astăzi s-a născut un mare proroc al lui Dumnezeu, care va strica pe idolii cei ciopliți și va sfărâma pe cei puternici”. Iar după ce Elisei s-a făcut bărbat desăvârșit, își petrecea viața sa în curăția fecioriei, pentru a fi mai plăcut lui Dumnezeu. El a fost chemat la prorocie în acest fel: Elisei ara pământul cu douăsprezece perechi de boi, iar Sfântul Proroc Ilie era în muntele Horeb, vorbind cu Dumnezeu. Și i-a poruncit Dumnezeu lui Ilie să se ducă și să ungă proroc în locul său pe Elisei. Și ducându-se Sfântul Ilie, a găsit pe Elisei arând, și, punând cojocul său pe dânsul, i-a spus voia Domnului și l-a numit să fie proroc. Deci i-a poruncit să meargă după dânsul, iar Elisei, lăsând îndată toate, era gata să urmeze cu osârdie Sfântului Ilie Prorocul lui Dumnezeu; dar l-a rugat să-i poruncească să se ducă acasă, ca să fie binecuvântat de tatăl și de maica sa. Și Ilie i-a poruncit să se ducă. Iar el, ducându-se, a luat o pereche de boi cu care ara singur și, înjunghiindu-i, a tăiat și plugul de lemn și făcând foc cu el, a fript carnea și a pus-o înaintea oamenilor și a prietenilor care s-au întâmplat acolo și, ospătându-i, a luat binecuvântare de la tatăl său și de la mama sa; apoi a alergat în urma lui Ilie și-i slujea, învățând de la dânsul vederea multor taine ale lui Dumnezeu.

Astfel s-a făcut proroc, cu darul lui Dumnezeu, nu mai puțin decât Sfântul Ilie, povățuitorul și învățătorul său. Iar când Dumnezeu a voit să ia pe robul Său Ilie în vifor de foc cu căruța sa spre cer și să-l mute în Rai, Ilie a poruncit lui Elisei să-i spună lui ce dar voiește să ceară de la Dumnezeu, pe care să-l mijlocească Sfântul Ilie cu rugăciunea sa: „Cere, a zis el, ce vrei să-ți fac, mai înainte până ce nu voi pleca de la tine”. Iar Elisei nu a cerut oarecare lucruri vremelnice, pământești, că nu-i trebuia nimic pe pământ, căci lăsase toate pentru Dumnezeu; ci, fiind sărac cu duhul și cu lucrul, n-a cerut nici sănătate trupului, nici lungime de zile, pentru că nu dorea petrecere lungă în această viață vremelnică; ci așteptând să moștenească viața cea veșnică, a cerut îndoit darul Sfântului Duh, care era în Sfântul Ilie: „Să fie, zicea el, Duhul cel din tine îndoit (dublu) în mine”, adică darul prorociei și al facerii de minuni, ca pe oamenii cei rătăciți de la Dumnezeu și duși în urma idolului Baal să-i învețe cu cuvântul prorocesc, iar cu facerea de minuni să întărească cele grăite și să-i întoarcă iarăși la Dumnezeul Cel Adevărat.

Deci el și-a câștigat cererea, pentru că Ilie a grăit către dânsul: „Dacă mă vei vedea când voi fi luat de la tine, ți se va împlini dorința”. Pe când mergeau și vorbeau, s-a văzut înaintea lor o căruță cu cai de foc. Și s-au despărțit amândoi și Ilie a fost luat cu vifor spre cer. Iar Elisei, văzându-l că se depărtează de la el, a strigat: „Părinte, părinte, carul lui Israel și caii lui!”. Și n-a mai văzut Elisei căruța aceea de foc care luase pe Sfântul Ilie, că se dusese în înălțime, departe de la ochii lui; apoi a început a plânge după dânsul, ca după părintele său, rupându-și hainele. Și a căzut cojocul de la Sfântul Ilie, din înălțime, lăsându-se lângă dânsul; iar el l-a luat spre mângâierea necazului său și spre semnul duhului celui îndoit câștigat de la Ilie, și îl avea la el ca o vistierie scumpă sau ca o cinstită porfiră împărătească. Prin acel cojoc, ca și Ilie mai înainte, a făcut această minune: voind să treacă râul Iordan, a lovit apa cu cojocul și aceea s-a despărțit în două și Elisei a trecut ca pe uscat.

Văzând aceasta fiii prorocilor care petreceau în Ierihon, au zis unul către altul: „Iată duhul lui Ilie se odihnește peste Elisei”. Apoi, venind, i s-au închinat lui. Iar Sfântul Elisei s-a dus la Ierihon, voind să petreacă acolo câtăva vreme; și oamenii cetății au zis către dânsul: „Stăpâne, viața cetății noastre este bună, precum o vezi; însă apele sunt rele, de aceea și pământul este neroditor”. Sfântul Elisei a zis către dânșii: „Aduceți-mi un vas nou de apă și turnați sare într-însul”. Făcând oamenii aceasta, el a luat vasul, s-a dus la izvoarele apelor, a turnat sarea acolo și a zis: „Așa grăiește Domnul: Tămăduit-am apele acestea și de acum nu va mai fi dintr-însele moarte și nerodire”. Și s-au tămăduit apele Ierihonului după cuvântul lui Elisei. După aceasta Sfântul Elisei s-a dus de la Ierihon în cetatea Betel, întru care poporul lui Israel se lepădase de Dumnezeu și se închina idolilor.

Și dacă s-a apropiat de cetate, copiii cei mici care ieșiseră din cetate să se joace, văzând că vine Sfântul Proroc, care era pleșuv la cap, au început a-l batjocori, zicând: „Hai, pleșuvule, hai!”. Iar sfântul, trecând de dânșii, s-a uitat înapoi și, văzându-i că alergau în urma lui și strigau aceeași batjocură, i-a blestemat în numele Domnului. Atunci au ieșit din dumbravă două ursoaice și au sfâșiat patruzeci și doi dintr-înșii, iar ceilalți abia au scăpat fugind în cetate. Prorocul lui Dumnezeu a adus asupra acelor copii această pedeapsă cu dreaptă judecată, pe de o parte pedepsind și tăind batjocora lor, ca nu venind în vârstă bărbătească să fie mai răi cu obiceiul; iar pe de alta, făcând răsplătire părinților lor pentru închinarea de idoli și învățându-i să-și crească copiii cu asprime, ca să știe să se teamă de Dumnezeu și să cinstească cu cucernicie pe slujitorii Lui. De aici sfântul s-a dus la muntele Carmelului și de acolo s-a întors în Samaria.

În vremea aceea s-au ridicat israelitenii cu război împotriva moabitenilor, pentru o pricină ca aceasta: împăratul moabitenilor, al cărui pământ era foarte bogat și avea cirezi de dobitoace, dădea dajdie împăratului lui Israel, în toți anii, o sută de mii de miei și o sută de mii de berbeci cu lâna lor. Iar murind Ahab, împăratul lui Israel, Mosa, împăratul moabitenilor, s-a depărtat de Israel și a încetat a mai da dajdia obișnuită.

Atunci Ioram, fiul lui Ahab, cel care împărățea peste Israel în Samaria și care ținea de păgânătatea tatălui său, a adunat puterea oștilor sale, chemând în ajutor și pe plăcutul lui Dumnezeu, Iosafat, împăratul Iudeii din Ierusalim, și luând asemenea și pe împăratul Edomului, cel care era sub mâna lui. Iar după rânduiala lui Dumnezeu, era în rândul ostașilor și Sfântul Proroc Elisei. Și mergând cei trei împărați șapte zile cu oștile lor, nu aveau apă pentru ei și pentru dobitoacele lor și toți slăbiseră de sete. Iar Ioram, împăratul lui Israel, a zis cu suspine: „Ne-a adunat pe noi Domnul, trei împărați, ca să ne dea în mâinile lui Moab”. Iar împăratul Iudeii, Iosafat, a zis: „Oare nu este aici între ostași vreun proroc al Domnului, ca prin el să întrebăm pe Domnul?”. Și o slugă a împăratului lui Israel a răspuns: „Este Elisei, fiul lui Safat, care a fost sluga prorocului Ilie și care turna apă pe mâinile lui”. Iar împăratul Iosafat a grăit despre Elisei: „Într-acel bărbat este Cuvântul Domnului”.

Deci toți acești trei împărați au mers la Sfântul Elisei și l-au rugat să se roage Domnului și i se va descoperi lui despre ei. Sfântul Elisei a zis către împăratul Ioram: „Mergi la prorocii lui Ahab, tatăl tău, și ai mamei tale, Isabela, și îi întreabă pe ei, să-ți spună de cele ce vă vor fi vouă”. Iar Ioram a zis cu smerenie către el: „Oare pentru aceasta ne-a adunat pe noi Domnul, ca să ne dea în mâinile lui Moab?”. Elisei i-a zis lui: „Viu este Domnul puterilor, Căruia Îi stau înainte, că de n-aș fi cinstit pe împăratul Iosafat, plăcutul lui Dumnezeu, n-aș fi ținut seamă de tine și nici n-aș fi căutat spre tine, care ești închinător de idoli. Dar să aduceți la mine un cântăreț”.

Atunci ei au adus un cântăreț, anume Levit, care știa a cânta bine psalmii lui David. Și cântând Levit cântările psalmilor, S-a făcut mâna Domnului, adică Duhul Sfânt, peste Elisei și a zis: „Săpați acum pâraie și gropi adânci, că așa zice Domnul: Nu veți vedea nici vânt, nici ploaie, iar râurile și gropile se vor umple de apă și veți bea voi și oamenii voștri și dobitoacele voastre! Încă și pe Moab îl va da Domnul în mâinile voastre și veți birui puterea lui; veți strica toate cetățile cele tari, veți tăia toți pomii cei roditori și veți astupa cu pietre și țărână toate izvoarele de apă, și veți pustii tot pământul moabitenilor”.

Și aceste cuvinte prorocești s-au împlinit întocmai; fiindcă a doua zi, în vremea jertfei pe care Iosafat, dreptcredinciosul împărat al Ierusalimului, o aducea în toate diminețile lui Dumnezeu prin mâinile preoților, au văzut toate popoarele că prin porunca lui Dumnezeu curgea apă pe calea Edomului; și a curs mai întâi în tabăra lui Iosafat, apoi și în celelalte, încât se umplură de apă toate gropile, pâraiele și văile, și s-a udat tot pământul acela de apă. Deci, bând toți și răcorindu-se cu apa aceea, au mers asupra lui Moab; și au lovit oștile lui cu mare rană, robind și pustiind tot pământul acela – după cuvântul prorocului lui Dumnezeu –, și s-au întors cu veselie la locurile lor.

După aceasta, o văduvă oarecare, care fusese soția unuia dintre fiii prorocilor, a strigat către Elisei: „Robul tău și bărbatul meu, pe care tu îl știi bine că a fost rob și temător de Domnul, a murit; și acum vine un datornic la care bărbatul meu s-a îndatorat mult, și nimic nu poate să ia de la mine, fiind săracă; deci acela voiește să ia în robie pe cei doi fii ai mei, pe care, în mângâierea văduviei mele, îi am ca pe lumina ochilor”. Astfel striga acea femeie către prorocul lui Dumnezeu. Unii zic că femeia aceea a fost soția prorocului Avdie, care a fost rânduitor al casei lui Ahab și care a ascuns o sută de proroci ai lui Dumnezeu dinaintea sabiei împărătesei Isabela, hrănindu-i la vreme de foamete și cheltuind cu ei toată averea sa. Acela a fost nevoit să se împrumute și, murind, a lăsat femeia și copiii în grija lui Dumnezeu, poruncindu-le să aibă nădejde neîndoită către Domnul. Iar Sfântul Proroc Elisei, având milă de dânsa și de fiii săi, i-a zis: „Ce voiești să-ți fac? Spune-mi ce ai în casa ta?”. Iar ea i-a zis: „Nu este nimic în casa roabei tale, decât numai puțin untdelemn într-un vas”. Și a zis sfântul către dânsa: „Du-te acasă și cere de la vecinii tăi multe vase goale și, închizându-te în casă cu fiii tăi, toarnă din untdelemnul pe care-l ai prin toate vasele și le vei avea pline”.   

Deci ducându-se, femeia a făcut așa. A cerut vase și ducându-le în casă, a închis ușa după sine și a turnat din vasul său în cele împrumutate; iar fiii ei, apropiindu-se, îi dădeau vasele; astfel că untdelemnul nu lipsea din vasele ei și curgea ca dintr-un izvor. Iar după ce s-au umplut toate vasele, a zis femeia către fiii ei: „Acum nu mai este nici un vas gol”, și untdelemnul a încetat să curgă. Și alergând femeia cu bucurie, a spus aceasta omului lui Dumnezeu. Și a zis către ea Elisei: „Du-te și vinde untdelemnul și plătește datoriile celor care ți-au împrumutat; iar din untdelemnul rămas să te hrănești tu cu fiii tăi”.

Într-o zi, Sfântul Proroc Elisei trecea prin cetatea Soman, și acolo l-a oprit o femeie cinstită, ca să mănânce pâine în casa ei; deci acea femeie a ospătat pe omul lui Dumnezeu cu osârdie. Iar prorocul Elisei de multe ori umbla prin cetatea aceea, când mergea de la Carmel la Iordan, sau de la Galgala la Ierihon, sau se întorcea de acolo la Carmel; și se abătea să mănânce pâine la casa acelei femei, pentru că era evlavioasă și îmbunătățită. Și a zis acea femeie către bărbatul său: „Am cunoscut că acel om al lui Dumnezeu, care trece adeseori prin cetatea aceasta, este sfânt. Deci să-i facem un foișor mic și să-i punem pat și masă, și scaun, și sfeșnic, ca, abătându-se din drum la noi, să-și aibă odihna sa”. Deci s-a făcut astfel; așa că Sfântul Proroc Elisei găzduia acolo de câte ori i se întâmpla să meargă în cetatea aceea.

Iar într-o vreme, omul lui Dumnezeu, odihnindu-se într-acel foișor ce era făcut pentru dânsul, se gândea în sine cu ce ar putea mulțumi pe acea femeie primitoare de străini; pentru că vedea bunătatea ei cea mare. De aceea a zis către Ghehazi, sluga sa: „Cheamă pe șunamiteanca aceasta la mine”. Și chemând-o pe ea sluga, omul lui Dumnezeu a zis către dânsa: „Minunată primire de oaspeți ne-ai făcut nouă! Deci cu ce să-ți răsplătim ție? Nu ai vreo trebuință de ajutor la împărat sau la vreun boier sau la voievod?”. Atunci ea a răspuns: „Eu nu am nici un fel de nevoie; pentru că eu petrec în pace în poporul meu!”. Iar după ce a ieșit de la dânsul femeia, sfântul a zis către Ghehazi: „Cu ce să mulțumim pe această femeie pentru facerile ei de bine?”. Iar Ghehazi a zis către dânsul: „Iată, ei nu au copii, iar bărbatul ei este bătrân; deci roagă-te lui Dumnezeu pentru dânsa ca să-i dea ei un moștenitor”.

Atunci plăcutul lui Dumnezeu a făcut rugăciune fierbinte pentru dânsa către Dumnezeu și, primind încredințare, a zis către sluga sa: „Cheamă la mine iarăși pe șunamiteanca”. Deci a chemat-o pe ea sluga și omul lui Dumnezeu a zis către dânsa: „La anul pe această vreme vei zămisli un fiu!”. Iar ea, închinându-se, a zis: „Mă rog ție, stăpânul meu, nu mă amăgi pe mine, roaba ta!”. Iar sfântul o sfătuia să creadă cuvântul cel nemincinos. După aceea femeia a zămislit și, împlinindu-se vremea, a născut un fiu și îl hrănea pe el. Iar pruncul crescând, într-un an, la vremea secerișului a ieșit la tatăl său și la secerători; și, zăbovind puțin acolo, a zis către tatăl său: „Mă doare capul!”. Atunci tatăl a zis slugii sale: „Du-l pe el la maică-sa”. Și a zăcut copilul pe genunchii maicii sale până la amiază, și a murit. Atunci dânsa, luând copilul mort, s-a suit cu el în foișorul proro­cului și l-a pus pe pat, apoi ieșind, a închis ușa. Și chemând pe bărbatul său, nu i-a spus nimic despre moartea fiului lor, ci l-a rugat pe el, zicând: „Trimite cu mine o slugă și o asină, ca să alerg la omul lui Dumnezeu în Carmel și îndată mă voi întoarce”.

Și a zis către dânsa bărbatul ei: „Pentru ce vrei să te duci la dânsul, că acum nu este lună nouă, nici sâmbătă” – pentru că în acele zile se aduna poporul la Sfântul Proroc Elisei, pentru preamărirea lui Dumnezeu și pentru învățătură. Atunci femeia a zis: „Măcar că nu este nici sâmbătă, nici lună nouă, însă eu mă voi duce”. Și s-a dus cu sârguință. Iar pe când se apropia de muntele Carmelului, omul lui Dumnezeu a cunoscut venirea ei și a zis lui Ghehazi: „Iată, vine șunamiteanca; aleargă întru întâmpinarea ei și zi-i: «Pace este ție?»”. Iar Ghehazi întâmpinând-o pe ea, i-a zis: „Pace este ție? Pace este bărbatului tău? Pace este pruncului tău?”. Iar ea a zis: „Pace”. Deci femeia, alergând la Sfântul Elisei, a căzut înaintea lui și s-a apucat de picioarele lui. Iar Ghehazi s-a apropiat de ea, vrând să o dea în lături. Dar Elisei i-a zis: „Las-o pe ea, că sufletul ei este întristat acum; și Domnul a tăinuit de mine supărarea ei și nu mi-a spus-o”.

Atunci femeia a zis: „Au doar am cerut eu fiu de la domnul meu? Au nu tu singur, domnul meu, mi l-ai dăruit pe el de la Dumnezeu, iar eu ți-am zis: «Nu mă amăgi pe mine roaba ta»? Iată, dar, că fiul meu acum a murit!”. Omul lui Dumnezeu s-a umilit pentru dânsa și a poruncit lui Ghehazi să ia toiagul lui, să alerge degrab și să-l pună peste pruncul cel mort. Dar mama pruncului, nemulțumindu-se cu aceasta, a zis către Sfântul Proroc: „Viu este Domnul și viu este sufletul tău, că nu mă voi duce de la tine”. Deci Sfântul Elisei, sculându-se, a mers în urma ei; iar Ghehazi, apucând înainte, a pus toiagul pe fața pruncului, dar nu era în el nici glas, nici suflare.

Atunci Ghehazi, întorcându-se, a întâmpinat pe omul lui Dumnezeu și i-a spus lui că nu s-a sculat pruncul. Deci ajungând în cetate Sfântul Proroc Elisei, s-a dus la casa femeii și s-a suit în foișor, unde pruncul cel mort era pus pe patul lui. Deci intrând înăuntru Sfântul Elisei, a închis ușa și s-a rugat Domnului, după aceea s-a suit și s-a culcat peste prunc, și punându-și gura sa peste gura lui, ochii săi peste ochii lui, mâinile sale peste mâinile lui, gleznele sale peste gleznele lui, și suflând peste dânsul, s-a încălzit trupul pruncului. Apoi, sculându-se prorocul și umblând prin odaie încoace și încolo, iarăși s-a suit și s-a aplecat peste prunc de șapte ori, și astfel și-a deschis pruncul ochii.

Apoi Elisei, chemând pe Ghehazi, i-a zis lui: „Cheamă la mine pe șunamiteanca”. Și Ghehazi a chemat-o pe ea, iar Elisei a zis către dânsa: „Ia-ți pe fiul tău!”. Și a căzut femeia la picioarele omului lui Dumnezeu și, închinându-se lui până la pământ, a luat pe fiul său viu, bucurându-se și lăudând pe Dumnezeu.

După aceea, prorocul lui Dumnezeu, Elisei, sculându-se de acolo, s-a dus la Galgala, pe unde, de demult, poporul israelitean a intrat în Pământul Făgăduinței, trecând râul Iordanului. Și zăbovind Sfântul Elisei în Galgala multă vreme, a fost în pământul acela foamete mare, iar fiii prorocilor, care erau ucenicii lui, petreceau lângă dânsul, urmând vieții lui celei plăcute lui Dumnezeu, întru curăție și necâștigare, după asemănarea călugărilor celor din Legea nouă.

Iar petrecerea omului lui Dumnezeu cu ucenicii lui era la un loc osebit și liniștit. Și a zis unuia dintre slugile sale: „Să pui o căldare mare pe foc și să fierbi fiertură fiilor prorocilor”, căci erau ca la o sută de bărbați. Și ieșind unul dintre dânșii să adune verdețuri sălbatice, a aflat un rod sălbatec asemenea cu strugurii, care se numea colocuntidi, amar fără de măsură – pentru aceea unii l-au numit pe acela fierea pământului. Încă este și vătămător sănătății omului rodul acela, deși se folosește în doctorii; iar de ar mânca cineva dintr-însul peste măsură, moare.

Iar acela care l-a adunat, neștiind puterea cea vătămătoare a rodului acela, a cules haina sa plină și a turnat în căldare, ca să fiarbă. Și după ce fiertura aceea a fost pusă înaintea fiilor prorocilor și au început a mânca din ea, au simțit amărăciunea împreună cu vătămarea, și au strigat către sfântul, zicând: „În căldare este moarte, omule al lui Dumnezeu!”. Și nu au mai mâncat, pentru că nu le era cu putință. Iar Sfântul Elisei le-a poruncit să toarne în căldare puțină făină – nu pentru aceea, ca să gonească vătămarea aceea cu făină, ci ca să ascundă facerea lui de minuni –, și s-a îndulcit fiertura aceea, iar vătămarea s-a prefăcut în doctorie, încât toți mâncând s-au săturat și au rămas sănătoși.

După aceea a venit la prorocul lui Dumnezeu un oarecare bărbat iubitor de Dumnezeu din cetatea Valsalisa și a adus 20 de pâini din orzul pe care l-a secerat întâi. Și a poruncit Elisei, omul lui Dumnezeu, să pună pâinile acelea înaintea celor care viețuiau împreună cu dânsul; iar sluga lui a zis către el: „Aceste puține pâini nu ajung la o sută de bărbați”. Iar sfântul i-a zis: „Pune-le înaintea lor să mănânce, că așa zice Domnul: Vor mânca și le va prisosi”. Și așa a fost. Au mâncat și s-au săturat o sută de bărbați și au rămas multe fărâmituri, după cuvântul Domnului cel zis prin gura prorocilor.

În zilele acelea, era la împăratul Siriei un boier din cei puternici, adică voievod a toate puterile ostășești, cu numele Neeman, mare bărbat înaintea stăpânului său, viteaz și bine norocit în războaie; însă era foarte lepros, încât nu se găseau doctori ca să-l poată tămădui. Odată au ieșit din Siria niște ostași voinici și au răpit o fată tânără din pământul lui Israel și au adus-o pe ea femeii lui Neeman, voievodul lor. Acea tânără auzind de la părinții săi despre Sfântul Proroc Elisei și despre minunile cele mari ale lui Dumnezeu, care se făceau cu rugăciunile lui, a zis stăpânei sale, căreia îi slujea: „Dacă stăpânul nostru s-ar duce la Elisei, prorocul lui Dumnezeu cel din Samaria, i-ar fi lui bine, că acela l-ar curăți de boală”.

Iar femeia lui Neeman i-a spus bărbatului său cuvintele acelei copile, zicând: „Acestea îmi spune tânăra, care este din pământul lui Israel”. Atunci Neeman s-a dus la împăratul său și l-a rugat să-l lase să se ducă pentru tămăduire în pământul lui Israel, în Samaria, la prorocul lui Dumnezeu. Iar împăratul nu numai că nu l-a oprit să se ducă acolo, dar i-a dat și o scrisoare din partea lui către Ioram, împăratul lui Israel, fiul lui Ahab. Atunci Neeman a luat zece talanți de argint, șase mii de galbeni și zece rânduri de haine frumoase pentru schimbat, ca toate acestea să le dăruiască omului lui Dumnezeu. Și s-a dus în pământul lui Israel și a dat împăratului Ioram scrisoarea de la împăratul său, în care era scris astfel: „Când vei primi această scrisoare a mea, să știi că am trimis la tine pe Neeman, sluga mea, ca să-l cureți de lepra lui”.  

Iar împăratul lui Israel, Ioram, citind scrisoarea împăratului Siriei, s-a mâhnit foarte tare și și-a rupt hainele, zicând: „Oare eu sunt Dumnezeu ca să pot omorî și să fac viu, de a trimis el la mine pe acest bărbat lepros să-l curăț? De aici puteți vedea, că acesta caută pricini cu mine, ca să poată ridica război asupra mea”.

Și aflând Sfântul Proroc Elisei de aceasta, că împăratul s-a supărat și și-a rupt hainele, a trimis la dânsul, zicând: „împărate, pentru ce te mâhnești și ți-ai rupt hainele? Să vină Neeman la mine și să cunoască că în Israel este prorocul lui Dumnezeu!”. Și a mers Neeman cu caii și cu caretele, și a stat lângă ușile casei lui Elisei; iar sfântul a trimis pe sluga sa să-i spună: „Du-te și te scaldă de șapte ori în Iordan, că ți se va curați trupul și te vei vindeca de lepră”. Deci Neeman s-a mâniat și s-a dus, zicând: „Eu credeam că va ieși afară și, stând lângă mine, va chema numele Dumnezeului său, va pune mâna pe rănile mele și îmi va curăți lepra; însă el îmi poruncește să mă duc la Iordan. Nu sunt oare mai bune râurile Damascului, Avana și Farfara, decât Iordanul și decât toate apele lui Israel ca să mă spăl într-însele și să mă curăț?”. Zicând aceasta, a plecat mânios din Samaria. Dar slugile l-au sfătuit să nu calce porunca prorocului lui Dumnezeu, zicându-i: „Dacă ți-ar fi grăit prorocul vreun cuvânt mare, n-ai fi făcut porunca lui? Iar acum el ți-a spus să faci numai acest lucru mic: «Să te speli în Iordan și te vei curăți», și tu nu voiești să asculți?”.

Atunci Neeman a primit sfatul slugilor sale și, apropiindu-se de râul Iordan, s-a dat jos din caretă, s-a afundat în Iordan de șapte ori, după cuvântul omului lui Dumnezeu, și s-a făcut trupul lui ca de copil, curățindu-se de stricăciune; apoi s-a întors iar la Sfântul Elisei împreună cu toată tabăra lui. Și stând Neeman înaintea sfântului, a zis: „Acum am cunoscut că nu este Dumnezeu în tot pământul, fără numai în Israel. Deci primește de la robul tău aceste daruri pe care ți le-am adus”. Și Neeman voia să-i dea prorocului lui Dumnezeu aurul, argintul și hainele. Iar Sfântul Elisei i-a zis: „Viu este Domnul, Căruia îi stau înainte, că nu voi lua nimic”. Și Neeman silea pe proroc să ia cele aduse; însă el nu l-a ascultat, nici nu a luat nimic. Atunci Neeman a zis către dânsul: „Dacă nu voiești să iei nimic de la mine, atunci dă-mi tu mie, robului tău, pământ cât voi putea duce cu două perechi de catâri, ca, ducându-l la casa mea, să fac din el altar Domnului Dumnezeului lui Israel; căci de acum robul tău nu va mai aduce jertfe și arderi întregi la alți zei, ci numai Unuia Dumnezeului Celui Adevărat”. Iar Sfântul Elisei nu l-a oprit să ia ce a cerut și l-a eliberat cu pace.

Și ducându-se Neeman de la Elisei, omul lui Dumnezeu, Ghehazi, sluga sfântului, a zis în sine: „Iată, stăpânul meu a făcut hatâr lui Neeman Sirianul, neluând nimic din darurile aduse! Viu este Domnul, că voi alerga în urma lui și voi lua ceva!”. Și sculându-se Ghehazi, a alergat după Neeman și, văzându-l acela că vine în urma lui, s-a întors din caretă spre întâmpinarea lui. Și i-a zis Ghehazi: „Pace ție!”. Asemenea i-a răspuns și Neeman: „Pace!”. Iar Ghehazi a zis: „Stăpânul meu m-a trimis la tine, zicând: Iată, acum au venit la mine de la muntele lui Efrem doi tineri din fiii prorocilor; să dai pentru ei un talant de argint și două perechi de haine”. Și a zis Neeman: „Iată doi talanți de argint și hainele”: Și a pus Neeman doi talanți în două pungi și două perechi de haine și le-a dat la două slugi ale sale pe care le-a trimis cu Ghehazi.

Și venind Ghehazi seara când se întuneca la locul său cu acele lucruri, le-a luat din mâinile slugilor și, slobozindu-i, le-a ascuns în casa sa. Apoi el singur s-a dus și a stat în fața stăpânului său. Iar Sfântul Elisei a zis către dânsul: „De unde ai venit, Ghehazi?”. El a răspuns: „Nu a umblat robul tău nicăieri”. Sfântul Elisei a zis către dânsul: „Oare inima mea nu a umblat cu tine și nu a văzut cum s-a întors bărbatul din careta lui în întâmpinarea ta, cum ai luat de la dânsul argintul și hainele? Oare cu acel argint voiești să cumperi grădini, saduri de măslini, vii, oi, boi, slugi și slujnice? Pentru aceasta, lepra lui Neeman să se lipească de tine și de seminția ta în veci!”. Și a plecat Ghehazi din fața lui Elisei înleproșat ca zăpada.

Într-o vreme, fiii prorocilor au zis către Elisei: „Iată, locul unde petrecem noi în preajma ta este strâmt. Deci să mergem acum la Iordan, să luăm de acolo fiecare bărbat câte o bârnă și să ne facem locașuri, ca să petrecem acolo”. Sfântul le-a zis: „Mergeți”. Iar unul i-a zis cu blândețe: „Părinte, să mergi și tu cu slugile tale!”. Iar omul lui Dumnezeu, sculându-se, a mers cu ei. Și ajungând la Iordan, tăiau lemnele; iar unul dintre ei, pe când tăia o bârnă, fierul a ieșit din coadă și a căzut în apă. Acela a strigat: „O, Domnul meu, acest topor l-am împrumutat de la altul!”. Omul lui Dumnezeu a întrebat: „Unde a căzut fierul?”. Iar acela i-a arătat locul și sfântul a tăiat un lemn și l-a aruncat acolo în apă, și fierul a ieșit deasupra. Și a zis sfântul către tăietor: „Ia-l tu singur”. Iar el, întinzându-și mâna, l-a luat.

Atât de mare era puterea acestui sfânt bărbat, încât și greutatea cea firească a fierului putea să o prefacă într-o ușurătate ca aceea, ca securea de fier să plutească deasupra apei, ca o frunză căzută din copac. El vedea și pe cele depărtate, ca și cum s-ar face aici înaintea ochilor. Pentru că, de multe ori, împăratul Siriei luptându-se împo­triva lui Israel, se sfătuia cu slugile sale, zicând: „Să trecem prin cutare sau cutare loc și să pândim pe împăratul lui Israel”. Iar Sfântul Elisei, văzând mai înainte aceea, trimitea la împăratul lui Israel, zicând: „Ferește-te să mergi prin cutare loc, căci acolo pândesc sirienii!”: Iar împăratul trimitea acolo să știe de este adevărat. Deci, înștiințându-se că este așa, se păzea cu dinadinsul și, trimițând pe ostașii săi, năvălea fără de veste asupra sirienilor și-i bătea.

Iar aceasta a fost nu o dată, nici de două ori, ci de mai multe ori. Deci s-a tulburat sufletul împăratului Siriei de lucrul acesta, și a chemat pe slugile sale și le-a zis: „Pentru ce nu-mi spuneți cine este cel care înștiințează tainele mele împăratului lui Israel și mă dă în mâinile lui?”. Și unul dintre slugile lui a zis: „Stăpânul meu, împărate, nu de la noi se face aceasta, ci prorocul Elisei cel din Israel spune împăratului său toate cuvintele, orice ai grăi în ascuns în cămara ta”. Împăratul Siriei a zis: „Mergeți ca să aflați unde este prorocul acela ca, trimițând oastea, să-l aduc pe el la mine”. Ei i-au răspuns: „El acum petrece în Dotaim”. Și a trimis împăratul acolo cai, căruțe și putere mare și, sosind noaptea, a înconjurat cetatea. Iar dimineața, sculându-se sluga lui Elisei, a ieșit și, iată, puterea sirienilor înconjurase cetatea cu mulțime de cai și căruțe.

Atunci sluga a zis către Elisei: „O, stăpâne, ce vom face?”. Sfântul Elisei a răspuns: „Nu te teme, căci mai mare putere este cu noi decât cu ei”. Și s-a rugat Elisei lui Dumnezeu și a zis: „Doamne, deschide acum ochii slugii tale, ca să vadă puterea Ta!”. Și a deschis Dumnezeu ochii slugii și a văzut muntele plin de cai și de căruțe de foc împrejurul lui Elisei; și a ieșit Sfântul Elisei cu sluga sa din cetate împotriva sirienilor. Și aceia veneau spre dânsul. Deci Elisei s-a rugat Domnului și a zis: „Pedepsește, Doamne, cu orbirea, pe acest neam!”. Și Domnul i-a pedepsit cu orbirea, după cererea lui Elisei. Și a zis Elisei către ei: „Nu este aceasta calea, nici nu este aceasta cetatea la care mergeți; ci veniți după mine și eu vă voi duce la bărbatul acela pe care-l căutați”. Deci i-a dus în Samaria și, după ce au intrat în Samaria, Elisei s-a rugat, zicând: „Doamne, deschide-le ochii, ca să vadă unde sunt”. Iar Domnul le-a deschis ochii și au văzut că sunt în mijlocul Samariei. Și împăratul s-a înștiințat de ei și i-a văzut. Atunci el a întrebat pe Elisei: „Părinte, oare poruncești să-i lovesc cu bătaie?”. Sfântul a răspuns: „Să nu-i ucizi, căci nu tu i-ai adus pe ei aici, nici nu i-ai robit cu armele tale! Ci dă-le lor hrană și băutură ca să mănânce și să bea și după aceea trimite-i la stăpânul lor”. Deci împăratul le-a dat spre ospătare bucate multe și ei au mâncat și au băut și s-au dus liberi la împăratul lor, iar după aceea nu au mai încercat să vină din Siria în pământul lui Israel.

După aceasta, trecând multă vreme, Venedad, împăratul Siriei, ridicând război împotriva lui Ioram, împăratul lui Israel, a adunat toată oastea sa și, venind, a înconjurat Samaria, cetatea de scaun a împăraților lui Israel, unde era și Sfântul Proroc Elisei. În cetate a fost atunci foamete mare, încât oamenii cei săraci își mâncau și copiii lor. Iar odată împăratul lui Israel umblând pe zidul cetății, o femeie a strigat la el, zicând: „Împăratul meu, mântuiește-mă pe mine!”. Iar împăratul i-a răspuns: „De nu te va mântui Domnul, apoi eu cum te voi mântui pe tine? Oare din arie sau din călcătoare îți voi da hrană? Însă spune: ce-ți trebuie?”. Iar ea a început a se plânge împotriva prietenei sale, zicând: „Această femeie mi-a zis: «Dă-mi mie pe fiul tău, fiind prunc, să-l mâncăm astăzi, iar mâine îl vom mânca pe al meu!». Deci am fript pe fiul meu și l-am mâncat. Iar doua zi am zis: «Dă pe fiul tău să-l mâncăm!». Iar ea a ascuns pe fiul ei!”. Când a auzit împăratul cuvintele acelei femei, și-a rupt hainele și s-a mâniat foarte asupra prorocului lui Dumnezeu, Elisei, căci cu sfatul său l-a oprit pe el, ca să nu se supună împăratului Siriei și să nu dea cetatea în mâinile lui; ci să aștepte ajutor de la Dumnezeu. Și a zis împăratul: „Aceasta să-mi facă mie Dumnezeu și aceasta să-mi adauge, dacă capul lui Elisei va mai fi la locul lui!”. Și îndată a trimis pe un călău ca să taie capul prorocului.

Iar omul lui Dumnezeu ședea în casa sa și bătrânii lui Israel ședeau cu el. Și a zis sfântul către bătrâni: „Au nu știți că împăratul Ioram, fiul ucigașului Ahab, care a ucis fără de vină pe Navutia, acela a trimis pe călău ca să vină să-mi taie capul? Deci întăriți bine ușile și nu-l lăsați aici, până ce va veni după el însuși stăpânul lui, care l-a trimis. Ascultați, oare nu se aude sunetul picioarelor stăpânu­lui său în urma lui?”. Grăind sfântul acestea, împăratul a ajuns pe acel călău trimis; căci îndată s-a căit de acel cuvânt al său și a alergat degrabă el însuși în urma trimisului, ca să nu se săvârșească acea poruncă rea a lui; pentru că știa că Elisei prorocul este sfânt și nevinovat și este de bună trebuință împărăției lui Israel, căci la mulți a făcut mult bine. Și venind împăratul la prorocul lui Dumnezeu, a zis: „Iată, atâta răutate s-a pornit de la Domnul asupra noastră, încât nu știu ce să mai aștept de la El? Deci voi da cetatea împăratului Siriei și mă voi închina lui, ca să nu murim cu toții de foame; pentru că este mai bine să fim robi lui, decât să pierim de foame, împotrivindu-ne”.

Iar Sfântul Proroc Elisei a zis către împărat și către toți cei care erau acolo: „Ascultați cuvântul Domnului. Așa grăiește Domnul: Mâine, în ceasul acesta, în părțile Samariei măsura de făină de grâu va fi un siclu, și două măsuri de orz vor fi un siclu”. Și a răspuns voievodul pe a cărui mână se sprijinea împăratul, și a zis către Elisei: „De ar deschide Dumnezeu jgheaburile cerești și tot nu ar fi așa precum grăiești!”. Iar Elisei i-a zis: „Iată, tu vei vedea aceasta cu ochii tăi; însă din pâinea aceea nu vei mânca”. Și potolindu-se puțin împăratul, s-a dus la palat.

În noaptea aceea, rugându-se prorocul Elisei lui Dumnezeu pentru eliberarea cetății, Domnul a trimis tulburare în tabăra sirienilor; pentru că le-a făcut auzit un zgomot de armă și glas de cai, și glas de puteri mari, și au zis unul către altul: „Iată, împăratul lui Israel a ridicat acum asupra noastră pe împăratul Heteului și pe împăratul Egiptului, și au venit asupra noastră cu puterea lor”. Deci s-au umplut sirienii de frică mare și au zis: „Să fugim de aici”. Și, sculându-se noaptea cu împăratul lor, au fugit lăsând corturile, caii, catârii și toate cele ce erau în tabăra lor, scăpând numai sufletele lor.

În noaptea aceea, patru bărbați leproși ședeau lângă porțile cetății și ziceau unul către altul: „Pentru ce noi așteptăm să murim șezând aici? De vom intra în cetate, vom muri de foame, pentru că acolo este foamete. De vom sta aici, asemenea vom muri; deci să intrăm în tabăra sirienilor și, de ne vor lăsa vii, apoi vii vom fi; iar de ne vor omorî, apoi vom muri și nu vom răbda mai multă rea pătimire în viața aceasta, căci este mai bine să murim de sabie, decât de foame”. Astfel sfătuindu-se, s-au sculat și au intrat în tabăra sirienilor, fiind noapte. Și intrând în tabără, n-au aflat nici un om; și trecând până în mijloc, n-au văzut pe nimeni și s-au mirat. După aceea au intrat într-un cort unde au mâncat, au băut și au luat de acolo aur, argint și haine pe care le-au ascuns.

Și iarăși întorcându-se, au intrat în alt cort și au luat de acolo ce au voit și cât au putut să ducă și le-au ascuns. Apoi au zis între ei: „Nu facem bine acum, pentru că ziua aceasta este zi de bună vestire, iar noi tăcem. Și de vom petrece până la lumina dimineții, ne vom afla vinovați păcatului; deci să mergem în cetate să spunem și în casele împărătești”. Și ducându-se la porțile cetății, au spus păzitori­lor: „Am intrat în tabăra sirienilor și n-am aflat acolo nici un om, nici glas de om, decât numai caii și catârii legați, și corturile cu toate bogățiile ce sunt într-însele”. Iar portarii ce păzeau au spus aceasta în casele împărătești. Și sculându-se împăratul noaptea, a zis către slugile sale: „Eu vă voi spune meșteșugul sirienilor, pe care ei acum ni l-au făcut nouă. Ei au înțeles că noi suntem flămânzi; deci, ieșind din conacul lor, s-au ascuns în sat, zicând: «Ei vor ieși din cetate flămânzi și îi vom prinde vii, după aceea vom intra în cetatea lor»”.

Iar slugile au sfătuit pe împărat să trimită ca să afle adevărul. Și a trimis împăratul lui Israel doi călăreți care, intrând în tabără și neaflând pe nimeni, au alergat în urma sirienilor până la Iordan. Și toată calea aceea era plină de haine și de arme pe care le aruncaseră sirienii, fugind de frică.

Și întorcându-se trimișii, au spus împăratului și la toată cetatea tot ce văzuseră. Atunci, ieșind tot poporul, au jefuit toate corturile sirienilor și a fost măsura de grâu un siclu și două măsuri de orz iarăși un siclu, după cuvântul Domnului. Iar împăratul a pus pe voievodul cel mai înainte zis, pe ale cărui mâini se odihnea, spre a păzi porțile cetății. Iar pe când acela voia să îndrepteze poporul să nu se îngrămădească la porți, l-a călcat poporul și a murit, precum a zis omul lui Dumnezeu, Elisei; pentru că acel voievod n-a crezut Cuvân­tul lui Dumnezeu, cel zis prin gura prorocului, pentru îndestularea pâinii, ci a răspuns împotrivă, zicând: „Măcar și jgheaburile cerești de ar deschide Domnul, tot nu va fi așa”.

Și era minunat acest mare plăcut al lui Dumnezeu și în alte fapte și daruri prorocești, precum se scrie pe larg în cărțile împăraților. O foamete de șapte ani, ce era să fie în pământul lui Israel, a spus-o mai înainte. Moartea lui Venadad, împăratul Siriei, a știut-o mai înainte, iar lui Azail i-a spus mai înainte despre luarea împărăției Siriei. Pe Iehu, unul dintre boierii lui Israel, l-a uns la împărăție și l-a ridicat spre pierderea casei lui Ahab, cea urâtă de Dumnezeu și închinătoare de idoli; acela a și ucis pe doi împărați închinători de idoli, pe Ioram al lui Israel și pe Ohozie al Iudeei, nepotul împăratului Iosafat, care, neurmând unchiului său, s-a abătut la păgânătate. A ucis încă și pe Izabela, acea spurcată femeie a lui Ahab șj mama lui Ioram. A ucis și pe toți slujitorii lui Baal și pe vrăjitori. În toate acestea avea ajutor binecuvântarea și rugăciunile Sfântului Proroc Elisei.

După moartea lui Iehu a împărățit în Israel Ioahaz, fiul lui, apoi Ioaș, nepotul lui Iehu. Pe vremea împărăției aceluia, s-a îmbolnăvit de moarte în Samaria omul lui Dumnezeu, Elisei, fiind la adânci bătrâneți. Și a venit la dânsul Ioaș, regele lui Israel, spre cercetare și, plângând deasupra lui, a zis: „Părinte, părinte, carul lui Israel și caii lui!”. Și i-a zis Elisei: „Ia un arc și o săgeată și deschide fereastra cea dinspre răsărit, încotro se află Siria, și pune o săgeată în arcul cel întins”. Și a făcut împăratul aceasta; iar prorocul lui Dumnezeu, punându-și mâinile sale pe ale împăratului, a zis: „Dă drumul săgeții spre Siria”. Și împăratul a făcut așa. Iar prorocul a zis: „Această săgeată este mântuirea Domnului și vei birui pe sirieni”. Și iar a zis împăratului: „Ia un arc și niște săgeți!”. Și împăratul a luat. Și a zis către el prorocul: „Lovește în pământ”. Și a lovit împăratul de trei ori și a stat. Atunci s-a scârbit asupra lui omul lui Dumnezeu și a zis: „Dacă ai fi lovit de cinci sau de șapte ori, ai fi călcat Siria până în sfârșit, iar acum o vei birui numai de trei ori”.

Astfel prorocind Sfântul Elisei, a murit și s-a îngropat cu cinste. Dar nu numai în viață a făcut multe minuni, ci și după moarte era făcător de minuni; pentru că în același an s-a întâmplat un lucru ca acesta: dus fiind un mort la îngropare în cetatea Samariei, deodată ostașii de la Moab au năvălit tâlhărește în pământul acela. Iar îngropătorii, văzând de departe pe ostași venind, au aruncat pe acel mort în mormântul lui Elisei și au fugit în cetate. Și căzând trupul celui mort, s-a atins de oasele lui Elisei și îndată a înviat și a stat pe picioarele sale; apoi, ieșind din groapă, a alergat în cetate. Astfel a preamărit Dumnezeu pe plăcutul său și după moarte, pentru care lucru Se cuvine Dumnezeului nostru de la toți slavă, cinste și închinăciune, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.


Sf. Ierarh Metodie Mărturisitorul, patriarh al Constantinopolului

A fost ales patriarh, cu bunăvoința lui Dumnezeu, acest sfânt mărturisitor și mucenic Metodie, și a fost ridicat la scaun cu mare bucurie de întregul popor dreptcredincios.

Metodie, arhiereul lui Hristos, era de neam din părțile Siciliei. Din tinerețe a primit viața călugărească și a sporit în multe fapte bune, iar pe vremea împărăției lui Leon Armeanul, luptătorul împo­triva icoanelor, pe scaunul patriarhiei Constantinopolului fiind Prea Sfințitul Nichifor, Sfântul Metodie avea rânduiala de apocrisiarh și a fost trimis de patriarhul Nichifor la papa Romei pentru trebuințele bisericești. Și a zăbovit acolo mult, deoarece răucredinciosul împărat Leon a izgonit de pe scaun pe Prea Sfințitul Nichifor, iar în locul lui a ridicat pe cel de un gând cu dânsul, pe ereticul Teodot milesianul, cel cu porecla Casiter.

Iar după ce au pierit împăratul Leon și mincinosul patriarh Teodot, Sfântul Metodie s-a întors din Roma cea veche în Roma cea nouă și, având rânduiala preoției, slujea Domnului întru cuvioșie și dreptate, nevoindu-se totdeauna împotriva eresului luptării de icoane, care într-acea vreme se întinsese foarte mult, pentru că după Leon Armeanul a luat împărăția Mihail, supranumit Valvos sau Travlos, de același eres cu dânsul, iar scaunul patriarhiei din Constantinopol se ținea de cei necredincioși. Deci fericitul Metodie suferea multă oste­neală, luptându-se cu ereticii, înfruntându-i și biruindu-i; de aceea era chinuit în legături și în temniță de răucredinciosul împărat, precum încredințează despre aceasta Zonara grecul, care spune că Mihail Travlos, măcar că la începutul împărăției sale s-a arătat bun, căci pe mulți părinți care au fost surghiuniți de Leon Armeanul pentru cin­stirea icoanelor, i-a iertat de pedeapsă și din legături le-a dat drumul; însă, nu după multă vreme, lepădând acea fățarnică facere de bine, și-a dat pe față răutatea sa și a început a prigoni pe cei dreptcredincioși și, afară de mulți alții care au fost munciți, s-a sculat cu mânie asupra Sfântului Metodie și a lui Eftimie, arhiepiscopul Sardiei. Deci pe Eftimie l-a izgonit, pentru că cinstea sfintele icoane, iar pe Metodie l-a închis în temnița din Crit.

Același Zonara scrie despre împăratul acela cât era de rău cu credința; căci Mihail Travlul urma întru toate lui Copronim, fiind supus jidovilor, și poruncea să se postească sâmbăta, iar învierea morților nu credea că este. De aceea, bunătățile cele ce vor să fie le defăima și râdea de sfinții prooroci. încă zicea că nu sunt diavoli. Păcatele spurcate trupești nu le socotea ca păcate, iar pe Iuda vânză­torul îl socotea că este mântuit, socotindu-l sfânt. înțelepciunea Scrip­turilor îi era foarte urâtă și nu lăsa pe oameni să-și dea copiii la învă­țătura cărții, ca să nu se vădească nebunia lui de cei ce știu puterea și tainele dumnezeieștilor Scripturi; căci voia ca toți să urmeze rătăcirii lui, întru neștiință și fără de carte. Acestui rău-credincios împărat se împotrivea foarte tare Sfântul Metodie, ca un preaînțelept și iscusit în dumnezeiasca Scriptură, în dogmele credinței celei drepte și în rânduiala Sfinților Părinți; de aceea era chinuit ca un mărturisitor al adevărului, nu numai cu legături și cu temniță, ci și cu bătăi.

Iar după moartea lui Mihail Travlul, împărăția grecească a luat-o fiul său, Teofil, care, precum a fost moștenitor al scaunului părintesc, tot așa a fost și al credinței sale celei rele, și a muncit pe mulți pentru dreapta cinstire a sfintelor icoane. El însă iubea înțelep­ciunea Sfintei Scripturi și școlile cele pustiite din Constantinopol le-a înnoit, poruncind ca iarăși să se învețe carte în ele. Tot el a eliberat pe Sfântul Metodie, precum scrie despre aceasta istoricul grec Mihail Glicas: „Dumnezeu a scos din legăturile cele întunecoase pe Metodie cu oarecare închipuire nouă și minunată; căci Teofil iubind înțelepciunea Scripturii și îndeletnicindu-se adeseori la citirea cărților, a aflat oarecare carte greu de înțeles și nu a putut să tâlcuiască cele scrise într-însa. Atunci cineva dintre ai săi i-a spus că nu este între oameni altul care să poată tâlcui cu înlesnire cărțile cele greu de înțeles, decât Metodie cel închis în temnița din Crit. Și îndată împăra­tul a trimis și a scos din legături pe Sfântul Metodie. Deci, văzându-l și vorbind cu el, l-a cunoscut că este bărbat înțelept și, lăsându-l liber, îl avea pe el în cinste”.

Iar după ce sfântul a câștigat libertate, iarăși se lupta cu ereticii, învățându-i să dea sfintelor icoane cinstea și închinăciunea cea vrednică. Astfel, iarăși a pornit spre mânie pe cei potrivnici și chiar împăratului i se aducea de știre despre aceasta, și se tulbura cu mânie asupra sfântului, însă l-a răbdat până la o vreme.

Intr-acea vreme, grecii au avut un război cu saracinii și era nevoie ca însuși împăratul să meargă la război. Deci, mergând împă­ratul în tabără, a luat cu dânsul și pe Sfântul Metodie; pe de o parte ca și cum l-ar fi luat pentru rugăciune, iar pe de alta, pentru vorbele și întrebările din Sfintele Scripturi, ce le făcea cu dânsul, pe care Sfântul Metodie lesne le dezlega. De fapt însă împăratul l-a luat cu el pentru că se temea ca, rămânând singur sfântul în Constantinopol, să nu facă tulburare în popor și sculare împotriva celor ce nu se închină sfintelor icoane; căci cuviosul era iubit poporului, ca un bărbat sfânt, învățător și iscusit nu numai în lucrurile cele duhovnicești, ci și în ocârmuirea cetății.

De aceea împăratul, nelăsându-l pe el singur în cetate, l-a luat cu dânsul printre ostași. Iar după ce, cu îngăduința lui Dumnezeu, ismaelitenii au biruit pe greci și au sfărâmat toată puterea lui Teofil, încât abia a scăpat singur și cu puțină oaste, atunci mânia sa asupra Sfântului Metodie, ținută în inimă, a dat-o pe față. Pentru că rău credinciosul împărat zicea: „De aceea ne-a lăsat pe noi Dumnezeu să fim biruiți de vrăjmași pentru că printre noi se află închinători de idoli!”. Astfel grăind ticălosul, numea sfintele icoane idoli. La acestea grăindu-i Sfântul Metodie împotrivă, îi zicea: „Pentru aceea s-a mâniat Domnul împotriva creștinilor, fiindcă este necinstit de dânșii în sfânta Sa icoană, și de aceea a îngăduit ca să fie călcați de vrăjmași”. Atunci împăratul, umplându-se de mânie, i-a dat multe bătăi și l-a trimis la surghiunie într-o insulă oarecare.

Acolo a poruncit să-l închidă împreună cu doi tâlhari într-un mormânt săpat adânc în pământ în chip de peșteră, și să nu-l lase să vadă lumina zilei. Deci Metodie fiind viu, petrecea ca un mort în șanurile pământului, ca și Iona în pântecele chitului și mulțumea lui Dumnezeu. Și a fost pus un pescar oarecare să-i dea mâncare foarte puțină, atât cât să nu moară de foame, ci să i se lungească viața, ca astfel să pătimească cât mai mult în mormântul acela.

În acea vreme, Teofil a muncit pe doi sfinți mărturisitori, Teodor și Teofan, pentru cinstirea sfintelor icoane și, însemnându-le fețele cu scrisori de fier, i-a trimis în surghiun. Deci, fiindu-le calea alături de insula în care Sfântul Metodie ședea închis în mormânt, s-au întâlnit din întâmplare în cale cu pescarul care îl hrănea pe cel legat și au aflat de la el toate cele întâmplate Sfântului Metodie. Dar de vreme ce nu era cu putință a se vedea cu dânsul, căci erau cumpliți cei ce îi duceau pe ei, i-au trimis prin acel pescar o scrisoare cu aceste mici stihuri așa:

Către cel viu și mort, care în mormânt șade,

Ca un pământesc, pe cele de sus părți le înconjoară.

 Cei ferecați, celui ce poartă legături

 Îi scriu, avându-și fețele însemnate.

Citind Sfântul Metodie acea scrisoare și aflând încă și din povestirile pescarului de acei sfinți purtători de chinuri, s-a mângâiat cu duhul și a mulțumit lui Dumnezeu, Care i-a întărit într-o nevoință ca aceasta. Deci le-a răspuns înapoi prin următoarele rânduri:

Celor scriși sus în cartea cea neuitată,

 Din care fiecare este cu fața însemnată,

 Pe legăturile acelora, le sărută cel legat,

 Care, viu, mai înainte de moarte, este îngropat.

Sfântul Metodie a petrecut în acea închisoare de mormânt până la moartea lui Teofil. Și după ce pe mortul acela l-a luat înăuntrul său mormântul lui, atunci pe acest viu mort l-a dat mormântul afară la lume, precum chitul l-a aruncat pe Iona din pântece. După aceea, viteazul mărturisitor a văzut iar lumina zilei și și-a deschis gura spre mărturisirea dreptei credințe, după ce moartea a întunecat ochii lui Teofil cu țărâna mormântului și, gura hulitoare a aceluia închizând-o în mormânt, i-a făcut tăcere limbii lui celei bârfitoare. Apoi, după moartea lui Teofil, a luat împărăția Mihail al treilea, fiul lui; dar împărăția o îndrepta maica lui, Teodora, fiind prea tânăr împăratul Mihail, fiul ei. Aceasta primind cârmuirea împărăției, întâi a început a se îngriji de pacea Bisericii lui Hristos, care era foarte tulburată de luptătorii împotriva sfintelor icoane; pentru că începând din zilele împăratului Leon Isaurul până la moartea lui Teofil, au trecut l20 de ani în care icoana lui Hristos fiind călcată și batjocorită de creștini, foarte mult se mânia și se întărâta Hristos Dumnezeu și îngăduia nu puține răutăți asupra împărăției creștinești, pentru că, în acei ani, multe țări creștinești au fost robite saracinilor, care le-au luat în stăpânirea lor.

Pe vremea aceea, împărăția grecească și cea romană s-au împăr­țit în două, pentru că la început împăratul grecesc al Constantinopo-lului - Roma cea nouă - stăpânea și Roma cea veche, deci Răsăritul și Apusul era îndreptat de un sceptru, adică de împăratul grecesc, iar pentru înmulțirea eresului luptătorilor de icoane și pentru vărsarea sângelui mărturisitorilor celor fără de număr ai dreptei credințe, care erau munciți cumplit de luptătorii de icoane, Apusul s-a despărțit de stăpânirea împăraților grecești și și-a pus alt împărat. Deci împăratul grecesc a rămas a stăpâni numai țara grecească singură și nici pe aceea întreagă, deoarece Sfânta Cetate a Ierusalimului cu Palestina, cu Siria, cu Arabia, și Egiptul cu părțile de sub stăpânirea lui, au căzut sub stăpânirea saracinilor.

Toate acestea veniseră de la Dumnezeu pentru păcatele creștini­lor, care se abătuseră de la dreapta credință, căzuseră în eresuri și călcau sfintele icoane. Deci privind și socotind acestea, dreptcredin­cioasa și plina de înțelegere împărăteasă Teodora, cea de Dumnezeu insuflată, s-a sârguit să piardă din împărăția creștinească acel bleste­mat eres al luptătorilor împotriva icoanelor; iar dreptcredincioasa cinstire a sfintelor icoane s-o întoarcă ca pe o prea frumoasă podoabă Miresei lui Hristos, Sfintei Biserici, și astfel să întărească dreapta credință. Deci a poruncit ca îndată să elibereze pe toți mărturisitorii dreptei credințe din legături și din temnițe și de la pedeapsă, ca să vină în Constantinopol la sinod și să ducă cu cinste cuviincioasă sfintele icoane în Bisericile lui Dumnezeu.

În vremea aceea a fost scos și Sfântul Metodie din închisoarea mormântului său. Iar de vreme ce atunci era pe scaunul patriarhiei -ca o urâciune a pustiirii la locul cel mai de cinste - mincinosul patriarh Ioan, cel numit Anie, ereticul și fermecătorul, acela care fusese ridicat la scaunul patriarhiei de împăratul Teofil; iar Sfinții Părinți nu voiau să aibă împărtășire cu dânsul, pentru aceea, la început, dreptcredincioasa împărăteasă l-a izgonit pe acel patriarh de la scaunul patriarhiei, ca pe un vier sălbatic de la vie, adică de la Biserica lui Hristos.

Și a fost ales la patriarhie, cu bunăvoința lui Dumnezeu, acest sfânt mărturisitor și mucenic Metodie, și a fost ridicat la scaun cu mare bucurie de întregul popor dreptcredincios. Această ridice re a lui, după alegerea lui Dumnezeu, mai mult decât după cea omenească, s-a încredințat mai înainte că se va face, prin proorocia Cuviosului Ioanichie cel Mare, de care lucru se scrie astfel în viața lui: Evstratie, egumenul mănăstirii Avgarov, a întrebat odată pe Cuviosul Ioanichie: „Părinte, până când vor fi călcate sfintele icoane și nu se vor da Bisericii, iar prigonitorii se vor înmulți și turma lui Hristos o vor răpi ca niște fiare sălbatice?”. Sfântul Ioanichie a răs­puns: „Frate, să mai aștepți puțin și vei vedea puterea lui Dumnezeu. Pentru că va lua ocârmuirea bisericească un oarecare Metodie cu numele. Acela o va îndrepta pe ea prin duhul dumnezeiesc, eresurile le va pierde și cu dogmele ortodoxe va întări Biserica și va aduce alinare și unire la un gând; iar pe cei potrivnici îi va smeri dreapta Celui Preaînalt”.

Această proorocie a Cuviosului Ioanichie s-a împlinit la Sfântul Metodie, căci, după moartea lui Teofil, a fost numit patriarh al Constantinopolului, fiind vrednic de o dregătorie ca aceea, ca unul ce era stâlpul cel tare al dreptei credințe, întărirea cea neclătită a evla­viei, ostașul lui Hristos cel împodobit cu mucenicie, cel mai înainte însemnat de Dumnezeu spre acea mare arhierie și de bărbatul cel înaintevăzător mai înainte înștiințat. Acesta, cu împărăteasa Teodora cea dreptcredincioasă, a adunat în Constantinopol sinod de Sfinți Părinți și a întărit dogmele cele ortodoxe ale sfântului și marelui a toată lumea al șaptelea Sinod, care s-a adunat mai înainte în Niceea, pe vremea împărăției lui Constantin și a Irinei, împotriva luptătorilor de icoane. Iar pe cei ce se împotriveau la acele dogme așezate la al șaptelea Sinod a toată lumea, i-a dat anatemei a doua oară.

Deci, veselind cu totul Ortodoxia, a împăcat tulburarea biseri­cească, și, prefăcând în alinare toată furtuna și învăluirea, a adus icoanele în Biserica Domnului cu mare dănțuire, în cea dintâi Duminică a Sfântului Marelui Post al Paștelui. Și s-a făcut bucurie nu numai în Constantinopol, ci în toată partea cea de sub cer, oriunde se afla dreapta credință cea creștinească.

Și biruind pretutindeni dreapta credință și toți creștinii dănțuind duhovnicește, se rupeau de zavistie inimile acelora, în care era înrădăcinat eresul luptării împotriva icoanelor. Unul ca acela era Anie, mincinosul patriarh Ioan, cel zis mai înainte, care a fost lepădat de pe scaun, și fratele lui, Arsavar, cel ce avea în palatul împărătesc rânduiala de patriciu, și alții oarecare, unii din boierii cei cu dregătorii, iar alții din rânduiala mai mică. Aceia, nepricepându-se ce să facă, socoteau în sine cum ar putea să aducă hulă asupra prea sfințitului Metodie.

Deci Anie a îndemnat pe o oarecare femeie de un gând cu dânsul - nu din cele de rând, ci din cele strălucite, pentru că fiul ei a fost voievod în Smirna - și a năimit-o cu mult aur, ca, mergând la împărăteasă și la ispravnicii cei ce erau puși lângă împăratul cel tânăr, să le spună că Metodie, noul patriarh, a păcătuit cu ea. Aceasta au scornit-o ticăloșii, socotind că, dacă îl vor necinsti, se va duce în popor veste rea și nume hulit despre dânsul și atunci ei vor putea cu înlesnire ca și învățătura lui și sfintele icoane iarăși să le hulească pe față. Deci, ducându-se acea femeie la împărăteasă și la boierii cei puși lângă împăratul cel tânăr, a spus acel lucru, aducând plângere împotriva sfântului și nevinovatului bărbat. Și ca să i se creadă minciuna ca un adevăr, acea femeie vărsa lacrimi din ochi, ca și cum ar fi fost silită de noul patriarh Metodie.

Atunci toți s-au minunat de acel lucru și s-au smintit; deci îndată s-a lățit această veste prin toată cetatea, și se tulburau cei dreptcredincioși, iar cei răucredincioși se bucurau și dănțuiau. Unii batjocoreau pe cei dreptcredincioși și, ocărându-i, le ziceau: „Iată ce fel de patriarh aveți și unuia ca acesta urmați!”. Iar Prea Sfințitul Metodie, auzind unele ca acelea, se minuna de unde i-a venit acea năpastă. Insă, având conștiința curată, se bucura cu duhul de ispita cea fără de vină; dar a fost și cuprins de mare mâhnire pentru sminteala poporului celui atât de mult și pentru batjocorirea aceea care se făcea la toți cei dreptcredincioși de la cei răucredincioși.

Deci ce a făcut Metodie, marele arhiereu, bărbatul nevinovat cu mâinile și curat cu inima, care și-a păzit fără de prihană curăția trupului său din pântecele maicii sale? Vrând el ca nu atât pe sine să se curățească de pâra cea mincinoasă, ci mai mult să ridice sminteala din Biserică și să astupe gurile cele mincinoase ale ereticilor, a gândit ca, deși era cu rușine, să-și descopere boala cea tăinuită a trupului său, care până atunci nu era știută de nimeni, și să arate și să dovedească cum că nu putea el să facă amestecarea păcatului cea trupească. Deci, trimițând la palatul împărătesc, a cerut judecată dreaptă, care să cerceteze faptele între el și femeia aceea.

Și stând înainte la judecata fețelor celor cinstite, neavând ce să grăiască altceva afară de nevinovăția sa și nevrând să se sfădească cu femeia cea fără de rușine, a lepădat rușinea cea firească și cuviincioasă unui om ca acela - fiind silit de primejdia zisă -, și în fața tuturor și-a descoperit haina până la goliciune, arătându-și locul cel tăinuit al trupului cu totul cuprins de vătămare. Atunci toți au cunoscut că era mincinoasă clevetirea acelei femei; pentru că au văzut că era cu neputință unui om atât de bolnav să se amestece cu păcatul trupesc. Deci îndată s-au bucurat dreptcredincioșii și s-a ridicat ocara de la fiii dreptei credințe și s-a pierdut sminteala din Biserică. Iar pe cei răucredincioși i-a cuprins rușinea și s-au astupat gurile lor cele hulitoare; iar durerea s-a întors la capul lor și batjocorirea lor spre rușinarea și defăimarea lor înșiși.

Iar Prea Sfințitul Patriarh Metodie, fiind întrebat de acei cinstiți judecători, prin ce întâmplare i s-a făcut lui acea boală, el n-a tăinuit lucrul acela, pe care până atunci nu-l spusese nimănui, ci descoperind acea durere a sa, a descoperit și pricina durerii, și a răspuns: „Când am fost trimis de Prea Sfințitul Patriarh Nichifor la papa, zăbovind acolo, mi-a venit de la ispititorul trupului - îngerul satanei - o poftă foarte mare spre păcatul trupesc și o grozavă aprindere a mădu­larelor, încât mult mă luptam ziua și noaptea cu patima aceea, muncindu-mă cu postul, cu privegherea și cu tot felul de osteneli omorâtoare.

Și dacă am văzut că nu se depărtează de la mine acea patimă, socotindu-mă aproape de cădere, m-am aruncat cu lacrimi înaintea Sfântului Apostol Petru, încredințându-mă în ajutorul lui și cerând ușurare de la dânsul, ca el, cu puterea darului său pe care îl primise de la Dumnezeu, să-mi ușureze patima și să mă izbăvească de războiul cel trupesc, ca să nu mă lase să-mi spurc trupul meu cel sfințit spre curăție. Și adormind eu puțin întru acea grijă, mi s-a arătat Sfântul Apostol Petru și cu dreapta sa s-a atins de părțile cele tăinuite ale trupului meu. Din această atingere am simțit o durere, ca și cum a ars cu foc acel loc și am suspinat foarte tare. Iar apostolul mi-a zis: «De acum nu vei mai simți mai mult război de la păcatul cel trupesc». Iar eu îndată deșteptându-mă, m-am aflat că primisem această vătămare și acest fel de boală precum vedeți”.

Auzind aceasta judecătorii de la sfântul, s-au umilit și au judecat că este nevinovat păcatului. Iar pe femeia aceea au poruncit s-o muncească, ca să afle de la cine a fost îndemnată să clevetească de rău pe arhiereul lui Dumnezeu, cel nevinovat și curat. Și îndată au stat de față muncitorii ca să ia pe acea femeie spre muncire. Iar ea, văzând sabia trasă, locul pregătit și toiege cu ghimpi ascuțiți, s-a temut foarte și, mai înainte de a o munci, a spus adevărul, arătând pe nume pe toți cei ce au îndemnat-o și au năimit-o pe ea, spunând și aurul ce i se dăduse de îndemnătorii ei și în ce loc este pus în casa ei.

Atunci judecătorii au trimis slugi credincioase la casa ei, care mergând, au găsit aurul la locul acela, în care a spus ea și l-au adus la judecători. Și au hotărât judecătorii dreaptă judecată împotriva acelei femei și împotriva îndemnătorilor ei, ca să fie pedepsiți cu moartea.

Dar Prea Sfințitul Patriarh Metodie, fiind fără de răutate, credincios și adevărat următor al Domnului său, n-a lăsat să se facă aceea și i-a eliberat, nu numai de la moarte, ci și de la bătăile ce li se cuveneau, punând asupra lor numai această pedeapsă, ca în toate sărbătorile mari să meargă, cu rânduială și cu lumânări aprinse, de la biserica Vlaherna, a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, la biserica sobornicească a Sfintei Sofia și, stând lângă ușile bisericești, să-și primească anatema în urechile lor.

Atunci au tăcut gurile ereticești cele hulitoare, iar eresul luptătorilor de icoane din Constantinopol s-a pierdut până la sfârșit, cu darul lui Dumnezeu, cu rugăciunile și cu sârguința cea neadormită a plăcutului lui Dumnezeu Prea Sfințitul Patriarh Metodie, care pentru minciuna ce se scornise împotriva lui fără de vină, s-a arătat mai luminat și mai slăvit. Iar potrivnicilor nu li s-a dat aceea pe care David o cerea de la Dumnezeu, celor .ce i-au greșit, zicând: Umple fețele lor de ocară, și vor căuta numele Tău, Doamne, pentru că, orbindu-i răutatea și împietrindu-li-se inima, la cele dintâi fapte rele ale lor au adăugat alte răutăți mai mari.

Astfel mincinosul patriarh Ioan, căruia îi zicea Anie, fiind începător al acelei răutăți, a fost trimis la pocăință într-o mănăstire. Iar pe când era acolo, a văzut sfintele icoane ale Mântuitorului Hristos, ale Preacuratei Născătoare de Dumnezeu și ale sfinților îngeri, înnoite de cei dreptcredincioși, după stricarea care se făcuse de luptătorii împotriva icoanelor. Deci a poruncit diaconului său să le scoată ochii sfinților de pe sfintele icoane, iar diaconul a făcut după cum i s-a poruncit. Despre aceasta s-a înștiințat împărăteasa Teodora, care, .râvnind după Hristos Dumnezeu, a poruncit ca însuși acelui eretic patriarh mincinos să i se scoată ochii; dar, fiind rugată de oarecare cinstiți senatori, nu a mai poruncit să i se scoată ochii, ci să i se dea două sute de lovituri cu niște bice tari, celui ce era vrednic de nenumărate munci și morți; de vreme ce și el, la vremea stăpânirii sale de puțin timp, pe mulți i-a muncit până la moarte pentru dreapta credință; iar acum, fiind la pedeapsă, nu înceta a face batjocură la sfintele icoane.

Iar Prea Sfințitul Patriarh Metodie, după toate acele tulburări bisericești și după multele sale primejdii pe care le-a răbdat pentru sfintele icoane, a îndreptat ocârmuirea bisericească în liniște și în pace, împodobind scaunul patriarhiei Constantinopolului, cu chipul și cu viața sa, cea asemenea cu îngerii, păzind bine turma cea cuvântă­toare a oilor lui Hristos și săturându-o cu pășunea învățăturilor celor insuflate de Dumnezeu. El în toate zilele înmulțea cinstea sfintelor icoane, cinstind în icoane pe însăși fețele acelora care se închipuiesc prin zugrăvirea icoanelor. împreună cu cinstirea icoanelor, s-a sârguit să întărească în Constantinopol și aceea, ca să se dea iarăși cinstea vrednică cinstitelor moaște ale sfinților și plăcuților lui Dumnezeu; căci, pe vremea stăpânirii ereticești, împreună cu sfintele icoane erau necinstite și moaștele sfinților, fiind călcate cu picioarele, târâte pe ulițe cu batjocură, aruncate în noroi și în gunoi, și defăimate prin arderea focului sau prin înecare în apă. Și numai acelea s-au păstrat întregi, pe care mâinile dreptcredincioșilor s-au grăbit să le ascundă de la fața celor răucredincioși în sanurile pământului; încât atunci nici nu puteai să auzi de moaștele plăcuților lui Dumnezeu în Constantino-pol.

Deci Prea Sfințitul Metodie, arhiereul lui Hristos, s-a sârguit iarăși să îmbogățească Constantinopolul cu moaștele sfinților și să învețe pe poporul cel dreptcredincios la cinstirea cea cu vrednică datorie a lor. întâi au fost aduse cu cinste de la Heronis la Constantinopol moaștele Sfântului Teodor Studitul, care, după l8 ani ai mutării lui la Dumnezeu, erau întregi, fără de stricăciune. Apoi a adus de asemenea cu cinste în Constantinopol moaștele Prea Sfințitului Patriarh Nichifor, stăpânul său, la care a fost în rânduiala de apocrisiarh și de care a fost trimis la Roma. Despre aceasta s-a scris pe larg la l3 zile ale lunii martie.

Apoi și trupul său mult ostenit și mult chinuit, sfințit prin cură­ție, îl gătea întru moaște nestricăcioase Bisericii Constantinopolului, ca pe o vistierie de mult preț; pentru că se apropia acum de fericitul său sfârșit, pe care l-a văzut mai înainte și de care s-a înștiințat și din proorocia Cuviosului Ioanichie. Pentru că acela, precum mai înainte a spus despre vremea când va fi patriarh Sfântul Metodie, așa și după aceea a spus și când își va lua obștescul sfârșit. Căci amândoi fiind înainte-văzători în Sfântul Duh, unul altuia și-au știut mai înainte mutarea lor, precum se povestește aceasta în viața Cuviosului Ioanichie, astfel:

În al cincilea an al împărăției lui Mihail, părintele Metodie patriarhul, văzând mai înainte că se apropie ducerea la Domnul a lui Ioanichie, a mers la el cu clerul său, cerând cea mai de pe urmă binecuvântare și rugăciune. Iar Cuviosul Ioanichie, vorbind mult cu Sfântul Metodie și învățându-i dreapta credință pe cei ce veniseră cu el, i-a proorocit lui Metodie că și el, după sfârșitul lui, va trece fără zăbavă din această viață vremelnică în cea veșnică. Apoi, făcând rugăciune și sărutându-se unul pe altul cu sărutarea cea mai de pe urmă, s-au despărțit. Patriarhul s-a întors întru ale sale, iar Cuviosul părinte Ioanichie a rămas în chilia sa, rugându-se și pregătindu-se mai înainte de sfârșitul său. Iar a treia zi după plecarea patriarhului, Cuviosul și purtătorul de Dumnezeu Părintele nostru Ioanichie a trecut la Domnul în patru zile ale lunii noiembrie. Iar în a opta lună după moartea lui, Prea Sfințitul Patriarh Metodie s-a odihnit și el întru Domnul, în l4 zile ale lunii iunie. Astfel s-a împlinit proorocia Cuviosului Ioanichie, pe care a proorocit-o patriarhului, că, fără zăbavă, va trece și el din această viață vremelnică la cea veșnică.

Iar după ce Sfântul Metodie s-a mutat către Domnul, multă plângere și tânguire a fost pentru el în toată Biserica Constantino-polului, care s-a lipsit de un mare și luminător părinte ca acesta a toată lumea. Și i-au făcut lui îngropare cinstită, precum se cădea unui atât de mare arhiereu.

Și păstorind Sfântul Metodie Biserica lui Hristos patru ani și trei luni, a trecut la viața cea nelipsită cu anii, numărându-șe în ceata sfinților ierarhi, și a stat înaintea Arhiereului cel Mare, începătorul păstorilor, Cel ce a străbătut cerurile, Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel de toți sfinții slăvit, Căruia și de la noi, păcătoșii, să-I fie cinste și slavă, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

  MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 27 APRILIE 2024  ISTORIE PE ZILE: Evenimente, Nașteri EVENIMENTE 395 -  Împaratul Arcadius s-a căsătorit cu ...