3. /24 IULIE 2022 - RELIGIE ORTODOXĂ

Sf Mare Mc Hristina;

Sf Mc Ermoghen; 

Duminica a 6-a după Rusalii - Vindecarea slăbănogului din Capernaum

Sf Mare Mc Hristina

Umplându-se el de mânie, a început a bate pe fecioară peste obraz, zicându-i: „Ticăloaso, ce ai făcut zeilor?”. Iar ea nu voia să-i răspundă.

În cetatea Tirului era un bărbat de neam mare, cu numele Urban, care avea stăpânirea ighemoniei. El avea o fiică, fecioară tânără, care din anii tinereții sale a cunoscut pe Dumnezeu, Ziditorul său, și și-a pus sufletul său pentru El, răbdând cu bărbăție multe munci cumplite. Când s-a născut aceasta, părinții i-au pus numele Hristina și aceasta nu după înțelegerea păgânească, ci după purtarea de grijă a lui Dumnezeu; căci singur numele acela mai înainte arăta oarecare proorocie - că această fecioară, venind în vârstă, avea să fie creștină, roabă, mireasă și muceniță a lui Hristos. Și venind ea la vârsta de unsprezece ani, și-a arătat frumusețea feței ei foarte minu­nată, căci nu era între fecioare vreuna, care să fie asemenea ei la frumusețe. Deci, vrând tatăl ei ca să o păzească de vederea omeneas­că, i-a rânduit petrecerea ei în palatul cel mai înalt; apoi dându-i slujnice bune și ducându-i zeii săi cei de aur și de argint, i-a poruncit să se închine lor și în toate zilele să le aducă tămâie.

Iar mulți din cei de bun neam și bogați, auzind de frumusețea acestei fecioare, doreau s-o ia spre însoțire fiilor lor și rugau pentru aceasta pe tatăl ei. Dar Urban le răspundea: „Nu o voi da nimănui spre nuntă pe fiica mea, ci o voi dărui zeilor mei, pentru că mult au iubit-o pe ea zeii cei milostivi și fecioara va petrece pentru dânșii, slujindu-le totdeauna”.

Iar fecioara Hristina, crescând cu anii și înțelegerea, a început a veni la cunoștința adevărului, Dumnezeu luminându-i și înțelepțindu-i mintea cu darul Său; pentru că, privind prin fereastră la cer și la luminătorii cei cerești, cunoștea pe Ziditorul, și cugetând la nesimțirea și deșertăciunea idolilor celor fără de suflet, nu voia să le aducă tămâie și nici să li se închine; ci, privind în sus spre răsărit, suspina și plângea, grăind în sine: „Până când inimile omenești vor petrece prea întunecate și până când cugetul lor cel neînțelegător va fi înnegurat și nu va privi spre Domnul Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul și pământul și l-a împodobit cu o podoabă nevăzută ca aceasta?”.

Astfel socotind în sine, a început a se închina adevăratului Dumnezeu, Cel ce petrece în cer și se ruga Lui cu lacrimi, ca să i se facă cunoscut, pentru a-L cunoaște desăvârșit pe Acela, de a Cărui dragoste i se aprinsese inima. Și petrecând multe zile în rugăciuni și în postire, s-a învrednicit cercetării celei din mila lui Dumnezeu; pentru că i s-a arătat îngerul Domnului și a însemnat-o cu semnul Sfintei Cruci, numind-o mireasă a lui Hristos; apoi a înțelepțit-o pe ea desăvârșit în cunoștința lui Dumnezeu și i-a spus despre nevoința ei cea pătimitoare, că va fi muncită de trei chinuitori, pentru Unul Dumnezeu în Treime. Deci, a întărit-o spre nevoință, dându-i pâine curată să mănânce, căci era flămândă de postire.

Iar după acea îngerească arătare, fecioara se veselea cu duhul și se bucura în Dumnezeu, Mântuitorul său, mulțumindu-i că a cercetat pe roaba Sa prin trimiterea sfântului înger. De atunci a început mai cu căldură a-și întinde către Domnul rugăciunile sale și a se îndulci de dragostea Lui. Și umplându-se de râvnă, a început a sfărâma idolii cei de aur și de argint, zdrobindu-i în bucăți câte unul și aruncându-i jos de pe fereastră în ulița poporului. Deci a doua zi, cei ce treceau și-au adunat lor aurul și argintul cel sfărâmat.

Iar într-una din zile, ighemonul Urban, vrând să cerceteze pe fiica sa și să se închine zeilor săi, s-a suit în palatul cel de sus. Dar, nevăzându-și idolii, a întrebat pe Hristina: „Unde sunt zeii?”. Iar ea tăcea. Deci chemând slujnicele, le-a întrebat de zei; iar ele i-au spus, ceea ce a făcut fiica sa zeilor. Și umplându-se el de mânie, a început a bate pe fecioară peste obraz, zicându-i: „Ticăloaso, ce ai făcut zeilor?”. Iar ea nu voia să-i răspundă. După aceea, sfânta deschizându-și gura, a mărturisit pe Unul adevăratul Dumnezeu, Cel ce petrece în cer, pe Ziditorul a toate, iar pe cei ce se numeau zei, fiind făcuți din aur și argint, i-a numit diavoli și idoli fără simțire, spunându-i cum i-a sfărâmat cu mâinile sale.

Atunci Urban, umplându-se de mai multă mânie, a tăiat cu sabia pe toate slugile, iar pe fiică a început s-o muncească cu felurite munci. Mai întâi a bătut-o fără cruțare cu vergi și bice, apoi a legat-o și a aruncat-o în temniță. Iar maica ei înștiințându-se de acest lucru, a alergat la dânsa, plângând și tânguindu-se, și o îndemna să se lepede de Hristos și să se întoarcă la zeii părintești. Dar mucenița lui Hristos nu numai nu voia să audă cuvintele maicii sale, ci și de dânsa se lepăda, zicând: „Să nu mă numești pe mine fiica ta. Nu știi oare că am numele lui Hristos, de Care nume nimeni din neamul vostru nu s-a învrednicit? Eu acum nu sunt din neamul vostru, ci din al lui Hristos, cu numele și cu lucrul; pentru că m-am lipit de Hristos, împăratul cel ceresc și Aceluia îi sunt roabă și fiică; și El îmi este tată și maică și stăpân”. Deci maică-sa plângând mult și nesporind nimic, s-a dus mâhnită.

Apoi, trecând noaptea și sosind ziua, Urban fiind pornit de diavol spre cruzime și uitând dragostea cea firească către fiica sa, a șezut la judecată, vrând să muncească pe Sfânta Hristina, nu ca pe o fiică a sa, ci ca pe o străină și făcătoare de mare răutate. Și fiind scoasă sfânta din temniță la judecată, multe femei văzând-o pe ea, ziceau: „Dumnezeul roabei Tale, Hristina, ajută-i ei, căci la Tine a scăpat!”. Deci Hristina, mielușeaua lui Hristos, stătea înaintea lui Urban, nu ca înaintea tatălui ei, ci ca înaintea unui muncitor și a unei fiare mâncătoare de trupuri.

Iar vicleanul tată a început a o momi pe dânsa, zicându-i: „Mi-e milă de tine, fiica mea, și mă rog ție, apropie-te de zeii noștri cei mari și să le aduci jertfă cu mine, ca să te miluiască și să-ți ierte păcatul tău, pe care l-ai făcut. Iar de nu vei face aceasta, apoi nici eu nu te voi milui și nu te vei mai numi fiica mea”. Sfânta a răspuns: „Mare bucurie îmi vei face, de nu mă vei numi fiica ta; pentru că tu ești slugă a satanei, iar eu sunt roabă a lui Hristos și acum nu sunt fiică a ta, pentru că am ca tată pe Ziditorul meu”. Iar Urban, aprinzându-se de mare mânie, a poruncit să o spânzure pe fecioară goală la muncire și cu fiare ascuțite să-i strujească și să-i zdrobească curatul ei trup cel fecioresc. Deci atât i-au strujit trupul ei, încât i se vedeau oasele goale.

Și după ce au dezlegat-o de la muncire, a văzut zăcând pe pământ carnea sa, care zdrobindu-se, căzuse de la dânsa; și, adunân­d-o, a aruncat-o în obrazul tatălui său, zicându-i: „Mănâncă carnea fiicei tale!”. Iar el, mâniindu-se mai mult, a întins pe sfânta pe o roată de fier și, aprinzând foc sub dânsa, a poruncit să toarne pe trupul ei untdelemn fiert. Astfel, întorcând-o pe foc cu roata, fecioara se frigea ca un pește sau ca niște carne de mâncare și nu era cu putință firii omenești și mai ales celei femeiești, să fie vie într-o muncă ca aceea; dar Dumnezeu îi ținea viața roabei Sale și o întărea pe dânsa, spre mărirea numelui Său cel Sfânt și spre rușinarea păgânilor.

Iar Sfânta Hristina, fiind astfel muncită, slăvea pe Dumnezeu și se ruga către El; iar sfinții îngeri stăteau nevăzuți înaintea ei, ușurându-i durerile. Apoi, fără de veste, ieșind o văpaie mare de foc, cu porunca lui Dumnezeu, s-a repezit la acei păgâni, care stăteau împrejur, și a ars ca la o mie din ei. Iar Urban, ne știind ce să-i mai facă ei, a poruncit să o arunce în temniță, unde sfânta rugându-se, i s-a arătat îngerul Domnului și a tămăduit-o de răni, făcând-o sănă­toasă peste tot trupul. Apoi i-a dat ei și hrana pe care i-o adusese și astfel s-a întărit mucenița și lăuda pe Dumnezeu.

După aceasta, tatăl ei a poruncit s-o arunce în mare; iar slujitorii, luând pe roaba lui Hristos, au pus-o în corabie și au dus-o departe de mal, unde, legându-i o piatră mare de grumaz, au aruncat-o în adânc. Iar îngerul Domnului luând-o pe ea, i-a dezlegat piatra de la grumaz, și sfânta, sprijinindu-se de mâinile celui fără de trup, umbla pe ape ca pe uscat. Și i-a fost ei marea aceea scăldătoare a Sfântului Botez, pe care o dorea, și un nor luminos a umbrit-o pe ea și s-au auzit cuvinte de sus, grăindu-se deasupra ei, adică numele Preasfintei Treimi, după rânduiala Sfântului Botez.

Apoi a văzut pe Domnul arătându-i-se și zicându-i cuvinte aducătoare de bucurie. Deci, ieșind la uscat, s-a arătat înaintea feței tatălui său și l-a înspăimântat, pentru că păgânul se mira și se înspăimânta, văzând pe sfânta fecioară ieșind vie din mare. Și văzând el atâtea minuni, nu cunoștea puterile lui Dumnezeu, ci socotea că aceea este vrajă. Deci a poruncit s-o arunce iarăși în temniță, vrând ca a doua zi s-o taie pe dânsa. Dar în acea noapte, el însuși fiind tăiat de coasa morții, a murit în veci. Iar sfânta a rămas vie în temniță, slăvind și mulțumind lui Dumnezeu.

După pieirea neașteptată a lui Urban, a venit în locul lui un alt ighemon, cu numele Dion, căruia i s-a spus despre Hristina, care ședea în temniță. Iar el scoțând-o pe dânsa și punând-o înaintea judecății sale, mai întâi se ispitea să înșele pe muceniță cu îmbunări și s-o depărteze de Dumnezeu. Apoi, văzând-o nestrămutată în sfânta credință, a muncit-o mult, bătând-o, strujind-o cu unghii de fier și arzând-o cu foc; căci încingând foarte o tigaie de fier, a poruncit să întindă pe sfânta goală și să o întoarcă, turnând peste ea untdelemn și smoală fiartă, și silind-o să se închine idolului Apolon. Dar mucenița petrecea statornică ca un diamant tare în mărturisirea preasfântului nume al lui Iisus Hristos, iar pe idolul Apolon l-a sfărâmat cu rugăciunea. Și când idolul a căzut și s-a prefăcut în bucăți, atunci a căzut la pământ și ighemonul Dion și a rămas mort, căci diavolul care locuia în idol, sfărâmându-i-se capiștea, a răpit sufletul slujitorului său celui osârdnic și l-a făcut să viețuiască în iad împreună cu el. Iar pe sfânta muceniță iarăși a primit-o temnița și legăturile.

Iar pătimirea fecioarei lui Hristos nu era fără de roade, căci poporul, văzând niște minuni ca acelea, slăvea pe Unul Dumnezeu, Iisus Hristos, și au crezut în El ca la trei mii de suflete. Și mulți veneau la sfânta, care a fost ținută în temniță multă vreme, și se învățau de la dânsa, până ce a venit în cetatea Tirului alt ighemon, cu numele Iulian. Acela, scoțând asemenea pe sfânta la judecată, i-a dat felurite munci. Mai întâi a aprins un cuptor mare, în care, arzând trei zile focul, a aruncat pe muceniță și apoi l-a închis. Și a petrecut Sfânta fecioară Hristina în cuptorul acela cinci zile, nearsă de foc, precum de demult tinerii cei din Babilon și, șezând ca într-o cămară, cânta, slăvind pe Dumnezeu; căci îngerii Domnului erau cu dânsa, înrourând și răcorind cuptorul.

Iar după acele cinci zile, deschizându-se cuptorul, s-a aflat sfânta vie și întreagă, neatinsă de foc câtuși de puțin și se proslăvea Dumnezeul creștinilor, iar păgânătatea se rușina, căci ighemonul acela, orbindu-se de răutatea diavolească, nu cunoștea puterile lui Dumnezeu, ci numea vrajă o minune mare ca aceea. Deci, silindu-se să biruiască pe cea nebiruită, a chemat vrăjitorii și fermecătorii, care știau să farmece toate jivinele și le-a poruncit să adune cu farmecele lor mulțime de șerpi, vipere și scorpii și să le dea drumul împotriva muceniței, ca s-o omoare cu mușcăturile lor otrăvitoare. Și slobozite fiind acelea asupra sfintei, nici una dintr-însele n-au vătămat-o, deși se târau și se încolăceau pe lângă trupul ei. Iar fermecătorul cel mare stătea aproape și întărâta cu șoptirile și meșteșugirile sale pe acele târâtoare, ca să muște pe fecioară. Dar toate acelea, din porunca lui Dumnezeu, s-au întors, repezindu-se spre acel vrăjitor și îndată l-au omorât cu mușcăturile lor. Iar sfânta a zis către jivinele târâtoare: „Vouă, șerpilor, viperelor și scorpiilor, vă poruncesc cu numele lui Iisus Hristos, să vă duceți fiecare la locul vostru, nevătămând pe nimeni”. Atunci îndată s-au risipit, ducându-se fiecare la locul său.

Iar după un ceas, Sfânta Hristina s-a milostivit spre cel omorât și, rugându-se Domnului, l-a înviat și l-a făcut creștin. Și nu numai acela, ci și mulți, văzând niște minuni ca acelea preaslăvite, au crezut în Domnul. Iar ighemonul mâniindu-se, a poruncit să taie fecioreștii sâni ai sfintei. Deci, tăiați fiind, curgea din rănile ei lapte în loc de sânge. După aceea, i-a tăiat și limba care slăvea pe Hristos Dumnezeu. Iar mucenița, chiar și după tăierea limbii, vorbea limpede. Deci, apucând limba cea tăiată, a aruncat-o în fața ighemonului și, lovindu-l în ochi, i-a zis: „Păgâne, mănâncă mădularele mele!”. Și a orbit ighemonul din lovitura aceea, iar sfânta binecuvânta pe Dumnezeu foarte, iar pe idoli și slujitorii lor îi ocăra. Deci ighemonul, nesuferind să audă mai mult acele ocări și mâniindu-se și pentru orbirea ochilor săi, a poruncit s-o dea la moarte. Și fiind împunsă de ostași cu fiare ascuțite, fecioara cea fără de prihană și Marea Muceniță a lui Hristos Hristina și-a dat cinstitul și sfântul ei suflet în mâinile Domnului său.

Întru ea a arătat cu minuni puterea Sa cea mare, încât trei cumpliți muncitori n-au putut să biruiască pe această fecioară singură. Iar un oarecare om din neamul ei, crezând în Hristos, a luat pătimitorul ei trup și l-a îngropat cu cinste. Acestea s-au făcut, împărățind atunci peste romani și peste elini păgânul Sevir, iar întru noi stăpânind întotdeauna Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine cinste și slavă, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sf Mc Ermoghen

   După împăraţii Diocleţian şi Maximian, care, neputând a birui puterea lui Hristos ce se săvârşea întru sfinţii săi mucenici şi mărturisitori, nici a pierde de pe pământ sfânta credinţă, pentru care lucru foarte mult se osteneau vărsând fără cruţare sângele creştinesc, de bunăvoie şi din multă sa asprime, lăsându-şi sceptrul, au luat după dânşii împărăţia: Maxentie în Roma, Constantin - care, după aceea, a crezut în Hristos şi toată lumea a luminat-o - în Portugalia, iar Maximin la răsărit. Dar nu înceta a se face prigoană asupra creştinilor, mai ales la Răsărit, unde pământul şi marea ca şi cum se mişca şi se tulbura, ridicându-se asupra Bisericii lui Hristos ce se înmulţea, şi cu cât se înmulţea, cu atât mai mult înflorea ca crinul în spini, roşită fiind de sângele cel mucenicesc.

    Păgânul împărat Maximin, fiind prea râvnitor părinteştii sale credinţe, cea cu mulţi dumnezei, era mai urîtor şi mare prigonitor al dreptei credinţe creştineşti. Acestuia i s-a vestit cum că toată Alexandria, care este cetate prea slăvită în Egipt, s-a tulburat, înmulţindu-se acolo creştinii foarte mult şi făcându-se tulburare între creştini şi pagini. Iar el, neputând merge acolo singur, pentru că avea nevoie a zăbovi în Vizantia, a trimis pe unul din dregătorii săi, bărbat cu bună pricepere, iscusit în înţelepciunea elinească şi ritor bun, cu numele Mina, de neam atenian. Acestuia i-a încredinţat să astâmpere tulburarea poporului ce se făcuse în cetate şi pe cele răzvrătite să le îndrepteze şi să izgonească creştinătatea din cetate. Apoi credinţa cea părintească, adică păgânătatea lor, să o întărească şi pe cei ce au căzut dintr-însa, adică pe cei ce s-au întors de la păgânătate către Hristos, iarăşi să-i întoarcă spre dânsa.

    Mina se arăta pe dinafară că ţine de credinţa împăratului şi ca şi cum s-ar fi învoit împreună cu cele păgâneşti; dar dinăuntru era creştin adevărat şi păzitor al poruncilor lui Dumnezeu. El a tăinuit până la o vreme credinţa lui cea dreaptă, aşteptând chemarea cea dumnezeiască pentru nevoinţa şi cununa muceniciei.

    Deci, primind poruncă de la împărat, a ajuns degrabă în Alexandria şi acolo, fără de osteneală a alinat tulburarea, cu înţelepte sfaturi împăcând amândouă părţile, adică creştinii şi păgânii, poruncind ca fără de opreală să-şi ţină fiecare credinţa sa. Apoi pe toate cele stricate din aşezămintele cetăţii şi cărora le trebuia rânduiala, îndreptându-le bine, a vestit prin scrisoare împăratului. După aceea, a gândit să-şi mărturisească credinţa sa în Hristos, pe care o ascundea şi s-o aducă întru arătare tuturor, ca să se facă şi altora chip de dreaptă credinţă şi pricinuitor de mântuire, adică să iasă la nevoinţa mucenicească. Căci zicea întru sine: "Dacă într-altă vreme voi vrea să mă dau spre munci, apoi numai eu singur mă voi încununa, iar acum pot şi pe alţii să-i duc către încununare". Deci, a început la arătare a lăuda numele lui Iisus Hristos şi a învăţa sfânta credinţă, încredinţând nu numai cu cuvintele pe cei necredincioşi, ci şi cu lucrurile; căci i se dăduse lui darul dintru înălţime a vindeca neputinţele, prin chemarea numelui lui Hristos şi prin semnul Sfintei Cruci.

    Astfel odinioară, mergând prin mijlocul cetăţii şi poporul urmându-l, s-a întâmplat de a văzut pe cale mulţime de şchiopi, orbi, muţi, surzi şi îndrăciţi. Rugându-se lui Dumnezeu ca să arate puterea Sa prin mâinile lui, pentru încredinţarea poporului celui necredincios, a chemat numele lui Hristos. Apoi, şi-a pus mâinile sale peste cei bolnavi, făcând peste fiecare dintr-înşii semnul Sfintei Cruci, şi îndată s-a dăruit tuturor tămăduire: orbii au văzut, muţii au grăit, şchiopii au sărit ca cerbii şi îndrăciţii au scăpat de duhurile cele necurate. Văzând aceasta, tot poporul s-a înspăimântat şi mulţi au crezut în Hristos, pe care Sfântul Mina, învăţându-i cu cuvinte, i-a unit cu creştinii.

    Dar unii din cei împietriţi cu necredinţa şi orbiţi cu răutatea elinească, cărora le erau iubite praznicele cele diavoleşti şi-i cinsteau pe aceia cu îmbuibarea, cu beţia şi cu lucruri necurate, care nu iubeau viaţa creştinească cea cinstită şi înfrânata, fiind fii ai întunericului ce urau lumina, aceea, nerăbdînd a vedea batjocorirea zeilor lor şi defăimarea praznicelor celor urâte, au trimis în taină la împărat, vestindu-i toate cele ce făcea Mina, că şi el crede în Galileanul Cel răstignit şi pe tot poporul Alexandriei l-a răzvrătit cu aceeaşi credinţă, iar acum a pustiit capiştele zeilor celor vechi.

    Împăratul, auzind acestea, s-a umplut de mânie şi chemând pe dregătorii şi sfetnicii săi, se jeluia înaintea lor despre Mina, că a făcut cele potrivnice poruncii lui; că, în loc să piardă creştinătatea din Alexandria, el a înmulţit-o, iar pe poporul elin, cel deprins cu legile cele vechi părinteşti, l-a adus către credinţa cea nouă, creştinească. Dregătorii au sfătuit ca să trimită acolo pe cineva, care ar putea să îndrepteze cele răzvrătite de Mina, iar pe acesta să-l sfătuiască sau să-l silească, ca iarăşi să se întoarcă la credinţa zeilor. Iar pentru acel lucru să aleagă pe unul mai cu trecere înaintea stăpânirii împărăteşti şi slujitor credincios, care să păzească toate poruncile lui şi să se sârguiască a le împlini întocmai. Căutând şi întrebând ei de unul ca acela, a fost plăcut tuturor eparhul cetăţii cu numele Ermoghen, bărbat vestit şi slăvit. Deci au voit să-l trimită pe acesta, ca unul ce putea să săvârşească toate cele poruncite lui de împărat. Împăratul a trimis îndată pe Ermoghen în Alexandria, dându-i din Vizantia putere ostăşească să cheme pe Mina la judecată, iar cetatea să o cureţe, precum socotea el, de rătăcirea creştinească.

    Ermoghen era de neam tot atenian, născut şi crescut tot în păgânătatea idolească, dar cu obiceiul bun şi milostiv, deşi nu cunoştea pe Hristos, adevăratul Dumnezeu; însă cu faptele era ca un creştin, căci neavând lege, din fire făcea ale legii. Mergând Ermoghen împreună cu ostaşii spre Egipt, într-o noapte a văzut în vis trei bărbaţi prea străluciţi, zicând către dânsul: "Să ştii, Ermoghene, că cel mai mic lucru bun nu este trecut cu vederea de Dumnezeu. De aceea şi lucrurile tale, deşi nu sunt desăvârşit bune, însă Dumnezeu le primeşte şi calea ta, care era să fie spre pierderea multora, o va face ţie pricinuitoare slavei şi cinstei celei fără de moarte. Deci nu uita cuvintele noastre, că pe această cale vei ajunge la Împăratul cel adevărat şi veşnic, iar noi vom trimite ţie un aşa om care te va face prieten al Împăratului celui binecuvântat şi vei lua de la El o cinste din acelea, pe care împăratul tău cel de acum nu poate să ţi-o dea ţie".

    Deşteptându-se Ermoghen, se gândea cu spaimă şi cu mirare la cele văzute şi nu se pricepea ce o să se facă. Aştepta, deci, să dobândească o cinste mult mai mare, însă de la cei ce împărăţeau vremelnic pe pământ, iar nu de la Împăratul cel Preaînalt, pe care încă nu-L ştia, fiind neluminaţi ochii inimii lui. După acea îndelungată vreme a plutirii sale pe mare, a ajuns la ţărmul Alexandriei şi a intrat în cetate cu mare slavă, cu cântări de timpane, cu trâmbiţe, întâmpinat de tot poporul, cu cinste petrecându-l în palatul luminat.

    Făcându-se seară şi tot poporul risipindu-se, fericitul Mina a venit către Ermoghen singur, vrând să vorbească împreună cu dânsul deosebi, despre unul Dumnezeu şi despre sfânta credinţă, ştiind că mai bine se ascultă vorba şi se primeşte sfatul mai la o parte, şi chiar de s-ar fi grăit ceva potrivnic, aceasta mai cu înlesnire se rabdă deosebi, decât înaintea adunării poporului.

    Intrând la Ermoghen, a zis: "Slavă marelui Dumnezeu cu a Cărui purtare de grijă ai venit aici". Iar Ermoghen auzind de unul Dumnezeu şi văzând că stau înaintea sa unii din cei ce erau din palatul împărătesc, îndată a poruncit să ia pe Mina sub strajă, temându-se să nu fie clevetit la împărat că a primit la vorbă deosebită pe vrăjmaşul împărăţiei. Deci a zis către cei ce stăteau înainte: "Mâine va cunoaşte acest tăinuitor ce fel de prieten sunt eu al vrăjmaşilor împărăţiei şi va pricepe dacă este un Dumnezeu sau mai mulţi".

    A doua zi, fiind pregătit divanul pentru privelişte şi adunându-se mulţime de popor, a şezut judecătorul Ermoghen, stând împrejurul lui purtătorii de arme, şi a poruncit să aducă înaintea sa la judecată pe Sfântul Mina. Deci, a stat înaintea lui ostaşul lui Hristos cu faţa luminoasă şi cu suflet netemător, arzând cu râvnă după Dumnezeu. Apoi i-a zis judecătorul: "Se cuvine, o! Mâna, fiecare om a cinsti pe împăraţi şi pe zeii cei împărăteşti şi a fi mulţumitor pentru facerile lor de bine; iar tu nici pe împăraţi, nici pe zei nu-i cinsteşti, uitând facerile de bine ale acelora". Sfântul a răspuns: "Până atunci, o, judecătorule, se cuvine a arăta mulţumire către făcătorii săi de bine, până când este de folos şi celui ce face bine şi celui ce i se face binele. Iar când amândurora li se aduce vătămare, atunci facerea de bine este vătămătoare, iar pe făcătorul de bine se cuvine a-l lepăda.

    A cinsti pe împăraţi este lucru sfânt, precum se cuvine stăpânirii şi începătoriei; iar când împăraţii nu cinstesc drept şi cu bună credinţă pe Dumnezeu, Care este întâia începătură, nici nu-I dau cinstea cuviincioasă, pe aceia nu este drept a-i cinsti. Mai ales pe zeii lor nu se cuvine a-i cinsti, de nu vom cerceta mai întâi, oare sunt aşa puter-nici precum este Dumnezeu? Oare sunt fără început, fără sfârşit şi fără de moarte? Iar dacă vreuna dintr-acestea nu le va împlini, apoi se cuvine a-i trece cu vederea. Căci cum pot a fi dumnezei, nefiind desăvârşiţi? Deci, cu fierbinte dorire şi cu inimă curată se cuvine a căuta pe Dumnezeu. Eu, după cum ştii şi tu, judecătorule, când eram în Atena, păzeam legile părinteşti, căci din tinereţe lăsând pe părinţi, cu multă dorinţă şi osârdie mă îndeletniceam cu citirea cărţilor şi nu cu puţină osteneală am străbătut toată învăţătura elinească, făcătoare de basme. Înştiinţându-mă că şi la creştini sunt oarecare cărţi, am dorit să le citesc şi citindu-le am dobândit atâta folos din ele, încât nu este cu putinţă a grăi.

    Asemănând Scriptura creştinească cu învăţătura cea elinească, am aflat că mare deosebire erau între ele, ca şi cum s-ar lupta una împotriva alteia. Căci în cea creştinească am văzut putere şi dreptate, iar într-aceasta, rătăcire şi vicleşug. Apoi cele ce sunt în scripturile creştineşti arată puterea lui Hristos Dumnezeu, iar scripturile elineşti socotesc că Dumnezeu pe cel îmbrăcat cu neputinţe omeneşti, cu patimi şi cu pofte şi sunt pline de minciuni, de tulburare, de neînfrânare şi de neruşinare; povestind că zeii au făcut război între ei şi au fost biruiţi şi răniţi de oamenii cei muritori. Apoi sunt pline şi de alte răutăţi fără număr, de minciuni şi de basme. Cu un cuvânt zic: Sfârşitul scripturii creştineşti este mântuirea, prin cunoştinţa adevărului, iar a celei elineşti, este adevărată pierzare şi pogorâre către patimile cele necurate şi urâte, cum şi către rătăcire.

    Însă, deşi sunt în acest chip scripturile creştineşti, n-am voit îndată a urma acelora, ci m-am gândit că să încerc cu fapta puterea lui Hristos şi să mă învăţ adevărul. Deci, când am aflat pe unul care avea toate mădularele sale slăbănogite, am chemat peste dânsul numele lui Hristos şi îndată s-a însănătoşit cel bolnav. Iar eu, cunoscând pe Atotputernicul Dumnezeu, m-am lepădat de deşertăciunea elinească şi, luând Sfântul Botez, m-am încredinţat lui Hristos. Din acea vreme şi până acum vindec bolile cele mari şi patimi nevindecate, pe care numai singur Dumnezeu le-ar fi vindecat degrabă şi cu înlesnire, eu le vindec, cu chemarea numelui lui Hristos. Despre cele grăite de mine martor este tot poporul, care stă împrejurul acestei privelişti şi nu poate zice cineva de cuvintele mele că sunt mincinoase şi deşarte; căci chiar acum este cu putinţă ca să se cerceteze cele ce grăiesc".

    Acestea grăind sfântul despre Hristos Dumnezeu, poporul cel ce stă împrejur l-a ascultat cu luare-aminte de la al treilea ceas până la al şaptelea şi încă mai mult dorea să-l asculte. Iar la sfârşit, tot poporul cel credincios a strigat către Ermoghen: "Nu te osteni mai mult, bunule judecător, că noi toţi suntem martorii facerilor de bine şi al minunilor săvârşite cu puterea lui Hristos. Şi nici un cuvânt nu grăieşte cu minciună, nici nu este viclenie în gura lui, că de ai fi fost aici în acea vreme, ai fi cunoscut adevărul singur şi ai fi priceput că nu se cuvine a cinsti alt dumnezeu, decât numai pe Dumnezeul pe care el îl propovăduieşte.

    Ermoghen, văzând îndrăzneala poporului şi pricepând că toţi, ascultând învăţătura lui Mina, se pleacă către Hristos, s-a temut a chinui pe sfânt. Deci, neputând răspunde ceva împotriva adevărului, s-a ruşinat; apoi a poruncit să ducă pe sfânt în temniţă, iar el sculându-se mâhnit, s-a dus la palatul său. După aceea poporul s-a risipit, lăudând pe Sfântul Mina. Iar el, fiind închis în temniţă, cântă: Mîntuitu-ne-ai pe noi, Doamne, de cei ce ne necăjesc şi pe cei ce ne urăsc i-ai ruşinat; deschis-ai în pilde gura noastră, spus-am vorbele cele din început. Ermoghen de supărare nici n-a mâncat şi nici n-a dormit în acea noapte, tulburat fiind de gânduri, căci se temea şi de popor şi de împărat; de popor ca să nu ridice gâlceava şi tulburare pentru Mina, iar de împărat, mai mult, ca să nu se mânie asupra lui, de nu va pierde pe Mina cu munci.

    A doua zi, şezând în divan şi punând înainte uneltele cele de muncă, a poruncit să aducă pe sfânt legat şi a zis către dânsul: "Spune-mi cum ai îndrăznit a invita poporul, făcându-l să nu se supună împăratului, ci mai vârtos să hulească pe zei fără de ruşine şi cum ai făcut a asculta limba ta cea mincinoasă şi a primi credinţa creştină?" Iar sfântul a zis: "Nu eu am îndemnat poporul să nu se supună poruncii împăratului, ci râvna lui Dumnezeu. Căci creştinii râvnesc după Domnul lor, cel cunoscut prin semne şi minuni. Eu am vorbit de rău înaintea lor pe zeii împăratului tău, căci fiecărui om, care are înţelegere dreaptă şi judecată sănătoasă, i se cuvine nu a iubi, ci a urî ceea ce va vedea şi va cunoaşte că este minciună. Iar adevărul se cuvine a-l iubi şi a-l cinsti, căci pentru oameni adevărul, de care nu este îndoială, este singur Hristos".

    Judecătorul a zis: "Ţie ţi se pare a fi aşa, nebunule, cum că adevărul este Hristos; dar eu îndată îţi voi arăta că nu se cuvine a vă închina Celui răstignit şi că sunt mincinoase toate cele grăite de tine ieri. Când voi tăia sau voi arde unul câte unul mădularele trupului tău, atunci tu, care te închini lui Hristos, oare putea-vei să-ţi faci iarăşi întreg acel mădular tăiat sau ars? Şi dacă nu vei putea a te face întreg, apoi cum vei putea să dai altora tămăduiri?" Iar sfântul a zis: "Doresc, judecătorule, ca tot felul de munci să pui asupra mea pentru Hristos şi nădăjduiesc că şi tu, lepădând această cinste vremelnică pe care o ai acum, vei fi unul dintre aceia peste care împărăţeşte Hristosul meu". Iar judecătorul, umplându-se de mânie a poruncit să taie tălpile picioarelor lui şi să-i despoaie fluierele şi aşa să stea înainte, ca, fiind ţinut de durerea ranelor, să nu poată răspunde la întrebările despre zei. Iar el, fiind numai cu oasele goale, cu carnea luată de pe dânsele, sta şi cântă: Picioarele mele au stătut întru îndreptare, întru adunări bine te voi cuvânta, Doamne. Deci, curgea şiroaie de sânge din picioarele lui, iar mucenicul în acea pătimire avea faţa luminată şi inima cu bărbăţie. Apoi cu limbă slobodă vorbea, preamărind pe unul adevăratul Dumnezeu şi mustrând zeii.

    Acest lucru auzindu-l chinuitorul, a poruncit să-i taie limba; şi când voiau să împlinească porunca, sfântul a zis către muncitor: "Nu numai limba, ci şi ochii de mi-i vei scoate, nici atunci nu mă vei birui, pentru că legea lui Hristos este făclie picioarelor mele şi nădăjduiesc că după tăierea limbii mele, tu singur vei grăi măririle Hristosului meu". Deci, fiindu-i tăiată limba şi sângele curgându-i din gură, sfântul nu şi-a schimbat credinţa sa, ci arăta cu ochii că este gata, cu toate mădularele trupului său, a pătimi pentru Hristos. Apoi a poruncit judecătorul să-i scoată şi ochii, iar sfântul îşi plecă capul arătând că dă mulţumire lui Dumnezeu, fiindcă l-a învrednicit să pătimească pentru El asemenea munci; La urmă iarăşi a fost aruncat în temniţă. Judecătorul s-a dus, zicând: "Mâine dimineaţă voi da trupul lui spre mâncarea păsărilor".

    Sfântul zăcea în temniţă slăbit de rane şi dureri; dar după ce a înnoptat, la al treilea ceas din noapte, a strălucit o lumină ca un fulger şi s-a arătat lui Domnul Hristos, Care, apropiindu-se de locul unde era mucenicul aruncat, mai întâi a umplut inima lui de bucurie şi de îndrăzneală. Apoi i-a tămăduit limba, i-a luminat ochii, i-a vindecat picioarele, l-a sculat ca din morţi, l-a înviat şi l-a făcut cu totul întreg şi sănătos. După aceea a zis către dânsul: "Ia aminte, Mina, Eu sunt Iisus Hristos, pentru care tu pătimeşti. Şi am venit ca să te cercetez, fiind de la început aproape de tine, privind la nevoinţa ta şi aşteptând să se cunoască de judecători şi de stăpânitori dragostea ta către Mine. Şi de vreme ce acum s-a cunoscut, voi fi de faţă împreună cu tine, sprijinindu-te. Iar pe Ermoghen cel ce vrăjmăşeşte asupra Mea şi nu iubeşte numele Meu, dimineaţă îl vei avea smerit şi rugându-se ţie; iar după puţin îţi va fi şi el tovarăş în nevoinţă, căci împreună cu tine va da mărturie pentru Mine, împreună cu tine va pătimi, împreună se va şi încununa. Pentru că nu este drept că multele sale fapte bune să piară pentru neştiinţa lui".

    Mântuitorul, zicând acestea, a suflat asupra lui cu Duhul Său cel Sfânt şi l-a umplut de negrăită veselie. Ermoghen, odihnindu-se pe pat, cugeta la neamul şi la patria Sfântului Mina, la înţelepciunea, bărbăţia şi dregătoria lui cea dintâi şi cum avea multă îndrăzneală la împărat şi cum multora a fost mijlocitor de bunătăţile împărăteşti. Cugetând toate acestea, se umilea pe sine, căci pe un om ca acela l-a pierdut cu muncile şi judeca că de acele răni va muri şi plângea pentru dânsul, gândindu-se să îngroape trupul lui cu cinste.

    Făcându-se ziuă şi şezând iarăşi la locul de judecată, fiind de faţă tot poporul Alexandriei, Ermoghen a trimis pe ostaşii care stăteau înainte să aducă din temniţă la privelişte trupul mucenicului. Iar ei, ducându-se, au găsit temniţa, care era foarte întunecoasă, plină de lumină cerească şi doi bărbaţi, frumoşi, străluciţi, stând lângă sfânt, ca nişte ostaşi gata spre apărare şi spre izbândă. Iar pe Sfântul Mina, nu numai că l-au găsit viu şi cu tot trupul sănătos, ci, văzând luminat, grăind limpede şi cântând: De voi merge în mijlocul umbrei morţii, nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine eşti, Doamne. Ostaşii, spăimântându-se de ceea ce vedeau, tăceau ca muţii; apoi, cunoscând bine că nu este nălucire, ci cu fapta văd puterea lui Dumnezeu, au strigat, zicând: "Mare este Dumnezeul creştinilor". Apoi îndată au crezut în Hristos şi nu s-au mai întors către cel ce i-a trimis. Iar judecătorul cu tot poporul aşteptând îndelung pe ostaşi, s-a supărat şi a trimis mai mulţi, poruncindu-le să aducă mai degrabă pe mucenicul cel mort, precum credea el. Dar şi aceştia, văzând acele minuni, ca şi cei dintâi, au crezut în Hristos şi nu s-au mai întors.

    Sfântul, înştiinţându-se de la ostaşi că tot poporul s-a adunat la privelişte şi că judecătorul şade la judecată, s-a dus singur la judecător şi la popor, împreună cu ostaşii care crezuseră în Hristos. Apropiindu-se sfântul de privelişte, cântă: De s-ar rândui asupra mea tabără, nu se va înfricoşa inima mea. Întorcându-şi toţi ochii către dânsul, se mirau cu multă spaimă văzându-l viu şi sănătos, umblând, văzând şi vorbind, el care ieri fusese jumătate mort, orbit şi fără limbă. Atunci au strigat toţi într-un glas: "Mare este puterea lui Hristos, Care biruieşte şi moartea; fericită eşti cetate a Alexandriei, care, prin omul acesta, ai cunoscut înşelăciunea diavolească şi ai priceput adevărul lui Hristos. Cu adevărat a lui Dumnezeu este stăpânirea şi puterea aceasta. Bucură-te ritore, nevoitorule al unui adevărat Dumnezeu şi Mântuitor, bucură-te!"

    Judecătorul s-a înspăimântat foarte tare de acel lucru nou şi minunat şi, temându-se să nu se răscoale poporul asupra lui, voia să se ducă din privelişte. Dar poporul a strigat: "Nu te duce, cinstite judecător, nici pizmui cetatea pentru această bună norocire, pentru că astăzi are să cunoască pe unul adevărat Dumnezeu şi să meargă pe calea dreaptă către lumina adevărului".

    Ameninţând poporul să tacă, judecătorul a poruncit sfântului să vină la dânsul şi să se apropie mai mult, căci i se părea că este înşelăciune ceea ce vedea, ca unul ce încă nu avea în sine cunoştinţa lui Hristos. Deci se uita la sfânt cu dinadinsul, îl pipăia cu mâinile, de este cu adevărat Mina şi dacă s-a tămăduit de rane. Văzând că lucrul este adevărat, s-a înspăimântat şi nu zicea nimic. Apoi, venindu-şi în sine cu greu, a zis: "Spune-mi, omule, ce sunt aceste lucruri străine şi neaşteptate, ce s-au făcut?" Oare Dumnezeul tău este puternic a face acestea, ori altul?"

    Sfântul a grăit iarăşi despre Dumnezeu cel fără de început, despre crearea omului şi despre călcarea de poruncă. După aceea, despre întruparea lui Hristos şi răscumpărarea neamului omenesc, despre Cruce şi despre pătimirea cea de bună voie. La sfârşit a adăugat şi acestea: "Dumnezeu, o! judecătorule, Care este bun şi milostiv şi Care S-a pogorât pe pământ pentru mântuirea omului, nu voieşte să piară nici un om şi să cadă din bunătăţile cele veşnice. Ci, precum maică se îngrijeşte de fiul său, rabdă multe, chiar de ar face fiul ceva fără rânduiala, sau ar fi dosădit-o; căci fiind biruită de dragostea cea firească către dânsul, nu se mânie asupra lui, chiar de ar fi făcut ceva necuviincios. Pentru că ştie că din neştiinţă face şi cu răbdare aşteaptă vârsta şi mintea lui, nădăjduind a-l vedea bărbat desăvârşit, cinstit de popor şi slăvit.

    Aşa şi Dumnezeu care ne-a creat, se îngrijeşte de noi şi, ca un părinte, rabdă răutăţile făcute de noi din neştiinţă, fiind biruit de multă sa îndurare, nevoind nimic mai mult de la noi, decât numai să moştenim slava Lui, crescând ca un bărbat desăvârşit, la măsura vârstei duhovniceşti. Văzându-vă pe voi Ziditorul, înghiţiţi de diavol şi cu întârziere veniţi la cunoştinţa adevărului, apoi Îl întărâtaţi cu idolii voştri şi-L miniaţi şi nu vă temeţi de stăpânirea şi puterea Lui, fiindu-I milă de pierderea voastră şi, ca de nişte fii, îngrijindu-Se de voi, a venit prin mine acum şi a biruit rătăcirea voastră, cum şi râvna voastră cea fără înţelegere, precum mărturisesc toţi cei ce privesc la mine.

    Deci, să cunoască fiecare din voi puterea lui Hristos Care este în mine. Că eu, fiind om care mă apropii de bătrâneţe şi, ieri, fiind lipsit nu de puţine părţi ale trupului, ci de toată puterea cea trupească prin munci şi ca pe un mort în temniţă aruncându-mă, iată, acum stau înaintea voastră întreg şi nevătămat, cu nimic împuţinat, ca şi cum a doua oară m-aş fi născut astăzi şi mai sănătos aş fi venit în lumea aceasta. Şi dacă voieşte cineva a afla, să ştie că Acesta este Dumnezeu cel adevărat, Care mi-a dat mie acum limbă, ochi, picioare şi sănătate desăvârşită. Apoi să creadă în El, căci dintru început a zidit lumea aceasta şi cele ce sunt într-însa şi a dăruit viaţă făpturii. Deci, înţelege, o, judecătorule, şi nu nesocoti pe Acela care se îngrijeşte de tine şi aşteaptă întoarcerea ta; căci ţi se cade a te apropia de Hristos, precum mi s-a vestit de El. Bucură-te că ai să vii către Împăratul cel bun şi veşnic şi ai să te apropii de El împreună cu mine, prin nevoinţa mucenicească".

    Judecătorul, având suflet bun pentru primirea darului, pe de o parte prin cuvintele sfântului, iar pe de alta prin minunea ce se făcuse, a început a cunoaşte pe adevăratul Dumnezeu, atingându-se dumnezeiasca lumină de ochii inimii lui. Aducându-şi aminte de vedenia pe care o văzuse când plutea cu corabia, a cunoscut că Dumnezeu voieşte să-l însoţească pe el, cu credincioasele sale slugi şi cu prietenii săi. Deci, se bucura, ca cel ce află mare dobânda; dar se îndoia, pentru că atâta vreme vieţuind în rătăcire, zicea că nu poate fi vrednic de un dar ca acesta al lui Dumnezeu.

    Acestea cugetând el în sine, dumnezeiescul dar care îl chemă la cunoştinţă i-a descoperit mai luminat un semn al adevărului. Căci a văzut, cu oarecare din prietenii săi, doi bărbaţi cu arme stând lângă Sfântul Mina, strălucind ca nişte fulgere şi ţinând o cunună deasupra capului mucenicului. Pe aceştia văzându-i, foarte mult s-a temut şi se întreba cu prietenii săi, care erau lângă dânsul, dacă văd şi ei ceea ce vede el; iar aceia i-au zis că şi ei văd acelaşi lucru. Atunci Ermoghen, sculându-se îndată de pe scaunul său, cu mare glas a zis către popor, arătând cu mâna către sfânt: "Cu adevărat, acesta este slugă a adevăratului Dumnezeu şi mare este Dumnezeul pe care ne învaţă el a-L cinsti; căci prin minuni dă ajutor robilor Săi, îi apără şi le dă biruinţe. Iar eu am fost fără de minte până acum, dându-mă diavolilor şi îngrijindu-mă a vă aduce către dânşii şi pe voi, care voiţi a crede întru Hristos".

    Acestea zicând, a vrut să se arunce la picioarele Sfântului Mucenic Mina, dar se temea a se apropia, văzând minunea cea îngerească. Apoi făcându-se nevăzuţi îngerii, a alergat Ermoghen către Sfântul Mina şi, cuprinzându-i sfintele lui picioare, le săruta, zicând: "Roagă-te pentru mine, adevăratule slujitor al lui Dumnezeu; mă rog ţie, pentru adevărul pe care îl mărturiseşti, roagă-te ca şi eu nevrednicul să mă învrednicesc a fi slugă Dumnezeului tău, de al Cărui dar de mă voi încredinţa, mă voi căi de rătăcirea şi nebunia mea cea dinainte". Iar sfântul a zis către dânsul: "Fii cu suflet bun, o! minunate eparh, şi nu te îndoi de bunătatea lui Dumnezeu, căci eu Îl ştiu pe El îndurat şi milostiv şi nădăjduiesc că şi pe tine, care vii către El, nu numai că nu te va lepăda, ci şi în cărţile vieţii va scrie numele tău, primind credinţa ta întru El, cea cu osârdie şi, precum mi-a descoperit mie despre tine, El voieşte ca şi tu, prin mucenicie, să preamăreşti numele Lui cel dumnezeiesc".

    Acestea zicând, sfântul a văzut că poporul a petrecut toată ziua nemâncat, pentru că toţi privind cele ce se făceau şi minunându-se, uitară de mâncare; încât nici unul nu voia a se duce de la privelişte, de când cu acea preaslăvită minune şi de când s-a făcut acea rugăciune dulce grăitoare a mărturisitorului lui Hristos. Aceasta pricepând sfântul a ieşit singur din privelişte şi a poruncit ca şi poporul să se risipească, făgăduind că a doua zi dimineaţă va veni iarăşi la privelişte şi va grăi multe din cele ce sunt pentru sfânta credinţă, apoi îi va povăţui şi pe ei ce se cuvine a face. Iar Ermoghen nu s-a despărţit de Sfântul Mina, ci toată noaptea a petrecut cu dânsul, povăţuindu-se pe calea cea dreaptă a cunoştinţei lui Dumnezeu şi învăţându-se tainele credinţei în Hristos.

    A doua zi atâta popor din Alexandria s-a adunat la privelişte, încât nu mai încăpea locul priveliştii. Iar Sfântul Mina împreună cu Ermoghen, ieşind la privelişte şi întâmpinându-i mulţimea de elini, strigau: "Noi toţi credem în Dumnezeul cel propoveduit de tine, Aceluia făgăduim a-I sluji şi ne lepădăm de toată rătăcirea noastră cea dinainte!". Iar sfântul mulţumea lui Dumnezeu, Care întoarce către Sine pe cei împietriţi şi povăţuieşte pe cei rătăciţi la calea cea dreaptă. Apoi lăuda întoarcerea lor cea grabnică către Dumnezeu şi-i mângâia pe dânşii prin cuvinte înţelepţite de Dumnezeu, făcându-i să aibă nădejde tare în darul lui Dumnezeu, Căruia se vor învrednici prin Sfântul Botez.

    Intrând ei şi stând în mijlocul priveliştei, au zis către tot poporul: "Dumnezeu să vă sfinţească pe voi cu semnul Său - Sfânta Cruce - şi să vă facă lesnicioşi către tot lucrul cel bun". Apoi a poruncit fiecăruia dintre dânşii să întrebe cele despre Dumnezeu şi să se înveţe cele ce se cade. Iar judecătorul cu tot poporul a zis: "Nu este nici o îndoială în noi despre Dumnezeul tău, o! prea sfinte omule al lui Dumnezeu, căci toate aevea le-am cunoscut şi credem în toate cele grăite de tine. Numai această cerem, ca să ne unim cu Dumnezeu prin Botez". Iar un om din popor, văzând pe Ermoghen apropiindu-se către Hristos a zis: "Cu adevărat nu este făţărie la Dumnezeu, pentru că şi elinului i-a dăruit cunoştinţa şi darul Său, pentru mila Lui cea multă către cei săraci".

    După acestea, adunându-se episcopii de prin locurile cele din jur şi din pustie, au venit în Alexandria, unii ca să-şi cerceteze oile cele cuvântătoare, iar alţii vrând ca să vadă nevoinţele mucenicilor. Şi erau episcopii treisprezece la număr; care, adunându-se şi apa fiind pregătită, au botezat pe Ermoghen, prin trei afundări, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Astfel a fost botezat judecătorul, înaintea poporului şi înălţa slavă lui Hristos Dumnezeu. Tot atunci s-a botezat şi o mulţime de popor şi s-a făcut bucurie mare în toată cetatea, veselindu-se credincioşii de Domnul Dumnezeul lor.

    Ermoghen, după puţine zile a fost ales episcop al cetăţii Alexandria şi şi-a împărţit toată averea sa la săraci. Apoi s-a înarmat tare asupra diavolului, cu toată turma să cea cuvântătoare, pentru că în puţină vreme a risipit capiştile cele păgâneşti, a sfărâmat idolii şi în locul lor a zidit biserici. Apoi, mulţime fără de număr de elini aducând către Hristos, îi boteza şi tot felul de boli tămăduia prin chemarea numelui Domnului nostru Iisus Hristos şi prin semnul Sfintei Cruci. Apoi şi duhurile cele viclene le izgonea din oameni şi învăţa tot poporul bună credinţă, îndemnând pe toţi curăţenie, smerenie, dragoste, blândeţe şi la celelalte fapte bune şi singur se dădea pe sine pildă turmei sale.

    Acestea făcându-se astfel, un elin împietrit, cu numele Rustic, ce era de neam mare, a mers la împărat şi i-a spus toate cele ce s-au făcut în Alexandria; cum eparhul Ermoghen, ascultând învăţătura lui Mina, s-a făcut creştin şi cum tot poporul Alexandriei, urmând lui Mina şi lui Ermoghen, a primit aceeaşi credinţă că şi ei.

    Împăratul Maximin, auzind acestea, s-a umplut de mânie nu numai asupra lui Ermoghen şi a lui Mina, ci şi asupra cetăţii Alexandria şi fără zăbavă a mers în Alexandria, luând cu sine multă oaste înarmată, ca la zece mii şi intrând în cetate a prins îndată pe Mina şi pe Ermoghen şi pregătindu-se loc de privelişte şi poruncind să se adune toată cetatea acolo, a şezut la judecată. Fiind duşi sfinţii la divan după porunca lui, goi şi văzându-i tiranul, a strigat: "O! zeilor, ce să fie aceasta, că aceia cărora li s-a dat de la noi cinstea cea mai înaltă, toate le-au trecut cu vederea de bunăvoia lor şi, alegându-şi viaţa cea lepădată şi proastă, s-au lepădat de voi?" Apoi a zis către Ermoghen: "Spune-mi, nenorocitule, pentru ce ţi-am încredinţat stăpânirea a tot pământul şi a mării? Au, nu pentru aceea ca să fii credincios zeilor şi nouă? Au, nu ţi-am zis că pe Mina, cel căzut în rătăcire, să-l întorci către legea cea părintească? Dar tu nu numai că nu l-ai întors din rătăcire, ci încă credinţei lui te-ai făcut părtaş şi ţi-ai tuns capul, o! nebunule, ca unul din făcătorii de râs".

    Astfel iuţindu-se împăratul cu mândrie şi suflând cu îngrozire asupra lor, Împăratul ceresc Cel prea bun cu milostivire a căutat din înălţime spre robii Săi, căci îndată li s-au arătat îngerii, umplându-i pe dânşii de îndrăzneală şi, întărindu-i spre nevoinţă, le-a poruncit a nu se teme de mânia împăratului, pentru că a lor vă va fi biruinţa. Atunci Ermoghen a răspuns împăratului, zicând: "De vei voi o! împărate, a mă asculta cu răbdare pentru care pricină am lepădat de voie zeii - care se socotesc de tine că aduc norociri şi pentru ce am voit a fi socotit că unul fără de minte, sărac şi batjocorit şi a mă numi al lui Hristos, apoi a fi gata pentru El, spre foc, spre sabie şi spre dinţii fiarelor şi a pofti pentru El moarte, mai mult decât viaţa - îţi voi spune, numai ia aminte".

    Împăratul a zis: "De vei spune ceva adevărat, te voi asculta, numai păzeşte-te, că nu în loc de adevăr să spui minciuni". Iar Ermoghen a început a povesti într-acest chip: "Eu, o! împărate, cita sârguinţa am avut a prigoni pe Hristos şi pe creştini, a cinsti pe zeii cei vechi şi a mă supune voii tale, ştii bine când m-ai trimis în cetatea aceasta, ca pe Mina, pe bărbatul cel înţelept, pe de o parte cu îmbunări, pe de o parte cu îngrozire, să-l întorc la credinţa cea părintească. Şi cu atâta putere ostăşească m-ai trimis, încât nici tu însuţi, n-ai venit aici cu mai multă. Martor îmi este tot poporul acestei cetăţi, cum am fost de aspru din început, momind, poruncind, înfricoşând şi îngrozind şi cu toate chipurile sîrguindu-mă a întoarce pe bărbatul acesta de la dreapta credinţă creştinească. Dar eu, fiind fără minte, n-am cunoscut ce fel de om am înainte, care fiind fără temere şi cu bărbăţie, avea limba slobodă la răspuns şi inima gata spre răbdarea muncilor şi chiar cele mai cumplite munci era gata a le răbda, mai bine decât a se lepăda de Hristos.

    Apoi, când l-am văzut că nu voieşte a se închina zeilor, nici se teme de stăpânire, nici se înfricoşează de munci, nici ascultă sfatul şi că zeii se necinstesc de dânsul şi că tot poporul se învoieşte cu el, cugetând la aceeaşi credinţă, pentru care eu voiam a-l munci - mai întâi am poruncit să-i taie tălpile picioarelor, până la oase, apoi să-i taie limba şi să-i scoată ochii. Atunci el, slăbind de durerea ranelor şi abia răsuflând, am poruncit să-l arunce în temniţă. După aceasta mi s-a făcut milă de dânsul, ca să spun adevărul, ca de un concetăţean şi greu m-a durut inima, pentru că pierea un asemenea bărbat înţelept şi bine grăitor. Iar a doua zi am poruncit să-i scoată trupul din temniţă, socotindu-l a fi mort şi când l-am văzut viu şi venind către mine singur cu picioarele sănătoase, cu ochii văzând şi cu limba grăind, atunci mi s-a părut a fi nălucire şi mi-am închis ochii, nevrând a vedea nici asemănarea aceluia care este vrăjmaş zeilor.

    Când m-am sculat de pe scaunul meu şi împreună cu alţii, am început a mă încredinţa de ceea ce vedeam, am pipăit cu mâinile pe cel ce se vedea şi am cunoscut că este însuşi Mina. Atunci îndată m-am biruit de adevăr, având ştiinţa de nemincinos martor. Iată, chiar Mina stă înaintea ta, împărate, iată şi poporul care a văzut muncile lui, să-ţi spună ţie însuţi precum voieşti, fiindcă minunea este înaintea ochilor tăi. Dar spune-mi tu, - jură-te pe zeii tăi, o! împărate - dacă ar fi văzut cineva aşa ceva, precum am văzut eu pe Hristos, Care pe tot omul l-a înnoit şi l-a înviat şi care, cu o minune ca aceea, a adeverit puterea Sa, că acele lucruri nu sunt ale altuia, ci numai ale lui Dumnezeu. Acela este însuşi care a creat pe omul cel dintâi şi care făgăduieşte celor ce cred într-însul împărăţie veşnică în ceruri. Deci, dacă ar fi văzut cineva acestea şi le-ar fi cunoscut, oare ar fi trecut cu vederea pe un Dumnezeu ca acesta şi oare n-ar fi voit a se face prietenul Lui? Oare, s-ar fi lepădat de un dar şi putere ca aceia a lui Dumnezeu, care poate a lumina orbii, a îndrepta şchiopii, a muta munţii, a învia morţii şi, cu un cuvânt să zic, toată materia cea zidită a o mişca numai cu singur cuvântul şi încă a avea făgăduinţa veseliei şi a împărăţiei celei veşnice? Cine ar fi lăsat pe un Dumnezeu ca acesta şi ar fi închis ochii împotriva acestei fericiri? Apoi, cine ar fi ales a cinsti pe zeii voştri? Cum l-ai fi socotit tu pe unul ca acela? Au nu cu adevărat fără de minte şi fără de socoteală, care nu vrea a cunoaşte ce este bun şi de folos?

    Pentru aceasta eu, o, împărate, lepădându-mă de rătăcirea şi de basmele voastre, de urâţii zei şi de toate bunătăţile cele deşarte şi vremelnice, m-am apropiat de Unul Dumnezeu şi am voit a fi socotit de voi ca unul fără de minte, precum însuţi ai zis, ca un nenorocit, mai bine decât a mă socoti între voi înţelept şi ales. Iată dar ale noastre, sunt precum ai auzit. Iar ale lui Hristos, de voieşti, fără de zăbavă încearcă cu lucrul, află mai degrab asupra noastră o muncă grea şi de nu poţi tu află, apoi eu, care nu puţină vreme am fost judecător şi muncitor şi sunt foarte iscusit în lucrul acela, singur voi afla o muncă asupra mea şi pe celelalte le voi aduce ţie aminte. Dă-ne spre mâncarea fiarelor, aruncă-ne de sus în prăpastie, aruncă-ne în mare, îngroapă-ne de vii în pământ, taie-ne cu sabia, arde-ne în foc, sau fiecărui mădular al trupului nostru adu-i durerea ce i se cuvine; pentru că tot aşa şi eu, când eram orbit cu păgânătatea, am făcut luminătorului meu, celui ce m-a scos la lumina adevărului, adică Sfântului Mina".

    Astfel, grăind Sfântul Ermoghen fără temere către împărat, se mira poporul de îndrăzneala şi limba lui slobodă şi mărturisea că înaintea tuturor se făcuse acele minuni cu Sfântul Mina. Iar împăratul, neputând răspunde nici un cuvânt împotriva celor grăite de Ermoghen, şi gândind că, de se va da la mai multă vorbă cu dânsul, se va umple de mare ruşine şi i se vor defăima zeii, a poruncit îndată să i se taie mâinile de la coate şi picioarele de la genunchi şi să le arunce în foc înaintea ochilor lui, ca să-şi vadă membrele lui arzând. Iar mucenicul, ridicându-şi capul puţin şi văzându-şi mâinile şi picioarele în foc, a zis: "Cât sunt eu de fericit, pentru că mâinile mele, pe care altă dată le ridicăm către zeii cei străini şi picioarele cu care am umblat în rătăcire, acum le primeşte Dumnezeu ca pe o jertfă bine plăcută". Apoi cu o suliţă i-a spart pântecele şi i-a vărsat toate măruntaiele, iar restul trupului, care încă răsufla, după porunca împăratului, l-au aruncat ostaşii în râu. Iar pe Sfântul Mina, temându-se împăratul a-l întreba despre credinţă, că nu cumva cu îndrăzneala cuvintelor şi cu minunile să-l ruşineze pe el şi să întoarcă de la zei rămăşiţa poporului celui de o credinţă cu el - a poruncit, ca fără întrebare, să-l ducă într-o temniţă întunecoasă şi acolo să-l spânzure legat de mâini şi să-i lege de picioare o piatră foarte mare, ca astfel, de greutatea cea mare, întinzându-se încheieturile lui, spânzurat îndelung să moară cu moarte silnică.

    Sfântul Mina, răbdând acea muncă, avea în gura sa cuvântul psalmistului şi grăia către Dumnezeu: Vezi smerenia şi osteneala mea, precum şi ceea ce grăieşte Apostolul: Nu sunt vrednice pătimirile vremii de acum, pe lângă slava aceea ce are să se arate. Apoi, rupîndu-i-se încheieturile de la locul lor şi tot trupul lui fiind întins ca o strună şi durerile grele înmulţindu-se, a tăcut. Iar Dumnezeu care săvârşeşte puterea Sa cea minunată întru sfinţii Săi, nu numai că n-a lăsat pe răbdătorii de chinuri într-acele munci, ci a făcut negrăită minune cu dânşii. Căci prin dumnezeiasca Lui purtare de grijă, când Sfântul Ermoghen a fost aruncat în râu, încă puţin răsuflând, îndată arătându-se îngerii, l-au luat din apă, l-au scos la mal şi i-au tămăduit mâinile şi picioarele cele tăiate; apoi l-au făcut cu totul viu, sănătos şi întreg, încât era ca un nou născut. Sosind noaptea, l-au adus pe el la Sfântul Mina, care era spânzurat în temniţă şi era abia viu. Apoi, dezlegându-l şi pe Sfântul Mina din legături şi vindecându-l, îngerii îi mângâiau pe amândoi, cu răsplătirea ce avea să fie lor în ceruri, pentru că acum li s-au gătit cununile şi începătorul de nevoinţe îi aşteaptă, până când îşi vor săvîrşi bine alegerea nevoinţei lor. Deci îngerii au petrecut împreună cu dânşii până dimineaţa, întărindu-i spre pătimirea ce le stătea înainte.

    Făcându-se ziuă, foarte de dimineaţă a poruncit împăratul să se deschidă priveliştea şi să se adune tot poporul. Apoi venind şi el s-a aşezat pe scaunul de judecată şi ştiind că toată cetatea crede în Hristos, două lucruri cugeta în sine, zicându-şi: Nu este bine a lăsa pe cetăţeni fără pedeapsă, nici iarăşi nu este de folos a-i munci pe toţi şi a-i pierde. Deci s-a prefăcut că nu ştie nimic despre credinţa lor cea în Hristos şi a început a vorbi către popor: "Ştiu că voi toţi cinstiţi pe marii noştri zei, cu jertfe şi cu închinăciuni, şi către împăraţi arătaţi cu frică datornică supunere întru toate. Dar de vreme ce de la început n-aţi stat împotriva acelor oameni răi, care au îndrăznit a împânzi învăţătura Celui răstignit şi nu i-aţi ucis cu pietre, mai înainte de venirea noastră la voi, pentru aceea nu puţină minie aţi ridicat asupra voastră din partea zeilor. Iar eu, dorind ca nici unul din voi să nu cadă în oarecare nevoie, prin voia zeilor, nu vă voi lăsa fără oarecare pedepsire, făcând izbândă pentru minia zeilor. Deci poruncesc să se ia cinstea cea dintii de la cetatea voastră, ca să nu fie nimeni din voi cu dregătorie, nici să se ridice cineva la stăpâniri înalte. Să ştiţi şi aceasta, cum că Răstignitul pe nimeni nu izbăveşte din răutăţi, decât numai că aduce în toate nevoile şi la moartea cea rea pe cei ce cred într-însul. Iar cum că sunt adevărate cele grăite de mine, să fie întru mărturie cei doi vrăjitori de ieri, Mina şi Ermoghen, care mai înainte de munci făgăduiau a învia morţii, dar fiind pierduţi de mine, cu grele munci după vrednicia lor, nici lor singuri n-au putut să-şi ajute. Deci unde este acum puterea acelui înşelător Hristos?"

    Astfel, bârfind împăratul şi numele lui Hristos hulind, cu greu se învoia la aceasta tot poporul, care cârtea în sine, cugetând un lucru nou împotriva împăratului. Apoi, zicându-i prin dregători să tacă, iar împăratul vrând iarăşi a vorbi, îndată s-au arătat sfinţii mucenici Mina şi Ermoghen, venind către împărat; atunci toţi întorcându-şi ochii spre dânşii cu multă mirare, ca şi cu un glas şi o gură au strigat: "Mare cu adevărat este Dumnezeul creştinilor". Iar împăratul a rămas în mare nedumerire şi spaimă. Iar unul din cei ce stă acolo în popor, cu numele Evgraf, iscusit în înţelepciunea elinească, care era oarecând unul din scriitorii vremii, când era Sfântul Mina judecător în cetate - văzând pe sfinţii mucenici vii şi sănătoşi s-a umplut de râvna dumnezeiască şi însemnându-se cu semnul Crucii, a ieşit cu îndrăzneală în mijlocul priveliştii şi a zis împăratului: "Şi eu, împărate, sunt creştin şi lepăd poruncile tale, iată, înaintea ta sunt, necruţând trupul meu pentru Hristos şi să nu nădăjduieşti că mă vei birui cu îngrozirile sau cu îmbunările şi nu numai pe mine, dar nici pe un creştin din noi nu vei putea birui, pentru că nouă a trăi împreună cu voi ne este moarte, iar a muri pentru Hristos, cu adevărat ne este viaţă. Ai intrat ca un leu în cetatea noastră, vrând a înghiţi turma lui Hristos şi prin închinarea de idoli a pierde sfânta credinţă, dar noi nu băgăm seamă iuţimea ta, gata fiind spre moarte, pentru bună credinţă şi râdem de tine ca de o vulpe bătrână".

    Acestea auzindu-le împăratul, s-a aprins de mânie şi sculându-se iute de pe scaun s-a pornit asupra lui; apoi, smulgând sabia de la unul din cei ce stăteau în faţa lui, cu mâna sa a tăiat pe Sfântul Evgraf şi, în marea lui mânie, l-a făcut bucăţi. Iar sfântul fiind tăiat, ocăra cât putea necredinţa tiranului şi mulţumea lui Dumnezeu că, mai înainte decât alţii, merge către El şi că nu numai printr-o rană primeşte sfârşitul său, ci prin multe rane, care vor mijloci lui multe cununi. Astfel şi-a dat sufletul său cel mucenicesc în mâinile lui Dumnezeu, fiind tăiat în mijlocul priveliştii.

    Împăratul, iarăşi şezând pe scaunul său, s-a întors către sfinţii Mina şi Ermoghen şi a zis: "Mă jur cu puterea zeilor mei că niciodată n-am văzut astfel de vrăjitori ca aceştia şi nu este de mirare că-i ascultă pe dânşii poporul cel simplu; pentru că, înşelând cu meşteşugul vrăjitoriei, pe cei neînvăţaţi îi depărtează de la zei şi-i sfătuiesc să moară pentru Cel răstignit. Dar eu îndată vă voi arăta vouă, o! ticăloşilor, ce sunteţi voi, adevărată înnoire a trupului, ori nălucire şi întunecare a ochilor?" Iar sfinţii au răspuns: "De vreme ce mintea ta este nebună şi sufletul tău urât, cum şi inimă împietrită, de aceea şi lucrul cel adevărat ţi se pare ţie a fi nălucire. Căci nu eşti tu orb cu adevărat, când nu crezi lucrului celui mai luminat decât soarele? Dacă te îndoieşti, apoi cearcă singur cu sârguinţă, dacă noi suntem cu adevărat. Şi dacă cu îngrozire te iuţeşti, apoi iarăşi cu munci şi cu rane încearcă-ne şi cunoaşte că suntem trup, iar nu nălucire. Ori voieşti cu făgăduinţele bunătăţilor cele vremelnice a ne uni pe noi cu tine? Apoi să ştii că de ne-ai fi dat nouă chiar împărăţia ta, care este la voi lucrul cel prea înalt, nici atunci nu ne-ai fi înşelat pe noi. Deci dă asupra noastră răspunsul tău cel desăvârşit, ştiind că nu sporeşti nimic".

    Iar împăratul văzându-i pe ei că nu sunt năluciri, ci trupuri adevărate - pentru că mulţi îi pipăiau cu mâinile şi vedeau trupuri întregi şi vindecate de rane -, a poruncit să le tăie capetele cu sabia. Iar el sculându-se s-a dus în palatul său, ruşinîndu-se că n-a putut în nici-un fel să biruiască pe ostaşii lui Hristos. Deci, sfinţii fiind duşi la locul cel de tăiere, tot poporul mergea după dânşii, iar ei ridicându-şi ochii, s-au rugat mult către Dumnezeu ca să dea sfintelor biserici şi la toată creştinătatea pace şi linişte şi ca nimeni din cei ce vor cere ajutor de la dânşii să nu se întoarcă în deşert. Îmbrăţişându-se unul pe altul şi dându-şi pace, şi-au întins cinstiţii lor grumaji sub sabie spre a fi tăiaţi de ostaşi. Apoi, Sfântul Mina, fiind încă viu, a rugat pe împărat ca trupul său să fie dus în Vizantia, care lucru chiar când îşi dă sfârşitul l-a poruncit şi credincioşilor ce stăteau înaintea lui.

    Împăratul Maximin a poruncit însă să facă un sicriu de fier, să pună într-însul trupurile sfinţilor mucenici şi să le arunce în mare, pentru ca să nu fie cinstite de creştini. Iar el, pricepând gâlceava poporului şi cârtirea cea mare şi temându-se să nu se ridice tulburare asupra lui, a ieşit degrabă din cetate şi s-a întors în Vizantia. Iar sicriul de fier cu moaştele sfinţilor nu s-a cufundat în mare; ci cu puterea lui Dumnezeu, plutind pe deasupra apei, a întrecut pe împărat plutind spre Vizantia, zburând ca o pasăre cu aripi. Atunci, noaptea s-a arătat vedenie dumnezeiască episcopului Constantinopolului, poruncindu-i ca fără zăbavă să meargă la ţărmul mării şi să ia cu cinste sicriul cu moaştele sfinţilor.

    Episcopul, în aceeaşi noapte, chemând clerul său şi pe oarecare din cetăţenii cei credincioşi, bărbaţi cinstiţi, au ieşit la mare şi au văzut toţi lumină, pogorându-se ca un stâlp din cer şi care era deasupra unei bărci; iar doi bărbaţi prea străluciţi, venind în acea barcă, către ţărm, unde era episcopul şi clerul. Apropiindu-se de ţărm, au văzut că nu barcă, ci un sicriu pluteşte, fiind tras pe apă de doi îngeri purtători de lumină. Apoi, punând sicriul pe ţărm, s-au făcut nevăzuţi. Iar episcopul şi cei împreună cu dânsul, primind racla cu bucurie şi cunoscând că este de fier, foarte mult s-au mirat, cum greutatea fierului nu s-a scufundat în adâncul mării, ci ca un lemn uşor a plutit pe apă. Şi sărutând cinstitele trupuri ale sfinţilor mucenici, le-au pus într-un loc ascuns, până la o vreme.

    Pe împăratul Maximin, când mergea pe cale, l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu, pentru că s-a lipsit de ochii cei trupeşti, cel ce era orb demult de cei sufleteşti şi, precum a spus el prietenilor săi de casă, a fost bătut cu mâini nevăzute şi după puţine zile a murit ticălosul. Atunci episcopul cu mare cinste a îngropat moaştele sfinţilor mucenici lângă zidul cetăţii, ca să fie acestea strajă şi păzitori celor ce înoată pe mare, iar celor ce pătimesc în boli, să le fie doctori, întru slava marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Duminica a 6-a după Rusalii - Vindecarea slăbănogului din Capernaum

Ev Matei 9, 1 - 8

În vremea aceea, intrând în corabie, Iisus a trecut marea și a venit în cetatea Sa. Și, iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Și Iisus, văzând credința lor, a zis slăbănogului: Îndrăznește, fiule! Iertate sunt păcatele tale! Dar unii dintre cărturari ziceau în sinea lor: Acesta hulește. Și Iisus, știind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetați rele în inimile voastre? Ce este mai lesne? A zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Ridică-te și umblă? Dar, ca să știți că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Ridică-te, ia-ți patul și mergi la casa ta. Și ridicându-se, s-a dus la casa lui. Iar mulțimile, văzând acestea, s-au înspăimântat și au slăvit pe Dumnezeu, Care dă oamenilor asemenea putere.

Ap Romani 12,  6 - 14

Fraților, avem felurite daruri, după harul ce ni s-a dat. Dacă avem prorocie, să prorocim după măsura credinței; dacă avem slujbă, să stăruim în slujbă; dacă unul învață, să se sârguiască în învățătură; dacă îndeamnă, să fie la îndemnare; dacă împarte altora, să împartă cu firească nevinovăție; dacă stă în frunte, să fie cu tragere de inimă; dacă miluiește, să miluiască cu voie bună! Dragostea să fie nefățarnică. Urâți răul, alipiți-vă de bine. În iubire frățească, unii pe alții iubiți-vă; în cinste, unii altora dați-vă întâietate. La sârguință, nu pregetați; cu duhul fiți fierbinți; Domnului slujiți. Bucurați-vă întru nădejde; în suferință fiți răbdători, la rugăciune stăruiți. Faceți-vă părtași la trebuințele sfinților, iubirea de străini urmând. Binecuvântați pe cei ce vă prigonesc. Binecuvântați-i și nu-i blestemați.

Predică la Duminica a VI-a după Rusalii - Vindecarea slăbănogului din Capernaum - Despre păcatele săvârșite cu gândul - Pr. Ilie Cleopa

În multe locuri ale Sfintei și dumnezeieștii Scripturi aflăm că Dumnezeu Cel Atoateștiutor știe gândurile oamenilor și vede mai înainte toate cele ce vom face și vom gândi noi. Acest lucru îl arată și psalmistul care zice: “Cele nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii Tăi“

Duminica a VI-a după Rusalii - Vindecarea slăbănogului din Capernaum

“Și știind Iisus gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetați rele în inimile voastre?“ (Matei 9, 4)

 

Iubiți credincioși,

 

În multe locuri ale Sfintei și dumnezeieștii Scripturi aflăm că Dumnezeu Cel Atoateștiutor știe gândurile oamenilor și vede mai înainte toate cele ce vom face și vom gândi noi. Acest lucru îl arată și psalmistul care zice: “Cele nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii Tăi“ (Psalm 138, 16). Prin proorocul Ieremia, Dumnezeu arată același lucru, zicând: “Eu sunt cel ce cerc inimile și ispitesc rărunchii ca să dau fiecăruia după căile lui și după roadele isprăvilor lui“ (Ieremia 11, 20; 17, 10; 20, 12). Proorocul David la fel zice: “Cela ce cerci inimile și rărunchii, Dumnezeule“ (Psalm 7, 9).

Așadar, frații mei, nu trebuie să ne mirăm că Dumnezeu știe gândurile noastre, ci mai ales, să ne temem de Dumnezeu, fiindcă El nu numai că știe gândurile noastre, ci și pedepsește păcatele ce nu le vom mărturisi la duhovnic și nu ne vom pocăi de ele, păzindu-ne mintea de gândurile rele.

În Legea Veche se oprea păcatul numai din lucrare, nu și din gând. Așa, de exemplu, zice: “Să nu furi, să nu desfrânezi, să nu ucizi...“ (Ieșire 20, 13-15). Legea veche, având numai umbra lucrurilor viitoare (Evrei 10, 1; Romani 3, 20), avea nevoie de împlinirea și desăvârșirea ei, deoarece, după mărturia Sfintei Scripturi, “Legea Veche nu a desăvârșit nimic“ (Evrei 7, 19). De aceea a și venit în lume Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, nu ca să strice Legea Veche, ci ca să o plinească și să o desăvârșească, adică să scoată păcatul din gând, din rădăcină (Matei 5, 17; Romani 3, 31; 10, 4; Galateni 3, 24) Legea Darului nu oprește păcatul numai din lucrare, ci și din gândire. Legea Veche se aseamănă cu o coasă care taie iarba pe deasupra pământului, iar rădăcinile rămân, iarba iarăși crescând la loc. Legea Darului, Sfânta Evanghelie, scoate păcatul din rădăcină, adică din gândire, căci după învățătura Sfinților Părinți, gândurile sunt rădăcini ale faptelor (Sfântul Nicodim Aghioritul. Paza celor cinci simțiri, 1826, p. 230).

Mântuitorul, arătând desăvârșirea Legii Noi față de Legea Veche, zice: “Ați auzit, că s-a zis celor de demult: Să nu desfrânezi“ (Ieșire 20, 14); “Eu însă vă spun că oricine se uită la femeie, spre a o pofti a și săvârșit adulter cu ea în inima sa“ (Matei 5, 27-28). În alt loc, Mântuitorul arătând greutatea păcatului cu gândul, zice: “Oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă“ (Matei 5, 22); și iarăși: “Oricine urăște pe fratele său, ucigaș de oameni este“ (I Ioan 3, 15). Iată dar că și un singur gând de ură asupra fratelui nostru ne face ucigași de oameni. De aceea Iisus Hristos, fiind Dumnezeu adevărat și știutor al inimilor omenești și al gândurilor minții, adeseori mustra pe farisei și pe cărturari, văzând în mintea și inimile lor gânduri de ură, de zavistie, de viclenie, de fățărnicie, de slavă deșartă, de mândrie, de desfrânare și altele de acest fel.

Prin aceasta ne arată că El vede, judecă și osândește păcatele noastre, făcute cu gândul înaintea Lui, dacă nu le vom mărturisi și nu ne vom pocăi de ele. Sfinții și dumnezeieștii Părinți, având în vedere că Dumnezeu pedepsește păcatele cu gândul, pururea își păzeau mintea și inima de gândurile pătimașe și rele, aducându-și aminte că “cuvântul lui Dumnezeu este viu și lucrător și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri și pătrunde până la despărțitura sufletului și duhului, între încheieturi și măduvă, și destoinic este să judece simțirile și cugetările inimii“ (Evrei 4, 12).

Sfântul Efrem Sirul, având în vedere că gândurile vor fi pedepsite în ziua cea mare a judecății de apoi, zice: "Nu vă aruncați în negrijă, frații mei, pentru păcatele cu gândul că nu ar fi mari și nu ar avea osândă de la Dumnezeu. Dacă păcatele cu gândul nu ar fi mari, apoi ar fi socotit Dumnezeu desfrânare întru poftă de femeie și ucidere întru ură de frate? Dacă păcatele cu gândul nu ar fi osândite, nu era nevoie ca dreptul Iov să aducă jertfă în toate zilele înaintea lui Dumnezeu, pentru păcatele făcute cu gândul ale feciorilor săi" (Iov 1, 4-5). Dacă păcatele cu gândul nu ar fi mari, nu ar fi zis marele apostol Pavel, că în ziua judecății de apoi “va descoperi Dumnezeu sfaturile inimilor și cele ascunse ale întunericului, pârându-i pe dânșii gândurilor lor, și dând răspuns în ceasul acela pentru ele“ (I Corinteni 4, 5; Romani 2, 15).

De unde se nasc gândurile rele în mintea noastră? La această întrebare, însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne răspunde, zicând: “Cele ce ies din gură pornesc din inimă și acelea spurcă pe om“ (Matei 15, 18). Altă dată iarăși zice: “Dinăuntru, din inima omului ies cugetele cele rele, desfrânările, hoțiile, uciderile, adulterul, lăcomia, vicleniile, înșelăciunea, nerușinarea, pizma, hula, trufia, ușurătatea. Toate aceste rele ies dinăuntru și spurcă pe om“ (Marcu 7, 21-23). Dar de câte feluri sunt gândurile rele? La această întrebare spune Sfântul Casian Romanul că opt sunt gândurile răutății. Și care sunt aceste opt feluri de gânduri rele? Cel dintâi gând al răutății este al lăcomiei pântecelui; al doilea, al desfrânării și al poftei de desfrânare; al treilea, al iubirii de argint; al patrulea, al mâniei; al cincilea, al întristării; al șaselea, al trândăviei; al șaptelea, al slavei deșarte; al optulea, al mândriei (Filocalia, vol. I, Sibiu, 1947, p, 97-123).

Prin ce faptă bună putem scăpa de gândurile rele? Atât monahii, cât și creștinii pot scăpa de gândurile rele prin două fapte bune, și anume: Prin paza minții de gânduri numită și trezvia atenției prin sfânta rugăciune și mai ales rugăciunea inimii. Iar pentru a scăpa de orice gând rău și de orice patimă, trebuie să unim trezvia atenției, adică gândurile curate ale minții noastre cu sfânta rugăciune. Aceste două fapte bune lucrează strâns unite una cu alta și se susțin reciproc, după cum zice Sfântul Isihie Sinaitul: "Atenția minții și rugăciunea lui Iisus, se suțin una pe alta, pentru că atenția supremă se naște din rugăciunea neîncetată iar rugăciunea se naște din paza minții și atenția supreme" (Filocalia, vol. IV. p. 42).

Să nu uităm însă că atât atenția gândurilor, cât și sfânta rugăciune sunt alungate din mintea noastră de păcatul uitării. Uitarea este primul păcat din partea rațională a sufletului, care alungă și stinge din mintea noastră trezvia și rugăciunea. Acest lucru îl adeverește același sfânt părinte, Isihie Sinaitul, care zice: "Blestemata uitare se opune atenției, ca apa, focului și în toată vremea o războiește cu putere. Precum zăpada nu naște flăcări, sau apa foc, spinul smochine, așa nu va fi liberă mintea omului de gânduri rele, de cuvinte rele și de fapte diavolești, dacă nu și-a curățit mintea și inima cu trezvia atenției și cu rugăciunea".

Și iarăși zice: "Precum fără corabie nu putem trece marea, așa fără paza minții de gândurile rele și fără chemarea deasă a lui Iisus Hristos, nu este cu putință să izgonim momeala gândului celui rău" (Ibidem, p. 48 și 76). Căci singurul chip duhovnicesc de a alunga de la noi gândurile rele și toate cursele vrăjmașului diavol este de a repeta neîncetat în toată vremea și în tot locul rugăciunea lui Iisus: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul (sau păcătoasa)".

Deci vă rog să nu uitați, când vă vin gânduri și pofte rele în minte sau în inimă, să le izgoniți de la voi cu această sfântă rugăciune. De veți avea paza minții și rugăciunea, să știți că va aflați pe calea mântuirii.

Acest lucru îl adeverește și Sfântul Pimen cel Mare care zice: "Omul ca să se mântuiască, nu are nevoie decât de minte trează și de rugăciune" (Pateric, Rm. Vâlcea, 1930. cap. 135. p. 186).

 

Iubiți credincioși,

 

Am vorbit astăzi despre păcatele pe care le facem cu gândul în toată ziua, în tot ceasul și în orice clipă, ca să ne dăm seama că și pentru aceste păcate vom da răspuns la judecată. Apoi să știți că mulți dintre creștini se păzesc de păcate mari, de moarte, dar se osândesc pentru mulțimea păcatelor cu gândul, care îi robesc până la moarte, și ei nu le iau în seamă. Oare cei care de tineri cugetă la tot felul de păcate trupești și-și ucid mintea, fecioria și simțurile, hrănindu-se cu ele, mai pot fi cosiderați curați și neprihăniți în fața lui Hristos, chiar dacă n-au făcut astfel de păcate? Nu, nicidecum. Ei nu mai sunt curați înaintea Domnului de nu se vor pocăi de ele. Și câți dintre asemenea creștini, mai ales tineri, necăsătoriți și văduve, nu sunt stăpâniți de aceste păcate? Oare nu datorită păcatelor cu mintea și imaginația ajung oamenii la păcatele cu fapta și la patimă?

Mulți alții sunt robiți în minte de gândul averii. Își fac planuri de tot felul, cugetă la averi, case, bani și nu au odihnă până nu încearcă să-și realizeze visul. Dar visele se spulberă, averile se risipesc, iubitorii de argint îmbătrânesc și mor săraci de toate și robiți de patima aceasta nevindecată întreținută în minte și inimă prin gânduri și imaginații. Credeți că-i va fi ușor la judecată unui asemenea om?

Alții sunt robiți de părerea de sine și de gândul că ei sunt mai buni, mai credincioși, mai curați, mai plăcuți lui Dumnezeu decât ceilalți. Oare credeți că ne putem mântui dacă suntem robiți de gândul mândriei și al slavei deșarte? Nu, nicidecum, dacă nu vom mărturisi aceste cugete la duhovnic și dacă nu ne vom părăsi de ele cât mai curând posibil.

Alții judecă pe aproapele în inimile lor și îl osândesc pentru faptele lui. Alții cugetă numai băuturi și ospețe, haine scumpe și cinste pământească, iar dacă nu le dobândesc se tulbură, cârtesc, slăbesc în credință și mor nemulțumiți în suflet. Oare aceștia nu trăiesc în zadar? Vor avea ei răspuns bun la înfricoșata judecată? Dar care dintre noi nu ne lăsăm pradă gândurilor rele, fără să ne dăm seama că păcatele cu gândul duc la cele cu fapta și că pentru toate gândurile și cuvintele deșarte vom da răspuns înaintea lui Dumnezeu.

Pentru a vă da seama de urmările grele ale păcatelor cu gândul, vă voi spune o istorioară adevărată din cartea numită Pateric.

Un sihastru oarecare ce trăia în pustie, avea un frate mirean într-un oraș. După câteva vreme a murit fratele acela și i-a rămas un copil mic de trei ani. Sihastrul, auzind de moartea fratelui său, a mers acolo, a luat pruncul și l-a dus în pustie, la chilia lui. Îl hrănea cu finice și cu alte verdețuri din pustie, din care mânca și el. Copilul n-a văzut nici un om, în afară de bătrânul care-l hrănea, de când l-a dus în pustie. Nici femei, nici sat n-a văzut, nici pâine n-a mâncat, nici n-a știut ce este și cum este viața lumii acesteia. Totdeauna era în pustie cu bătrânul, postind, rugându-se și lăudând pe Dumnezeu. A petrecut în această nevoință optsprezece ani, apoi a trecut la Domnul.

După îngroparea lui, a început sihastrul a se ruga lui Dumnezeu, să-i descopere pentru acel copil în care ceată de sfinți este rânduit. După multă rugăciune pe care a făcut-o cu mare osârdie, a adormit și a văzut în vis un loc întunecat și plin de toată scârba, iar în mijloc era copilul zăcând într-o supărare nespusă. Acestea văzându-le, bătrânul s-a mirat și a început a se ruga către Dumnezeu, zicând: "Doamne, ce este nedreptatea aceasta? Oare nu era curat acest copil de toate necurățiile trupești și lumești? Oare nu Te lăuda pe Tine în toate zilele și nopțile, postea, priveghea și se ostenea și de nici un păcat lumesc nu era atins? Dar acum ce este aceasta că îl văd pe el pedepsit în acel loc de întristare? Dar noi care suntem născuți, crescuți și îmbătrâniți în păcate, ce nădejde de mântuire vom avea? O, amar și vai de mine!"

Aceasta și mai multe zicând bătrânul cu plângere și cu tânguire, a stat înaintea lui îngerul Domnului și i-a zis: "Ce plângi așa, bătrânule, și de ce te tânguiești pentru copil care cu adevărat nu s-a atins de păcate trupești și lumești. L-ai învățat a posti, a priveghea și a se ruga, dar copilul avea mândrie mare și înălțare în inima lui, socotindu-se pe sine, pentru curățenia lui și viața cea neatinsă de lume, că este un mare sfânt, mai mare decât cei din lume, și a murit în această gândire înaltă de sine. Deci să știi că nu este nedreptate la Dumnezeu, căci tot cel ce se înalță pe sine cu gândul său, necurat este înaintea lui Dumnezeu, precum zice proorocul".

Aceasta zicându-i, îngerul s-a făcut nevăzut. Bătrânul și-a venit în fire și în conștiință și a plâns neîncetat pentru moartea copilului până la sfârșitul vieții sale (Pateric, op. cit. p. 338-339).

 

Iubiți credincioși,

 

Am pus această istorioară să arăt cât de mare este înaintea lui Dumnezeu păcatul cu gândul, dacă omul nu-l mărturisește și nu se pocăiește de el. Ați văzut că nimic nu i-a folosit acestui copil crescut cu atâta sfințenie, nici fecioria, nici postul, nici privegherea, nici rugăciunea, nici celelalte nevoințe și osteneli ale lui dacă nu a avut smerenie. Pentru un gând de mândrie care-l stăpânea și-a pierdut sufletul pentru veșnicie...

Deci să stăm bine și să luăm aminte la păcatele noastre făcute cu gândul și să nu ni se pară că ele ar fi un rău mic. După învățătura Sfinților Părinți, răul cel mic nu este mic dacă aduce pagubă mare. Oare diavolul nu a căzut din cer prin păcatul mândriei cu gândul, împreună cu toată mulțimea îngerilor de un gând cu el?

Iată ce zice dumnezeiasca Scriptură în această privință: “Tu ai zis în cugetul tău: În cer mă voi ridica și deasupra stelelor Dumnezeului celui puternic voi așeza scaunul meu. Ședea-voi pe muntele cel înalt, peste munții cei înalți, care sunt spre miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor și asemenea Celui Preaânalt voi fi“ (Isaia 14, 13-14).

Iată și pedeapsa lui Dumnezeu asupra lui Lucifer, pentru cugetul său plin de mândrie: “Și acum, tu te pogori în iad, în cele mai de jos ale adâncului!“ (Isaia 14, 15).

Vedeți cât de mari sunt urmările păcatelor cu gândul? Câți dintre creștini, robiți de cugetele rele și pătimașe, nu cad în cele mai grele păcate din care nu mai pot fi izbăviți? Câți nu poartă în inima și mintea lor gândul de a se răzbuna pe semenii lor, gândul de a-și părăsi familia, de a fura ceva, de a săvârși desfrânare cu cineva, de a intra în vreo sectă sau chiar de a-și pune capăt vieții? Și dacă cel stăpânit de asemenea cugete rele nu-și mărturisește gândurile, dacă nu se roagă stăruitor și nu urmează sfatul duhovnicului său, ajunge să săvârșească cu fapta cele ce le cugeta în mintea sa, spre veșnica lui pierzare.

Să-L rugăm pe Preamilostivul Dumnezeu să ne izbăvească de toate gândurile pierzătoare de suflet și să ne lumineze mintea, inima și voința, să cugetăm numai la cele bune și să facem cele bune, pentru a ne izbăvi de păcate și de a trăi în veci cu Hristos! Amin.