5. /7 IULIE 2022 - POEZIE

MIHAI CRUCEANU

Mihail Cruceanu
Date personale
Născut	13 decembrie 1887
Decedat	7 iulie 1988 (100 de ani)
Cetățenie	România
Ocupație	poet
Activitate
Partid politic	Partidul Comunist Român
Limbi	limba română
Studii	Universitatea din București
Modifică date / text

Mihail Cruceanu (n. 13 decembrie 1887 – d. 7 iulie 1988) a fost un poet român.

S-a născut la Iași ca fiul al doctorului Mihail Cruceanu și soției sale Ecaterina (născută Petrovanu). A urmat liceul la Ploiești și Pitești, obținându-și diploma în 1906 la Liceul Saint Sava din București. Cruceanu s-a înscris la Universitatea din București, unde a luat licență în drept (1911) și literatură și filozofie (1913). Ulterior a predat la liceu la Alexandria, Craiova și București. Și-a făcut debutul poetic în Revista literară în 1904. Deși s-a asociat cu cercul lui Alexandru Macedonski, el a fost mai aproape de grupul Vieața Nouă al lui Ovid Densusianu. Primul său volum publicat a fost Spre cetatea zorilor din 1912. Între 1911 și 1913, a intervievat o serie de figuri culturale; acestea includeau Macedonski, Densusianu, Alexandru Vlahuță, Ioan Alexandru Brătescu-Voinești, Dimitrie Anghel, Ioan A. Bassarabescu și Mihail Dragomirescu. Recenziile care au publicat opera sa includ Farul, Vieața Nouă, Sărbătoarea eroilor, Versuri și proză, Revista celorlalți, Flacăra, Adevărul literar, Îndreptar, Românul, Zorile, Revista Funda pentru Regale, Luceafărul, Viața Românească și România Literară.^[1]

Cruceanu a intrat în mișcarea muncii în 1919 și s-a alăturat Partidului Comunist Român la fondarea sa din 1921, deținând diverse funcții de conducere. Partidul a fost interzis în 1924, el fiind arestat și încarcerat cu diferite ocazii pentru activitatea sa politică. După Lovitura de stat de la 23 august 1944 și legalizarea partidului, el a continuat să fie activ în plan social și politic. Din 1950 până în 1970, a fost profesor la facultatea de limba și literatura română a Universității din București. De asemenea, a ocupat funcția de președinte la București al Societății de Științe Filologice.^[1]

Poezia simbolistă a lui Cruceanu a apărut în Altare nouă (1915), Fericirea celorlalți (1920) și Lauda vieții (1945); ultimul a avut atingeri realiste socialiste. Antologia din 1968 Versuri a reînviat un poet al cărui mediu și expresii aparțineau la începutul secolului XX. Opera de proză din 1924 Povestiri pentru tine a fost o incursiune în literatura fantastică; Perpessicius a comentat stilul său sigur și ideile unui „lirism esențial”. Memoriile sale, publicate în 1973 ca De vorbă cu trecutul, au inclus o serie originală de amintiri.^[1]

BIBLIOGRAFIE

• Spre cetatea zorilor, Târgoviște, 1912
• Altare nouă, Târgu Jiu, 1915
• Fericirea celorlalți, Craiova, 1920
• Povestiri pentru tine (schiță proză fantastică), București, 1924
• Lauda vieții, București, 1945
• Poezii alese, București, 1957
• Versuri, București, 1968
• Al. Dobrogeanu-Gherea, with Fl. Tănăsescu, București, 1971
• Pălării și capete, București, 1972
• De vorbă cu trecutul, București, 1973
• Poeme alese, Craiova, 1974
• Poeme, București, 1985
• Lauda vieții, ed. F. Firan, Craiova, 1987
• Scrieri în proză, ed. C. Mohanu, București, 1987

POEZII:

Trandafirii galbeni

Trandafirii galbeni ce-i purtai aseară,

Trandafirii galbeni, galbeni ca de ceară,

Aplecaţi pe sânu-ţi ca-ntr-o rugăciune,

Trandafirii galbeni, ce-ţi puteau ei spune?

Tremurând în ritmul pieptului săltat,

Tu-i purtai cu fală, ca nişte trofee.

Din ce vază-ascunsă, oare, i-ai luat,

Sau din care seră, sau din care-alee?

Trandafirii galbeni ce păleau mereu,

Cu un zâmbet tainic şi sfios de stea,

Erau reci ca gheaţa sufletului meu,

Erau, poate, galbeni ca şi fruntea mea?

Ce-ţi puteau ei spune, adormiţi pe veci?

Prinşi la sânu-ţi tânăr, trandafirii reci,

Îngropaţi în cuta albelor dantele,

Răspândeau aroma cântecelor mele.

Bătrânul sol

Dac-ai plutit,

S-arăţi corabia în care

Ai străbătut întinsa mare,

De ani slăbit.

De vii călare,

Arată-mi calul plin de foc,

Ce te-a purtat, din loc în loc,

Fără-ncetare.

De vii pe jos,

Să-mi dai toiagul

Cu care tânărul frumos

Porni, şi-ajunse azi "moşneagul".

Dar el tăcu,

Şi mâna galbenă-mi întinse;

Tăcerea sufletu-mi cuprinse;

Şi el tăcu...

Fecioarele pale

În clarul de lună - fantastic convoi -

Fecioarele pale cu ochii de vise

Treceau pe aleea cu veştede foi,

Fecioarele pale cu ochii de vise.

Purtau diafane mantale de gaze

Fecioarele pale cu ochii de vise,

În părul lor roze şi albe narcise,

La piepturi topaze şi-n suflet topaze,

Fecioarele pale cu ochii de vise.

Pe-aleea uitărei fecioarele pale,

Fecioarele pale cu ochii de vise,

Cântau o baladă şi noaptea murise

Pe buzele triste - strivite petale -

Fecioarele pale cu ochii de vise.

Târziu pe aleea pe care trecuse

Fecioarele pale cu ochii de vise,

Trecu şi iubirea-mi în păr cu narcise;

Spre ţări neştiute cântând dispăruse

Fecioarele pale cu ochii de vise.

În urma lor magic murit-a cascada

De mistice glasuri, scăldată-n abise:

În noapte, ascultă cum cântă balada

Fecioarelor pale cu ochii de vise.

Strada mea

Apoi pe strada rece alti pasi se perindeaza;

Sun suflete stinghere, sunt inimi ce viseaza,

Sunt pasi ce-alearga veseli, ce parca rad si canta,

Sunt pasi ce mediteaza, sunt pasi care s-avanta

Acolo, unde plina nadejdea lor ii cheama,

Sunt pasi cu tocuri fine si altii sunt desculti.

Ce se ajung, se-ngana, se striga, tot mai multi.

Si-asa cum trec, cu dansii tot sufletu-mi distrama.

De unde vin, de unde pornesc, fara sfarsit?

De ce se duc spre-acolo si pentru ce-au venit?

De ce pe strada-ntinsa, in toamna asta rece, imi bate-n poarta clipa cu pasul care trece?

Cu fiecare-n parte alerg.

-

Dar pana unde?

Pe fiecare-n parte l-astept si-apoi tresar.

Din mine fiecarui alt pas sfios raspunde

Si parca mi se pare ca striga «in zadar».

Si-astept mereu, iar pasii din ce in ce mai rar,

O data cu-nserarea se deslusesc mai greu.

Tot mai departe striga,

-

Pe cine?

Eu tresar

Dar totul e parere si pasii trec mereu!

De ce alearga astfel grabiti, tot mai grabiti?

Nici unul nu s-opreste desi sunt obositi.

Nici unul nu s-opreste si-atatia au trecut!

Dar cine sa soseasca, ce pas necunoscut?

Pe cine-astept in noapte, pe strada si nu vine?

Ce pasi care s-aduca ceva si pentru mine?

Ce pasi ce nu s-arata, pe care i-am dorit

Si care sa-mi rasune sub geamuri: -

Am sosit!

I-aud cum trec intruna si nu stiu de ce trec.

Si casele pe strada, asteapta ca si mine.

In fiecare poarta se-aude-un zgomot sec

Si-un pas ce se opreste si pleaca -

Al cui e?

Cine

In ceasu-acesta, grabnic, pe drum se furiseaza?

Si parca se taraste si parca-nainteaza,

Si parca se incearca, mai mult si tot mai mult,

Sa-ajunga sub fereastra-mi

Iar eu astept si-ascult.

Astept sa treaca-n noapte, pe strada-nfrigurata,

Vii, pasii care poate n-or trece niciodata.

Sufletul odăii mele

Sufletul odaii mele ce din vis s-a desteptat

A zimbit prin abajurul lampii ce ardea pe masa.

Pe tapete si pe cadre flori de umbra-a desenat,

Iar perdelelor, in cute, le-a dat luciu de matasa.

Sufletul odaii mele asta-seara mi-a vorbit,

Evocind speranta calda si dorintele nebune

Ale clipelor ce altii inainte-mi le-au trait

Cei ce stiu de mult ca viata nemiloasa te supune.

Sufletul odaii mele ca din basme mi-a soptit

Dragi cuvinte de iubire, ce-au facut sa infioare

Inimele celor cari ca-ntr-un filtru s-au topit —

Cei ce stiu demult acuma ca si dragostea chiar moare.

Sufletul odaii mele, tremurind, a suspinat.

Tremurau atitea lacrimi in suspinul lor incet !

Toti plinsesera in viata citi cu viata s-au luptat.

Toti, ce poate dorm acuma parasiti, far-un regret.

Sufletul odaii mele m-a privit ca doi ochi reci.

Si in jurul meu tacerea grav scanda suflarea-mi vie.

Miine din odaia-aceasta voi pleca.

Ce grozavie !

Voi fugi nebun !

Sau poate voi ramine-n ea pe veci.

DANIELA CAUREA

Daniela Caurea
Date personale
Născută	7 iulie 1951
Decedată	4 martie 1977 (25 de ani)
Ocupație	poetă scriitoare
Modifică date / text

Daniela Ecaterina Caurea (n. 7 iulie 1951, Târgu Ocna — d. 4 martie 1977, București) a fost o poetă română.

BIOGRAFIA

Născută în Târgu Ocna, Caurea urmează studiile primare, gimnaziale și liceale în orașul natal, absolvind în 1970 cursurile Liceului Teoretic Târgu Ocna, secția umanistă, ca șefă de promoție.

În anul 1970 este admisă prin concurs la Facultatea de Litere a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași, secția latină-greacă, de unde se transferă la secția română-engleză.

Din anul al II-lea se mută la București, ca urmare a căsătoriei sale cu poetul Ion Crânguleanu. Își termină studiile universitare în anul 1974, ca șefă de promoție.

După absolvirea facultății se angajează în cadrul Academiei de Științe Social-Politice Ștefan Gheorghiu ca profesor și traducător, lucrând în paralel și ca profesor la un liceu bucureștean.

Moare în urma cutremurului din martie 1977. Post-mortem, îi este acordat titlul de Cetățean de onoare al orașului Târgu Ocna, prin Hotărârea Consiliului Local nr. 20/8 aprilie 1999.

OPERĂ

Antume

• Primejdii lirice, Editura Junimea, Iași, 1973
• Cartea anotimpurilor, Editura Ion Creangă, București. 1976

Postume

• Adalbert Ignotus, Editura Junimea, Iași, 1977
• Văzduhul de cuvinte, Editura Eminescu, București, 1979

EPONIME

Lista de mai jos cuprinde itemi ale căror nume a fost date în cinstea poetei:

• Strada Daniela Caurea din Târgu Ocna
• Biblioteca Daniela-Ecaterina Caurea din cadrul Colegiului Național Costache Negri din Târgu Ocna

POEZII:

XLV

O, monkey, fragedă zambilă,

măduva spinării ca o dantelă

spre soare se ridică, punând

pe creştetul zilei coroana dinţilor tăi albi.

Trec zilele, monkey, şi inima celor

dragi se usucă, drumul de dincoace

de nori ca un şarpe bătrân, nemişcat

doarme sub ploi şi sub soare.

O, monkey, dragostea nu are de ales,

vine şi pleacă şi pe frunze de

mentă, pe un lujer subţire se usucă

regretul, chimvale şi fluiere de os

o încântă să plece, călătorind

prin lume, sub nume ascuns.

Şi aşa, rămân numai cu tine,

faţă în faţă, nemângâiate, ca lacrima,

eu să ştiu cât eşti de bună

şi să nu-mi fii de nici

un folos, tu, pe-o coardă de vişin

prelungă să luneci la mine, în jos.

XVI

Şarpele fantastic e cea mai

grea întrebare cu care ne bântuie

piatra; răspunsul fiind unul singur

având dreptul la el o singură dată,

înconjură limba cu spini şi fruntea

cu ploi de furnici, singura şansă

fiind să trăieşti ca un arbore

împlinit, urcându-şi solzii în singurătate.

Răspunsul te va copleşi într-o 

bună dimineaţă şi-l vei striga

cu voce tare, ca-ntr-un înec.

Se vor găsi destui să-ţi întindă

un braţ dezgolit şi mirarea,

dar va fi prea târziu,

vei putea vedea limpede,

şarpele perfid urcând

pe unghiile Julietei, sus în balcon,

şi monstrul lunecând din

cetate spre neamul lui Laokoon.

XXII

Nefertiti e spaima şi brăţara mea stângă,

intrată în carne şi-n sânge, mânându-şi

herghelia-n irişi. Nu-mi mai este somn 

de somn cu blană-ntortocheată, nu mai

mi-e frig de frig cu lacuri pe care

îngheaţă ibişi. Clipa mea verde se scurge

adulmecând moscul ars pe talgere străine,

nu-mi mai este foame şi dor,

sunt o singură spaimă terestră cu tine. Îşi sună

pe dealuri Nefertiti cerceii şi lanţul de dragoste

încolăcit peste gât, cu mare risipă, femeile

nu pot fugi de ea, ca de colţii foşnitori

în care te leagănă visul urât. Ridică-mă

spre gura ta şi apără-mă cu preţul neputinţei

de a-mi lepăda spaima mea cu efigie,

şi greşeala pe care nu mi-o mai iert

de-a te fi aflat atât de târziu, Adalbert.

VIRGIL HUZUM

Virgil Huzum
Date personale
Născut	12 decembrie 1905 Inca, județul Brăila
Decedat	7 iulie 1987 (81 de ani) Focșani
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Ocupație	poet, farmacist
Limbi	limba română
Studii	Universitatea din București
Activitatea literară
Specie literară	poezie
Modifică date / text

Virgil Huzum (n. 12 decembrie 1905, Inca, județul Brăila – d. 7 iulie 1987, Focșani) a fost un farmacist și poet român.

BIOGRAFIE

Virgil Huzum s-a născut în Inca, ca fiu al Clarei (n. Andoniu) și al lui Ioan Huzum (1877-1943), farmacist.^[1] A urmat în Darabani (județul Botoșani) și Focșani, școala primară, apoi Liceul „Unirea" din Focșani (absolvit în 1923). A urmat Facultatea de Farmacie din București (1923-1929) și cursurile Facultății de Litere și Filozofie din București (1926-1931), unde va obține licența cu mențiunea magna cum laude.

A deținut în Focșani împreună cu tatăl său, Ioan Huzum, „Farmacia I. Huzum & Fiu“ (1931-1949). Astăzi se regăsesc obiecte din farmacia înființată de Ioan Huzum într-una din sălile Muzeului Unirii din Focșani. Virgil Huzum a luat parte la cel de-al Doilea Război Mondial (1941).

A fost căsătorit cu Maria Marta Kogălniceanu „din a patra generație a neamului Kogălnicenilor”.^[2]

ACTIVITATEA LITERARĂ

A debutat cu versuri în Anuarul Societății de Lectură „Gr. Alexandrescu” din cursul superior al Liceului „Unirea” din Focșani. În anul 1924, debutează în ziarul Adevărul literar și artistic, iar debutul editorial în 1926 cu parodii și pastișe poetice „À la manière de ...”.

Poezii

• À la manière de ..., Ed. Învățătorul român, Focșani, 1926;
• Bolta bizantină, Ed. Socec, București, 1929;
• Zenit, 1936;
• Mirajul sunetelor, Ed. Cartea Românească, 1973.

PREMII ȘI DISTINCȚII

• 1936: Premiul Societății Scriitorilor Români pentru placheta „Zenit”.

POEZII:

Semnal

S'a desfăcut un clopot în petale
Și m'am rotit cu ele împrejur
Și muntele s'a ruginit de sânge;
Întârzie un sunet în azur!
În raza 'n care mă voi frânge,
Să nu-l mai pierd, venind de sus,
Din vârful stelelor te lasă,
Adaos de lumini apus!

Spic

Visul
Înflorit
În zenit!

Visul
În iederi,
În stele,
În ferige grele,
Și-un pas de înger
L-a strivit.

În iederi,
În stele,
În pridvorul zilei,
În prinosul milei,
Acelaș spic,
Acelaș înger
În zenit!