3. /23 IULIE 2022 - RELIGIE ORTODOXĂ
Aducerea moaștelor Sf Sfințit Mc Foca;
Sf Sfințit Mc Apolinarie, episcopul Ravenei;
Sf Mc Vitalie și Valeria
Aducerea moaștelor Sf Sfințit Mc Foca
Tropar la Sărbătoarea Aducerii moaştelor Sfântului Sfinţit Mucenic Foca, glasul al 4-lea:
Şi părtaş obiceiurilor şi următor scaunelor apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învăţând şi cu credinţa răbdând până la sânge Sfinţite Mucenice Foca, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Cântarea 1, glasul al 4-lea.
Irmosul:
Adâncul Mării Roşii cu picioare neudate, pedestru trecându-l Israel cel de demult, cu mâinile lui Moise în chipul Crucii, puterea lui Amalec în pustie a biruit.
Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Foca, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Razele de lumină ale Dumnezeieştii Pronii celei mai presus de fiinţă te-au luminat, mărite, chiar de la naşterea ta.Pentru aceea te-au arătat luminător prealuminat până la marginile pământului, Fericite Mucenice Foca.
Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Foca, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Din pruncia ta, mărite, ca un finic înalt te-ai înălţat către înălţimea bunătăţilor celor înţelegătoare; şi înmulţind roadele pătimirii tale, ai îndulcit pe toţi cu împărtăşirea minunilor tale.
Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Foca, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Cu măiestria cuvintelor tale, înţelepte, ai surpat întăririle capiştilor necredinţei şi ai păzit Biserica lui Hristos neclintită, întărind-o cu învăţături.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
De la înălţime ai trântit gândul cel înalt al nebuniei, surpându-l cu darul cel adevărat al cuvintelor tale, cuvioase şi ai câştigat prin biruinţe muceniceşti semne de biruinţă împotriva lui.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Zavistia în Rai s-a făcut pricinuitoare morţii oamenilor, Preacurată, iar Cel Ce S-a născut din tine, Fiul lui Dumnezeu-Tatăl, cu răsunet o a prăpădit, dând nemurire neamului nostru, Preafericită.
Cântarea a 3-a. Irmos: Se veseleşte de Tine...
Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Foca, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Împreuna glăsuire a credincioşilor o ai tocmit spre lauda lui Hristos; iar glasurile necredinţei cu împotrivirea ta le-ai tulburat, mucenice.
Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Foca, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Dragostea ta cea către Dumnezeu te-a tras de la cele pământeşti către cer şi chinuindu-te cu trupul, te-a numărat în cetele cele înţelegătoare.
Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Foca, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Luminând pe cei credincioşi cu strălucirile minunilor tale, ai stins focul necredinţei cu ploile cuvintelor tale, fericite.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Ca şi cu nişte vopsele luminoase ai vopsit podoaba preoţiei cu sângiuirile tale cele muceniceşti şi cu preoţia ai slujit lui Hristos, Cel Ce este Lumină.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
S-a rupt zidul cel din mijloc al blestemului nostru, Preacurată Stăpână, prin naşterea ta cea mai presus de gând şi ne-am unit cu Firea Cea Dumnezeiască.
Irmosul:
Se veseleşte de Tine Biserica Ta, Hristoase, strigând: Tu eşti Puterea mea, Doamne şi Scăparea şi Întărirea.
Cântarea a 4-a.
Irmosul:
Ridicat pe Cruce văzându-Te Biserica pe Tine, Soarele dreptăţii, a stat întru a sa rânduială precum se cuvine, grăind: Slavă puterii Tale, Doamne.
Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Foca, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Biserica lui Hristos, care era zbuciumată de valuri în noianul necredinţei, o ai tras tu, Sfinte Mucenice Foca, la limanurilor dreptei credinţe, ca să cânte neîncetat: Slavă puterii Tale, Doamne.
Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Foca, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Scuturând de la viaţa cea trupească lucrul cel pământesc şi vieţuind, mărite, cu trupul ai săvârşit călătoria cea îngerească, Sfinte Mucenice Foca; drept aceea, cu darul ai fost făcut înger în trup.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Izvorul Cel Nedeşertat al Mângâietorului te-a umplut pe tine de ape dumnezeieşti, înţelegătoare, ierarhe mărite şi te-a pus înaintea tuturor râu de dar pururea curgător.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Cele ale naşterii tale celei străine, Preacurată Născătoare de Dumnezeu, cu adevărat sunt minunate şi negrăite, preaslăvite minuni, în care se biruieşte tot cugetul şi tot gândul.
Cântarea a 5-a.
Irmosul:
Tu, Doamne, Lumina mea în lume ai venit, Lumina Cea Sfântă, Care întorci dintru întunericul necunoştinţei pe cei ce Te laudă pe Tine cu credinţă.
Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Foca, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Prădând întăririle vrăjmaşului cu puterea minunilor, Sfinte Mucenice Foca, pe cei mântuiţi i-ai adus Domnului ca nişte prăzi.
Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Foca, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Săgetăturile cele ce veneau asupra ta le-ai împins înapoi în inimile celor ce le trimiteau, iar tu, înţelepte, ai fost păzit nevătămat.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Sfărâmat-ai Sfinte Foca capul balaurului, surpându-l vitejeşte cu puterea cea dumnezeiască a pătimirii tale celei tari.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Să roureze cerul veselie şi bucurie pe pământ, că pământul a dat acum veselie la înălţime pe Însăşi Maica lui Dumnezeu.
Cântarea a 6-a. Irmos: Jertfi-voi Ţie cu glas...
Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Foca, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Din noroiul şi din adâncimea necredinţei ai scos turma ta, mărite, pe care curăţind-o cu apa facerii de fii, o ai înălţat către lumina darului.
Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Foca, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Cel Ce şi-a pus şederea cea înţelegătoare pe nor te-a mărit pe tine, Sfinte Mucenice Foca, pentru ca să ajungi cu călătorie prin văzduh la cei ce ţi se roagă în primejdiile mării şi ale nevoii.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Dezlegat-ai împleticirile minciunii şi cu legăturile adevărului ai legat limbile cele grăitoare de deşertăciuni, cugetătorule de Dumnezeu şi ai propovăduit în lume cuvântul credinţei.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Odrăslit-ai lumii Roada Unirii Celei Nestricate, care se arată pricinuitoare de Nestricăciune Veşnică celor ce cu credinţă şi cu dragoste te cinstesc pe tine, Născătoare de Dumnezeu.
Irmosul:
Jertfi-voi Ţie cu glas de laudă, Doamne, Biserica strigă către Tine, de sângele demonilor curăţindu-se cu sângele cel curs prin milostivire din coasta Ta.
CONDAC, glasul al 6-lea. Podobie: Plinind rânduiala cea...
Ca un arhiereu ai adus jertfa, părinte şi mai pe urmă jertfă vie te-ai adus pe tine însuţi pentru Hristos Dumnezeu, mărturisind după lege, întărindu-te de la îngeri şi moartea voind, fiind împreună cu cei ce-ţi grăiesc ţie: vino, Sfinte Mucenice Foca, cu noi şi nimeni împotriva noastră.
Cântarea a 7-a.
Irmosul:
În cuptorul persan tinerii lui Avraam, cu dorirea dreptei credinţe, mai vârtos decât cu văpaia focului fiind aprinşi, au cântat: Binecuvântat eşti, în Biserica slavei Tale, Doamne.
Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Foca, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Fiind pironit de dragostea lui Hristos, mucenice înţelepte, mulţimea chinurilor şi a îngrozirilor celor înfricoşătoare nu te-a clintit de la întărirea unirii şi a legăturii celei cu Hristos.
Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Foca, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Datu-ţi-ai sângele tău, mucenice, ca un prinos Celui Ce Şi-a dat sângele Său izbăvire pentru noi şi ai cântat grăind: Binecuvântat eşti, Dumnezeu meu şi Domnul.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Prin bunătate lepădând greutatea pământească, Dumnezeieştii Îngeri ai lui Hristos, din porunca Lui zburând, pe tine, pătimitorule, te duceau prin văzduh împreună cu dânşii, ca mai înainte pe Avacum.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Văzut-au îngerii, Născătoare de Dumnezeu, lucruri străine la naşterea ta: firea cea stricăcioasă a neamului celui din ţărână întoarsă iarăşi la locaşul cel nepieritor şi fără stricăciune şi către slava cea cerească.
Cântarea a 8-a. Irmos: Mâinile întinzându-şi...
Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Foca, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Având în sufletul tău neîncetat focul dragostei lui Hristos, Sfinte Mucenice Foca, Preafericite, neoprit ai săvârşit călătoria către Dânsul prin chinuire. Prin aceasta dobândind ceea ce ai dorit, cânţi împreună cu cetele cele fără de trup: Binecuvântaţi, toate lucrurile Domnului, pe Domnul.
Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Foca, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Pierit-au închinăciunile rătăcirii cele putrede ale elinilor şi au tăcut toate viclenirile înşelăciunii şi minciuna s-a vădit, căci pătimitorii lui Hristos cu cunoştinţă adevărată au propovăduit Înţelepciunea lui Dumnezeu cea Ipostatnică.
Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Foca, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Fiind încins cu puterea cea nebiruită a Sfântului Duh, ai arătat împotrivire nebiruită şi bărbăţie neînfrântă, bătând război pentru turma ta, Sfinte Mucenice Foca; şi biruind, împreună cu îngerii, lauzi pe Dumnezeul tururor.
Binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Dumnezeu.
Dar îndestulat ţi-a dăruit ţie Hristos, Mucenice Foca pururea pomenite, care dai deopotrivă darurile minunilor tuturor celor ce cer de la tine şi neîncetat cântă: Binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Fiul şi Cuvântul lui Dum nezeu, Cel Ce prin toate este Neapropiat din fire, Sălăşluindu-Se întru tine, Curată şi Îmbrăcându-Se cu firea noastră, ca un Milostiv S-a arătat apropiat după trup şi S-a amestecat cu noi. Pentru aceea, cu multă dragoste te slăvesc, te cinstesc şi te laud pe tine, Preacurată.
Irmosul:
Să lăudăm bine să cuvântăm şi să ne închinăm Domnului, cântându-I şi preaînălţându-L pe Domnul întru toţi vecii.
Mâinile întinzându-şi Daniel, gurile leilor cele deschise în groapă le-a încuiat; şi puterea focului a stins, cu buna faptă încingându-se, tinerii cei iubitori de dreapta credinţă, cântând: Binecuvântaţi, toate lucrurile Domnului, pe Domnul.
Cântarea a 9-a. Irmos: Hristos, Piatra Cea Netăiată...
Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Foca, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Bunătăţile tale cele purtătoare de lumină, avându-le ca un car cu chip de foc, cuvioase, ai zburat către locaşurile cele cereşti, unde te-ai şi odihnit petrecând împreună cu cetele cele fără de trup.
Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Foca, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Cu curgerea dumnezeieştii înţelepciuni şi cu mulţimea cuvintelor ai risipit materia înşelăciunii şi sufletele celor bine credincioşi le-ai adăpat şi le-ai făcut roditoare de lucruri dumnezeieşti prin credinţă.
Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Foca, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
În lupta nevoinţelor tale ai văzut Lumina Cea mai presus de lumină, privirea cea înţelegătoare a Doritului tău Hristos Dătătorul de nevoinţe. Şi prin sfârşitul chinurilor te-ai nevoit să ajungi la această lumină, mucenice.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Ca unul ce acum mai luminat vezi slava Ziditorului, roagă-te Lui pentru cei ce te laudă pe tine cu dragoste, Sfinte Mucenice Foca, ca să-i împărtăşească de slava şi de luminarea Lui cea mai bună.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Îţi laud darul, Fecioară şi măresc slava ta, căci cu adevărat tu eşti Luminarea sufletului meu; cu adevărat şi Mângâierea tuturor robilor tăi care te cinstesc şi te laudă pe tine, Stăpână.
Irmosul:
Hristos, Piatra Cea Netăiată de mână, cea din capul unghiului, din tine Muntele Cel Netăiat, Fecioară, S-a tăiat, adunând firile cele osebite. Pentru aceasta, veselindu-ne, pe tine, Născătoare de Dumnezeu, te slăvim.
SEDELNA, glasul al 4-lea. Podobie: Degrab ne întâmpină...
Jertfă fără de sânge aducând tu lui Hristos, Mucenice Foca, jertfă te-ai adus pe tine însuţi prin sânge, ierarhe îmbrăţişat de Dumnezeu. Drept aceea, petrecând cu bucurie, adu-ţi aminte de cei ce săvârşesc cu credinţă dum
nezeiasca şi de bine însemnătoarea ziua pătimirii tale, părinte.
SEDELNA Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul al 4-lea. Podobie: Degrab ne întâmpină...
Ceea ce ai născut pe Făcătorul a toată lumea, Ceea ce Singură ai împodobit omenirea cu naşterea ta, Mireasă a lui Dumnezeu, mântuieşte-mă de cursele vicleanului veliar şi mă întăreşte pe piatra voirilor lui Hristos, pe Care L-ai Întrupat şi pe Care roagă-L neîncetat pentru noi.
SEDELNA Sfintei Cruci şi a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul al 4-lea. Podobie: Degrab ne întâmpină...
Înălţându-Te ai înălţat pe cei căzuţi odinioară; iar pe mine m-ai surpat cu Înălţarea Ta, o Lumina ochilor mei! Primeşte, Fiule, patima pentru noi de bunăvoie; rabdă Crucea, cuiele, buretele şi suliţa, prin care ai dat darul nepătimirii.
Sfântul Sfințit Mucenic Foca, fiind pus într-o baie foarte fierbinte, şi astfel rugându-se, şi-a dat sufletul în mâna lui Dumnezeu.
Sfântul Mucenic Foca este unul din cei patru Foca pomeniți de sinaxar. El a trăit în Sinope, în zilele împăratului Traian, strălucind cu toate faptele bune și cu petrecere neprihănită. Când a fost adus la eparhul African și întrebat de acesta, el a mărturisit cu îndrăzneală credința în Domnul nostru Iisus Hristos. Atunci eparhul African hulind pe Hristos și chinuind pe sfântul mucenic, s-a făcut cutremur mare și fară de veste căzând el împreună cu slujitorii lui, au rămas fară suflare. Văzând femeia lui această minune, s-a înfricoșat și a rugat pe sfântul, care l-a înviat.
După aceea, l-au dus la împăratul Traian și, mărturisind pe Hristos, a fost spânzurat și strujit, iar apoi băgat în var. Fiind pus într-o baie foarte fierbinte, și astfel rugându-se, și-a dat sufletul în mâna lui Dumnezeu.
Sf Sfințit Mc Apolinarie, episcopul Ravenei
Pe când Sfântul Apolinarie a intrat cu Irineu în cetatea Ravena, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci, zicând: „Dumnezeule, Cel ce ai ajutat învățătorului meu Petru, fii și mie ajutor, ca să se preamărească numele Tău cel sfânt și să se săvârșească în această cetate voia Ta”.
În zilele Cezarului Claudie, Sfântul Apostol Petru a mers din Antiohia la Roma, cu mulți creștini. El, intrând într-o adunare evreiască, le-a spus că este iudeu; apoi a început să le propovăduiască pe Iisus Hristos, arătându-le din cărțile prorocești, că El este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu și că a venit să mântuiască neamul omenesc. Sfântul Petru le-a mai povestit lor toate minunile lui Hristos pe care le-a făcut în Israel. Propovăduind el toate acestea în toate zilele, mulți dintre iudei au crezut în Hristos. Dar nu numai din iudei, ci și din romani, mulți, auzind propovăduirea Apostolului, primeau cu bucurie cuvântul lui, zicând: „Dumnezeu a cercetat neamul omenesc, trimițând pe Fiul Său spre înnoirea lumii”. Deci, crezând în Hristos, s-au botezat.
Nu după multă vreme, Sfântul Apostol Petru a zis către ucenicul său, Apolinarie, care venise cu dânsul din Antiohia: „Iată, ai învățat bine a cunoaște pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, și te-ai înștiințat de faptele Lui cele dumnezeiești; deci, să primești sfințirea Sfântului Duh și să te duci în cetatea Ravena, ca să propovăduiești acolo numele lui Iisus Hristos, netemându-te de nimic”. Zicând aceasta, a făcut rugăciune și, punând mâinile pe capul lui, l-a făcut episcop al cetății Ravena, zicându-i: „Domnul nostru Iisus Hristos să-ți trimită pe îngerul Său, care îți va găti calea și îți va împlini cererile tale”. Apostolul, grăind acestea către Apolinarie, l-a sărutat și l-a liberat cu pace. Sfântul Apolinarie, apropiindu-se de cetatea Ravena, a intrat în casa unui oarecare ostaș, cu numele Irineu, voind să se odihnească. Și, făcând vorbă cu dânsul, i-a spus despre dânsul cine este, de unde și pentru ce a venit în cetatea lor. Apoi i-a spus despre Iisus Hristos și despre puterea Lui cea dumnezeiască.
Irineu a zis către dânsul: „O, străinule părinte, am un fiu orb și dacă este vreo putere în propovăduirea ta, fă-l să vadă, că și eu voi merge în urma Dumnezeului tău, crezînd întru Dânsul”. Sfântul a poruncit să aducă la el pe acel orb. Acela fiind adus înaintea Sfîntului Apolinarie, s-au adunat toți ai casei, voind să vadă ce va face orbului. Sfântul, făcând semnul Sfintei Cruci pe ochii orbului, a grăit: „Dumnezeule, Care ești pretutindeni, fă cunoscut pe Fiul Tău în cetatea aceasta, ca să se lumineze nu numai ochii cei trupești ai acestor oameni, dar și cei sufletești; și astfel să Te cunoască pe Tine, Unul, adevăratul Dumnezeu și pe Domnul nostru Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis spre mântuirea lumii”. Sfântul grăind acestea, îndată s-au deschis ochii orbului și a văzut. Acela a căzut la picioarele omului lui Dumnezeu împreună cu părinții săi și astfel toată casa aceea a crezut în Hristos și s-a botezat în râul care nu era departe de Ravena. De atunci, sfântul a început a petrece în casa lui Irineu.
În cetatea aceea era o femeie bolnavă cu numele Tecla, soția tribunului, care, fiind bolnavă de mulți ani și căutată de mulți doctori iscusiți, n-a putut să fie tămăduită; deci, s-a întâmplat lui Irineu, ostașul cel nou botezat, a se duce la tribun și, văzîndu-l foarte mâhnit pentru femeia sa, care bolea și nu se vindeca, a zis către dânsul: „Tribunule, este la mine un om străin care a tămăduit pe fiul meu cel orb fără de nicio doctorie; aceluia de-i vei porunci să vină la tine, va tămădui îndată pe soția ta”. Tribunul l-a întrebat: „De unde a venit aici, omul acela?”. Irineu a răspuns: „Din Roma”. Tribunul a întrebat: „Este roman?”. Irineu a răspuns: „Nu știu, însă mi se pare că nu este roman, ci grec”. Tribunul a zis: „Să-l aduci în taină în casa mea”.
Deci, pe când Sfântul Apolinarie a intrat cu Irineu în cetatea Ravena, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci, zicând: „Dumnezeule, Cel ce ai ajutat învățătorului meu Petru, fii și mie ajutor, ca să se preamărească numele Tău cel sfânt și să se săvârșească în această cetate voia Ta”. Sfântul intrând în casa tribunului, acela a zis către dânsul: „Bine ai venit, doctore, căci ce este mai dulce, decât apa cea rece celui însetat?”. Sfântul Apolinarie a zis: „Pacea Domnului nostru Iisus Hristos să se odihnească peste voi”. Tribunul a întrebat: „Cine este Acela de care grăiești?”. Apolinarie a răspuns: „Acela este Fiul lui Dumnezeu, Care a înnoit toată lumea cea învechită”. Tribunul a zis: „Din aceasta mi se pare că este galileean”. Sfântul a răspuns: „Așa este”. Tribunul a întrebat: „Știi doctorii?”. Răspuns-a sfântul: „Nu știu nimic, afară de numele lui Iisus. Să chemi aici pe toți ostașii de sub stăpânirea ta și toți, privind, vor cunoaște puterea Domnului meu Iisus Hristos”.
Tribunul a trimis îndată, de a chemat pe toți ostașii săi și a zis către sfânt: „Uite, femeia mea zace pe patul durerii de mulți ani și toate doctoriile nu i-au ajutat, ci mai mult au vătămat-o; de aceea, de este în tine vreo putere tămăduitoare arat-o acum spre cea care bolește”. Sfântul a grăit: „Dumnezeu să deschidă ochii inimilor voastre, ca, văzând minunile Lui, să credeți într-Însul”. Apoi, apropiindu-se de pat, a luat de mână pe cea bolnavă și i-a zis: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, scoală-te și crede într-Însul; dar să nu socotești că mai este cineva la fel ca Dânsul”.
Atunci femeia s-a făcut îndată sănătoasă cu tot trupul și s-a sculat de pe pat, strigând și zicând: „Nu este alt Dumnezeu afară de Iisus Hristos, pe Care tu Îl propovăduiești”. Tribunul și toți ostașii lui, văzând aceasta, s-au mirat și au zis: „Acela este Dumnezeu cu adevărat, Care face niște lucruri ca acestea! Acela poate să ne ajute și în războaie, dacă Îl vom iubi”. Atunci tribunul a crezut în Hristos, împreună cu femeia sa, cu copiii și cu toată casa lor și mulți alți păgâni care erau acolo au crezut și s-au botezat.
Din acea vreme, Sfântul Apolinarie a început a petrece în casa tribunului din acea cetate. Mulți oameni în toate zilele veneau la dânsul și el îi învăța să creadă în Hristos și îi boteza. Mulți din cei ce credeau, își dădeau copiii la sfântul pentru învățătura cărții. Pentru aceea, Sfântul Apolinarie a făcut în casa tribunului o biserică și slujea în ea, împărtășind pe credincioși cu dumnezeieștile Taine ale Trupului și Sângelui lui Hristos. Petrecând el acolo 12 ani, a hirotonit doi preoți, pe Aderet și pe Calochir, iar pe Marchian, bărbatul cel de bun neam, și pe Levcadie i-a făcut diaconi împreună cu alți șase clerici. El cânta în biserică rugăciunile de zi și de noapte, împreună cu dânșii preamărind pe Dumnezeu. Deci, creștinii înmulțindu-se și străbătând în popor vestea despre numele și despre puterea lui Iisus Hristos, precum și despre propovăduitorul acela, omul lui Dumnezeu nu putea să se ascundă. Deci, unii au spus despre dânsul lui Saturnin, stăpânitorul cetății.
Acela, trimițând după el, l-a adus și l-a pus înaintea slujitorilor celor mai mari ai capiștei din Ravena și îl întreba, zicând: „Cine ești tu?”. Sfântul a răspuns cu glas mare, zicând: „Eu sunt creștin”. Saturnin a zis: „Cine este Hristos?”. Sfântul a răspuns: „Hristos este Fiul Dumnezeului Celui viu, prin Care trăiește toată făptura din cer, de pe pământ și din mare”. Saturnin a zis: „Acela te-a trimis la noi să risipești slujba zeilor noștri? Nu știi tu pe marele zeu Joe, care viețuiește în capitoliul cetății și căruia ești și tu dator a i te închina?”. Sfântul a răspuns: „Nu știu cine este acela și nici capiștea lui nu i-am cunoscut-o”. Popii idolești au zis către sfântul: „Atunci vino și vezi împodobită frumos capiștea lui cea mare. Într-însa vei vedea chipul nebiruitului Joe și te vei închina lui”.
După aceea sfântul a fost dus la acea capiște, în care intrând și văzând podoaba cea de mult preț, a râs și a zis către popii cei idolești: „Iată cât aur și argint se află aici prăpădit, care este mai bine să se împartă la săraci, decât să atârne în zadar înaintea demonilor!”. Atunci păgânii, umplându-se de mânie și de iuțime, au bătut foarte mult pe Sfântul Apolinarie și, legându-l de picioare cu o funie, l-au tras afară din cetate și l-au aruncat ca pe un mort pe malul mării. Luându-l ucenicii abia viu, l-au ascuns în casa unei femei văduve, care credea în Hristos, și acolo purtau grijă de el.
După șase luni de la aceasta, un om cinstit cu numele Bonifatie a amuțit deodată și, chemând mulți doctori, cu nimic nu au putut să-i ajute. În vremea aceea, s-a făcut știre în casa lui, că Apolinarie, robul lui Dumnezeu, este viu și ascuns la o femeie văduvă. Atunci femeia lui a alergat cu sârguință la omul lui Dumnezeu și, căzând la picioarele lui, îl ruga să vină în casa ei și să-i tămăduiască bărbatul. Deci, arhiereul lui Hristos, sculându-se, a mers la ea. Intrând în casa lui Bonifatie, o fecioară din slujnice, care avea în sine duh necurat, îndrăcindu-se, a strigat: „Du-te de aici, robul Dumnezeului Celui viu, căci dacă nu te vei duce, voi face iarăși să te tragă afară din cetate legat de picioare”. Sfîntul Apolinarie, certând duhul cel necurat, l-a izgonit dintr-însa.
Intrând după aceea la Bonifatie, l-a văzut zăcând mut și s-a rugat lui Dumnezeu pentru el, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Cel ce ai închis gura acestui om, ca să nu cheme pe diavoli în ajutorul său, deschide-i-o acum, ca să cheme numele Tău cel sfânt și să creadă că Tu ești Dumnezeul Cel ce petreci în veci”. Astfel, rugându-se sfântul și creștinii cei de față zicând amin, în acel ceas s-a dezlegat limba lui Bonifatie și gura i s-a deschis spre binecuvântarea lui Dumnezeu; deci, a strigat cu glas mare: „Nu este alt Dumnezeu, decât Cel propovăduit de Apolinarie!”. Tot în ziua aceea au crezut în Hristos mai mult de cinci sute de bărbați, primind Sfântul Botez.
După câteva zile, păgânii, fiind porniți de vrăjmașul cel ascuns, au prins iarăși pe Sfântul Apolinarie și l-au bătut foarte tare cu toiege, poruncindu-i ca nicidecum să nu îndrăznească a mai propovădui pe Hristos, nici a mai pomeni numele Lui. Iar el, zăcând la pământ, striga: „Adevărat este că Iisus Hristos este Dumnezeu, Care a voit să pătimească pentru oameni”. Păgânii, nesuferind să audă mărturisirea lui cea pentru Hristos, l-au pus cu picioarele goale pe cărbuni aprinși, muncindu-l cu arderea focului. Iar el mai mult propovăduia pe Hristos cu glas mare. Pentru aceea l-au legat de picioare și l-au tras afară din cetate, zicând: „Măcar că faci tămăduiri, însă în cetate să nu mai intri, dacă voiești să fii viu”. Sfântul, zăcând lângă cetate, învăța neîncetat numele lui Iisus Hristos și mulți din cei ce se temeau de Dumnezeu, veneau și îi slujeau lui. Înmulțindu-se numărul credincioșilor cu propovăduirea sfântului, s-a zidit o biserică mică, nu departe de cetate, lângă malul mării; iar Apolinarie, arhiereul lui Dumnezeu, săvârșea în acea bisericuță Sfânta Liturghie și boteza în apa mării pe cei ce se întorceau la Hristos Dumnezeu.
După câțiva ani, sfântul, fiind izgonit de cei necredincioși, s-a dus la Emilia, în țara Italiei, și aducea la sfânta credință cu propovăduirea cuvântului pe câți putea. În vremea aceea, în Ravena, cu porunca lui, rânduia Biserica preotul Calochir, pentru că și acela făcea multe minuni cu numele lui Iisus Hristos. Petrecând Sfântul Apolinarie în Emilia multă vreme și întorcînd mulți oameni la Hristos, s-a întors iarăși la Ravena și a fost primit cu bucurie de cei credincioși. În Ravena era atunci un boier cu numele Rufin. Acela avea o fiică ce era bolnavă și trăgea să moară. Auzind boierul de Sfântul Apolinarie, a poruncit ca să-l aducă cu cinste în casa sa, ca să tămăduiască pe fiica lui. Intrând în casă sfântul episcop împreună cu clerul său, tocmai atunci murise și fiica cea bolnavă. Deci, au început plângerile și tânguirile părinților și a celor ai casei.
Văzând Rufin pe sfânt, a zis către el: „Mai bine îmi era, dacă n-ai fi venit în casa mea; pentru că marii zei s-au mâniat pe mine pentru tine și n-au voit să tămăduiască pe fiica mea”. Iar sfântul i-a grăit: „Jură-te mie pe sănătatea Cezarului tău, că nu vei opri pe fiica ta să meargă în urma Mântuitorului său, și vei vedea puterea Domnului nostru Iisus Hristos, Cel propovăduit de mine!”. Iar Rufin i-a zis: „Știu că fecioara a murit și nu este vie; dar dacă o voi vedea înviată și vorbind, voi lăuda puterea Dumnezeului tău și nu o voi opri să urmeze pe Mântuitorul ei”. Apropiindu-se sfântul de moartă, a zis: „Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, Cel ce ai dat toate câte a cerut apostolul și învățătorul meu Petru, împlinește cererea mea și înviază pe fecioara aceasta, ca să vadă toți ce stau de față tăria Ta cea atotputernică și să înțeleagă că nu este alt Dumnezeu afară de Tine”. Apoi, atingându-se de moartă, a zis: „Scoală-te și mărturisește pe Ziditorul tău”.
Îndată fecioara a înviat și, sculându-se în picioare, a strigat cu glas mare: „Mare este Dumnezeul pe care Îl propovăduiește Apolinarie și nu este alt Dumnezeu decât numai Acela!”. Părinții fecioarei, văzând aceasta, s-au bucurat împreună cu toți creștinii, că s-a preamărit numele Domnului Iisus, și s-a botezat fecioara, maica sa și toată casa. Sufletele care au primit Sfântul Botez, erau în număr de 324, bărbați și femei; și mulți au crezut în Domnul, însă pentru frica Cezarului n-au primit Sfântul Botez. Dar în taină iubeau pe arhiereul lui Dumnezeu și îi slujeau lui. Fiica lui Rufin s-a sfințit spre slujba lui Hristos Dumnezeu, logodindu-se mireasă Lui; și astfel a petrecut fecioară în toate zilele vieții sale.
Cezarul a fost înștiințat de către păgâni, că un oarecare om din Antiohia, venind cu vrăji și farmece, a adus în cetatea Ravenei numele lui Iisus și mult popor îl ascultă; iar casa lui Rufin a tras-o la credința lui. Cezarul îndată a trimis la Ravena pe un om al său, cu numele Mesalin, ca să ia stăpânirea lui Rufin. Iar pe Apolinarie a poruncit să-l silească la închinarea păgâneștilor lor zei sau să-l izgonească. Deci, Mesalin, împlinind porunca Cezarului, a chemat pe Apolinarie la curte și îl întreba înaintea slujitorilor păgânești, cine și de unde este și ce meșteșug are. El le-a spus despre sine că este creștin, cu neamul din Antiohia și ucenic apostolesc, iar meșteșugul lui este propovăduirea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a făcut cerul, pământul și marea și toate cele dintr-însele. Mesalin a zis: „Oare de acel Hristos ne spui, Care acum câțiva ani, numindu-se pe Sine Fiu al lui Dumnezeu, a fost ucis de iudei? Acela de ar fi fost Dumnezeu, n-ar fi murit, nici n-ar fi primit ocări. Dar de vreme ce era mândru, de aceea a fost dat la munci și s-a pierdut cu pedeapsă de moarte; iar tu pentru care pricini cinstești pe unul ca Acela între zei?”.
Atunci Sfântul Apolinarie a răspuns: „Acest Iisus Hristos de care vorbim, a fost, este și va fi Dumnezeu în veci. El, vrând să elibereze neamul omenesc din robia vrăjmașului, S-a smerit pe Sine și S-a întrupat de la Sfântul Duh în pântecele Preacuratei Fecioare, care n-a cunoscut bărbat; deci S-a născut dintr-însa negrăit”. Zis-a Mesalin: „Și noi am auzit despre aceasta; dar acest lucru este greu de crezut”. Sfântul a zis: „O, judecătorule, ascultă-mă pe mine și ia aminte: Dumnezeu a fost în trup curat și făcea în lume semne și minuni mari; iar că a fost prins de iudei și răstignit, aceasta a pătimit-o trupul Lui cel luat din Preacurata Fecioară, dar dumnezeirea a rămas fără de patimă și fără de moarte. Acea dumnezeire, pe trup l-a înviat din morți a treia zi și, arătându-se multora, s-a suit la ceruri, de unde Se și pogorâse. Apoi a dat stăpânire și putere celor ce cred în El, încât aceia cu numele Lui izgonesc diavoli, vindecă toate bolile cele netămăduite și înviază pe morți”.
Mesalin, auzind aceasta, a zis: „Nu vei putea să mă biruiești pe mine și să mă faci să urmez Dumnezeului Celui necunoscut, pe care Cezarul și senatorii nu-L primesc. Deci, vino tu în capitoliul cetății și adu tămâie cu mâinile tale, marelui și groaznicului tunător, zeului Joe. De nu vei face aceasta, apoi să știi că te voi munci cu felurite munci și te voi trimite în izgonire”. Sfântul i-a răspuns: „Deși voi merge la capitoliu, însă nu voi aduce tămâie diavolilor, ci voi aduce jertfă de laudă Domnului meu Iisus Hristos”. Atunci slujitorii idolești au strigat: „Apolinarie să fie muncit”.
Deci, Mesalin a poruncit să dezlege pe mucenic și să-l bată fără de cruțare, zicându-i: „Jertfește zeilor!”. Sfântul, fiind bătut, striga: „Sunt creștin!”. Atunci unul din popi a strigat: „Să fie întins la locul cel de muncă. Acolo să fie întins și bătut mai cumplit, până ce va da slavă zeilor celor fără de moarte”. Deci, sfântul îndată a fost muncit și striga: „Pe Domnul Iisus Hristos Îl mărturisesc, că este Dumnezeu adevărat, iar nu pe altcineva”. După un ceas, Mesalin, poruncind ca să înceteze muncile, a zis către răbdătorul de chinuri: „Spune-mi, ticălosule, ce răsplătire aștepți pentru muncile ce le-ai suferit?”. Mucenicul a răspuns: „Este scris în cărțile noastre, că cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui și de va muri cineva întru Hristos, va fi viu. Aceasta este răsplătirea creștinilor”. Popor mult privea la pătimirea sfântului, credincioși și necredincioși. Credincioșii, văzând răbdarea lui cea bărbătească, preamăreau pe Dumnezeul cerului. Atunci Mesalin a poruncit slujitorilor să muncească pe robul lui Hristos și să toarne apă fiartă peste rănile lui. Apoi a poruncit, să se pregătească o corabie, ca să trimită pe mucenic ferecat cu fiare la Iliric, în surghiunie.
Atunci unul din slujitorii care îl munceau cumplit, mâniindu-se asupra răbdătorului de chinuri, deodată s-a îndrăcit, a căzut la pământ și a murit, diavolul smulgându-i ticălosul lui suflet. Sfântul Apolinarie fiind pogorât de la muncire, a zis către Mesalin: „Păgâne, pentru ce nu crezi în Fiul lui Dumnezeu, ca să poți scăpa de munca veșnică?”. Muncitorul, mâniindu-se, a poruncit să bată pe sfânt cu pietre peste gură. Creștinii, văzând acea cumplită muncă, n-au putut să rabde mai mult, căci erau în număr mare. Deci, pornindu-se spre mânie, au făcut tulburare în popor, căci s-au repezit spre păgâni și au ucis câțiva dintre ei. Ei voiau ca și pe Mesalin să-l ucidă; dar acela, când a văzut revolta și tulburarea poporului, s-a temut și, sculându-se îndată, a fugit și s-a ascuns într-o casă tare; iar pe Apolinarie, a poruncit ostașilor, să-l ia și să-l închidă în temniță, să-i ferece în obezi picioarele și să nu-i dea hrană nici băutură, slăbind de foame și de sete.
Dar Dumnezeu, Care hrănește pe toți, n-a lăsat pe robul Său; căci, fiind flămând, a trimis la dânsul pe sfântul înger ca să-l întărească. Îngerul lui Dumnezeu a venit la sfântul în temniță, privind la el păzitorii temniței. Acela i-a adus hrană și băutură legatului lui Hristos, pe care el luându-le și mâncându-le, s-a întărit și a mulțumit lui Dumnezeu. Apoi, după patru zile, auzind Mesalin că Apolinarie, învățătorul creștinesc, este viu în temniță, a poruncit să-l ferece cu fiare grele, să-l pună în taină în corabie și să-l ducă în surghiun. Cu dânsul au mers și trei clerici, nevrând să se despartă de părintele și învățătorul lor.
Corabia, plutind câteva zile, s-a ridicat fără de veste o furtună mare, încât marea se învăluia foarte tare, iar corabia s-a spart de furia valurilor și toți s-au înecat, numai Sfântul Apolinarie cu cei trei clerici și cu doi ostași, fiind păziți de Dumnezeu, au scăpat vii. Iar acele fiare grele, cu care sfântul a fost ferecat, au căzut de pe dânsul, fiind dezlegate de o mână nevăzută, în același moment când corabia, sfărâmându-se, a început a se scufunda. Fiind ei izbăviți de înecare și ieșind la mal, acei doi ostași au zis către sfântul: „Părinte, unde vom merge și ce vom face? Sfântul a răspuns: „Credeți în Domnul nostru Iisus Hristos și primiți Sfântul Botez și veți fi vii”. Atunci ei îndată, blestemând idolii, s-au botezat în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.
Apoi sfântul umbla din loc în loc, cu cei trei clerici și cu cei doi ostași luminați, până ce au sosit în Misia, dar nimeni nu-i primea pe dânșii. Sfântul, văzând pe un om vestit că avea stricăciune pe fruntea sa, a zis către dânsul: „Voiești să fii sănătos?”. Acela a răspuns: „Voiesc”. Sfântul i-a zis: „Crezi în Domnul nostru Iisus Hristos?”. Omul acela a răspuns: „Cel ce mă va tămădui, Acela va fi Dumnezeul meu”. Sfântul Apolinarie, chemând numele Domnului Iisus, s-a atins de stricăciunea aceea și omul îndată s-a făcut sănătos. Deci, lepădându-se de idoli, a crezut în Hristos și s-a botezat. Sfântul a locuit la dânsul multe zile, aducând poporul cel necredincios la cunoștința adevăratului Dumnezeu și luminându-l cu Sfântul Botez. De acolo s-a dus la malul Dunării și pe mulți din păgâni i-a adus la Hristos prin propovăduirea cuvântului. După aceasta, s-a dus în părțile Traciei și s-a așezat aproape de o capiște idolească, în care era idolul Serapid, necuratul zeu al păgânilor, care vorbea numai cu oamenii care se închinau lui; pentru că diavolul care locuia într-însul grăia, dând răspunsuri la cei ce-l rugau cu jertfe și-l întrebau de tot lucrul.
După ce arhiereul lui Dumnezeu s-a dus acolo, idolul a tăcut; de aceea popii idolești și toți păgânii din părțile acelea erau foarte mâhniți, din cauză că idolul lor a amuțit. Apoi, după ce l-au rugat mult cu jertfe ca să grăiască către dânșii, abia a răspuns, zicând: „Oare nu știți că Apolinarie, ucenicul lui Petru, apostolul lui Hristos, a venit aici de la Roma și m-a legat cu numele lui Iisus Hristos, pe care el Îl propovăduiește? Deci, până ce acela nu va fi gonit de aici, eu nu voi putea să răspund la întrebările voastre”. Atunci păgânii îndată au început a căuta cu tot dinadinsul pe propovăduitorul lui Hristos și, găsindu-l, l-au bătut fără milă; apoi ducându-l la mare, au aflat o corabie care tocmai voia să plece spre Italia.
Deci, rugând pe boierul țării lor, care trimitea acea corabie, a pus într-însa pe arhiereul lui Dumnezeu împreună cu ucenicii lui, zicîndu-i: „De unde ai venit, acolo să te întorci”. Corabia, plecând cu vânt bun, a ajuns în Italia. Iar omul lui Dumnezeu, ieșind la mal împreună cu ucenicii, s-a dus în cetatea Ravena la păstoriții săi, unde, după trei ani de la izgonirea sa, a fost primit cu mare bucurie de către credincioși. Necredincioșii, văzând că episcopul s-a întors, s-au mîhnit foarte mult și, gândind cele rele împotriva lui, căutau vreme prielnică spre săvârșirea răutății lor. Nu după puțină vreme, Apolinarie, arhiereul lui Dumnezeu, săvârșind Sfînta Liturghie într-o biserică ce era în satul unui bărbat oarecare renumit, cu numele Kirineu, păgânii au năvălit acolo cu multă putere și, risipind turma cea cuvântătoare a lui Hristos, au prins pe singurul păstor, pe Sfântul Apolinarie și, bătându-l, l-au dus legat în cetate. Acolo l-au pus de față la preoții cei mai mari ai zeului Joe. Iar aceia, văzându-l, au zis cu mânie: „Nu este vrednic să meargă înaintea marelui zeu Joe, pe care l-a batjocorit, ci să fie dus înaintea lui Apolon”.
După ce sfântul a fost dus în capiștea lui Apolon, a făcut rugăciune la Domnul său și îndată idolul acela, căzând la pământ, s-a sfărâmat. Deci, creștinii care au văzut aceasta, preamăreau pe Dumnezeul lor Cel Atotputernic. Păgânii, apucând pe Sfântul Apolinarie, l-au dus la mai-marele lor, care se numea Taurus și l-au dat lui, ca să-l ucidă. Atunci Taurus, chemând la curte pe toți cetățenii săi de sfat, întreba pe legatul lui Hristos, cu ce putere face niște minuni ca acelea, tămăduind pe cei bolnavi. El îl încredința, că toate le face cu puterea lui Hristos; căci Hristos este unul și adevăratul Dumnezeu, atotputernic. Taurus a zis: „Am un fiu orb din naștere, de-l vei face pe el să vadă cu puterea Hristosului tău, atunci și noi vom crede că Acela este Dumnezeul cel adevărat; iar de nu vei face aceasta, apoi te vom da focului, ca să pieri după faptele tale”.
Arhiereul lui Hristos a poruncit să aducă pe acel orb din naștere. Deci, omul lui Dumnezeu, făcând semnul Sfintei Cruci pe ochii orbului, a zis: „În numele lui Iisus Hristos Cel răstignit, deschide ochii și vezi!”. Atunci, îndată cel născut orb, deschizându-și ochii, a văzut și toți s-au mirat și au zis: „Cu adevărat Dumnezeul creștinilor este Cel ce a făcut unele ca acestea”. De atunci mulți au crezut în Hristos. Taurus, scoțând pe sfânt din mâinile necredinciosului popor, l-a trimis pe el noaptea la un sat al său, care era departe de cetate ca la șase mile, voind ca acolo să-l păzească în legături. Sfântul a petrecut patru ani, nu în legături, ci liber, adunându-se la dânsul toți credincioșii, pe care învățându-i, îi aducea la sfânta credință, îi boteza și tămăduia pe toți bolnavii care veneau la dânsul.
În zilele acelea, a fost pus în Roma ca împărat Cezarul Vespasian, iar cei mai mari ai Ravenei au scris o scrisoare către Cezar, zicând: „De nu vei pierde pe vrăjitorul Apolinarie, potrivnicul împărăției tale, apoi cinstirea zeilor va pieri și slava Romei se va micșora; pentru că în toate zilele, mult popor, înșelând cu farmecele sale, ocărăște pe zeii cei fără de moarte și risipește capiștile lor; iar dacă acela se va pierde dintre cei vii, atunci slava romanilor va petrece în veci”. Deci, Cezarul Vespasian, socotind aceasta, a scris la Ravena, astfel: „De va aduce cineva zeilor hulă și necinste, acela să fie silit să le aducă daruri; iar dacă nu voiește, să se gonească din cetate, pentru că nu se cade să dăm o izbândire cuiva pentru zei, deoarece ei singuri pot să izbândească vrăjmașilor lor, dacă se vor mânia”.
Venind la Ravena această scrisoare a cezarului, Demosten patriciul, care atunci de curând luase dregătoria și rânduiala cetății, a prins pe Apolinarie, arhiereul lui Hristos, care acum îmbătrânise cu anii și slăbise cu trupul de multe munci. Poporul necredincios, văzând aceasta, a zis către patriciu să-l muncească sau să-l trimită departe, undeva la pierzare, ca să piară fără de știre. Demosten a dat pe sfântul unui ostaș ca să-l păzească, până ce va sosi vremea să-l muncească. Dar sutașul acela, fiind creștin în ascuns, a luat pe Apolinarie, omul lui Dumnezeu, și nu l-a dus pe el în temniță, ci în casa sa.
După câteva zile a zis către dânsul: „Părinte, încă nu trebuie să mori, pentru că viața ta ne este de mare trebuință nouă; iată, ieși noaptea la satul unde zac neputincioșii și să stai acolo, până când se va potoli mânia poporului”. Așa grăindu-i sutașul la miezul nopții, a lăsat pe sfânt ca să iasă în taină din cetate. Sfîntul Apolinarie ieșind din cetate și înștiințându-se despre aceasta, oarecare din slujitorii idolești au alergat în urma lui și, ajungându-l pe drum, l-au bătut și l-au tăiat cu săbiile, până ce li s-a părut lor că a murit. Și, lăsându-l, s-au dus.
Făcîndu-se ziuă, ucenicii au plecat și au găsit pe sfânt abia suflând. Deci, luându-l, l-au dus pe el în satul acela între bolnavi, unde a stat viu numai șapte zile. Înaintea sfârșitului lui, s-a adunat la dânsul toată biserica credincioșilor și i-a învățat pe ei cu multe cuvinte să nu se depărteze de sfânta credință a lui Iisus Hristos și să se îngrețoșeze de urâciunile idolești. El le-a spus cu multe cuvinte prorocești, că au să fie multe prigoniri împotriva Bisericii lui Hristos; apoi le-a spus că după toate acele grele primejdii, are să fie pretutindeni pierderea idolilor și prin toată lumea va răsări dreapta credință. Atunci vor fi împărați creștini și se vor aduce de creștini jertfe Dumnezeului celui viu fără de oprire. După aceea a mai adăugat și aceasta: „Dacă va petrece cineva nemișcat în credința Domnului nostru Iisus Hristos, acela nu va muri, ci va fi viu în veci”.
Grăind acestea și multe alte cuvinte, Apolinarie, arhiereul și mucenicul lui Hristos, a adormit. El a fost plâns de toți credincioșii, care au pus cinstitul lui trup în mormânt de piatră, îngropându-l adânc în pământ de frica păgânilor, ca să nu-l scoată și să-l batjocorească. Apolinarie, arhiereul lui Hristos, a păstorit Biserica lui Hristos 28 de ani, o lună și patru zile și a pătimit în 23 de zile ale lunii iulie, stăpânind peste romani Vespasian; iar peste noi împărățind Domnul nostru Iisus Hristos, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh. Amin.
Sf Mc Vitalie și Valeria
Sf Valeria
Văzând frumuseţea, dar şi înţelepciunea tinerei Valeria, guvernatorul i-a cerut să rămână lângă el, cu promisiunea că o va lua de soţie. Deşi nu era departe de anii copilăriei, Sfânta Valeria l-a înfruntat pe guvernator, spunându-i că „inima mea am promis-o cu mult timp înainte Altcuiva”.
Tertulian, un scriitor bisericesc din secolul al II-lea, în opera sa Ad Martyras (Către martiri) spunea că „sângele martirilor este cheia ce deschide paradisul”. Mai mult „sângele martirilor este sămânţa creştinilor”. Din epoca persecuţiilor, Biserica Ortodoxă a moştenit cultul martirilor – care s-a născut ca o manifestare firească a credinţei creştine şi a evlaviei pentru acei creştini care au preţuit mai mult Împărăţia lui Dumnezeu decât propria viaţa.
Mucenicii sau martirii credinţei creştine sunt cei care au împlinit cuvintele Mântuitorului: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, şi Eu voi mărturisi pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în Ceruri” şi „Cel care iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel care iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Şi cel care nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 32, 37-38).
Spaţiul oriental, dar şi cel occidental constituie, pentru primele trei secole creştine, „ţara creştinilor”. Pentru că prin dragostea lor faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni au dărâmat graniţe. Graniţe sociale, culturale, economice. Avem martiri din toate categoriile sociale, de la membri ai familiilor imperiale, la cei mai umili cerşetori din praful Alexandriei.
Aşa cum afirmă cercetările teologice cu profil istoric, după încetarea fenomenului martiric s-a dezvoltat un alt mod de a împlini viaţa creştină – monahismul. Deşi întemeiat încă din secolele II-III, monahismul a fost revigorat în sensul deplin al cuvântului după secolul al IV-lea. Căutând printre rândurile actelor martirice, vom găsi o multitudine de sfinţi mucenici care îşi făgăduiseră viaţa lui Hristos, trăind asemenea călugărilor. Se lepădaseră de lume, aşa cum au făcut mai târziu monahii.
Sinaxarul zilei de 6 iunie ne prezintă viaţa unei sfinte care, deşi nu a purtat niciodată numele de maică sau monahie, a avut un trai în care găsim toate coordonatele călugăriei. Este vorba despre Sfânta Valeria, o tânără care a trăit în secolul la III-lea în Cezareea Palestinei.
Deşi informațiile din Sinaxarul Constantinopolitan sunt sărace, despre Sfânta Valeria găsim mai multe informaţii în opera siriană Vieţile Sfinţilor din Orient. Născută într-o familie de bun neam, tânăra Valeria a preferat „fuga sub mantia bătrânului episcop al cetăţii”. Intrată în noua ascultare, deşi bogată, Sfânta avea grijă de cerşetorii din Cezareea.
Atunci când stăpânirea romană a sosit în oraş, guvernatorul a dorit să cunoască comunitatea creştină şi modul ei de viaţă. În acest context, bătrânul episcop s-a prezentat înaintea stăpânirii. Tălmaciul dintre cei doi a fost tocmai Valeria, care cunoştea și limba greacă şi limba latină. Văzând frumuseţea, dar şi înţelepciunea tinerei, guvernatorul i-a cerut să rămână lângă el, cu promisiunea că o va lua de soţie.
Deşi nu era departe de anii copilăriei, Sfânta Valeria l-a înfruntat pe guvernator, spunându-i că „inima mea am promis-o cu mult timp înainte Altcuiva”. Respins, guvernatorul roman a poruncit ca Valeria să fie prinsă şi închisă, „până va ajunge la gânduri mai bune”. Eliberată după mai mulţi ani de temniţă, Sfânta Valeria și mai multe tinere au luat calea pustiei. Într-o colibă, tinerele îşi petreceau zilele în rugăciune neîncetată către Dumnezeu, „postind şi rugându-se ca să se răspândească în întreaga lume credinţa creştină şi ca prigonirea Sfintei Biserici a lui Hristos să înceteze”.
Aflându-se locul lor de vieţuire, guvernatorul a poruncit ca tinerele să fie din nou închise, pentru că „propovăduiau o credinţă interzisă”. În anul 304, Sfânta Valeria dimpreună cu tinerele Zenaida şi Chiriachi au primit cununa muceniciei, păşind spre Împărăţia lui Dumnezeu.
Peste veacuri, Sfânta Valeria, cea al cărei nume e răspândit în rândul femeilor poporului român, a rămas drept icoana unei tinere care „a promis inima lui Hristos”, îmbinând viaţa călugărească cu alegerea muceniciei de bună voie pentru dragostea lui Dumnezeu.
Sf Mc Vitalie
Se ducea în casa de desfrânare și dădea bani unei desfrânate, zicându-i: „Te rog, ca pentru acești bănișori să te păzești toată noaptea aceasta în curățenie, neprimind pe nimeni la păcat”. Și se închidea cu dânsa în aceeași cameră. Deci aceea se odihnea pe patul său; iar el stând într-un colț, petrecea toată noaptea fără somn, citind încetișor psalmii lui David și se ruga pentru dânsa lui Dumnezeu până dimineața.
În zilele Sfântului Ioan cel Milostiv, patriarhul Alexandriei, a venit în Alexandria un monah, cu numele Vitalie, din mănăstirea Cuviosului Sirida. Acela având șaizeci de ani de la nașterea sa și-a ales o viață ca aceasta, care oamenilor celor ce socotesc cele din afară, li se părea a fi rea și necurată, iar lui Dumnezeu, Cel ce privește cele dinlăuntru și ispitește inimile, era plăcută și bineprimită. Căci starețul acela voind în taină să întoarcă la pocăință pe cei păcătoși și fărădelege, singur prin părerea omenească se arăta a fi păcătos și fărădelege, în acest fel: a scris pe toate desfrânatele care erau în Alexandria și pentru fiecare făcea rugăciuni cu dinadinsul către Dumnezeu, ca să le întoarcă de la viața cea păcătoasă. Și se ducea în cetate la lucru, de dimineață până seara și lua plată pentru osteneala de peste zi, câte doisprezece bani de aramă.
Deci, pe un ban de aramă își cumpăra bob și-l mânca după apusul soarelui, pentru că, lucrând toată ziua, se ostenea. Iar cu ceilalți bănișori se ducea în casa de desfrânare și îi dădea unei desfrânate, zicându-i: „Te rog, ca pentru acești bănișori să te păzești toată noaptea aceasta în curățenie, neprimind pe nimeni la păcat”. Și se închidea cu dânsa în aceeași cameră. Deci aceea se odihnea pe patul său; iar el stând într-un colț, petrecea toată noaptea fără somn, citind încetișor psalmii lui David și se ruga pentru dânsa lui Dumnezeu până dimineața. Iar când ieșea de la dânsa o jura să nu spună nimănui fapta lui. Și făcea așa în toate zilele, ostenindu-se în post și întrând în toate nopțile la desfrânate, petrecând fără somn și în rugăciuni. Deci, în fiecare noapte intra la alta, până le înconjura pe toate și apoi începea iarăși de la cea dintâi.
Dumnezeu, văzând o chinuire ca aceea a robului Său, i-a sporit scopul. Că unele din desfrânate, rușinându-se de o faptă bună ca aceea a lui Vitalie, se sculau la rugăciune, făceau metanii, împreună cu dânsul și se rugau. Iar el le sfătuia spre pocăință, le îngrozea cu înfricoșata judecată și cu veșnica muncă din gheenă, le făcea să aibă nădejde în milostivirea lui Dumnezeu și prin îndulcirea la cer a veșnicilor bunătăți. Iar acelea, venind în frica lui Dumnezeu, se umileau și făgăduiau ca să-și îndrepteze viața lor. Și multe dintre dânsele, lepădând nerușinarea păcatului, se măritau după bărbați cu rânduială. Iar altele voind prea mult să petreacă în curăție, se duceau la mănăstiri de femei și în pustnicie cu lacrimi își petreceau zilele. Iar altele viețuiau în lume fără bărbat, hrănindu-se din osteneala mâinilor lor și nici una din aceste desfrânate nu îndrăznea, ca să arate cuiva viața cea curată a lui Vitalie.
Însă una dintre ele a început să spună oamenilor cum că Vitalie nu pentru păcat vine la dânsele, ci pentru a lor mântuire. Auzind de aceea Vitalie s-a mâhnit, că i se arătase viața lui curată. Și s-a rugat lui Dumnezeu ca să pedepsească pe acea femeie, ca și celelalte să aibă frică. Deci, îndată cu voia lui Dumnezeu s-a îndrăcit acea femeie, care lucru văzându-l celelalte desfrânate, s-au temut foarte mult și nu mai îndrăzneau nicidecum să arate ceva oamenilor despre sfințenia lui Vitalie. Iar după ce s-a îndrăcit femeia, oamenii ziceau: „Vezi, că ți-a răsplătit ție Dumnezeu pentru că ai mințit, zicând că nu pentru desfrânare intră la voi monahul acela? Iată s-a făcut arătare despre dânsul, că este desfrânat”. Și se sminteau de dânsul toți și în toate zilele îl ocărau, zicându-i: „Du-te, ticălosule, că te așteaptă desfrânatele!” Și scuipau asupra lui.
Iar el, răbdându-le pe toate cu blândețe, asculta dosădirile și ocările ce i se făceau de oameni, mângâindu-se cu duhul, că îl socotesc oamenii că este păcătos. Iar uneori răspundea celor ce îl ocărau: „Oare nu sunt și eu om trupesc ca toți oamenii? Au doară a zidit Dumnezeu pe monahi fără trupuri? Cu adevărat și monahii sunt oameni”. Iar alții îi ziceau lui: „Părinte, ia-ți de soție pe una dintre aceste desfrânate și leapădă chipul monahicesc, ca să nu se hulească cinul prin tine!” Iar el, ca și mâniindu-se, le răspundea: „Nu vă voi asculta pe voi! Căci ce fel de bine îmi va fi, de voi lua femeie, să mă îngrijesc de dânsa, de copii și de casă și să petrec grele zile în griji și osteneli? Deci pentru ce mă judecați? Oare veți răspunde pentru mine înaintea lui Dumnezeu? Îngrijiți-vă fiecare de voi, iar pe mine lăsați-mă, pentru că unul Dumnezeu este Judecătorul tuturor, Care va răsplăti fiecăruia după faptele lui”.
Astfel cuviosul își tăinuia fapta cea bună înaintea oamenilor iar unii dintre clerici l-au clevetit la preasfințitul Patriarh al Alexandriei, Ioan milostivul, zicând că un stareț smintește toată cetatea, intrând în toate nopțile în casele desfrânatelor. Însă patriarhul nu credea pe clevetitori, învățat fiind mai înainte de o întâmplare ce se făcuse, când pe un monah întreg, înțelept și sfânt, care era din fire famen și botezase pe o evreică, l-a bătut fără vină, crezând pe clevetitori, precum se scrie în viața lui. De aceea, aducându-și aminte, îngrozea pe cei ce cleveteau pe Vitalie și le zicea: „Încetați de la osândire și mai ales pe monahi să nu-i osândiți. Oare nu știți de un lucru ce s-a făcut altădată la întâiul Sinod din Niceea, cu fericitul Împărat Constantin, când oarecare din episcopi și clerici au scris unul asupra altuia lucrurile cele rele? Iar el, poruncind să aducă o lumânare aprinsă și, necitind scrisorile acelea, le-a ars, zicând: „Chiar de aș fi văzut cu ochii mei pe vreun episcop, preot sau monah în vreun lucru de păcat, l-aș fi acoperit cu haina mea, ca nimeni altul să nu-l vadă pe el greșind”. Așa înfrunta preasfințitul patriarh pe clevetitori, iar robul lui Dumnezeu, Vitalie, nu înceta a se îngriji pentru mântuirea sufletelor păcătoșilor, neștiind nimeni despre faptele cele bune ale lui, până la sfârșitul vieții.
Într-una din zile, când se lumina de ziuă, Cuviosul Vitalie ieșind din casa desfrânatelor, l-a întâmpinat un tânăr desfrânat, mergând la femei desfrânate pentru păcat. Acela, întinzându-și mîna, a lovit tare peste obraz pe stareț, zicându-i: „Ticălosule și necuratule, pentru ce nu te pocăiești și nu te lepezi de necurata ta viață, ca prin tine să nu se batjocorească mai mult numele lui Hristos?” Iar sfântul i-a răspuns lui: „Să mă crezi pe mine, omule, că pentru mine, smeritul, vei lua și tu peste obraz o lovire ca aceea, încât toată Alexandria se va aduna la plângerea ta”. Iar după puține zile Cuviosul Vitalie, închizându-se în chilia sa foarte mică, pe care și-o zidise lângă porțile ce se numeau ale Soarelui, s-a mutat către Domnul, neștiind nimeni. Într-acel timp aceluiași desfrânat, care a lovit peste obraz pe cuviosul stareț, i s-a arătat diavolul în chip de arap înfricoșat și l-a lovit peste față tare, zicându-i: „Primește această lovitură, pe care ți-o trimite monahul Vitalie”. Și îndată omul acela s-a îndrăcit și, căzând, tremura, spumega, își rupea hainele de pe dânsul și prin glas înfricoșat făcea zgomot mare, încât toată Alexandria se adunase la plânsul lui cel de spaimă. Muncindu-se el mult timp de diavol și după câteva ceasuri venindu-și în fire, a alergat la chilia lui Vitalie, strigând: „Miluiește-mă, robule al lui Dumnezeu, că am greșit către tine, mâhnindu-mă foarte mult și lovindu-te peste obraz; iată că și eu după proorocirea ta am luat vrednică pedeapsă”.
Astfel strigând, alerga degrabă, urmându-i tot poporul. Iar după ce s-a apropiat de chilia starețului, îndată diavolul izbind pe omul acela de pământ, a fugit. Iar omul, venindu-și desăvârșit în fire, a început a spune poporului cum a lovit peste obraz pe stareț și cum starețul i-a proorocit despre pedeapsa ce va lua pentru el; și bătea în ușa chiliei, dar nu i-a răspuns. Apoi cu sila deschizând ușa, l-a văzut în genunchi, stând la rugăciune, iar sufletul lui cel sfânt se dusese către Dumnezeu și în mâinile lui ținea o hârtie scrisă așa: „Bărbați alexandrini, nu osândiți mai înainte de vreme, până ce Domnul, Judecătorul Cel drept va veni”. În același ceas a sosit femeia cea îndrăcită care începuse altădată a spune la oameni, despre curăția lui Vitalie, precum despre aceea ce mai înainte s-a zis. Căci din arătare îngerească înștiințându-se ea despre sfârșitul cuviosului, a alergat și s-a atins de cinstitele lui moaște și îndată s-a liberat de diavol. Până și șchiopii și orbii au început a dobândi tămăduiri, atingându-se de Cuviosul.
Auzind de moartea Cuviosului Vitalie toate femeile acelea, care prin sfătuirea lui se întorseseră prin pocăință la Dumnezeu, s-au adunat la dânsul cu lumînări și tămâie, plângând după părintele și învățătorul lor. În acea vreme tot poporul povestea despre viața curată a starețului, cum că nici cu mâna nu s-a atins de vreuna dintr-însele și nu spre păcat, ci spre mântuire intra la dânsele. Iar poporul mâniindu-se pe ele zicea: „De ce ați tăinuit înaintea noastră sfințenia acestui sfânt părinte, iar noi, neștiindu-l, îi greșeam, osândindu-l și ocărându-l mult?” Iar femeile răspundeau: „Ne temeam, deoarece ne îngrozea cu mari blesteme, ca să nu spunem nimănui acea taină a lui; iar când una din noi a început să spună taina lui la oameni, îndată s-a îndrăcit. Deci, fiecare din noi, temându-se de o pedeapsă ca aceea, tăceam”. Și se minunau popoarele de un rob ca acesta al lui Dumnezeu, care prin chip minunat își tăinuia sfințenia vieții sale înaintea oamenilor și de toți se socotea că este păcătos și necurat, el care era prieten al lui Dumnezeu și vas curat al Sfîntului Duh. Și se defăimau pe sine oamenii, rușinându-se de necunoștința lor; căci pe un plăcut al lui Dumnezeu ca acela l-au osândit și cu dosădiri au ocărât pe cel nevinovat și curat cu inima.
De toate acestea auzind cu de-amănuntul preasfințitul Patriarh Ioan cel Milostiv, a mers împreună cu tot clerul său la chilia starețului și văzând scrisoarea cea mai sus zisă, prin care sfătuia a nu osândi pe nimeni și văzând minunile cele făcute, a zis către clericii aceia care cleveteau pe cuvios: „Să știți că de v-aș fi crezut pe voi și aș fi supărat pe sfântul stareț, apoi mie mi s-ar fi dat de acel arap peste obraz lovirea aceea, pe care omul acela a pătimit-o. Dar eu smeritul mulțumesc lui Dumnezeu, că n-am ascultat clevetirile voastre și m-am izbăvit de păcat și de pedeapsă”. Iar clevetitorii și osânditorii cuviosului se rușinau foarte.
Deci, luând preasfințitul Patriarh moaștele Cuviosului Stareț Vitalie, îl petrecea tot poporul din cetate și femeile cele ce se pocăiseră de păcat, plângând și tânguindu-se, l-au îngropat cu cinste slăvind pe Dumnezeu, Cel ce are mulți robi ai Săi tăinuiți. Iar omul cel ce pătimise de la diavol lovirea, s-a lepădat de lume și s-a făcut monah, și mulți din Alexandria, îndreptându-se prin exemplul vieții lui Vitalie celei atât de îmbunătățite, s-au hotărât să nu mai osândească pe nimeni. Cărora și noi să le urmăm, cu rugăciunile Cuviosului Părintelui nostru Vitalie și cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu