3. /31 IULIE 2022 - RELIGIE ORTODOXĂ

Înainteprăznuirea scoaterii Sfintei Cruci; 

Sf și Dreptul Evdochim; 

Sf și Dreptul Iosif din Arimateea; 

Lăsatul secului pentru Postului Adormirii Maicii Domnului; 

Duminica a 7-a după Rusalii - indecarea a doi orbi și a unui mut din Capernaum

Înainteprăznuirea scoaterii Sfintei Cruci

Canon de rugăciune la Praznicul Înainteprăznuirii scoaterii Sfintei Cruci

Troparul Sfintei Cruci, glasul 1:

Mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvintează moştenirea Ta; biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic dăruieşte. Şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău.

 

Cântarea 1, glasul al 4-lea. Irmos: Cântare de biruinţă...

Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.

Sfânta Cruce, cea dumnezeiască, mergătoare înainte, revarsă razele darurilor, luminează pe toţi cei ce se închină ei şi cu bună credinţă, cântă pe Hristos Cel Răstignit.

Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.

Închinarea Sfintei Cruci înalţă pe cei ce cu dragoste şi cu credinţă o slăvesc, că pe Dumnezeu şi Domnul L-a purtat, Care a pătimit cu trupul şi ne-a zidit pe noi prin patimile cele dumnezeieşti.

Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.

Închinarea Sfintei Crucii izvorăşte bună mireasmă a darurilor; şi pe toţi cei ce slăvesc pe Hristos pururea îi umple de mireasmă şi toată răutatea sufletelor o ridică.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Pe Domnul, Cel Ce S-a Întrupat din tine, Mireasă Dumnezeiască şi a primit Cruce şi moarte, Mântuitor cunoscându-L pe Dânsul, Îl lăudăm și pe tine te fericim.

 

Cântarea a 3-a. Irmos: Să se întărească inima mea...

Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.

Sfânta Cruce care a săvârşit minuni preaslăvite, în închipuiri mai înainte fiind închipuită, iar acum închinată fiind, lucrează fapte şi mai minunate, sfinţind şi luminând pe cei ce slăvesc pe Ziditorul.

Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.

Cea care întru războaie este biruinţă dumnezeiască, Sfânta Cruce a lui Hristos fiind închinată, oştirea vrăjmaşilor o biruieşte şi mari biruinţe dăruieşte celor dreptcredincioşi.

Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.

Toiagul Domnului, Sfânta Cruce înainte fiind pusă, prin case şi prin locaşuri, temelia acestora o păzeşte neclintită şi toată asupreala şi măiestria potrivnicilor o biruieşte.

Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.

Sfânta Cruce a Domnului fiind închinată cu bună cinstire, umple de dumnezeieşti daruri şi de tămâie înţelegătoare pe cei ce i se închină ei şi norii necazurilor şi ai supărărilor îi ridică.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Dintru adâncul înşelăciunii a scos omenirea Cel Născut din tine cu lemnul Crucii, Născătoarea de Dumnezeu. Şi la a Sa înţelegere a înălţat pe cei ce te slăvesc pe tine cu bună cucernicie.

 

Cântarea a 4-a. Irmos: Cu duhul mai înainte...

Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.

Fulgerele darurilor le întinde, celor ce o închipuiesc, Cinstita şi Dumnezeiasca Cruce. Şi fiind închipuită, tare goneşte din văzduh pe începătorul întunericului şi străluceşte pe cei ce cântă pe Hristos Dumnezeu.

Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.

Cuprinzând inimile cu închipuirea sa, Preacinstita şi Dumnezeiasca Cruce, alină marea patimilor şi încetează întreitele valuri ale primejdiilor. Şi în liniştea dreptăţii aduce pe cei ce cu dragoste o cinstesc pe ea.

Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.

Semnul Cinstitei Cruci, ca nişte scântei de foc aruncând raze, arde toată lucrarea vrăjmaşului, lipsindu-l de puteri şi uşurează pe credincioşii care laudă şi cântă cu dragoste pe Hristos Cel Pironit deasupra ei.

Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.

Ridicaţi vor fi toţi cei necuraţi şi necredincioşi, a nu vedea slava Domnului, Cinstita şi Sfânta Cruce; iar credincioşilor, această mărire le este şi armă şi scăpare şi zid tare de scăpare.

Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.

Toată negura cea geroasă a înşelăciunii se ridică prin tine, Cinstită Cruce, arma dreptcredincioşilor şi tot eresul din nou se pierde şi Biserica se luminează, prin Cel Răstignit cu trupul, prăznuind cele de biruinţă.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Cu dragoste pe tine, Preasfântă Curată, ca pe Stăpâna noastră şi Împărăteasa tuturor, te slăvim cei ce ne-am luminat cu patimile Filui tău şi făcător de bine al tuturor L-am cunoscut pe Dânsul; slavă darurilor Lui.

 

Cântarea a 5-a. Irmos: Străluceşte nouă lumina...

Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.

Acum cei ce ne închinăm cu credinţă Sfintei Cruci celei Preasfinte, arma  noastră cea puternică şi nebiruită care stă de faţă, putere nebiruită luăm asupra vrăjmaşilor.

Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.

Ţinând în mâini Sfânta Cruce care a făcut să izvorască apă din piatra cea închipuitoare şi netăiată şi Cinstitei Cruci închinându-ne, luăm izvorul darurilor.

Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.

Cu raze de aur Sfânta Cruce a lui Hristos arătându-se nouă, ne dă daruri sufletelor noastre, celor ce ne închinăm ei şi pe Domnul Dumnezeu Îl cântăm pururea.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Sfânta Cruce a Fiului tău şi Dumnezeului nostru, Mireasă Dumnezeiască, toiag al puterilor având-o cu credinţă, te cântăm pe tine, Împărăteasa tuturor, fericindu-te.

 

Cântarea a 6-a. Irmos: Proorocul Iona urmând...

Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.

Preacinstita Cruce închinată fiind acum, bucuria Învierii lui Hristos mai înainte o vesteşte şi frumos propovăduieşte moartea începătorului răutăţilor.

Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.

Înfiptu-s-a pe pământ Cinstita Cruce şi scară înţelegătoare către cer se face credincioşilor şi suire celor ce se închină ei şi o cinstesc.

Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.

Cinstita Cruce în mijlocul pământului fiind răsădită, acum ramurile darurilor le împrăştie din sine şi pe toţi cei ce i se închină îi umbreşte.

Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.

Sfânta Cruce, care a despicat Marea Roşie, mai înainte fiind închipuită, acum fiind închinată, marea primejdiilor şi a patimilor o desparte şi pe cei ce se închină ei îi mântuieşte.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Fiul şi Dumnezeul tău către viaţa cea cerească, pe Cruce fiind Răstignit, din pământ ne-a tras pe noi, cei ce pe tine, Maica Lui, cu adevărat te cinstim.

 

Cântarea a 7-a. Irmos: Cuptorul se răcorea...

Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.

Cu cinstit Sângele lui Hristos Sfânta Cruce a Lui adăpându-se, izvorăşte râuri luminoase de daruri înţelegătoare şi adapă pe toţi cei ce se închină ei şi o cântă pe ea cu credinţă.

Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.

Sfânta Cruce a lui Hristos, care a surpat moartea şi pe vrăjmaşul, a zdrobit zăvoarele cele înţelegătoare. Şi acum, tuturor celor ce se închină ei cu credinţă curată şi cu dragoste, le deschide uşile vieţii şi ale hranei celei nestricăcioase.

Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.

Cei care i se închină cu dragoste Sfinte Cruci, cu puterea ei împrejur se îngrădesc şi pe vrăjmaşii cei înţelegători şi pe cei văzuţi îi gonesc. Şi sunt păziţi nevătămaţi, pe Hristos cu cântări cuvântându-L.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Întărire nouă şi putere asupra vrăjmaşilor, ni s-a dăruit Sfânta Cruce a lui Hristos, Fiul tău, prin îndrăzneala ta de Maică, cea primită, prin care, Mireasă Dumnezeiască, adaosurile vrăjmaşului le biruim.

 

Cântarea a 8-a. Irmos: De Care se înspăimântează...

Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.

Sfânta Cruce, pe care o înfipse moartea, fiind acum pusă de faţă şi închinată, văzând-o taberele vrăjmaşilor celor înţelegători, se ascund sub pământ; iar cei ce se închină ei se înnoiesc.

Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.

Celei ce de demult lămurit a fost închipuită de Hristos în înălţimea cerului, Sfintei Cruci celei prealuminoase, încinându-se acum cu bună creştinătate, credincioşii se înalţă şi cu razele ei se luminează.

Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.

Sfintei Cruci, pe care de demult au propovăduit-o proorocii că într-adevăr se va arăta aşternut picioarelor lui Hristos, acesteia noi acum, cu adevărată credinţă închinându-ne, întru bogate darurile ei ne desfătăm.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Fiul tău şi Domnul, Fecioară, Care, prin patimă, nepătimire a izvorât nouă pământenilor, pe noi, care cu dragoste pururea te cântăm, ne înnoieşte prin tine ca un Făcător de bine.

 

Cântarea a 9-a. Irmos: Pe norul cel purtător de...

Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.

Nemurire şi nepizmuitoare picături ale neputreziciunii izvorăşte Cinstita Cruce celor ce se închină ei; îi înviază, îi curăţeşte şi îi înnoieşte şi de mărire mai bună şi de dar învredniceşte pe cei ce cântă pe Iisus Cel Pironit pe ea.

Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.

Izbucnind lucrări ca nişte raze prealuminoase, Preacinstita Cruce, pe cei ce se închină ei cu dragoste şi cu credinţă curată, îi povăţuieşte către Lumina Cea Neapropiată şi Nematerialnică, luminând pe cei ce cântă pe Făcătorul tuturor.

Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.

Cel Ce ai sfinţit lemnul Preasfintei Crucii Tale cu cinstit sângele Tău, Preabunule Cuvinte, cu lucrarea ei luminează-ne pe noi şi sfinţeşte pe cei ce se închină ei şi Te laudă pe tine, Stăpânul tuturor.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Darul care a strălucit tuturor, mai vârtos decât soarele goneşte, Fecioară, norii primejdiilor şi ai patimilor şi cu lumina înţelegerii celei dumnezeieşti, luminează pe cei ce cu dragoste te slăvesc pe tine şi pe Fiul tău neîncetat Îl cântă, ca pe Stăpânul tuturor.

 

SEDELNA, glasul al 4-lea. Podobie: Cel Ce Te-ai înălţat...

Luminos se arată cerul, mai mult decât soarele, cu lumina Sfintei Cruci luminând toate cu razele sale; pentru aceasta, Tu, Mântuitorule al tuturor, Iubitorule de oameni, printr-însa luminează mintea noastră şi simţirea, că noi o avem pe ea armă de pace şi nebiruită biruinţă.

Sf și Dreptul Evdochim

Dreptul Evdochim atât de mult ajuta pe cei săraci, încât de ar fi fost trebuință să se vândă rob pentru libertatea altora, ar fi primit cu bucurie, căci fericitul știa că rodul dragostei este milostenia.

Mare folos găsește în povestirea vieții dreptului Evdochim atât cel ce povestește, cât și cel ce ascultă; nu numai pentru că acesta s-a arătat fierbinte îndrăgitor al faptei bune, după cum au fost și mulți alții în pustnicie, ci mai vârtos pentru că aflându-se în grijile lumii și fiind purtat ca o corabie în mijlocul mării celei lumești, învăluit de valurile tulburărilor și supărat de măiestriile satanei cu multe feluri de vederi, s-a păzit fără tulburare de toate patimile mâniei și și-a ferit sufletul curat și neîntinat de patimile poftei, până la cel mai subțire cuget. Și a împlinit fericitul aceste isprăvi ale întregii fapte bune, încât a rănit pe diavoli mai mult decât aceia care s-au nevoit în pustie 50 sau 60 de ani, cărora el li s-a făcut pildă de faptă bună. încă cu mult mai vârtos s-a făcut el ca o icoană vie pentru cei îmbunătățiți care petrec în lume; și dacă aceștia vor privi la el, vor putea să viețuiască cu întemeiere și să se mântuiască. Deci este potrivit acum să întindem povestirea ascultătorilor celor cucernici, ca o masă pe care se află bucate duhovnicești, care niciodată nu lipsesc, nici nu se strică.

Minunatul Evdochim își avea neamul din Capadocia. El s-a născut și a fost crescut de părinți binecredincioși. Tatăl său se numea Vasile și maica sa, Evdochia, fiind renumiți cu neamul, prea bogați cu avuția, slăviți și străluciți cu dregătoria, fiindcă Vasile era în slujba de patriciu. Și, având Evdochim astfel de neam strălucit, nu era cinstit atât pentru strălucirea neamului său, pe cât era de slăvit și lăudat pentru faptele cele bune, pe care le săvârșea cu osârdie. Căci în lume se află mulți copii slăviți, poate și dregători, din părinți de neam bun; dar foarte cu anevoie se găsesc din aceia care să păzească viața îmbunătățită și întreaga înțelepciune desăvârșită, petrecând în mijlocul lumii, acolo unde se pune înainte și se uneltește mai mult plăcerea și desfătarea.

Acest fericit copil, fiind dat de părinții lui la învățătura cărții, n-a avut trebuință de frica și de bătăile dascălilor, ca să fie îndemnat la învățătură, ci însuși din firea sa avea pornire spre a se îndemna la aceasta și se silea cu toată sârguința, ziua și noaptea, mai ales la citirea dumnezeieștilor Scripturi, în care îndeletnicire se înveselea fericitul mai mult decât cei care se află la mese scumpe și la petreceri cu jocuri și cu timpane. De aceea, acestui sfânt se potrivea acel grai proorocesc: Cât sunt de dulci gâtlejului meu cuvintele Tale, Doamne, mai mult decât mierea și fagurul în gura mea. Preumblarea sa era să meargă la dumnezeieștile biserici, să asculte sfintele slujbe și cuvintele dumnezeiești și cu totul se sârguia să se facă locaș curat al Dumnezeului Celui viu.

Vrăjmașul adevărului îndemna pe mulți tineri de o vârstă cu Evdochim să-] silească a merge la petreceri îndulcitoare, la vânătoare și la veselii. însă de-a pururea pomenitul avea o singură desfătare și plăcere - să se roage și să se sârguiască la citirea cărților folositoare de suflet; dar nu precum fac unii care se roagă neavându-și mintea lor la rugăciune și citesc neluând aminte, nici la cele care le citesc, nici la cele pe care le aud de la alții; ci el, adevăratul rob al Domnului, și când se ruga și când citea, își avea toată mintea și tot cugetul pironit la sfintele cuvinte pe care le cugeta.

El atât a iubit din tot sufletul întreaga înțelepciune și curăția cea mai cinstită decât toate celelalte fapte bune - care și face pe om întocmai cu îngerii -, încât putea cu îndrăzneală să zică și el ca și acel mult pătimitor Iov: N-a urmat vreodată inima mea ochiului meu, dacă din întâmplare nevrand ar fi văzut. Și lucru mai mare decât acesta este că de-a pururea pomenitul Evdochim s-a hotărât să nu privească la față femeiască, cât va trăi. De aceea, câtă vreme a trăit, afară de maica sa n-a privit în față altă femeie sau fecioară, nici n-a vorbit cu vreuna.

Iar pe lângă întreaga înțelepciune, el a adăugat împreună și milostenia, însoțită cu desăvârșita veselie a feței, ca prin întreaga înțelepciune să strălucească fața înaintea lui Dumnezeu, iar prin milostenie, sufletul său să se hrănească cu darul Sfântului Duh. El făcea atât de multă milostenie, încât și pe acelea pe care el le avea de nevoie ca să trăiască, le dădea săracilor; nu numai bani, dar orice ar fi avut de trebuință. Și atât de mult ajuta pe cei săraci, încât de ar fi fost trebuință să se vândă rob pentru libertatea altora, ar fi primit cu bucurie, căci fericitul știa că rodul dragostei este milostenia. De aceea, era și tată al orfanilor, ocârmuitor al văduvelor, îmbrăcăminte a celor goi, saturare a flămânzilor și mângâiere a scârbiților.

Minunatul Evdochim, pentru faptele lui cele bune, s-a învrednicit, fără voia lui, și de vrednicie împărătească. Insă cu toate acestea, n-a căzut câtuși de puțin din cugetarea la strălucirea și frumusețile cerului, și socotind că vrednicia lui i s-a dat ca dar de la Dumnezeu, îi slujea Lui mai cu îndatorire, afierosindu-se pe sine dumnezeiescului dor. Acest sfânt s-a rânduit a fi și voievod peste oastea Capadociei, în eparhia ce se numește Harsiana; dar, ca un iconom înțelept, nu folosea dregătoria pentru cinstea și slava sa, după cum fac cei mai mulți care iau vreo dregătorie, ca să se slăvească ei, nepricepuții, și să se lăcomească, nepunând ticăloșii în mintea lor înfricoșata cercetare care are s-o facă dreptul și înfricoșatul Judecător. Iar fericitul Evdochim nu era din aceștia, ci toată sârguința și grija lui era dată spre a ocârmui pe cei mici și pe cei mari cu cuvioșie și dreptate și chiar sufletul, dacă ar fi fost trebuință, l-ar fi jertfit pentru ascultarea lui.

Dar de ce să spun multe? Fericitul Evdochim era desăvârșit în toată fapta bună: înfocat în dragostea lui Dumnezeu, neîntrecut în dragostea aproapelui, pentru care fugea de toată vorba de rău. Și nu numai el se păzea de osândire, ci și pe ceilalți îi împiedica în tot chipul de a nu grăi vreun cuvânt potrivnic, care să rănească pe aproapele. El învăța încă pe fiecare că se cuvine să se deprindă mai mult să asculte decât să vorbească. Cu acest fel de petrecere fericită s-a făcut vas al alegerii; dascăl cu cuvântul și cu fapta; chip, pildă și icoană vie acelora care petreceau împreună cu el, până ce a ajuns la fericitul sfârșit al vieții acesteia de acum, fiind acolo în Capadocia și având treizeci și trei de ani, adică fiind tânăr cu vârsta, iar cu priceperea și cu socoteala preabătrân.

Și cunoscându-și dreptul sfârșitul său, nu s-a tulburat, fiindcă toată viața lui n-a cugetat decât la moarte. Un lucru numai îl mâhnea: că maica sa era departe și nu era acolo la sfârșitul vieții sale. Insă a sosit ceasul cel mai de pe urmă, ca să se ducă către Domnul; și au venit mulți la el să-l cerceteze. Și după ce le-a vorbit din destul despre aducerea aminte de moarte, i-a jurat pe Dumnezeu ca să-l îngroape cu aceleași haine cu care era îmbrăcat și să nu-i facă cele obișnuite care le fac la ceilalți morți. Atunci a făcut semn și după ce au ieșit toți afară, a început a se ruga lui Dumnezeu, zicând acestea pe care le-au auzit unii dintre ei și le-au spus pe urmă: „Doamne, Dumnezeul meu, precum n-am voit să se arate petrecerea mea cât am trăit, astfel mă rog ca și sfârșitul meu să se facă fără nici un dar, nici să socotească cineva că Ți-am bineplăcut Ție!”. Apoi zicând: „Doamne, în mâinile Tale îmi dau sufletul meu!”, a ieșit preasfântul său suflet. Atunci cei ce se aflau acolo, cucernicindu-se de porunca sfântului, nu numai că i-au lăsat hainele care le purta, dar și patul pe care se culca, care era făcut din lemne despicate, așa cum erau, le-au pus în mormântul sfântului.

Dar nu era cu putință să se ascundă soarele în nor, nici făclia sub obroc, pentru că pe cât se ascundea fericitul acesta, pe atât Domnul îl făcea arătat pentru folosul multora. Pentru că un om oarecare, cu numele Ilie, avea diavol înfricoșat; și după ce au trecut câteva zile de la moartea sfântului, s-a întâmplat să treacă prin partea aceea. Deci, venind în locul unde zăceau sfintele moaște, cum s-a atins de mormântul sfântului, îndată diavolul a început a-l munci pe Ilie și, scuturându-l cu înfricoșare, l-a aruncat la pământ ca pe un mort și așa a ieșit și a scăpat omul. Deci Domnul, ca să slăvească pe robul său, a întins în multe părți vestea minunii care s-a făcut cu Ilie, și mulțime multă venea, aducând bolnavi de multe feluri de patimi, și se tămăduia la mormântul sfântului.

O femeie oarecare avea un copil, care era slăbănog de amândouă mâinile, încât nu putea să le miște nicidecum. Deci îndată ce a venit la mormântul sfântului, în acea zi s-a și tămăduit. Un alt copil era slăbănog nu numai de mâini, dar și de picioare. Acela venind cu credință la locul acela minunat, a căpătat sănătate ca și copilul cel dintâi. încă și candela sfântului era un izvor de tămăduiri, pentru că îndată ce se ungeau bolnavii cu untdelemnul candelei, se tămăduiau.

Și altă femeie, având duh necurat, îndată ce s-a apropiat de mormântul sfântului, diavolul a fugit de la ea. O alta, fiind muncită de mulți ani de o patimă cumplită și nevindecată, s-a dus cu credință la mormântul sfântului și, luând pământ, l-a amestecat cu lacrimile sale mai mult decât cu apă și l-a făcut tină; apoi ungându-și rana, îndată și-a câștigat sănătatea cea dorită. Pământul de la mormântul sfântului făcea tămăduire nu numai acelora care se duceau acolo, ci și acelora care erau departe; pentru că se trimitea la cei bolnavi și se ungeau cu dânsul. Și astfel își căpătau sănătatea după credința lor. La Sfântul Evdochim era încă și aceasta o covârșire a darului, că îndată ce se ungeau bolnavii și chemau numele lui, se tămăduiau numaidecât.

Este lucru cu neputință a scrie cineva toate minunile acestui sfânt. Insă acum socotesc că este vremea să spunem și despre mutarea cinstitului lui trup de la Harsiana la Constantinopol.

Vestea despre minunile Sfântului Evdochim a ieșit și a trecut prin toată cetatea și latura, încât toți se minunau și nu se dumireau cum un om tânăr cu vârsta, ce se afla în mijlocul atâtor tulburări, fiind în dregătorii și boierii înalte, a săvârșit atâtea fapte bune, pe care abia le săvârșesc sihastrii din pustietățile cele adânci, și a păzit atâta curăție și întreagă înțelepciune. Deci, auzind ei de minunile cele nemărginite și preagrabnice ce le făcea, toți s-au spăimântat pentru aceea și cei mai mulți oameni povesteau și cugetau la sfântul acesta.

Și aflând și părinții de moartea fiului lor, s-au mâhnit foarte. Dar, auzind și de minunile pe care le făcea, se mângâiau și aveau dorință înfocată să se încredințeze și cu vederea. Astfel, maica sfântului, fiind biruită de patima iubirii de fiu, n-a pus în mintea sa depărtarea locului, nici n-a socotit ostenelile și primejdiile călătoriei, ci s-a pornit cu mare osârdie și s-a dus la mormântul preaiubitului și preasfântului său fiu. Și văzând acolo mulțimea celor ce mergeau cu toată evlavia și minunile ce se făceau la acest sfințit mormânt, unde se vindecau foarte degrab îndrăciții și cei ce sufereau de multe feluri de patimi, a căzut și a îmbrățișat mormântul fiului său. Și îl plângea ca pe un mort; dar, cucernicindu-se și minunându-se de darul minunilor pe care fiul său îl luase de la Dumnezeu, se mângâia că este maica unui sfânt ca acesta, pentru care făcea și plânsul amestecat cu lauda, zicând unele ca acestea:

„Fiul meu preadulce! Fiule, lumina ochilor mei! De unde se află la tine atâta dar de tămăduire? Căci acesta se dă de la Dumnezeu numai celor care viețuiesc în curăție și cu nevoința, cu ascunse osteneli și cu fapte bune. Acest dar se dă de la Domnul robilor Săi adevărați, ca un început al bunătăților ce au să fie în slava împărăției cerești. Prin tine, fiul meu, m-am făcut și mă numesc maică de trei ori fericită. De aceea, nu-ți mai fac plânsuri și tânguiri, ci, ca unui prieten iubit al lui Dumnezeu, îți aduc cântări și laude duhovnicești. Nu te mai numesc rod al pântecelui meu, ci fiu al lui Dumnezeu după dar! Eu pe tine te-am născut trupește, însă acum, dimpotrivă, eu mă nasc de la tine duhovnicește.

Deci nu mă rușinez să te numesc părintele meu, fiindcă pentru faptele tale cele bune, părintele tău este însuși Tatăl cel ceresc. Tu ai rude pe sfinții îngeri și toate cetele sfinților; deci fă-ne bine și nouă, părinților tăi, pe care mai mult ne apasă mâhnirea după tine, decât bătrânețile noastre de mulți ani. Mie, maicii tale celei trupești, mi-ai da plată pentru creșterea ta, dacă prin mijlocirea ta m-ai împrieteni cu Părintele tău cel ceresc. Asemenea vei face răsplătire părintelui tău, care te-a născut pe tine trupește, dacă îi vei pricinui odihnă bătrâneților sale în sânul lui Avraam. Fiul meu binecuvântat, o rugăciune ca aceasta aduc ție bătrânețile părintești, ostenelile pântecelui de maică, sânii laptelui pe care l-ai supt. Cunosc că Dumnezeu, fiind rugat de tine, te va asculta pentru părinții tăi, căci porunca Lui este ca să fie cinstiți de fii, fiindcă cinstea care se face de către fii părinților, se suie la Dumnezeu, ca Unul ce este Tată și Ziditor al tuturor”.

Acestea zicându-le cucernica maică a Sfântului Evdochim, a poruncit de au ridicat lespedea de pe mormânt și, scoțând afară racla cu sfintele moaște, s-a arătat o minune preaslăvită și preaînvederată, ca să încredințeze cele zise. Căci trecuseră optsprezece luni de la îngroparea sfântului și, atâta vreme aflându-se în pământ, acele cinstite moaște n-au suferit nici o schimbare, din câte se întâmplă de nevoie la trupurile moarte. Nici fața nu s-a schimbat, nici nu s-a făcut vreo putrezire sau măcar puțină stricăciune la vreun mădular al trupului; nici nu s-a veștejit, nici nu s-a înnegrit câtuși de puțin acel sfânt trup, ci se arăta cu fața strălucită, înflorită și prea veselă cu toate închipuirile, asemenea unui om ce doarme și n-a murit. Și numai o mișcare lipsea, ca să se arate sfântul viu. Dar și hainele cu care l-au îngropat, au rămas nestricate cum au fost la început. Știm cu toții că trupurilor celor morți le urmează, pe lângă putoarea cea rea a trupului, ca și hainele să scoată oarecare duhnire grea și putrejune puturoasă. Dar la acest de trei ori fericit, însuși trupul și hainele slobozeau bună mireasmă minunată și dulceață, la vedere și la mirosire. Și nu se socotea că atunci s-a deschis mormânt de mort, ci oarecare livadă preafrumoasă cu răsaduri și flori binemirositoare.

Acolo s-a aflat și un ieromonah cu numele Iosif, care a apucat sfintele moaște ca să le ridice drept și numai cât le-a îmbrățișat, au stat drepte, ca și cum ar fi fost vii. Pentru aceasta, înfricoșându-se cu frică mare, a căzut înaintea picioarelor sfântului, rugându-l ca pe un viu să-l lase să ia hainele lui pentru evlavie. Și așa a început întâi de a scos dulama și l-a îmbrăcat cu alta; apoi cu atâta înlesnire a scos din picioarele lui încălțările pe care le purta, încât se arăta, ca și cum însuși sfântul îi ajuta spre a le scoate. Iar după ce l-a dezbrăcat, l-a așezat iarăși în chipul cel dintâi, slăvind împreună cu cei de față pe Dumnezeu, Care slăvește pe cei ce îl slăvesc pe El.

Deci se adeverește că s-a descoperit cu iconomie mormântul sfântului, ca să se arate darul cel mare cu care Dumnezeu l-a slăvit pe el, încât să păzească peste fire trupul lui nestricat. Arătându-se acestea, s-au înfricoșat diavolii și fugeau din oameni ca izgoniți de fulger. Și cu adevărat, dacă, fiind ascuns în pământ, se temeau de el diavolii și fugeau din oameni, cu cât mai mult s-au înfricoșat de el, după ce s-a arătat și strălucea în slava sfințeniei.

După aceasta s-a ivit neînțelegere între maica sfântului și între cei de acolo; pentru că maica sfântului voia să ia sfintele moaște și să le ducă în Constantinopol, zicând: „Steaua aceasta a răsărit din pântecele meu”. Iar cei de acolo ziceau: „Cu adevărat, din tine a răsărit, dar la noi a strălucit. Deci cum este cu putință să ne lipsești pe noi de un dar ca acesta, care aici și-a întins razele atâtor minuni? Această vie este de la voi, dar la noi și-a dat rodul darurilor, fiindcă așa a binevoit Dumnezeu. Deci să nu te împotrivești hotărârii lui Dumnezeu, să nu ne zavistuiești nouă dumnezeieștile daruri, să nu voiești a lipsi atâta mulțime de folosul sufletului și al trupului. Îți ajunge, pentru slavă, că te-ai arătat maică a unui sfânt ca acesta!”.

Auzind ea acestea, s-a dus în liniște la ale sale, ca o înțeleaptă. Au trecut însă la mijloc multe zile și numitul acela ieromonah Iosif, aflându-se acolo, a dobândit vreme de a furat comoara și a fugit, neștiind nimeni din cei de acolo. Și mergând Iosif cu sfintele moaște pe ascuns, a fost vădit de mirul ce curgea dintr-însele și din minunile care se făceau pe drum. Căci o femeie îndrăcită, fiind dusă pe drum de oarecare, s-a întâmplat de s-a aflat acolo unde erau sfintele moaște. Atunci s-a sălbăticit diavolul și a făcut pe femeie să strige, ocărând pe sfânt și sărind fără de rânduială. Astfel a ieșit diavolul acela, fiind izgonit de darul Sfântului Duh. Iar femeia aceea, făcân-du-se sănătoasă, s-a întors la casa sa, slăvind pe Dumnezeu. Apoi o oarecare fecioară, având patimă înfricoșată, îndată ce s-a apropiat cu credință de sfintele moaște, a luat tămăduire.

Astfel făcând minuni sfântul, a fost dat părinților săi darul cel de mult preț. Atunci acea maică iubitoare de Dumnezeu, cu dorire ca o iubitoare de fiu, a făcut sfintelor lui moaște o raclă de argint și a pus-o în prea frumoasa biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care o zidise mai înainte; și se făceau și acolo în fiecare zi nenumărate minuni.

Un asemenea dar a luat Sfântul Evdochim de la Dumnezeu, pentru faptele lui bune cele multe și, mai ales, pentru covârșirea milosteniei; pentru că el avea mai multă osârdie spre a da, decât aceia care cereau spre a lua. Fericitul a semănat aici cu binecuvântare cele vremelnice, iar acum seceră roduri veșnice în împărăția cerului, căreia să ne învrednicim și noi prin mijlocirea acestui de trei ori fericit Evdochim, împreună cu Tatăl, cu Fiul și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sf și Dreptul Iosif din Arimateea

Sfântul Iosif a fost un om bogat, ucenic în taină al Mântuitorului Iisus Hristos. El a fost cel care s-a ocupat de îngroparea Mântuitorului Iisus Hristos.

Sfântul Iosif din Arimateea era originar din seminția lui Efraim. A fost un om bogat, ucenic în taină al Mântuitorului Iisus Hristos. Sfântul Iosif a fost cel care s-a ocupat de îngroparea Mântuitorului Iisus Hristos. După ce a cerut lui Pilat trupul Mântuitorului, împreună cu Nicodim au dat jos trupul Mântuitorului Iisus Hristos de pe cruce, l-au învelit în giulgiu alb și l-au așezat în mormânt nou săpat în piatră pe care Sfântul Iosif îl pregătise pentru sine.

Lăsatul secului pentru Postului Adormirii Maicii Domnului

În tradiţia ortodoxă, înainte de începutul fiecărui post de durată, există obiceiul numit „lăsatul secului”, sub forma unei mese bogate cu alimente variate, de la care creştinii se vor abține, mai apoi, în intervalul postului.

prev

next

Deși cuvântul „sec” din sintagma „lăsatul secului” este înțeles ca fiind sinonim cu ideea de uscat sau lipsit de grăsime, liturgistul Badea Cireșanu afirmă că acesta provine, mai degrabă, din deformarea expresiei „lăsatul seculului”, în care „seculul” este chiar secolul, adică veacul, timpul secular, lumesc. Astfel, pe lângă postul alimentar, cu bucate uscate, suntem chemați să lăsăm viața seculară și preocupările noastre lumești.

Sfântul Ioan Gură de Aur, într-una din scrierile sale, spunea că atunci când postim, nu ajunge să ne abţinem de la diferite mâncăruri, ci trebuie să postim şi sufleteşte:

„Există primejdia ca ţinând posturile rânduite de Biserică, să nu avem nici un folos. Din ce cauză? Pentru că ne ţinem departe de mâncăruri, dar nu ne ţinem departe de păcat; nu mâncăm carne, dar mâncăm sufletele celor săraci. Nu ne îmbătăm cu vin, dar ne îmbătăm cu pofte trupeşti. Petrecem ziua în post, dar ne uităm la lucruri ruşinoase. În felul acesta, pierdem folosul postului”.

Biserica ne învață că hrana și consumul exagerat de alimente și băuturi nu sunt scopul principal al vieții noastre și recomandă ca fiecare creștin să ţină post după sufletul şi rânduiala sa. Din păcate, mulți dintre noi ne rezumăm doar la consumul alimentelor vegetale, desi știm că postul, în profunzimea lui, înseamnă și rugăciune, și smerenie, și înţelegere, și iubire față de aproapele, așa cum citim în cartea prorocului Isaia:

 „Nu ştiţi voi postul care Îmi place? - zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu” (Isaia 58, 6-8).

Nu putem nega faptul că, există în jurul nostru o categorie de creștini pe care i-am putea numi, cu ghilimelele de rigoare, „urmăritori de sărbători” care așteaptă astfel de momente, precum lăsatul secului, doar ca să mănânce și să închine câteva pahare în plus – o închinare departe de cea „plăcută, cu evlavie şi cu sfială”, pe care ne-o recomandă Sfântul Apostol Pavel (Evrei 12, 28).

De aceea, afirmând că, prin satisfacerea poftelor și a plăcerilor culinare de lăsatul secului ne vom putea abține mai ușor de la acele alimente pe parcursul întregului post, nu facem altceva decât să ne amăgim. În realitate, persoana care nu este cumpătată într-un astfel de moment, nu va reuşi să respecte nici postul în adevărata sa dimensiune, prin înfrânarea gândurilor și a poftelor trupului, prin întărirea voinței și a pocăinței.

Așadar, înainte de Postul Adormirii Maicii Domnului și la orice lăsat de sec, în general, bine ar fi să mergem pe calea de mijloc, a echilibrului, armoniei şi a discernerii, pregătind-ne într-un mod cât mai firesc pentru perioada binecuvântată care va urma. Să privim, mai degrabă, în această zi, spre cele cereşti, spre ţinta efortului nostru ascetic, spre „răsplata cea înaltă” de la Hristos şi neîntorcându-ne ochii sufletului şi ai trupului spre cele materiale şi trecătoare, după cum subliniază Sfântul Ioan Casian.

Duminica a 7-a după Rusalii - indecarea a doi orbi și a unui mut din Capernaum

Ev Matei 9, 27 - 35

În vremea aceea, pe când trecea Iisus, doi orbi se țineau după El, strigând și zicând: Miluiește-ne pe noi, Fiule al lui David! Iar după ce a intrat în casă, au venit la El orbii și Iisus i-a întrebat: Credeți că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credința voastră fie vouă! Și s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeți, nimeni să nu știe. Dar ei, ieșind, L-au vestit în tot ținutul acela. Și, plecând ei, iată, au adus la El un om mut, având demon. Și, fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulțimile se minunau, zicând: Niciodată nu s-a văzut așa ceva în Israel. Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni. Și Iisus străbătea toate cetățile și satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăției și vindecând toată boala și toată neputința în popor.

Ap Romani 15, 1 - 7

Fraților, datori suntem noi, cei tari, să purtăm slăbiciunile celor neputincioși și să nu căutăm plăcerea noastră, ci fiecare dintre noi să caute să placă aproapelui său, la ce este bine, spre zidire. Că și Hristos n-a căutat la plăcerea Sa, ci, precum este scris: «Ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine au căzut asupra Mea». Căci toate câte s-au scris mai înainte s-au scris spre învățătura noastră, ca, prin răbdarea și mângâierea care vin din Scripturi, să avem nădejde. Iar Dumnezeul răbdării și al mângâierii să vă dea vouă a gândi la fel unii pentru alții, după Iisus Hristos. Pentru ca toți laolaltă și cu o singură gură să slăviți pe Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos. Drept aceea, primiți-vă unii pe alții, precum și Hristos v-a primit pe voi, spre slava lui Dumnezeu.

Predica PF Daniel

Credința în Hristos aduce vindecare

Evanghelia Duminicii a VII-a după Rusalii (Vindecarea a doi orbi și a unui mut în Capernaum) Matei 9, 27-35.

În vremea aceea, pe când trecea Iisus, s-au luat după Dânsul doi orbi; aceștia strigau și ziceau: miluiește-ne pe noi, Fiule al lui David! Iar după ce a intrat El în casă, au venit la Dânsul orbii și i-a întrebat Iisus: credeți că pot să fac Eu aceasta? Răspuns-au Lui: da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: după credința voastră, fie vouă! Și s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: vedeți, nimeni să nu știe. Însă ei, după ce au ieșit, au răspândit numele Lui în tot ținutul acela. După plecarea lor, iată au adus la Dânsul pe un om mut, având diavol. Și fiind scos afară diavolul, a grăit mutul; iar mulțimile se minunau, zicând: niciodată nu s-a văzut așa ceva în Israel. Dar fariseii ziceau: cu domnul diavolilor scoate pe diavoli. Și Iisus străbătea prin toate orașele și satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăției și vindecând orice fel de boală și orice fel de neputință în popor.

† DANIEL,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Evanghelia care se citește la Sfânta Liturghie în Duminica a VII-a după Rusalii înfățișează două vindecări miraculoase, săvârșite de Mântuitorul Iisus Hristos asupra a doi orbi și a unui mut. Cu toate că Sfântul Evanghelist Matei prezintă foarte succint aceste minuni, pericopa evanghelică conține multe și profunde înțelesuri, deosebit de folositoare vieții noastre duhovnicești.

În prim-plan este prezentată vindecarea a doi orbi care, auzind de minunile săvârșite de Mântuitorul, Îl urmăreau și Îi cereau cu stăruință să-i vindece. Ca și în alte cazuri, Mântuitorul Iisus Hristos arată importanța credinței în primirea vindecării. De aceea, El îi întreabă pe cei doi orbi: ‘Credeți că pot să fac Eu aceasta?‘ (Matei 9, 28). Iar ei au răspuns: ‘Da, Doamne!‘. Atunci Iisus a zis către ei: ‘După credința voastră, fie vouă‘ (Matei 9, 29). Și în clipa aceea ‘s-au deschis ochii lor‘ (Matei 9, 30).

Când e necesară mărturisirea credinței?

După vindecarea celor doi orbi din Capernaum, ne spune Evanghelia, îndată ‘au adus la El pe un om mut, având diavol. Și fiind scos afară diavolul, a grăit mutul‘ (Matei 9, 32-33).

Vedem că Mântuitorul Iisus Hristos Se comportă diferit în cele două vindecări consecutive. El așteaptă mărturisirea credinței, în cazul celor doi orbi, înainte de a-i vindeca, dar nu și de la mutul demonizat, care a fost tămăduit de îndată ce a fost adus la Sine. Mântuitorul nu cere mutului demonizat să-și exprime credința, pentru că acesta nu mai era în toate facultățile lui sufletești, nu mai gândea și nu mai era responsabil el însuși de ceea ce făcea, ci era condus de duhul cel rău care pusese stăpânire pe el. Ca și în alte situații similare relatate de Sfintele Evanghelii (cf. Matei 8, 28-34), vedem drama omului stăpânit de diavolul, căruia i-au fost confiscate gândirea, vocea, voința, fiind stăpânit în mod tiranic de demon. Din acest motiv, Mântuitorul Iisus Hristos n-a mai așteptat mărturisirea credinței de la mutul demonizat, ci, din iubire milostivă pentru oameni, i-a redat sănătatea trupească și sufletească. În acest caz, au fost suficiente credința și dragostea de aproapele ale celor care l-au adus pe mutul demonizat la Iisus și care au crezut că numai El îl poate vindeca.

Orbii vindecați devin propovăduitori ai luminii harului lui Hristos

După vindecarea celor doi orbi, Mântuitorul Iisus Hristos ‘le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeți, nimeni să nu știe. Iar ei, ieșind, L-au vestit în tot ținutul acela‘ (Matei 9, 31-32). Vedem, așadar, cum, mai întâi, Mântuitorul cere credință celor doi orbi, iar apoi, după ce i-a vindecat, le poruncește să nu spună nimănui că El i-a vindecat, adică să nu se laude cu vindecarea primită, nici să-L laude pe El, vindecătorul lor.

De ce a făcut aceasta? Ca să ne dea nouă pildă de smerenie, ca, după ce am săvârșit binele, să nu ne lăudăm, nici să așteptăm laude de la oameni pentru binele pe care l-am făcut altora. Când Mântuitorul Iisus Hristos le cere celor doi orbi să nu spună nimănui nimic despre vindecarea lor, El arată, de fapt, smerenia Sa. (Despre smerenie, Sfântul Isaac Sirul spune că este ‘haina lui Dumnezeu. Căci, Cuvântul Întrupându-Se, pe ea a îmbrăcat-o și prin ea ne-a vorbit nouă, în trupul nostru‘.)

Însă, cei doi orbi vindecați nu au împlinit porunca primită, ci, plini de bucurie și de recunoștință, au vestit în toate părțile Capernaumului cât bine le-a făcut lor Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om pentru mântuirea oamenilor.

În doar câteva versete, pericopa evanghelică a acestei duminici ne prezintă, deodată, smerenia Mântuitorului și recunoștința celor doi orbi vindecați. După ce acești doi oameni suferinzi au cunoscut ani în șir întunericul orbirii, acum, vindecați fiind, au binevestit cu bucurie și recunoștință numele lui Iisus, Vindecătorul lor. Astfel ei i-au luminat duhovnicește atât pe contemporanii lor, cât și zecile de generații care au citit sau ascultat această Sfântă Evanghelie.

În primul rând, din atitudinea Mântuitorului Iisus Hristos vedem că El ascultă rugăciunea celor infirmi sau bolnavi

În al doilea rând, Mântuitorul, voind să învețe pe toți oamenii cât de necesară este credința pentru a primi ajutorul lui Dumnezeu, îi întreabă pe cei doi orbi dacă au credință. Desigur că ei aveau credință, din moment ce stăruiau atât de mult ca să fie vindecați. Hristos Domnul cunoștea credința lor că numai El îi poate vindeca pe ei, dar pentru ca să arate tuturor că este necesară credință puternică în Dumnezeu când se cere să se împlinească ceva bun în viața omului, i-a întrebat pe acești orbi dacă au credință.

Învățăm de la acești doi orbi să ne rugăm cu stăruință, pentru a dobândi ceea ce ne lipsește. Lipsurile și infirmitățile ne îndeamnă să vedem sensul existenței noastre și să înțelegem că totul este dar de la Dumnezeu, că nu noi ne-am dat vederea, că nu noi ne-am dat viața, nu noi ne-am dat nouă înșine existența, ci pe toate acestea le-am primit. Noi nu știm cât de mare este valoarea darului vieții și al sănătății decât atunci când ele ne lipsesc. Acești doi orbi devin pentru noi dascăli ai rugăciunii, ai credinței și ai recunoștinței. După ce au fost vindecați, cei doi orbi au devenit misionari ai credinței, vestitori ai milostivirii dumnezeiești. Învățăm și noi, așadar, de la aceștia să avem credință tare când trecem prin încercări și să cerem cu stăruință lui Dumnezeu ajutorul Său, să ne vindece de orice boală și de orice neputință. Însă, după ce am primit binefacerea sau vindecarea dorită, trebuie să-I mulțumim lui Dumnezeu, să arătăm recunoștință, să-L mărturisim pe El ca fiind Binefăcătorul, Doctorul și Mântuitorul sufletelor și al trupurilor noastre.

Poporul se minuna și se bucura de lucrarea vindecătoare a lui Iisus, iar fariseii invidiau pe Iisus și-L defăimau

Aflăm tot din Evanghelia acestei Duminici a VII-a după Rusalii că poporul se minuna și se bucura, deoarece niciodată nu mai văzuse o putere vindecătoare ca aceea a Mântuitorului Iisus Hristos. Pe de altă parte, fariseii, care-L invidiau pe Mântuitorul Iisus Hristos, pentru că avea mai multă popularitate decât ei, ziceau că Iisus scoate demonii cu domnul demonilor. Așadar, în timp ce poporul se bucura că Hristos vindecă pe cei suferinzi, fariseii se întristau. Din cauza răutății din inimile lor, ei nu se puteau bucura de iubirea milostivă pe care o arată Iisus Hristos oamenilor. Deci, din invidie și răutate, fariseii Îl denigrau pe Iisus, Îl calomniau și răstălmăceau lucrarea Lui, dându-i un sens negativ și spunând că El alungă pe demoni cu putere demonică. Vedem că boala invidiei fariseilor fiind una ascunsă în suflet era mai grea decât orbirea trupească a celor doi orbi din Capernaum și decât muțenia omului chinuit de diavol. Vindecarea acestora de orbire și muțenie a sporit boala invidiei fariseilor care-L vorbeau de rău pe Iisus. Referindu-se la patima invidiei, Sfântul Ioan Gură de Aur zice:

‘Nu este păcat mai rău decât invidia. Desfrânatul, chiar dacă simte oarecare plăcere, săvârșește păcatul în scurtă vreme; invidiosul însă se chinuie și se pedepsește pe sine însuși înaintea celui invidiat, iar păcatul lui nu încetează niciodată, ci lucrează necontenit.

După cum porcul se bucură de mocirlă, iar diavolul de vătămarea noastră, tot așa și invidiosul se bucură de răul semenului său. Atunci se liniștește și răsuflă ușurat, când peste semenul său a venit un necaz sau o rușine; socotește nenorocirile altora propriile sale bucurii, iar fericirea și bunăstarea altora, propria sa nenorocire. Nu urmărește să aibă el bucurie, ci semenul său să aibă necazuri și scârbe. Nu merită, oare, să lovești cu pietre și să stâlcești în bătăi pe acești oameni ca pe câinii turbați, ca pe diavolii afurisiți și ca pe iele? După cum unii gândaci se hrănesc cu murdărie omenească, tot așa și invidioșii se hrănesc cu nenorocirile altora: sunt dușmanii și vrăjmașii oamenilor. Celorlalți oameni le e milă când se junghie un animal; dar tu, invidiosule, devii fiară, tremuri, te îngălbenești la față când vezi că unui om îi merge bine’. (Omilii la Matei, omilia XL).

Iar în altă parte, același Sfânt Părinte zice:

‘După cum viermele născut de lemn mănâncă mai întâi lemnul care l-a născut, tot așa și invidia strică mai întâi sufletul celui care a născut-o și aduce peste cel invidiat cu totul altceva decât dorește. Nu mi te uita, iubite, ce se întâmplă celor invidiați la început, ci privește sfârșitul. Gândește-te că răutatea celor ce invidiază aduce mai mare strălucire celor invidiați. Cei invidiați atrag pe Dumnezeu în ajutor și se bucură de harul Cel de sus, iar invidiosul, lipsit de acest har, cade ușor în mâna tuturora și, înainte de a fi biruit de dușmani, e biruit de propria lui patimă, pentru că, mâncat ca de niște fălci nevăzute, ajunge, ca să spun așa, de se îneacă. Cunoscând, dar, acestea, să fugim, vă rog, de vătămarea acestei patimi, să o izgonim cu toată puterea din sufletul nostru. Este mai pierzătoare decât toate patimile; ne vatămă însăși mântuirea noastră. Diavolul este izvoditorul ei‘. (Omilii la Facere, omilia XLVI).

În concluzie, Sfântul Ioan Gură de Aur constată:

‘Chiar de ar face cineva minuni, chiar de ar trăi în feciorie, chiar de ar posti, chiar de s-ar culca jos pe pământ, și prin aceste virtuți ar ajunge la înălțimea îngerilor, totuși pentru o asemenea faptă (a invidiei) va fi mai pângărit decât curvarii și preacurvarii, și mai nelegiuit decât tâlharii și profanatorii de morminte.‘ (Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, Omilia VII)

Hristos vine în întâmpinarea celor suferinzi

Evanghelia se încheie cu următoarele cuvinte: ‘Iisus străbătea prin toate orașele și satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăției și vindecând orice fel de boală și orice fel de neputință în popor‘ (Matei 9, 35). Observăm din Sfintele Evanghelii că puterea vindecătoare a Mântuitorului însoțește întreaga Sa misiune. De asemenea, vedem că El cutreieră cetăți și sate, merge în întâmpinarea poporului, nu așteaptă ca poporul să vină la El, în Capernaum.

Mântuitorul Hristos mergea prin sate și orașe, vindeca ‘orice fel de boală și orice fel de neputință în popor‘ și învăța în sinagogi cuvântul lui Dumnezeu. Tot așa îi va îndemna să facă și pe apostolii Săi, a căror chemare o prezintă capitolul următor (al X-lea) din Evanghelia după Matei.

Mântuitorul Iisus Hristos binevestește mai întâi El Însuși Evanghelia împărăției și apoi trimite și pe ucenicii Săi, arătându-le cum trebuie să binevestească Evanghelia. Atât în cazul Mântuitorului, cât și în cazul ucenicilor Săi, binevestirea Evangheliei a fost însoțită de vindecări miraculoase și de eliberarea oamenilor posedați de diavoli. Prin aceasta noi învățăm astăzi că Biserica lui Hristos, deodată cu predicarea cuvântului Evangheliei, trebuie să săvârșească și faptele credinței evanghelice, să aline suferința, să-i ajute pe oameni să se elibereze din situații grele, din durere, din necazuri, din tot felul de ispite, de legături care îngreuiază și întristează viața lor.

Evanghelia acestei duminici ne îndeamnă și pe noi să-i ajutăm pe cei întristați, pe cei suferinzi, pe cei bolnavi. Astfel, suntem îndemnați să devenim mai mult Trupul Său tainic, adică Biserică, să punem la dispoziția Lui mâinile noastre, voința noastră, dărnicia noastră, pentru a aduce mângâiere celor bolnavi, celor flămânzi, celor săraci și tuturor care cer ajutorul lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu dăruiește ajutorul Său celor în nevoi folosind mâinile milostive ale celor care ascultă Evanghelia și împlinesc poruncile iubirii Mântuitorului în relațiile cu semenii lor.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să simțim bucuria și chemarea sfântă de a fi mâinile iubirii lui Hristos, care ajută pe semenii noștri aflați în suferință, în necazuri, în singurătate și în deznădejde. Numai așa simțim că Evanghelia iubirii lui Hristos este Evanghelia mântuirii și a vieții sfinte din Împărăția cerurilor, spre slava Preasfintei Treimi și binele oamenilor. Amin.

(Articol publicat în ‘Ziarul Lumina de Duminică’)