7. /29 IUNIE 2022 - POEZIE

Giacomo Leopardi

Biografie Giacomo Leopardi
Giacomo Leopardi nasce a Recanati nel 1798, dal conte Monaldo e Adelaide Antici. Nel 1803 l’amministrazione dei beni familiari č tolta al padre, che si ritira quindi in una velleitaria attivitŕ di letterato dilettante, e passa nelle mani della madre. L’atmosfera di casa Leopardi non č felice ed č caratterizzata dall’indole della madre, severa, bigotta e povera d’affetti. Il giovane Giacomo inizia nel 1807 gli studi con i fratelli Carlo e Paolina, inizia a comporre piccoli componimenti poetici e cerca un proprio spazio autonomo all’interno di un’educazione di chiaro stampo controriformistico. Tra il 1813 e il 1816 inizia da solo lo studio del greco; si dedica a ricerche erudite e a varie indagini filologiche sorprendentemente rigorose e precise. Politicamente sposa le idee ultralegittimiste del padre. Nel 1817 pubblica sullo ŤSpettatoreť l’Inno a Nettuno, fingendo trattarsi della traduzione di un originale greco, e due odi apocrife in greco, presentate come autentiche. Inizia la sua amicizia epistolare con Pietro Giordani ed inizia lo Zibaldone, il grande diario intellettuale che continuerŕ sino al ‘32. Nel 1818 si conclude la sua conversione politica che lo porta a diventare un patriota repubblicano e democratico. Nel 1819 le cagionevoli condizioni di salute lo obbligano a sospendere gli studi; tutto ciň č una spinta a chiarire la propria condizione di solitudine, di noia, e a maturare il suo pessimismo ancora indeterminato. Č in questo periodo che scrive L’infinito e Alla luna. nel 1820 continuano le composizioni poetiche come, ad esempio, La sera del dě di festa. Nel 1822 si reca a Roma, il primo viaggio fuori da Recanati: rimarrŕ molto deluso. Nel 1823 ritorna a Recanati dove analizza la decadenza nazionale e gli effetti nefasti della Restaurazione. Nel 1824 scrive la maggior parte delle Operette morali e l’anno dopo parte per Milano, dove prende contatto con l’editore Stella, e poi passa a Bologna. Nel 1827 si trasferisce a Firenze dove conosce Alessandro Manzoni; i due non si capiranno, troppo diversa č l’indole personale. Nel 1828, finiti i mezzi di sostentamento, dopo aver composto A Silvia, č costretto a far ritorno a Recanati. Nel 1829 compone: Le ricordanze, La quiete dopo la tempesta, Il Sabato del villaggio. Poco dopo aver concluso il Canto notturno, nel 1830, torna a Firenze ed inizia l’amicizia con un esule napoletano: Antonio Ranieri. Nell’aprile 1831, durante i moti dell’Italia centrale, escono i Canti per l’editore Piatti. Nel 1833 Giacomo si trasferisce con il Ranieri a Napoli; i due vivono in condizioni economiche estremamente precarie. Nel 1835 escono i Canti per l’editore Starita di Napoli; vi compaiono nuove poesie tra cui Il passero solitario e il cosiddetto ciclo di Aspasia (Il pensiero dominante, Amore e Morte, Consalvo, A se stesso, Aspasia). Muore, a 39 anni, nel 1837 a Napoli durante un’epidemia di colera: il Ranieri a stento riesce a sottrarne il corpo alla fossa comune. 

INFINITUL

Întotdeauna am iubit colina
aceasta solitară, gardu-acesta
ce-n mare parte-mi fură orizontul.
Dar, stând şi contemplând, ating cu gândul
interminabilele spaţii nevăzute
şi liniştea cea supraomenească
şi pacea din adâncuri; că aproape
mi se-nspăimântă inima. Când vântul
foşneşte printre crengi, eu infinita
tăcere o compar cu-această voce:
şi-mi aminteşte de eternitate,
de anotimpuri moarte şi de-aceasta
prezent şi viu, de sonurile sale
`n imensitate gândul mi se-neacă:
naufragiul mi-e dulce-n astă mare.

CĂTRE LUNĂ

O, graţioasă lună, mai ţin minte-
acum un an, tot pe colina asta,
veneam să te admir, plin de nelinişti:
tu atârnai şi-atunci peste pădure,
cum faci şi astăzi- toată luminând-o.
Dar nebuloasă şi tremurătoare,
văzută printre lacrimi, ţi-era faţa,
plângeam atunci-un chin mi-a fost viaţa:
ea astfel a rămas, iubită lună,
şi nu s-a schimbat. Mă bucură-amintirea
şi număr anii ca să ştiu etatea
durerii mele. O, cât de plăcut e-
în tinereţe, când e încă lungă
calea speranţei şi e scurtă calea
memoriei - să-ţi aminteşti trecutul
chiar dacă-i trist, iar suferinţa-i vie.

Demostene Botez

Biografie Demostene Botez
Demostene Botez (n. 29 iulie, 1893, satul Hulub, comuna Dângeni, judeţul Botoşani - d. 17 martie 1973, Iaşi) a fost un scriitor şi publicist român, academician (membru corespondent din 1963) şi avocat (licenţiat în drept al Facultăţii din Iaşi).

Demostene Botez a urmat şcoala primară în satul natal, iar cele liceale la Liceul Internat din Iaşi.

A urmat Facultatea de Drept a Universităţii "Al.I. Cuza", şi a obtinut licenţa în drept în 1915.

A început să practice avocatura la Iaşi, iar din 1934 la Bucureşti. Până în 1950 a practicat avocatura în paralel cu activitatea literară. După 1950 a lucrat numai în domeniul literaturii şi al publicisticii.

A debutat în literatură în 1911, cu poezie publicată în revista ieşeană "Arhiva".

Din 1921, a aderat de cercul de la revista "Viaţa românească", care i-a publicat o mare parte a creaţiei sale.

Debutul editorial a avut loc in 1918, cu volumul de poezii Munţii, premiat de Academia Română.

A publicat multă literatura pentru copii şi a desfăşurat o bogată activitate de traducător.

Demostene Botez a fost o perioadă preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România.[2]

Casa Memorială "George Topîrceanu" din Iaşi a aparţinut scriitorului Demostene Botez, prieten cu George Topîrceanu.[3]

În memoria sa, Liceul teoretic din Truşeşti poartă numele Demostene Botez.

Volume publicate antum:

Munţii, 1918 
Floarea pământului, 1920 
Povestea omului, 1923 
Zilele vieţii, 1927 
Ghiocul (roman),1931 
Cuvinte de dincolo, 1934 
Inălţarea la cer (roman), 1937 
Obsesia 1946 
Oameni de lut (roman), 1947 
Floarea soarelui (versuri), Editura de Stat pentru literatură şi artă, 1953 
De azi şi de demult, 1955 
Versuri alese , Editura de Stat pentru literatură şi artă, 1955 
Oameni în lumină (versuri), 1956 
Picu şi Gheorghiţă, 1956 
Bucuria tinerţii (roman), Editura Tineretului, 1957 
Prin ani (versuri scrise intre anii 1945-1957), Editura de Stat pentru literatură şi artă, 1958 
Lanterna magică, 1959 
Scriitor, carte, cititor (critică şi istorie literară) Editura: Societatea pentru Răspândirea Ştiintei şi Culturii, 1961 
Carnet (Versuri), 1961 
Poezii Editura Tineretului, 1961 
Hoinăreli prin natură, 1961, 1965, 1972 
Sfredeluş, 1962 
Noaptea luminată (Nuvele şi povestiri), Editura pentru literatură, 1962 
Prin U.R.S.S, Editura Tineretului, 1962 
Amintiri despre oameni şi religie, Editura Ştiinţifică, 1963 
Şantier, 1964 
Der Bauplatz (Şantier), traducere germană de Franz Johannes Bulhardt, Editura Tineretului, 1963 
Epitunk (Şantier), traducere maghiară, 1963 
Oglinzi (versuri), Editura pentru literatură, 1963 
Document (nuvele), Editura Tineretului, 1964 
Povestea greierului 1964 
Legszebb - versei (versuri) Editura Ifjusagi Konyvkiado, 1964 
Însemnările lui Andrei Chirică (povestiri), Editura Tineretului, 1964 
Chipuri şi măşti (Articole. Note de călătorie), Editura pentru literatură, 1965 
Povestea greierului, 1965 
În faţa timpului, 1967 
Aproape de pământ (Versuri), Editura pentru literatură, 1968 
Oameni de lut (roman), Editura pentru Literatură, 1968 
Fapte diverse, Editura pentru literatură, 1969 
Povestea Mărgicăi, 1970 
Memorii, vol. 1, Editura Minerva, 1970 
Memorii, vol. 2, Editura Minerva, 1970 
Na greu' pământului(poezii), Editura Cartea Românească, 1970 
Scrieri, Editura Minerva, 1971 
Patria şi oamenii ei (versuri), Editura Eminescu, 1972 
Patriei, 1972 
Ghiocul ; Înălţarea la cer, 1973 
Obsesia ; Oameni de lut, 1973 
Tramvaiul de noapte (nuvele), Editura Cartea Românească, 1973 

Noapte pustie

Parc-am rămas eu singur pe pământ,
În cer ca-ntr-o clopotniţă uitată
E-un clopot greu, care-a uitat să bată,
Cu funia purtată-n nori de vânt.

Cum înainte nu mai este vreme,
În urma mea, de nu ştiu care veac,
Prin noaptea cu aripi de liliac
Începe nu ştiu cine să mă cheme.

Şi paşii mei răsună după mine
Ca nişte bulgări care nu m-ajung,
Răsună tot în jur aşa prelung,
Tot golu-n care nimeni nu mai vine.

Începe a umbla singurătatea,
În jurul meu ca o mulţime mare,
Prin beznă cad furnici ce vor să care,
În muşuroaie mari, pustietatea.

Se năruie-ntunericul din nou,
Şi-n noaptea-n care-s singura fiinţă,
Pământu-mpovărat de suferinţă,
Culcându-se,-ngenunche ca un bou.

Castanii

Pe sub castani cu frunza mare eu mi-am purtat ades tristeţea

Când părăsită sta de vorbă cu sine însăşi tinereţea,

Şi mişcătoarea lor cupolă deasupra-şi clătina verdeaţa,

Părea că-n jurul meu prin ramuri în mii de palme bate viaţa;

Iar câteodată crengi uscate păreau cădelniţând un mort.

Pe sub castani cu frunza mare şi azi tristeţea mea mi-o port.

În după-amiezi de primăvară subt umbra lor răcoritoare,

Pândeam speranţa cum se joacă în jucăuşi bănuţi de soare,

Şi mă-ncercam a lor comoară s-o prind în suflet şi s-o strâng,

Să port în mine-un strop de soare când va fi iarăşi ca să plâng.

Pe subt tunele mari de umbră ce-ntind castanii visători,

În urma ta pe-aceeaşi stradă am rătăcit de-atâtea ori;

Din urmă am privit adesea ritmarea rochiei pe drum,

Un clopot mişcător de linii, de armonie şi parfum.

Ca să mai văd încă o dată seninul clarei tale frunţi,

Am rătăcit atâta vreme pe urma paşilor mărunţi,

Şi-n noaptea asta şoptitoare de primăvară şi de lună,

Când întunericul din juru-mi în suflet parcă mi s-adună,

Eu umblu părăsit şi singur subt măşti de aştri ce scânteie,

Pe unde ai trecut tu astăzi, pe unde-i calea mea lactee.

Spleen de duminică

Ce-i fi făcând pe-acolo unde eşti?

Pe-aicea plouă liniştit... pustiu...

Cu unghia pe geamul străveziu

Scriu începutul unei vechi poveşti.

În jurul mesei fac călătorii,

Neobosit, deşi-am pornit de-un ceas.

Vreau parcă să ajung unde-ai rămas,

Deşi cu gândul tot te-aştept să vii.

Şi-aşa, absent, de mult călătoresc

Purtând în minte fericirea noastră...

Le geam o clipă ca să-mi răcoresc

Îmi razăm fruntea caldă de fereastră.

Din volumul "Floarea pământului", 1920

De pe deal

Pe dealul negru şi sălbatic

Ca pe-un grumaz voinic de fiară,

Privind apusul singuratic

Noi amândoi am stat asară.

De arcul fin al mâinii tale

Îmbrăţişaţi am stat sub pom,

Că de departe de pe vale

Păream noi doi un singur om.

Pe coasta dinspre Cetăţuie

Cu fumul alb în nouri suri,

Vedeam un negru tren cum suie

Ca o omidă prin păduri.

Am aşteptat tăcuţi pe creastă,

Tremurători ca două ramuri,

Şi, proiectat pe zarea vastă,

Voalul tău, ca nişte flamuri

Pe-un vârf gigantic de cetate,

Părea, mişcat de boarea sării,

Ca nişte aripi ridicate

La marginile zării.

Din volumul "Floarea pământului", 1920

Elizabeth Barrett Browning 

Biografie Elizabeth Barrett Browning
Elizabeth Barrett Browning (6 March 1806 – 29 June 1861) was one of the most prominent poets of the Victorian era. Her poetry was widely popular in both England and the United States during her lifetime.[1] A collection of her last poems was published by her husband, Robert Browning, shortly after her death.
Works/Collections
1820: The Battle of Marathon: A Poem. Privately printed
1826: A Essay On Mind, with Other Poems. London: James Duncan
1833: Prometheus Bound, Translated from the Greek of Aeschylus,and Miscellaneous Poems. London: A.J. Valpy
1838: The Seraphim, and Other Poems. London: Saunders and Otley
1844: Poems (UK) / A Drama of Exile, and other Poems (US). London: Edward Moxon. New York: Henry G. Langley
1850: Poems ("New Edition", 2 vols.) Revision of 1844 edition adding Sonnets from the Portuguese and others. London: Chapman & Hall
1851: Casa Guidi Windows. London: Chapman & Hall
1853: Poems (3d ed.). London: Chapman & Hall
1854: Two Poems: "A Plea for the Ragged Schools of London" and "The Twins". London: Bradbury & Evans
1856: Poems (4th ed.). London: Chapman & Hall
1857: Aurora Leigh. London: Chapman and Hall
1860: Poems Before Congress. London: Chapman & Hall
1862: Last Poems. London: Chapman & Hall

Sonetul XIV

De mă iubeşti, iubirea ta să fie
Numai de dragul dragostei. Nu spune:
“Mi-e dragă pentru zâmbet, sfiiciune
În grai, priviri – pentru un gând ce-mbie
Un gând de-al meu căci înrudit mi-e mie
Şi-mi dărui atâtea clipe bune!”
Iubitule, din asta nu rămâne
Nimic nevătămat şi se sfâşie
Uşor, iubirea astfel însăilată.
Nici pentru milă-n stare să-nsenine
Obrazu-mi – nu iubi. Căci alinată;
De tine, uit de plâns, te pierd pe tine.
Iubeşte-mă pentru iubirea toată
Şi-n veşnicie dragostea-ţi va ţine. 

Sonetul XXVII

Iubitul meu, ce către zări senine
m-ai înălţat din cazna ţărnei crunte, 
suflându-mi duh de viaţă peste frunte
prin lâncedele bucle în ruine; 

mi-ai dat cu un sărut luciri divine
ce văd heruvii pe celesta punte.
Când n-aveam pace pe pământ niciunde, 
cătând pe Domnul, te-am aflat pe tine! 

Ş-aflându-te-s puternică, ferice.
Ca unul care-n câmp de asfodele
priveşte-n urmă bucuros şi zice

adio timpurilor sterpe, grele, 
azi între bun şi rău stau mărturie
că doar murind şi doar iubind se-nvie.



sonet de din Sonnets from the Portuguese (1845)
traducere de Paul Abucean

Sonetul XLIII

Elizabeth Browning
Cum te iubesc? Să-ncerc o-nșiruire.
Adânc şi larg şi-nalt, atât cât poate
Atinge al meu suflet când străbate
Spre graţie, spre tot, spre nesfârșire.
Şi te iubesc cu zilnică iubire,
În paşnic fel, în zori, pe scăpătate -
Şi slobod, cum te lupţi pentru dreptate,
Curat, aşa cum fugi de lingușire.
Şi te iubesc cu patimă avută
În vechi dureri şi cu credință care
Părea, cu sfinți copilărești, pierdută.
Şi te iubesc cu zâmbet, plâns, suflare,
Cu viața mea! - şi Domnul de-mi ajută
Te voi iubi în moarte şi mai tare.


Traducere Petre Stoica