5. /11 IUNIE 2022 - RELIGIE ORTODOXĂ

Sf Ap Bartolomeu și Barnaba; 

Sf Ier Luca, arhiepiscopul Crimeei 

(Sâmbăta morților; Moșii de vară)

Sf Ap Bartolomeu și Barnaba

Sf Ap Bartolomeu

Sfântul apostol, bucurându-se, pătimea pentru Hristos, Domnul său, și fiind spânzurat pe cruce cu capul în jos, nu înceta a propovădui cuvântul lui Dumnezeu; pentru că pe cei credincioși îi întărea în credință, iar pe cei necredincioși îi sfătuia să cunoască adevărul și să se întoarcă de la întunericul cel diavolesc la lumina lui Hristos.

Sfântul Apostol Bartolomeu a fost unul din cei doisprezece apostoli. După primirea limbilor în chip de foc ale Sfântului Duh, acestuia i-au căzut sorții ca, împreună cu Sfântul Apostol Filip, să meargă în Siria și în Asia de sus, pentru propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu. Deci au plecat amândoi în părțile acelea, uneori umblând împreună, alteori despărțindu-se prin cetăți și apoi iarăși întâlnindu-se; și întorceau cu învățăturile lor pe mulți oameni spre mântuire.

Deci într-o vreme, Sfântul Filip despărțindu-se de Sfântul Bartolomeu și ducându-se în părțile Asiei Mici spre a propovădui cuvântul lui Dumnezeu la popoarele sălbatice din Lidia și Misia, i-a poruncit DumnezeuSfântului Bartolomeu, care era prin alte cetăți, să meargă în ajutorullui Filip. Și întâlnindu-se ei, amândoi într-un gând sufereau ostenelile și relele pătimiri apostolești, precum scrie despre aceasta în pătimireaSfântului Apostol Filip, astfel:

Sfântul Apostol Bartolomeu a fost trimis de Dumnezeu în ajutorul lui Filip, căruia îi urma și sora lui, fecioara Mariamia, toți slujind la mântuirea oamenilor. Ei au trecut prin toate cetățile Lidiei și ale Misiei, binevestindu-le și suferind multe ispite și scârbe de la cei necredincioși, fiind bătuți, închiși în temnițe și loviți cu pietre. Dar păzindu-se vii întru toate acele ispite și bătăi, cu darul lui Dumnezeu, se sârguiau spre ostenelile ce le erau înainte întru bună- vestirea lui Hristos.

Și au ajuns și până în Asia la iubitul ucenic al lui Hristos, Ioan- Cuvântătorul de Dumnezeu, care propovăduia pe Hristos acolo și mângâindu-se cu dânsul prin duhovniceasca mângâiere, s-au dus în țara Frigiei. Și intrând în cetatea Ierapole a Frigiei, au propovăduit pe Hristos. Iar cetatea aceea era plină de idoli, cărora li se închina poporul cel orbit de diavoleasca înșelăciune. Și era acolo o viperă oarecare, pe care locuitorii Ierapolei o cinsteau ca pe o zeiță și o țineau închisă în capiștea cea zidită pentru dânsa, aducându-i multe feluri de jertfe spre hrană. Acel popor mai păzea cu cinste și alte târâtoare, balauri și vipere. Pentru aceea, Sfântul Filip cu însoțitorii săi mai întâi s-au înarmat prin rugăciune asupra acelei vipere. Atunci s-a întâmplat să fie cu dânșii și Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumne­zeu, care le-a ajutat și au biruit vipera, înjunghiind-o cu rugăciunea ca și cu o suliță; și au omorât-o, cu puterea lui Dumnezeu.

Iar Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu s-a despărțit degrabă de dânșii, lăsându-le lor cetatea Ierapolei, spre a propovădui într-însa cuvântul lui Dumnezeu; iar el s-a dus în alte cetăți pentru a propovădui bunăvestirea lumii. Iar Sfântul Filip cu Bartolomeu și cu Mariamia, rămânând în Ierapole, se sârguiau cu dinadinsul să izgonească de acolo întunericul închinării de idoli și să strălucească cunoștința adevărului ca o lumină mare, ostenindu-se ziua și noaptea în predicarea cuvântului, învățând pe cei înșelați, înțelepțind pe cei fără de minte și povățuind la calea dreptății pe cei rătăciți.

În cetatea aceea era un om, anume Stahie; iar acela era orb de 40 de ani. Deci Sfinții Apostoli i-au deschis cu rugăciunea ochii cei trupești, iar prin propovăduirea lui Hristos i-au luminat și ochii cei sufletești și, botezându-l pe el, petreceau în casa lui. Atunci a ieșit vestea prin toată cetatea, cum că Stahie cel orb s-a vindecat; și s-a adunat popor mult în casa lui. Și Sfinții Apostoli îi învățau credința în Iisus Hristos pe cei ce veneau. încă se mai aduceau acolo și mulți neputincioși, pe care îi tămăduiau pe toți prin rugăciune și izgoneau diavolii din oameni; de aceea, mulți au crezut în Hristos și s-au botezat de acești Sfinți Apostoli. Iar antipatul acelei cetăți avea o femeie, anume Nicanora, care, fiind mușcată de un șarpe, zăcea bolnavă, aproape moartă.

Și auzind ea de Sfinții Apostoli că sunt în casa lui Stahie și că tămăduiesc toate bolile cu cuvântul, a poruncit slugilor s-o ducă la dânșii, nefiind bărbatul ei acasă. Și a câștigat de la dânșii îndoită tămăduire, pentru că s-a vindecat și de mușcătura șarpelui și de diavoleasca vătămare de suflet, crezând în Hristos, prin învățătura lor. Deci, venind antipatul acasă, slugile lui i-au spus că femeia lui a învățat a crede în Hristos, de la niște oameni străini care locuiesc în casa lui Stahie.

Atunci antipatul, mâniindu-se foarte mult, a poruncit ca îndată să prindă pe apostoli, iar casa lui Stahie să o ardă; și s-a făcut după porunca lui. Și s-a strâns în Ierapole o mulțime mare de popor și, prinzând pe Sfinții Apostoli Bartolomeu, Filip și sora sa, Mariamia, îi târau pe uliță, bătându-i și batjocorindu-i; apoi i-au aruncat în temniță. După aceea antipatul a șezut la judecată, ca să cerceteze pe propovăduitorii lui Hristos.

Deci, adunându-se la dânsul toți slujitorii idolești și slujitorii viperei celei ucise, au făcut plângere împotriva Sfinților Apostoli, zicând: „Fă dreptate, antipate, pentru necinstea adusă zeilor noștri-: căci de când au intrat acești străini în cetatea noastră, au pustiit altarele marilor zei, pentru că poporul a uitat să aducă obișnuitele lor jertfe; încă au mai omorât și cinstita noastră zeiță viperă și toată cetatea s-a umplut de fărădelege; deci să nu lași să mai trăiască acești fermecători”.

Atunci antipatul a poruncit să dezbrace pe Sfântul Filip de îmbrăcăminte, crezând că poate vor fi farmece în îmbrăcămintea lui și, dezbrăcându-l, n-au găsit nimic; asemenea și pe Bartolomeu l-au dezbrăcat. Iar când se apropiarăde Mariamia, vrând să o dezbrace și pe ea și să-i dezgolească feciorescul ei trup, atunci deodată s-a schimbat înaintea ochilor lor și s-a făcut ca o văpaie de foc, iar păgânii, înspăimântându-se, au fugit din fața ei. După aceea ighemonul a osândit pe Sfinții Apostoli la răstignire.

Deci mai întâi găurindu-i călcâiele Sfântului Apostol Filip, l-au legat cu o funie și, spânzurându-l de un lemn în preajma ușii capiștei viperei, l-au răstignit cu capul în jos, batjocorindu-l și lovindu-l cu pietre. După aceea l-au răstignit și pe Sfântul Bartolomeu lângă pereții capiștei și îndată s-a făcut mare cutremur, încât pământul, deschizându-se, a înghițit pe antipat și pe toți slujitorii viperei, împreună cu mulțime de popor necredincios. Văzând aceasta, s-au înfricoșat toți credincioșii și necredincioșii și au strigat către Sfinții Apostoli ca să-i miluiască și să roage pe Unul Adevăratul Dumnezeu pentru ei, ca să nu-i înghită pământul de vii. Și îndată grăbindu-se, au dezlegat pe Bartolomeu, iar pe Filip n-au putut să-l dezlege îndată, că era spânzurat sus.

Dar astfel a fost bună voirea lui Dumnezeu, ca prin acest fel de pătimire și moarte să treacă apostolul Lui de la pământ la cer, spre care și picioarele lui erau întoarse. Astfel fiind spânzurat, Sfântul Filip se ruga lui Dumnezeu pentru vrăjmașii săi, ca să le ierte toate greșelile și să le lumineze ochii minții lor, ca să cunoască și să vadă adevărul. Iar Domnul s-a plecat spre rugăciunea lui și îndată a poruncit pământului de a scos vii pe toți pe care îi înghițise, numai antipatul și cu slujitorii viperei au rămas în adânc. Iar ceilalți au mărturisit cu mare glas și au preamărit puterea lui Hristos, dorind să fie botezați.

Și pe când ei voiau să ia de pe lemn pe Sfântul Filip, el și-a dat sfântul său suflet în mâinile lui Hristos, deci l-au pogorât mort. Iar Mariamia, sora lui, care prin curăție și-a păzit fecioria, privind la pătimirea și la moartea fratelui său, Sfântul Filip, l-a cuprins cu dragoste și l-a sărutat, veselindu-se de el cu duhul, că bine și-a săvârșit alergarea sa. Iar Bartolomeu a botezat pe toți cei ce crezuseră în Hristos, rânduindu-le episcop pe Stahie. După aceea au îngropat cu cinste trupul Sfântului Filip, iar în locul unde a curs sângele lui, a crescut viță de vie după, trei zile, în semn că Sfântul Apostol Filip, după vărsarea sângelui său pentru Hristos, acum se îndulcește de bucuria cea veșnică, împreună cu Domnul său în împărăția cerului.

Iar Sfântul Apostol Bartolomeu și fericita fecioară Mariamia au mai zăbovit câteva zile în Ierapole după îngroparea Sfântului Filip și, întărind bine în credință biserica cea nou adunată, s-au despărțit, pornind fiecare în calea sa. Sfânta Mariamia s-a dus în Licaonia, unde s-a și mutat către Domnul, iar Sfântul Bartolomeu s-a dus în părțile Indiei și a zăbovit acolo, ostenindu-se multă vreme, umblând și propovăduind cuvântul Domnului prin cetăți și sate și tămăduind pe cei neputincioși cu numele lui Hristos. Apoi, luminând pe mulți și facându-le biserici, le-a dat Evanghelia Sfântului Matei ce o purta la sine, tălmăcind-o în limba lor. încă a lăsat la ei și pe cea în limba evreiască, care, după o sută de ani și mai mult, a fost adusă în Alexandria de Pantin, filosoful creștin.

Iar după ce a ieșit din India, Sfântul Bartolomeu s-a dus în Armenia cea mare. Și mergând el acolo, idolii și mai ales diavolii care locuiau în idoli au tăcut, zicând cu mare glas acest din urmă cuvânt, că „Bartolomeu îi izgonește și-i muncește pe ei”. Și se izgoneau duhurile cele necurate nu numai din idoli, dar și din oameni prin venirea Sfântului Apostol Bartolomeu; pentru aceea, mulți credeau în Hristos. în țara aceea era un împărat cu numele Polimie, care avea o fată îndrăcită, iar diavolul striga prin gura ei: „O, Vartolomee, și de aici ne izgonești pe noi?”. Iar împăratul auzind aceasta, a poruncit să fie căutat Bartolomeu cu dinadinsul.

Iar apostolul lui Hristos, ducându-se la acea fată îndrăcită, îndată a fugit diavolul dintr-însa, iar fata împăratului s-a făcut să­nătoasă. După aceasta, vrând împăratul să mulțumească sfântului, i-a trimis cămile încărcate cu daruri: cu aur, cu argint, cu mărgăritare și cu alte lucruri prețioase. Iar el, fiind sărac cu duhul și neavând trebuință de nimic, le-a trimis înapoi la împărat, zicându-i: „Eu nu fac neguțătorie cu aceste lucruri, ci caut suflete omenești, pe care, de le voi dobândi, le voi duce la cer și atunci mă voi arăta înaintea Domnului meu că sunt mare neguțător”. Și umilindu-se împăratul de cuvintele lui, a crezut în Hristos cu toată casa sa și au fost botezați de mâinile sfântului apostol atât împăratul Polimie, cât și împărăteasa, fiica lui cea tămăduită și mulți din boieri și popor fără număr; căci mai mult de zece cetăți, căutând la împărat, au primit Sfântul Botez.

Aceasta văzând slujitorii idolești, s-au mâniat asupra sfântului apostol, socotind de rău aceea pentru ei; căci idolii lor se sfărâmau, închinarea de idoli cu totul se pierdea și jertfele din care ei se hrăneau nu se mai făceau. Deci, apropiindu-se de Astiagis fratele împăra­tului, l-au îndemnat să-l piardă pe Bartolomeu și să răzbune nedreptatea ce s-a făcut idolilor lor.

Deci acela, găsind vreme potrivită, a prins pe sfântul apostol și l-a muncit în cetatea Albana din Armenia cea mare; apoi l-a răstignit pe cruce cu capul în jos. Iar sfântul apostol, bucurându-se, pătimea pentru Hristos, Domnul său, și fiind spânzurat pe cruce cu capul în jos, nu înceta a propovădui cuvântul lui Dumnezeu; pentru că pe cei credincioși îi întărea în credință, iar pe cei necredincioși îi sfătuia să cunoască adevărul și să se întoarcă de la întunericul cel diavolesc la lumina lui Hristos. Iar muncitorul, nesuferind aceste cuvinte, a poruncit să jupoaie pielea de pe el; dar sfântul răbda și într-această muncă ca într-un trup străin, neîncetat binecuvântând și proslăvind pe Dumnezeu. In sfârșit, muncitorul a poruncit ca odată cu pielea să-i taie și capul. Atunci a tăcut gura cea de Dumnezeu grăitoare, luându-se capul de la trup, care singur a rămas spânzurat pe cruce, cu picioarele spre cer, însemnând cu adevărat mergerea apostolului spre cele de sus.

Astfel s-a sfârșit Sfântul Bartolomeu, Apostolul lui Hristos, trecând după acele multe dureri și osteneli la odihna cea fără de dureri, întru bucuria Domnului său. Iar credincioșii, care au fost de față la sfârșitul lui, au luat cinstitul lui trup de pe cruce, împreună cu capul, și le-au pus într-o raclă de plumb, așezându-le în aceeași cetate Albana din Armenia mare. Iar de la sfintele lui moaște se dădeau bolnavilor tămăduiri cu minune; pentru aceasta, mulți necredincioși s-au apropiat de Biserica lui Hristos.

Iar după multă vreme, prigonitorii din părțile acelea, cei întunecați cu îndrăcirea idolească, auzind și văzând minunile ce se făceau de moaștele Sfântului Bartolomeu, nevrând să cunoască puterile lui Dumnezeu, au luat sfintele moaște cu racla cea de plumb și le-au aruncat în mare. Dar o, minune! Racla cea de plumb a plutit ușoară ca o luntre pe apă, sosind la insula Lipar. Și s-a făcut descoperire lui Agaton, episcopul cetății Liparului, despre moaștele apostolești care au fost aduse de ape. Și ducându-se episcopul cu clerul și cu tot poporul la malul mării și găsind moaștele, s-au minunat cu toții cum racla cea de plumb și cu moaștele nu s-au afundat în apă, ci, mai ușoară decât o luntre, a călătorit pe mare o cale atât de lungă până la dânșii. Pentru aceasta au preamărit pe Dumnezeu și au luat racla cu moaștele și au pus-o în biserica lor cu bucurie și cu cântări de psalmi.

Dar nu se cuvine a trece cu tăcerea și aceasta despre Sfântul Bartolomeu, care se scrie în viața Cuviosului Iosif, scriitorul de cântări. Acest cuvios, câștigând o părticică din moaștele Sfântului Apostol Bartolomeu, a adus-o în locașul său care era aproape de Constantinopol. El a zidit o biserică osebită în numele apostolului și partea aceea din moaștele lui a pus-o într-însa cu cinste; și adeseori se învrednicea a-l vedea pe sfântul apostol în vedenia visului, pentru că avea către dânsul mare dragoste și credință. Și dorea să împodobească cu cântări de laude praznicul acestui sfânt apostol, dar nu îndrăznea, ci se îndoia dacă-i va fi plăcut lui acel lucru sau nu.

De aceea se ruga cu dinadinsul lui Dumnezeu și apostolului, ca să i se dea lui pentru aceasta încredințare și să i se dăruiască înțelepciune de sus, ca să poată scrie stihurile cântării. Și rugându-se pentru aceasta patruzeci de zile cu post și cu lacrimi, și apropiindu-se ziua pomenirii apostolului, a văzut la Vecernia praznicului pe Sfântul Apostol Bartolomeu arătându-i-se în altar, îmbrăcat în haine albe, și ridicând perdeaua altarului, l-a chemat la dânsul. Iar Iosif apropiin­du-se de sfântul apostol, acela a luat cartea Sfintei Evanghelii de pe dumnezeiasca Masă și a pus-o pe pieptul lui Iosif, zicându-i: „Să te binecuvinteze dreapta Atotputernicului Dumnezeu și să izvorască din limba ta apele cereștii înțelepciuni. Inima ta să fie scaun al Sfântului Duh, iar cântările tale să îndulcească toată lumea!”. Zicându-i aceasta, Sfântul Apostol Bartolomeu s-a făcut nevăzut. Iar Cuviosul Iosif, umplându-se de negrăită bucurie și simțind în sine darul înțelepciunii, s-a întins cu totul spre mulțumire.

Deci, din acel ceas, a început a scrie cântările bisericești și pesnele canoanelor, prin care a împodobit nu numai prăznuirea Sfântului Apostol Bartolomeu, dar și pe ale multor sfinți; iar mai ales pe a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu a cinstit-o cu multe canoane, asemenea și pe a Sfântului Ierarh Nicolae, umplând Sfânta Biserică de frumoase cântări, de unde a câștigat și numirea de „scriitor de cântări”. Iar noi pentru toate acestea slăvim pe Hristos Mântuitorul nostru Cel împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh slăvit în veci de toată făptura. Amin.

Notă. Unii îl socotesc pe acest Sfânt Bartolomeu că este Natanail, pe care Filip l-a adus la Hristos, ca și cum Natanail ar fi fost unul și același cu Bartolomeu - Natanail cu numele, dar cu porecla sau cum s-ar zice, după tatăl său, i se zicea Bartolomeu, adică fiul lui Tolomeu; pentru că cuvântul „var” în limba evreiască se tâlcuiește „fiu”, precum și Hristos a zis către Sfântul Apostol Petru:Fericit ești, Simon var Iona, adică fiul lui Iona. Tot astfel, un orb din Ierihon se numea Vartimeu, adică fiul lui Timeu. Așa și acest sfânt apostol, ca și cum după tată se numea Bartolomeu, fiul lui Tolomeu, pentru că acest nume Tolomeu era vechi la evrei și mai des, precum este arătat în Scriptura Legii Vechi la Isus al lui Navi, în capitolul 15, stihul 14 și în Cartea a Il-a a împăraților în capitolul 3, stihul 3. Iar ei socotesc că numele cel adevărat al lui Bartolomeu ar fi fost Natanail, pentru că nu se află în nici o parte a Evangheliei chemarea lui Bartolomeu la apostolie, decât numai în locul lui Natanail. Apoi, cei trei Sfinți Evangheliști Matei, Marcu și Luca, care pomenesc pe Bartolomeu, nu îl pomenesc pe Natanail; iar Sfântul Ioan Evanghelistul, pomenind pe Natanail, nu îl pomenește pe Bartolomeu, și spune că Natanail este prieten al apostolilor la vânarea peștilor, când L-a văzut pe Iisus Hristos după înviere, pentru că zice: Erau împreună Simon Petru, Toma, Natanail, fiii lui Zevedeu și ceilalți.

Iar alții nu se învoiesc la aceasta, precum și Prologul pe luna lui mai, în 10 zile, spune că Simon Zilotul este Natanail, iar alții socotesc că Natanail este unul din cei șaptezeci de ucenici ai lui Hristos.

Despre cetatea Alban, unde a pătimit Sfântul Bartolomeu, să nu creadă cineva că este țara Albaniei, pentru că una este țara Albaniei în Europa și alta cetatea Alban în Armenia cea mare, care este în Asia. încă mai sunt și prin alte părți cetăți cu același nume.

Sf Ap Barnaba

Sfântul Apostol Barnaba a fost unul din cei șaptezeci de apostoli. Numele lui mai înainte de apostolie a fost Iosif, iar după aceea s-a numit Barnaba, după cum ne va arăta cuvântul ce urmează.

Sfântul Apostol Barnaba a fost unul din cei șaptezeci de apostoli. Numele lui mai înainte de apostolie a fost Iosif, iar după aceea s-a numit Barnaba, după cum ne va arăta cuvântul ce urmează.

Apostolul Barnaba s-a născut în insula Cipru din părinți leviți de neam evreiesc, din care seminție erau și cei mai dinainte mari prooroci ai lui Dumnezeu - Moise, Aaron și Samuil. Strămoșii lui Barnaba au trecut în Cipru din pricina războaielor care au fost în Palestina. Părinții lui erau foarte bogați; ei aveau un sat al lor aproape de Ierusalim, îndestulat nu numai cu sadurile și rodurile cele pământești, dar înfrumusețat și cu zidiri alese, pentru că acolo își aveau ei casa lor. Pentru că din acea vreme, în care Sfântul Prooroc Isaia a scris: Fericit este cel ce are seminția în Sion și casa sa în Ierusalim, evreii neștiind duhovniceasca putere a acelor cuvinte, cei ce locuiau prin țări depărtate se sârguiau să-și aibă casele în Ierusalim; pentru aceea și părinții lui Barnaba își aveau casa și moșia lângă Ierusalim.

Iar după ce au născut pe acesta, despre care ne este cuvântul, l-au numit Iosif și l-au dat la învățătura cărții. Apoi, ajungând el la vârsta desăvârșită, l-au trimis în Ierusalim la slăvitul Gamaliel, dascăl renumit pe acele vremuri, ca să deprindă desăvârșit înțelegerea cărților evreiești și toată legea lui Dumnezeu. Și era acolo un ucenic împreună cu Iosif, cu numele Saul, de o vârstă cu el, care mai pe urmă s-a numit Pavel; și amândoi învățau la același dascăl, Gamaliel, și sporeau în înțelegere, în înțelepciunea Scripturii și în fapte bune. în toate zilele, dimineața și seara, Iosif mergea la biserica lui Solomon și se ruga cu dinadinsul lui Dumnezeu; și își petrecea zilele tinereților sale în postiri și în mare înfrânare. Și păzind cu dinadinsul întreaga înțelepciune a fecioriei sale, fugea de însoțirea cu tinerii cei fără de rânduială și nu voia nici a auzi cuvintele acelea cu care s-au obișnuit mințile lor a se îndărătnici cu înlesnire, ci totdeauna lua aminte de sine, învățându-se în legea Domnului ziua și noaptea.

În acea vreme, Domnul nostru Iisus Hristos, după treizeci de ani ai întrupării Sale, începând a Se arăta lumii, a mers de la Galileea la Ierusalim. Și învăța în biserică și făcea minuni, încât toți se minunau de el și se adunau ca să-i vadă sfânta Lui față și să audă dumnezeieștile Lui cuvinte, care erau mai dulci decât mierea și fagurele. Iar tânărul Iosif, văzându-L pe Hristos și auzind învățăturile care ieșeau din gura Lui preasfântă, se umilea cu inima și se mira de minunile ce se făceau de El; pentru că a văzut cum a tămăduit Iisus cu cuvântul pe cel slăbănog la scăldătoarea Siloamului, apoi, văzând și alte lucruri minunate ale lui Hristos, s-a aprins cu dragostea inimii de El, și, apropiindu-se, s-a aruncat la picioarele Mântuitorului, rugându-L să-l binecuvânteze și să-l primească la sine în ucenicie. Iar Domnul, Cel ce vede tainele inimilor omenești, văzând într-însul inima care se aprinsese către dragostea cea dumnezeiască, l-a binecuvântat cu dragoste și nu l-a oprit a-i urma Lui. Iar el a alergat mai întâi la casa mătușii sale cu numele Maria, care era maica lui Ioan, care mai în urmă s-a numit Marcu, și a zis către ea: „Vino și vezi pe Cel ce părinții noștri au dorit să-L vadă; căci iată un oarecare prooroc, Iisus din Nazaretul Galileii, învață în biserică și face multeminuni; și mulți îl socotesc că este Mesia cel așteptat!" Auzind acestea acea femeie, îndată lăsând toate, a mers cu sârguință la biserică și, văzând pe Iisus Hristos, a căzut la picioarele Lui, rugându-se și zicând: „Doamne, de am aflat dar înaintea Ta, vino în casa roabei Tale și prin intrarea Ta binecuvintează pe casnicii mei!"

Iar Domnul Hristos, văzând credința acelei femei, a mers în casa ei și a binecuvântat-o pe ea și pe toți cei ce erau în casa ei. Și a fost ospătat de dânsa cu cinste, deoarece cu multă bucurie și cu cucernicie a primit acea femeie pe Stăpânul nostru. Dintr-acea vreme, ori de câte ori Domnul mergea la Ierusalim, totdeauna găzduia cu ucenicii Săi în casa Măriei. Iar când Domnul S-a întors de la Ierusalim în Galileea, a mers în urma Lui și Iosif cu ceilalți ucenici. Și când Domnul a voit să-i trimită pe cei doisprezece apostoli ai Săi spre propovăduire cătreoile cele pierdute ale casei lui Israel, și a văzut că aceia sunt puțini, precum le-a și zis, căsecerișul este mult, iar lucrătorii puțini, atunci Domnul a ales și alți șaptezeci de ucenici, ca să-i trimită câte doi înaintea feței Sale, în toată cetatea și locul.

Deci între acei șaptezeci din început a fost rânduit și acest sfânt Iosif și a fost numit Barnaba de Sfinții Apostoli, adică "fiul mângâierii", căci era îndestulat, ca, prin propovăduirea lui Mesia cel venit în lume, să mângâie popoarele care așteptau cu multă dorire venirea lui Mesia. Pentru că, precum fiii lui Zevedei au fost numiți "fiii tunetului", fiindcă aveau să tune ca tunetul propovăduirea Evangheliei în partea cea de sub cer, tot astfel și Iosif s-a numit "fiu al mângâierii", fiindcă ostenelile lui apostolești aveau să aducă multă bucurie aleșilor lui Dumnezeu. Așa socotește și Sfântul Ioan Gură de Aur despre numirea lui, zicând: „Mi se pare că din fapta cea bună și-a luat numele, cârcel ce era îndestulat și ales la aceasta".

Iar după înălțarea Domnului la cer, Sfinții Apostoli aveau viață de obște în Ierusalim, precum se scrie în faptele lor:La poporul care crezuse era un suflet și o inimă, și nici unul nu zicea că ceva din averile sale este al său, ci toate erau de obște. Și câți erau stăpâni ai satelor și ai caselor, vânzându-le, aduceau prețul celor vândute și le puneau la picioarele Apostolilor. Atunci și Sfântul Iosif cel numit de apostoli Barnaba, vânzând satul cel pomenit mai sus, care era aproape de Ierusalim și care rămăsese moștenire de la părinții lui, a adus prețul și l-a pus înaintea picioarelor Apostolilor, neoprindu-și nimic; pentru că dorea să se îmbogățească în Dumnezeu întru Care s-a și îmbogățit, precum se mărturisește despre el: „Iosif era bărbat bun și plin de Duhul Sfânt și de credință. Lui i se întâmpla adeseori de se vedea cu Saul și se întreba cu el din Sfânta Scriptură pentru Domnul Hristos, dorind să-l aducă la sfânta credință; dar Saul, fiind foarte râvnitor al obiceiurilor părintești, batjocorea pe Sfântul Barnaba, ca pe un înșelat, și grăia hule împotriva lui Hristos, numindu-L fiu de teslar și neînvățat, și omorât cu osândă de moarte...

Iar după ce evreii au omorât pe Sfântul și întâiul Mucenic Ștefan, Saul a început a prigoni Biserica și, intrând în casele credincioșilor și prinzând pe bărbați și pe femei, îi arunca în temniță. Atunci Sfântul Barnaba plângea pentru el și se ruga lui Dupinezeu, întinzându-și curatele lui mâini, ca să se lumineze ochii sufletești ai lui Saul și să cunoască adevărul, pentru că dorea să-l aibă în credința creștinească pe acel prieten al său, pe care îl avusese tovarăș la învățătura lui Gamaliel.

Și nu au fost în zadar rugăciunile și lacrimile Sfântului Barnaba, căci, venind vremea dumnezeieștii milostiviri, Saul s-a întors la Hristos, chemat fiind de glasul Domnului, când mergea la Damasc. Astfel lupul s-a prefăcut în oaie și hulitorul lui Hristos a început a preamări numele Lui. Și cel ce odinioară a fost prigonitor, s-a făcut apărătorul Bisericii; pentru că, după primirea Sfântului Botez, îndată s-a dus la adunarea evreiască și propovăduia pe Iisus, că Acela este Fiul lui Dumnezeu, biruind în cuvânt pe jidovii care locuiau în Damasc. Iar când s-a întors în Ierusalim și încerca să se lipească de ucenicii lui Hristos, toți se temeau de el, necrezând că și el este ucenic al lui Hristos. Atunci Sfântul Barnaba, întâmpinându-l, i-a zis: „O, Saule până când vei fi hulitorul marelui nume al lui Iisus Hristos și prigonitorul credincioșilor Lui robi? Până când te împotrivești înfricoșatei taine, pe care proorocii de demult au vestit-o și în vremurile de acum s-a împlinit pentru mântuirea noastră?"

Atunci Saul a căzut cu lacrimi la picioarele lui, zicând: „O, Barnaba, învățătorule al dreptății, iartă-mă pe mine că acum m-am încredințat că toate cele grăite mie de tine pentru Hristos sunt adevărate. Deci Cel pe Care mai înainte hulindu-L, îl numeam fiu de teslar, acum îl mărturisesc că este Fiul lui Dumnezeu cel Unul Născut, Cel de o ființă cu Tatăl și fără de început, Care, fiind raza slavei Tatălui și chipul ipostasului Lui, în aceste mai de pe urmă zile S-a smerit pe Sine, luând chip de rob; S-a făcut om desăvârșit din Preasfânta Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu; și pătimind cruce și moarte de voie, a înviat din morți a treia zi și S-a arătat vouă, apostolilor Săi, apoi S-a înălțat la cer și șade de-a dreapta Tatălui și iarăși va să vie cu slavă să judece viii și morții, și împărăția Lui nu va avea sfârșit".

Niște cuvinte ca acestea auzindu-le Sfântul Barnaba de la cel ce odinioară se făcuse hulitor și prigonitor, s-a minunat și a lăcrimat de bucurie; deci, cuprinzându-l pe el, l-a sărutat și i-a zis: „O, Saule, cine te-a învățat pe tine să grăiești niște cuvinte ca acestea insuflate de Dumnezeu? Cine te-a sfătuit pe tine să-L mărturisești pe Iisus Nazarineanul că este Fiul lui Dumnezeu? De unde ai învățat atât de desăvârșit cunoștința dogmelor cerești?"

Atunci Saul, umplându-se de lacrimi din zdrobirea inimii, a zis: „Singur Domnul Iisus Hristos, pe Care eu păcătosul L-am gonit și hulit, Acela m-a învățat toate acestea, căci și mie mi S-a arătat ca unui lepădat; de al Cărui glas dumnezeiesc am urechile pline, pentru că, strălucind peste mine o lumină cerească, după ce am căzut la pământ de frică, a venit la mine un glas și mi-a zis:Saule, Saule, de ce Mă prigonești? Iar eu, tremurând și înspăimântându-mă, am zis: Cine ești, Doamne? Iar El mi-a răspuns cu blândețe și cu milostivire: Eu sunt Iisus, pe care tu îl prigonești. Atunci m-am minunat de îndelunga Lui răbdare și, rugându-mă, am zis:Doamne, ce voiești să fac? Iar El m-a învățat pe mine toate acestea pe care ți le-am spus ție".

Deci Sfântul Barnaba, luând pe Saul de mână, l-a dus la Apostoli, grăindu-le: „Iată cel ce ne-a prigonit pe noi, acum este al nostru; cel ce se împotrivea nouă, acum ascultă de Domnul nostru; și cel ce ne era nouă vrăjmaș, acum ne este prieten și împreună lucrător în via lui Hristos. Iată, vi-l pun vouă de față pe acest blând mielușel, care a fost fiară cumplită!" După aceea Saul a spus apostolilor cum a văzut pe Domnul pe cale, cum a vorbit cu Dânsul și cum a luat îndrăzneală în Damasc întru numele lui Iisus.

Iar apostolii auzind acestea, s-au minunat și s-au bucurat, slăvind pe Dumnezeu. După aceea Saul era împreună cu dânșii, intrând și ieșind în Ierusalim și, îndrăznind în numele Domnului Iisus, biruia pe iudei și pe elini. Iar aceia se minunau de dânsul - cum cel care nu demult izgonea pe cei ce chemau numele lui Hristos, singur acum propovăduiește pe Iisus - și căutau să-l ucidă pe el. Deci frații, înțelegând aceasta, l-au luat de la Ierusalim la Cezareea și l-au dus în Tars, patria lui, ca acolo să propovăduiască pe Hristos.

În acea vreme, în Antiohia Siriei, cetatea cea mare și slăvită, a început a se răspândi sfânta credință întru Domnul nostru Iisus Hristos; pentru că după ce a fost ucis Sfântul întâiul Mucenic Ștefan, din acea zi era mare prigoană asupra Bisericii Ierusalimului, încât toți credincioșii s-au risipit prin părțile Iudeei și ale Samariei, afară de apostoli. Atunci oarecare din cei ce fugiseră au trecut până în Fenicia, în Cipru și în Antiohia, grăind cuvântul mântuirii mai întâi numai la iudei, iar după aceea și la elini au început a bine vesti pe Domnul Iisus Hristos. Și era mâna Domnului cu dânșii și mulți crezând cuvântul lor, s-au întors către Domnul. Și auzindu-se aceasta în Biserica Ierusalimului, Sfinții Apostoli au trimis în Antiohia Siriei pe Sfântul Barnaba, ca să vadă pe cei ce erau acolo și să întărească pe cei ce crezuseră de curând.

Iar el ducându-se acolo și văzând darul lui Dumnezeu, s-a bucurat și i-a mângâiat pe toți cu cuvântul Domnului, întărindu-i pe dânșii ca să petreacă nedepărtați de Domnul. Și propovăduind Sfântul Barnaba acolo din destul, a adus mult popor la cunoștința lui Dumnezeu. Deci, văzând Sfântul Barnaba că ucenicii în toate zilele se înmulțeau, iar dascăli erau puțini și secerișul cel mult nu avea mulți lucrători, a lăsat un timp Antiohia și s-a dus în Tars, ca să caute pe prietenul său Saul. Și găsindu-l, l-a adus pe el în Antiohia, unde se osteneau amândoi la întoarcerea sufletelor omenești către Hristos Dumnezeu, aducând pe iudei și pe elini întru încredințare. Și au pe­trecut în Antiohia în acea vreme un an întreg, adunându-se în biserică și învățând pe popor; și acolo mai întâi i-au numit creștini pe ucenici.

Iar după ce s-a împlinit un an de ședere în Antiohia, s-au învoit ei să se întoarcă la Ierusalim, ca să spună Sfinților Apostoli despre cele ce a lucrat darul lui Dumnezeu în Antiohia. Atunci antiohienii au voit ca fiecare dintr-înșii să trimită fraților săraci și scăpătați ce petreceau în Iudeea câte ceva din cele ce aveau, deoarece era atunci acolo foamete mare, după proorocia Sfântului Agav, care era și el unul din cei șaptezeci de apostoli. Deci credincioșii cei ce erau în Antiohia, adunând multă milostenie, au trimis-o la bătrâni prin mâna lui Barnaba și Saul. Și venind în Ierusalim Sfinții Apostoli Barnaba și Saul, care mai târziu s-a numit Pavel, s-a veselit foarte mult Biserica, înștiințând-o ei de credincioșii cei ce se înmulțiseră în Antiohia, și aducând multă milostenie de la dânșii.

Apoi deodată s-a făcut multă tulburare Bisericii Ierusalimului, pentru că în acea vreme împăratul Irod a pus mâinile ca să facă rău unora ce erau din Biserică, omorând cu sabia pe Iacov al lui Zevedeu, fratele lui Ioan. Și văzând că această faptă este plăcută jidovilor, s-a silit a prinde și pe Petru și l-a băgat în temniță, de unde Sfântul Petru a fost scos de înger. Deci până ce s-a potolit această tulburare bisericească pornită în Ierusalim de către prigonitori, Barnaba și Saul au stat ascunși în casa Măriei, mătușa lui Barnaba cea mai sus zisă, unde a venit și Sfântul Petru, după ce a fost scos noaptea de sfântul înger.

După aceea, Barnaba și Saul sfârșindu-și slujba în Ierusalim, s-au întors iarăși în Antiohia, luând cu dânșii și pe fiul Măriei, care se numea Ioan, și căruia, mai pe urmă, i s-a zis Marcu. Și petrecând ei în Antiohia o vreme în post, în rugăciuni, în slujbele Sfintei Liturghii și în propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, a voit Duhul Sfânt să-i trimită pe dânșii la neamuri pentru propovăduire și a zis Duhul Sfânt către Biserica ce era în Antiohia, a proorocilor și învă­țătorilor: „Deosebiți Mie pe Barnaba și pe Saul la lucrarea la care i-am chemat pe dânșii". Atunci, postind, rugându-se și punându-și mâinile pe dânșii, i-au trimis pe ei.

Iar ei s-au pogorât mai întâi în Seleucia, apoi au plecat cu corabia spre Cipru, iar de acolo s-au dus în Salamina și, pretutindeni străbătând, propovăduiau cuvântul lui Dumnezeu, având lângă ei ca slujitor pe Ioan, fiul Măriei, supranumit Marcu. Și străbătând ei insula până la Pafos, au găsit pe un oarecare iudeu vrăjitor și prooroc mincinos, cu numele Elimas, șezând lângă antipatul Serghie, bărbat înțelept.

Deci pe antipat l-au luminat cu lumina sfintei credințe, iar pe vrăjitorul Elimas, care se împotrivea lor, l-au orbit cu cuvântul. Și plecând ei de la Pafos, s-au dus la Perga Pamfiliei; iar sluga lor Ioan, care se numea și Marcu, văzându-i că se dau la multe pătimiri rele pentru propovăduirea lui Hristos și nu se înfricoșau de întâmplările cele de moarte, s-a temut a mai merge la dânșii, fiind tânăr, și s-a despărțit de ei, întorcându-se la Ierusalim la maica sa.

Iar Barnaba și Saul, trecând Perga, au venit în Antiohia Pisidiei, care este alta decât Antiohia cea mare a Siriei. De acolo fiind izgoniți, au scuturat praful de pe picioare asupra acelora și s-au dus în Iconia, unde iudeii și păgânii au voit să-i ucidă cu pietre. Dar ei, aflând de aceasta, au fugit în cetățile Licaoniei, în Listra și Derbe și în cele de primprejurul lor. Și acolo binevestind, au ridicat în picioare și au făcut sănătos pe un bărbat șchiop, care era așa din pântecele maicii sale și care niciodată nu umblase. Atunci poporul socotind că sunt zei, voia să le aducă jertfe și numea pe Barnaba Die, iar pe Pavel, Hermes; și abia au potolit Sfinții Apostoli poporul să nu le jertfească ca unor zei. După aceea același popor îndemnat de iudei s-a sculat asupra lor și, bătând pe Pavel cu pietre, l-au scos afară din cetate, crezând că a murit; iar el s-a sculat, a intrat în cetate și a doua zi a plecat la Derbe împreună cu Barnaba.

Și propovăduind și învățând pe mulți în cetatea aceea, s-au întors înapoi în Antiohia Pisidiei, mergând pe aceeași cale. Deci pretutindeni în cale întăreau sufletele ucenicilor, rugându-i să petreacă în credință și încredintându-i că multe suferințe ni se cade nouă a răbda pentru a intra în împărăția lui Dumnezeu. Și le-au hirotonisit preofi pe la toate bisericile și, rugându-se cu post, i-au lăsat în seama Domnului în care crezuseră. Apoi, mergând în Perga și propovăduind acolo cuvântul Domnului, s-au pogorât în Atalia și de acolo s-au dus cu corabia în Antiohia Siriei, de unde au fost trimiși de Duhul Sfânt să propovăduiască cuvântul Domnului la neamuri. Și ajungând ei în cetate și adunând credincioșii, le-au spus câte a făcut Dumnezeu cu dânșii, și cum pe mulți din neamuri i-au adus la Hristos. Și au petrecut multă vreme în Antiohia.

După aceasta s-a făcut ceartă pentru tăierea împrejur, între evrei și între păgânii care crezuseră. Pentru că unii iudei venind, învățau pe frați că dacă nu se vor tăia împrejur, după obiceiul lui Moise, nu se vor putea mântui; iar păgânii care crezuseră, socoteau cu greu pentru ei acea tăiere împrejur. Deci Barnaba și Pavel se împotriveau iudeilor și apărau pe păgâni de tăierea împrejur, dar de vreme ce nu înceta pentru aceasta a se face ceartă și multă cercare, de aceea a fost de trebuință Sfinților Apostoli Vamava și Pavel să fie trimiși de Biserica Antiohiei în Ierusalim la Apostoli și la bătrâni, ca să-i întrebe despre tăierea împrejur. încă mai era trebuință să-i înștiințeze și despre aceasta, că Dumnezeu a deschis neamurilor ușa credinței. Deci, fiind trimiși de Biserică la Ierusalim, au trecut prin Fenicia și prin Samaria, spunându-le de întoarcerea neamurilor și făcând bucurie mare tuturor fraților.

Și ajungând ei la Ierusalim, au fost primiți cu dragoste de Biserica de acolo, de Sfinții Apostoli și de bătrâni; și toți ascultau cu plăcere cele ce le spuneau Barnaba și Pavel și câte semne și minuni a făcut Dumnezeu printr-înșii întru neamuri. Iar despre tăierea împre­jur, Sfinții Apostoli, cercetând și sfătuindu-se sobornicește, au întărit ca să o depărteze cu totul de la cei credincioși, nu numai de la păgâni, dar și de la iudei, ca fiind netrebuincioasă darului cel nou. încă au voit ei ca, împreună cu Barnaba și Pavel, să trimită și de la sine pe cineva la păgânii care crezuseră în Antiohia.

Deci au ales pentru aceasta pe Iuda, care se numea Varsava, și pe Sila, bărbați vestiți între frați, și au scris astfel: „Apostoli, bătrâni și frați, cei ce sunteți în Antiohia, în Siria și în Cilicia, fraților dintre neamuri, bucurați-vă întru Domnul! De vreme ce am auzit că unii, ieșind de la noi, v-au tulburat prin cuvinte, îndărătnicind sufletele voastre și zicându-vă să vă tăiați împrejur și să păziți Legea, iar ei n-au avut poruncă de la noi a face aceasta; deci am socotit noi ca, adunându-ne cu un suflet, să trimitem la voi pe acești bărbați aleși cu iubiții noștri Barnaba și Pavel, oameni care și-au dat sufletele pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, pe Iuda și pe Sila, care și cu cuvântul vă vor spune vouă acestea. Pentru că a voit Sfântul Duh și noi, ca să nu punem nici o greutate mai mare asupra voastră, afară de acestea ce sunt de nevoie, adică să vă feriți de cele jertfite idolilor, de sânge, de sugrumări și de desfrânare, și ceea ce nu voiți să vă facă vouă alții, nici voi să nu le faceți lor. De vă veți păzi de acestea, bine veți face. Fiți sănătoși".

Cu o scrisoare ca aceasta, Sfinții Apostoli Barnaba și Pavel, și împreună cu dânșii Iuda și Sila, au plecat de la Ierusalim spre Antiohia. Atunci acel Ioan, care s-a numit Marcu, fiul Măriei, mătușa lui Barnaba, neîndrăznind să vină la Sfântul Pavel, a alergat la unchiul său, Sfântul Barnaba, rugându-se cu pocăință și cu lacrimi - fiindu-i jale că s-a despărțit de dânșii, când propovăduiau la neamuri și ruga pe Sfântul Barnaba ca să-l ia împreună cu ei, făgăduind că va îndrăzni fără de temere la toate pătimirile și la moarte pentru Domnul. Deci Barnaba l-a luat, fiind nepotul său, și au ajuns cu toții în Antiohia. Aici, adunând pe poporul credincioșilor, le-au dat scrisoarea, pe care citind-o toți s-au bucurat; iar Iuda și Sila au mângâiat mult cu cuvântul pe frați și i-au întărit.

Apoi, după o vreme oarecare, Iuda s-a întors la Ierusalim, iar Sila a voit să rămână acolo. Deci Pavel și Barnaba viețuiau în Antiohia, învățând și binevestind cuvântul Domnului. Apoi, după câteva zile, Pavel a zis către Barnaba: „Se cade nouă să cercetăm cum petrec frații noștri prin toate cetățile întru care am propovăduit cuvântul Domnului". Sfântul Barnaba s-a învoit la aceasta și voia să ia cu el pe Ioan, nepotul său, cel ce se numea Marcu. Dar Pavel nu voia, zicând: „Cum să luăm cu noi pe acest tânăr fricos, care ne-a lăsat și mai înainte în Pamfilia, nevoind să meargă cu noi la lucrul la care eram trimiși și s-a despărțit de noi și s-a întors într-ale sale?"

Atunci s-a făcut ceartă între dânșii, căci Barnaba voia să ia pe Ioan, iar Pavel nu voia. Deci s-au despărțit amândoi, fiecare voind să meargă deosebi în drumul său. însă aceasta a fost printr-o dumne­zeiască purtare de grijă, pentru ca, umblând deosebi, pe mai multe suflete să le dobândească spre mântuire. Căci era destul ca un mare învățător să propovăduiască cuvântul, în loc să umble amândoi marii învățători; ca fiecare, deosebit propovăduind, îndoit câștig să facă Bisericii lui Hristos, unul într-o țară, altul într-alta, încredințând și aducând la Hristos multe neamuri. Deci Sfântul Pavel, luând pe Sfântul Sila cu dânsul, s-a dus în Derbe și în Listra; iar Sfântul Barnaba s-a dus cu corabia la Cipru, împreună cu nepotul său, Ioan.

Iar Sfântul Barnaba, ajungând în insula Ciprului, patria sa, multe osteneli a suferit acolo, până ce mult popor s-a întors la Hristos. Și înmulțindu-se în Cipru sfânta credință, s-a dus în Roma, și, precum povestesc unii, el mai întâi a propovăduit acolo pe Hristos, apoi a întemeiat și a întărit scaunul episcopiei în Mediolan. După aceea iarăși s-a întors la Cipru, unde, propovăduind pe Hristos în cetatea Salamina, au venit oarecare iudei din Siria, care se împo­triveau lui Barnaba și tulburau poporul, spunând că toate cele grăite de Barnaba sunt potrivnice lui Dumnezeu și legii lui Moise. Și huleau cu multe ocări cinstitul nume al lui Barnaba, pregătindu-i moartea și ridicând poporul împotriva lui.

Iar Sfântul Barnaba, văzându-și mai înainte sfârșitul său mucenicesc, a chemat la dânsul pe toți credincioșii din cetate și, învățându-i pe dânșii din destul ca să fie tari în credință și în fapte bune, a săvârșit dumnezeiasca Liturghie și toți s-au împărtășit cu Preacuratele Taine ale lui Hristos. Apoi, luând la o parte pe Marcu, însoțitorul său, i-a zis: „Astăzi mă voi sfârși de mâinile necredin­cioșilor iudei, precum mi-a spus mie Domnul; iar tu vei găsi trupul meu afară din cetate, în partea dinspre apus. Deci să-l îngropi pe el, apoi să mergi la prietenul meu, Apostolul Pavel, și să-i spui lui toate cele despre mine".

Și Sfântul Barnaba avea cu dânsul Evanghelia cea de la Matei, scrisă de mâna sa; deci a poruncit Sfântului Marcu și pentru ea, ca să o îngroape împreună cu dânsul. Apoi, dând cea mai de pe urmă sărutare lui Marcu, rudenia sa, s-a dus singur la adunarea evreiască, unde, dacă a început a le spune lor despre Hristos din cărțile proorocești, s-au sculat asupra lui iudeii cei ce veniseră din Siria. Și ridicând și pe alți iudei, au pus mâinile lor cele ucigașe pe dânsul și l-au scos afară din cetate, în partea dinspre apus, și acolo l-au ucis cu pietre; apoi, aprinzând un foc, au aruncat într-însul trupul Sfântului Apostol Barnaba.

După aceea Sfântul Marcu cu alți câțiva frați, mergând în taină, au aflat întreg trupul apostolului, fără să fie vătămat de foc și l-au îngropat într-o peșteră care era departe de cetate ca la cinci stadii, punând pe pieptul lui Sfânta Evanghelie, după cum a poruncit apostolul. După aceea îndată s-a dus să-l caute pe Sfântul Apostol Pavel și, găsindu-l pe el în Efes, i-a spus despre sfârșitul lui Barnaba. Și a plâns pentru el Sfântul Apostol Pavel, iar pe Marcu l-a oprit lângă dânsul. Deci, după uciderea Sfântului Barnaba, evreii din cetatea Salamina au pornit mare prigoană împotriva creștinilor și s-au risipit de acolo toți, fiecare pe unde a putut.

Din acel timp nu s-a mai cunoscut locul unde erau îngropate cinstitele moaște ale Sfântului Barnaba. însă, după mulți ani, înmulțindu-se credința în Hristos în toate marginile pământului, împărații creștini stăpânind peste împărăția greco-romană și toată insula Cipru­lui strălucind prin dreapta credință, Dumnezeu a binevoit a preamări acel loc unde zăceau în pământ moaștele apostolului și au început a se face acolo mari minuni. La început, un neputincios oarecare oprindu-se pe locul acela din întâmplare, a câștigat sănătate. Același lucru s-a întâmplat și altuia; apoi înștiințându-se și alții despre aceasta, într- adins mergeau până acolo și luau tămăduire de neputințele lor. Astfel străbătând vestea despre locul acela, veneau mulți slăbănogi și neputincioși și, căpătând desăvârșită tămăduire, se întorceau sănătoși pe la casele lor. Acolo se aduceau și îndrăciți și îndată duhurile cele necurate fugeau cu mult țipăt. Acolo șchiopii câștigau umblare, orbii vedere, și orice boală avea cineva, primea tămăduire la acel loc. Deci cetatea Salamina se bucura de aceasta și numea locul acela "locul sănătății", dar nu se știa pentru ce în locul acela se făceau niște minuni ca acelea, de vreme ce nimeni nu știa de moaștele apostolului. Deci se cuvine a ști cum s-au aflat acele moaște sfinte.

Pe vremea împărăției lui Zinon, răul eretic Petru Bililnic, care se numea Cnafeu, potrivnicul Sinodului al patrulea a toată lumea al Sfinților Părinți din Calcedon, apărătorul eresului lui Eutihie și ajutătorul credinței celei rele a lui Apolinarie, a răpit prin meșteșug scaunul patriarhiei Antiohiei și vătăma prin învățătura sa cea nedreaptă Biserica lui Hristos. Și neîndestulându-se cu eparhia cea hotărâtă a scaunului Antiohiei, întru care prigonind și scârbind pe cei dreptcredincioși, mult îi muncea, a voit să ia în stăpânirea lui și insula Ciprului, care de demult era liberă, ca eresurile sale să le semene într-însa și să chinuiască pe cei ce s-ar împotrivi lui; căci ciprioții, fiind dreptcredincioși, lepădau învățătura cea nedreaptă a aceluia, care bârfea cum că dumnezeirea ar fi pătimit pe Cruce. Iar el în tot chipul vrând să-i atragă la dânsul, le zicea: „Deoarece din Antiohia a venit cuvântul lui Dumnezeu în Cipru, de aceea se cuvine Bisericii Ciprului să fie sub patriarhul Antiohiei".

Atunci arhiepiscopul Ciprului, cu numele Antimie, a fost în mare mâhnire; pentru că știa că acel Petru, având mare trecere la împărat, va dobândi cu înlesnire ce va voi, și se va face după voia lui. Și a sosit poruncă împărătească la Cipru ca arhiepiscopul să meargă la Constantinopol la sinod și înaintea patriarhului să răspundă antiohienilor care cereau ca insula Ciprului să fie rânduită sub eparhia Antiohiei.

Deci arhiepiscopul, nedumerindu-se ce va face, căci nu îndrăz­nea să nu asculte porunca împărătească, dar se și temea a merge acolo; căci, deși era sfânt cu viața, însă la dovediri era greoi, și o știa aceasta că va fi biruit cu totul de cei potrivnici. Deci s-a dat la post și rugăciuni cu dinadinsul și cu lacrimi cerea de la Dumnezeu ajutor și apărare și sfat de folos.

Iar într-o noapte, dormitând de osteneala rugăciunii, i-a stat înainte un dumnezeiesc bărbat oarecare, în haină luminoasă sfințită, strălucind cu cerești raze, și i-a zis: „Arhiepiscope, pentru ce te întristezi și te mâhnești? Nu te teme, căci nu vei pătimi nimic rău de la potrivnicii tăi". Aceasta zicând-o bărbatul care se arătase, s-a făcut nevăzut. Iar arhiepiscopul, deșteptându-se din somn plin de spaimă, s-a întins la pământ în chipul Crucii și se ruga cu multe lacrimi, zicând: „Doamne Iisus Hristoase, Fiul Dumnezeului Celui viu, nu lăsa această Biserică a Ta, ci ajută ei pentru slava Sfântului Tău nume. De este aceasta vedenie de la Tine, fă iarăși, te rog, ca și a doua și a treia oară să mi se arate aceea, ca doar așa aș putea eu păcătosul să mă încredințez că Tu ești cu mine și ești ajutorul meu!" Deci aceeași vedenie s-a arătat arhiepiscopului în noaptea următoare. Pentru că același bărbat prealuminos i-a zis: „Iată ți-am spus ție că nu vei pătimi nimic rău de la potrivnicii tăi care se laudă împotriva ta; deci nu te teme de nimic, ci mergi la Constantinopol".

Aceasta zicându-i, bărbatul cel luminat iarăși s-a făcut nevăzut. Iar arhiepiscopul Antimie, mulțumind lui Dumnezeu și nespunând nimănui acea vedenie, a adăugat rugăciune peste rugăciune și lacrimi peste lacrimi, ca să se învrednicească și a treia oară de acea vedenie și ca să știe cine este cel ce i s-a arătat. Deci și a treia noapte arătându-i-se iarăși același, i-a zis: „Până când nu vei crede cuvin­telor mele care se vor împlini în aceste zile? Mergi la Constantinopol fără de frică, căci de acolo te vei întoarce cu slavă și nici o năpastă nu vei avea de la cei potrivnici, pentru că însuși Dumnezeu îți este apărător ție, pentru mine, robul Său".

Atunci arhiepiscopul, luând îndrăzneală, l-a întrebat, zicând: „Rogu-mă ție, stăpânul meu, spune-mi mie cine ești tu, care-mi grăiești acestea?" Iar el a răspuns: „Eu sunt Barnaba, ucenicul Domnului nostru Iisus Hristos, cel ce am fost trimis de Duhul Sfânt, împreună cu vasul alegerii, cu Sfântul Apostol Pavel, la propovă- duirea cuvântului între neamuri. Și ca să te încredințezi de adevărul celor zise de mine, să-ți fie semnul acesta: Ieși afară din cetate, în partea apusului, ca la cinci stadii, în locul acela care-l numiți "locul sănătății" - căci pentru mine dă acolo Dumnezeu cu minune sănătate bolnavilor - și, săpând pământul sub un pom care rodește coarne de mare, vei afla peștera și racla în care sunt puse moaștele mele și Evanghelia scrisă de însăși mâna mea, pe care am scris-o de la Sfântul Apostol și Evanghelist Matei. Și când potrivnicii tăi vor vrea să rânduiască sub ei această Biserică, și vor începe a zice că Antiohia este un scaun apostolesc, atunci tu să răspunzi împotriva lor: «Și cetatea mea este scaun apostolesc, căci am pe Apostolul Barnaba care se odihnește în cetatea mea»". Aceasta zicând-o Sfântul Barnaba arhiepiscopului, s-a făcut nevăzut. Iar arhiepiscopul, umplându-se de multă bucurie și mulțumind lui Dumnezeu, a chemat clerul, pe toți mai marii cetății și poporul, și a spus la toți arătarea și cuvintele Sfântului Apostol Barnaba care i s-a arătat de trei ori; și au mers la locul acela, cu cântări de psalmi, purtând înainte cinstita Cruce.

Și ajungând la acel loc, au început a săpa sub pomul acela, precum îi spusese apostolul în vedenie, și, săpând puțin pământul, au găsit peștera astupată cu pietre. Deci, luând pietrele, au văzut racla și au mirosit mare mireasmă foarte plăcută. Apoi, descoperind racla, au văzut într-însa moaștele întregi și neîmpărtășite stricăciunii ale Sfântului Apostol Barnaba, asemenea și Evanghelia ce era pusă pe pieptul său. Și toți, bucurându-se și veselindu-se, înălțau cu mare glas slavă lui Dumnezeu si, închinându-se cu cucernicie cinstitelor moaște, le sărutau cu credință și cu dragoste. Și s-au făcut atunci multe minuni, căci oricâți erau cuprinși de felurite neputințe, toți câștigau sănătate prin atingerea de cinstitele moaște.

După aceasta, arhiepiscopul Antimie, neîndrăznind să miște moaștele apostolului din locul acela, a pecetluit racla cu plumb și a pus acolo să petreacă rânduială duhovnicească, pentru ca să se săvârșească lângă mormântul apostolului obișnuitele cântări de psalmi de zi și de noapte. Iar el însuși s-a dus la Constantinopol și, stând în sobor, a răspuns potrivnicilor astfel precum a fost învățat în vedenie de sfântul apostol. Și a spus împăratului și patriarhului și la tot poporul, despre aflarea cinstitelor moaște ale Sfântul Apostol Barnaba.

Deci Zinon împăratul s-a bucurat că, în zilele împărăției lui, s-a găsit o visterie duhovnicească ca aceea, fără de preț. Și îndată a întărit ca insula Ciprului să nu fie sub stăpânirea patriarhului Antiohiei, ci să se îndrepteze cu libertate de arhiepiscopul său; iar arhiepiscopul să se pună de episcopii săi. Și această libertate s-a dăruit Ciprului pentru moaștele sfântului apostol, iar întâiul scaun al Ciprului a fost numit scaun apostolesc, precum erau și celelalte scaune patriarhale.

Iar fericitul Antimie, arhiepiscopul Ciprului, a fost cinstit foarte mult de împărat și de tot duhovnicescul sobor. Și a cerut împăratul să i se dea acea Evanghelie care s-a găsit pe pieptul apostolului, și, luând-o, a împodobit-o cu aur și cu pietre scumpe de mult preț și a pus-o în biserica împărătească din palatul său. Iar arhiepiscopului i-a dat mult aur ca să zidească o biserică frumoasă în acel loc unde s-au găsit moaștele sfântului apostol.

Și s-a întors arhiepiscopul la locul său cu slavă și cu cinste, și degrab zidind o biserică mare și prea aleasă în numele apostolului, a pus cinstitele lui moaște în Sfântul Altar, în partea dreaptă, și a așezat prăznuirea Sfântului Apostol Barnaba în ll zile ale lunii iunie, când s-au găsit cinstitele lui moaște, întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Celui slăvit împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sf Ier Luca, arhiepiscopul Crimeei 

Sfantul Luca - Arhiepiscopul Crimeei (1877-1961)

SfantulLuca al Crimeei ste un sfant al veacului nostru, fiind mai intai medic al trupului (chirurg), iar mai apoi medic si al sufletelor (arhiepiscop). Intreaga sa viata se poate rezuma in cateva din cuvintele sale: "Am iubit patimirea, fiindca minunat curateste sufletul." Numit adesea drept doctor "fara-de-arginti", Sfantul Luca al Crimeei a fost un ierarh marturisitor ce a patimit mult pentru dragostea si credinta lui in Hristos in temnitele comuniste.


Nascut intr-o familie princiara, sfantul a fost un bun chirurg si profesor universitar, iar in cele din urma, unul dintre marii predicatori ai secolului nostru.In plina teroare bolsevica, un chirurg de exceptie refuza sa opereze fara icoana Maicii Domnului pe peretele salii. Episcopul chirurg Luca Voino-Iasenetki, marturisitor al credintei in Hristos si titan al stiintei deopotriva ofera lumii contemporane o minunata lectie de jertfire de sine, de slujire a semenilor si de sfintenie.

Sfantul Luca s-a nascut in anul 1877, intr-o familie cu nobile radacini stramosesti. Valentin Voino-Iasenetki, dupa numele sau de mirean, a primit o aleasa educatie. Inclinand mai intai spre pictura, tanarul Valentin isi va indrepta pasii spre Academia de Arte Frumoase din Kiev. Simtind o puternica dorinta de a-si ajuta semenii, el va renunta la pictura, cotind spre medicina. Astfel, sfantul se va inscrie la Facultatea de Medicina din Kiev.

 
In anul 1904, in cadrul razboiului ruso-japonez, sfantul va sluji pe post de medic chirurg, in slujba Crucii Rosii, adica fara salariu. Vreme de aproape un an, sfantul va indeplini misiunea de chirurg prin mai multe spitale de tara, lipsite de fonduri si intr-o stare de saracie avansata. Intre timp, tanarul Valentin se va casatori cu Ana, impreuna cu care va avea patru copii. In anul 1916, doctorul Valentin hotareste sa-si publice experientele medicale intr-o carte de medicina, numita "Eseu despre chirurgia infectiilor septice". In timp ce lucra la prologul cartii, un gand ii veni, cum ca sub titlul cartii va sta un nume de episcop. Peste inca un an, in 1917, Valentin se stabileste impreuna cu familia in orasul Taskent, unde primeste postul de medic-sef al spialului din localitate. O boala incurabila cauzeaza moartea timpurie a sotiei sale, Ana. Astfel, sfantul va ramne singur, cu cei patru copii ai sai.

Intr-o zi oarecare, episcopul locului il cheama pe Valentin la el si ii zice: "Doctore, trebuie sa deveniti preot!" Incredintat de faptul ca aceasta este misiunea si calea ce il asteapta, doctorul Valentin va accepta fara nici o retinere hirotonia intru preot, in anul 1921. Hirotonia unui chirurg, ba inca a unuia dintre cei mai buni, nu a bucurat catusi de putin conducerea comunista a vremii. In scurt timp, parintele primi numele monahal de Luca. In anul 1923, parintele Luca ajunge episcop al regiuni Taskent. Dupa hirotonia intru arhiereu, bolsevicii il vor arestea imediat. Acum incepe patimirea, un un lung sir de ani de pribegie si suferinte in inchisorile sovietice. Fiind un chirurg foarte bun, episcopul Luca primeste acceptul de a opera in spitalele de prin inchisorile prin care este purtat. Fiecare operatie incepea si se termina cu rugaciune catre Maica Domnului, iar curatarea trupului cu iod, spre dezinfectare, o facea sfantul in semnul crucii, spre ajutor.

 
Bolsevicii hotarasc sa-l trimita pe episcop la Cercul Polar de Nord, urmand ca apoi sa fie trimis in regiunea Arhangelsk pentru inca vreo trei ani. Dupa aceasta, sfantul va mai primi inca si un al treilea exil, in indepartata Siberie. Orbind de ochiul drept, de la batai si chinuiri, sfantul nu a cartit de cele pe care le patimea. In anul 1946, dupa terminarea perioadei de detentie, datorita meritelor deosebite in studiul medicinei, cat si pentru lucrarea "Eseu despre chirurgia infectiilor septice", sfantul va primi Premiul Stalin. Sfantul Luca imparte banii primiti ca premiu orfanilor de razboi. Tot in anul 1946, Sfantul Luca este numit arhiepiscop de Simferopol si Crimeea. Sfantul se va osteni neincetat sa reinvie credinta si viata duhovniceasca. Predicile lui erau ascultate, pe langa credinciosii de rand, de studenti intelectuali si chiar de oameni avand alta credinta. Sfantul nu s-a temut niciodata a condamna atitudinea regimului ateu.

La batranete, Sfantul Luca si-a pierdut desavarsit vederea. Despre aceasta Sfintia sa afirma: "Cel ce si-a inchinat viata Domnului nu poate fi niciodata orb fiindca Dumnezeu ii da lumina la fel cu cea de pe Tabor." Sfantul Luca al Crimeei va adormi in Domnul in data de 11 iunie 1961. Doctorul trupurilor si al sufletelor semenilor sai va fi canonizat in anul 1966, in ziua de 18 martie Sfintele sale Moaste fiind asezate in Catedrala Sfanta Treime, in localitatea Simferopol, in Ucraina

Moșii de vară 2022 sau Sâmbăta Morților preced Sărbătoarea Rusaliilor care are loc la 50 de zile de la Paște, când se sărbătorește Pogorârea Sfântului Duh. 

Pe data de 11 iunie se dă de pomană pentru sufletele celor morți. Pe timpuri, gosponidene dădeau de pomană mâncăruri în vase de lut pe care le țineau special pentru aceste sărbători.

Ce este bine să dai de pomană Moșii de vară?

La fel ca orice altă sărbătoare creștină, ziua Moșilor are o semnificație aparte, pe baza unor obiceiuri și tradiții din popor.

Se spune că începând cu Joia Mare din Săptămâna Patimilor și până la Sărbătoarea Rusaliilor, porțile cerului sunt deschise. Astfel, timp de 50 de zile, sufletele celor care au trecut în neființă călătoresc libere prin locurile unde s-au băscut, au copilărit și unde au murit.

După cele 50 de zile sufletele celor adormiți trebuie să se întoarcă în lumea de dincolo, iar pentru acest lucru au nevoie ca familiile să dea de pomană și să respecte tradiția Moșilor de vară.

În dimineața acestei zile sfinte, credincioșii trebuie să meargă la biserică pentru a asculta Sfânta Liturghie a preotului și să participe la Parastasul pentru pomenirea celor adormiți. Datul de pomană în Sâmbăta morților este unul dintre cele mai importante obiceiuri ale acestei zile. 

Se spune că de această Sărbătoare, morții așteaptă să primească ofrande și nu se vor întoarce în pace dacă familia nu respectă acest obicei. La sate oamenii trebuie să împartă de pomană săracilor și străinilor, sub nicio formă rudelor sau persoanelor din familie.

Se spune că pomana se dă pentru liniștea sufletească a celui adormit. Aceasta trebuie să fie caldă și pusă în vase de lut noi, cumpărate special pentru această sărbătoare. În anumite zone ale țării, pomana se mai numește și aburel.

De obicei, pentru pomană se dau mâncăruri preferate de cel trecut în neființă. Acestea sunt puse în vase, iar de cele mai multe ori femeile aleg un castron, o farfurie, o cană sau un pahar și un tacâm.

În dimineața din sămbăta Rusaliilor creștinii duc la biserică spre pomenire colivă, colaci, vin și cireșe. Tradiția spune că apoi trebuie să mergi la mormintele persoanelor dragi pentru a face curățenie și pentru a duce flori de tei și frunze de nuc pentru a împodobi.

Credincioșii aprind lumânări și dau de pomană și în multe părți ale țării, la intrarea în cimitire se întind mese cu flori pe care sunt puse diverse bucate ce urmează să fie date de pomană pentru cei adormiți, colivă, colaci și vin.

Rețetă de colivă pentru Moşii de vară 2022

Ingrediente:

 

• 1 kg de grâu (arpacaș),
• 1 kg miez de nuci,
• 250 g zahăr,
• coajă rasă de la o lămâie,
• coajă rasă de la o portocală,
• scorțișoară,
• esență rom,
• zahăr pudră,
• pesmet din biscuiți,
• cacao și bomboane colorate pentru ornament.

 

Mod de preparare: 

Așadar, cu o seară înainte, grâul se alege cu mare atenție, îndepărtând boabele de grâu sparte, mai apoi se spală în 9 ape (corespunzătoare celor 9 cete îngerești) după care se pune la fiert în 3 litri de apă, la foc mediu.

Când observați că apa începe să fiarbă, se dă la foc mic și nu se amestecă cu lingura, ci se mișcă oala din când în când, pentru ca grâul sau arpacașul să nu se lipească de oală. Mai apoi se mai ține pe foc până ce apa scade, după care se adaugă puțină sare, zahărul, apoi amestecați cu o lingură de lemn.

Grâul se mai lasă 5-10 minute până când scade toată apa, după care se răstoarnă grâul într-o altă oală și se acoperă cu un prosop umed pentru a nu face coajă.  Tot cu o seară inainte se curata si miezul de nuca sa fie pregatit pentru a doua zi dimineata.

Astfel jumătate din miezul de nucă se dă prin mașina de tocat, iar cealaltă jumătate se taie cu cuțitul în bucățele mai mici, iar aproximativ 10-20 de jumătăți întregi de miez de nucă puteti opri pentru ornat.

A doua zi, îndepărtați coaja grâului, adaugați miezul de nucă sfărâmată. Se adaugă aromele, după gust, esența de rom, scorțișoara, coaja rasă de lămâie și cea de portocală.

După care se amestecă bine toată compoziția și se așază pe platouri, nivelându-se bine. Se adaugă apoi pe deasupra restul de nucă măcinată și se presară printr-o strecurătoare mică zahărul pudră.

Acum puteti orna coliva, după preferințe, cu miezul de nucă și cu bomboane sau mai puteti face o cruce deaupra din cacao cu un șablon.