3. /4 IULIE 2022 - POEZIE

ALICE CĂLUGĂRU

Alice Călugăru
Date personale
Născută	4 iulie 1886[1]  Paris, Franța
Decedată	9 august 1933 (47 de ani)  Vatra Dornei, Suceava, România
Cauza decesului	tuberculoză
Cetățenie	România
Ocupație	poetă scriitoare
Activitate
Limbi	limba română
Modifică date / text

Alice Stephanie Stănescu Călugăru (n. 4 iulie 1886,^[1] Paris, Franța – d. 9 august 1933, Vatra Dornei, Suceava, România) a fost o poetă română.

Debutează încă din perioada liceului. De asemenea, va publica și în franceză sub pseudonimul Alice Orient.

BIOGRAFIE

Născută la Paris, părinții ei au fost Ștefan Stănescu Călugăru, ofițer în armata română, și soția sa Maria (născută Carabella). A urmat liceul la București, unde a fost colegă de clasă cu George Topîrceanu și a absolvit în 1907. A început publicarea de versuri la o vârstă fragedă, în Sămănătorul (1903) și Dumineca (1905). Singura carte de poezie pe care a publicat-o a fost Viorele (1905). Printre revistele cu care a colaborat sunt Analele literare, politice, științifice, Viața literară, Luceafărul, Ramuri, Convorbiri Literare și Viața Românească.^[2]

S-a mutat la Paris după 1908, căsătorindu-se cu jurnalistul Louis Constant Edgar Müller în 1921. În Franța, ea s-a semnat cu pseudonimul Alice Orient. În 1914, ea a intrat cu poemul ei Les Perles în competiția literară Femina, câștigând al doilea premiu. Ea și soțul ei au călătorit în Belgia și America de Sud. O personalitate misterioasă, cu un destin tragic, ea poate fi identificată cu aventuriera Lilis din romanul ei autobiografic din 1924, La tunique verte. Lirismul ei, sensibilitatea modernă, claritatea senzuală și caracterul imaginilor ei anticipează poezia interbelică.^[2]

OPERA LITERARĂ

• Viorele, București, 1905
• La Tunique verte, în limba franceză, Amiens, 1924
• Versuri, ediție îngrijită de Ecaterina Săndulescu, introducere de Dumitru Micu, București, 1968
• Scrieri, traducere de Virgil Tiberiu Spânu, îngrijită și prefață de Pavel Țugui, București, 1987
• Textes choisis, care cuprinde réeditarea romanului La Tunique verte și poezii traduse în limba franceză de Gabrielle Danoux, Franța, 2017

Alice Calugaru a fost o poeta romana.

Pentru poezia romaneasca, Alice Calugaru este o aparitie meteorica si invaluita in mister.

S-a nascut la 4 iulie 1886 in Paris, fiica lui Stefan, ofiter roman, si a Mariei Carabella, fara profesiune.

Studiaza primele patru clase in particular, in Bucuresti. Tot in particular isi va sustine si celelalte examene, la diferite licee si institute din Capitala, iar in iunie 1906 sustine si absolva, tot ca elev particular, examenul de capacitate, la liceul „Sf Sava. intre timp debutase publicistic, in 4 mai 1903, cupoezialn gradina, la revista „Semanatorul, cu sprijinul lui Nicolae Iorga, iar in luna mai 1905 ii aparuse prima parte a tirajului din volumul Viorele, debut editorial realizat sub indrumarea lui Titu Maiorescu.

Plecata de timpuriu in literatura franceza. Alice Calugaru (nascuta la Paris in 4 iulie 1886), debuteaza inca de pe bancile liceului, absofvit la Bucuresti, in 1907. Fire nelinistita, agitata, activitatea sa publicistica, desfasurata in revistele din [ara, nu-i da satisfactie. Plecata pentru studii la Paris, in 1912, se expatriaza, mai intii in Belgia, apoi — definitiv — in capitala Frantei. Aici preocuparile sale literare continua sub pseudonimul Alice Orient, obtinind premiul al doilea si medalia de aur „Femina" pentru poezia Les Perles, versiunea poeziei romanesti Cintec de plasa (Viata romaneasca, nr. 1, 1912, p. 15—16).

In toamna anului 1906 pleaca la Paris, consecinta previzibila a firii ei nelinistite, agitate. Se va stabili definitiv la Paris, de unde va trimite sporadic colaborari la revistele din tara si unde publica, in limba franceza, versuri si proza. in tara va mai publica poezie sub pseudonimul Alice Soare, iar in Franta va publica sub pseudonimul Alice Orient si va primi premiul al doilea la un concurs literar initiat de revista pariziana „Femina, pentru poezia Les Perles. Viata ei este insa un continuu zbucium, tar sfarsitul ii este inca invaluit in mister. Se avanseaza ca date ale decesului poetei anii 1933, 1940, chiar 1957.

Realizata doar partial si risipindu-se in poezie, Alice Calugaru face intr-un fel legatura intre cele doua secole, care inseamna sub aspect literar si o schimbare de atitudine poetica. Este o poeta a privelistilor, solicitata, cum spunea criticul literar Dumitru Micu, „de existenta obiectiva , cea mai putin interiorizata dintre fetele noastre si unul dintre „poetii cei mai nesentimentali ai literaturii romane.

Prin simtul polifonic dezvaluit in lirica sa, Alice Calugaru se apropie de sensibilitatea simbolista.

Sub acelasi pseudonim, poeta publica, in 1924, romanul autobiografic La tunique verte (Paris, Malfere, Bibi. du Herisson). Din strainatate va colabora dupa razboi la Convorbiri literare, sub pseudonimul Alice Soare. Decedata in 1957 (?).

Singurul volum de versuri aparut la noi in timpul vietii poetei este Viorele, Bucuresti, 1905.

Poezia Serpii a aparut in revista „Viata Romaneasca, an VIII, nr. 4, din aprilie 1913.

Opera

Viorele (1905)

Romane

Tunica verde (1924), publicat in limba franceza sub pseudonimul Alice Orient

Izvoare:

Nuferii, «Viata literara», I, 52, 1906. - inchinare, «Luceafarul» (Sibiu), IX, 1910. -Torsul, idem, IX, 1910. - Glasul noptii, «Viata literara si artistica», I, 8, 1907. -Ploaia, «Viata romaneasca», Tom. XXV, 1912. -Serpii, idem, I, XXVIII, 1913. -Buruieni, idem, T. XVII, 6,' 1910.

Poeziile sint reproduse dupa cum urmeaza : In gradina (Viorele, 1905) ; Poveste (Convorbiri literare. Buc, XL, 6—8, iunie, iulie, august 1906, p. 582) ; Pe drum (Viata romaneasca, Iasi, VI, 5, mai 1911, p. 266—267) ; Ploaia (Viata romaneasca, Iasi, VII, 5—6, mai-iunie 1912, p. 300) ; Cintec strain (Luceafarul, Sibiu, XI, 5, 1912, p. 104) ; Cintec de ploaie (Luceafarul, Sibiu, XI, 21, 1912, p. 381) ; Serpii (Viata romaneasca. Iasi, VIII, 4, aprilie 1913, p. 36—38) ; Pustietatea (Luceafarul, Sibiu, XIII, 10. 16 mai 1914, p. 292—293).

POEZII:

În grădină 

Văzduhu-i plin de ciripiri;

De sus, o ploaie de lumină

Îneacă-n raze, în grădină,

Însângerații trandafiri.

Și prin miros pătrunzător

Și-amețitor de iasomie,

Un vânt de vară-ncet adie,

D-alintă florile ușor.

Am rupt o galbenă lalea,

Pierdută-n valuri de sulfină,

Și-am ridicat-o la lumină...

Frumos trec razele prin ea!

Întreagă-n aur o cuprind

Și dă printr-însa să străbată,

De pare toată-nflăcărată

Și parcă foile-i se-aprind.

Acolo râd în taină blând,

Și cată parcă să se-ascunză

Crăițe două sub o frunză:

Cu drag le-am sărutat pe rând.

Și-un fluture din zbor l-am prins,

Ce rătăcise prin grădină,

Pierdut în marea de lumină

Și alb de parcă era nins...

Strângându-mi florile la piept,

Pe toate, toate din grădină...

Mă-mbăt de flori și de lumină

Și-aș vrea să nu mă mai deștept.

Șerpii 

Sub falnica desfăşurare de crengi a umedei păduri,

Mă culc în ierburi legănate, şi-n palme tâmplele-mi se razmă;

Şi nu las somnul să mă-nfrângă cu-a buruienilor mireazmă,

Ci lin încep să şuier cântul ce cheamă şerpii lungi şi suri.

Să vie-alunecând subt frunze, cu-ncete mlădieri de ape,

Cu zvârcoliri de-ascunse flăcări verzui, ce-ar tremura sub jar,

Să-ntindă asprii către mine vicleanul cap triunghiular,

În care turburi ochi veghează subt străveziile pleoape.

Cu-o fluierare prelungită începe necunoscutul cânt,

Ce-o să-i adune de departe şi-amăgitor o să-i dezmierde.

Şi ei se vor târâ spre mine pe muşchiul înflorit şi verde,

Ieşind pe rând din întuneric, cum ies izvoare din pământ.

Şi iată că de pretutindeni aud un foşnet de tufişuri;

Erau încolăciţi pe ramuri, ca lanţul iederei vicleni;

Îşi plămădeau prin ierburi crude veninul lor de buruieni;

Dormeau cu apele pădurii, ascunşi sub grelele pietrişuri.

Dar când descântecu-mi departe zvârli întâiul său fior,

Deodată fiecare-n codru lăsat-a cuibul singuratic, -

Şi-nvinşi de jalea prelungită a fluieratului cromatic,

Îşi măsurară-n ritmu-mi straniu, încet, alunecare lor.

Veniţi, o, şerpi târând prin ierburi, pe mlădiosul vostru pântec,

Prin ierburi lungi - ca lănci - prin pietre, al vostru chip de vis!

Veniţi, voi, ce vă-ncovoiaţi, ca lanţuri, de-acum sunteţi înlănţuiţi

De necurmatele cadenţe ce torc nemaicântatu-mi cântec.

Veniţi misterioşi şi falnici, voi, fermecaţi de-un glas străin!

De-acuma zvârcolirea voastră numai la ritmul meu se schimbă

Și fără vlagă e-mpotrivă-mi primejdioasa voastră limbă,

Ce ca o floare otrăvită înalţă-amarul ei venin.

Eram prin ierburi lungi culcată şi v-aşteptam cu ochi de pândă

Ş-acum voi mi-aţi adus întreaga putere-a tainicei păduri,

Şi viclenia-i mi-aţi predat-o cu-nşelătoare cotituri;

Iar fluierarea mea, de-acuma, se schimbă-n cântec de izbândă.

Mă reazăm de-un copac, ş-acolo aştept tot neamul vostru-nvins,

Să mi se-adune la picioare cu trupuri agere de spadă,

Să-nalţ, încolăcind pe braţu-mi, sălbateca mea pradă

Şi-n cingători însufleţite să las să-mi fie brâu-ncins.

Făr’ de putere împotrivă-mi, pădurea-ntreagă-mi este roabă,

Ea, ce mă-nlănţuia cu aspra-i mireasmă şi cu teama-i grea,

De-acum împărăţia-i toată de teamă şi fior e-a mea,

Şi-nveninata-i vrăşmăşie e cucerita mea podoabă.

Ploaia 

Azi am văzut, înfiripată, ființa ploii mlădioase :

Avea o haină cenușie și foșnitoare de mătase.

Purta pe umeri mii de lanțuri subțiri, până la brâu,

Dar le zvârlea pe rând, în treacăt, pe apa turbure din râu.

Și de inele fără număr îi erau mâinile-ncărcate,

Și le scotea, pe fiecare, și le zvârlea pe lac, pe toate.

Lângă răzoare, prin grădină, trecea foșnind de-atâtea ori !

Și răsturna cu poala rochii, pe brazdă, proaspetele flori.

În urmă străbătând orașul, sub mâna–i geamurile toate,

Sub coardele de apă fură în mii de harfe preschimbate.

Dar ploaia cea strălucitoare, pe umăru-i, ca un urcior,

Întunecat și plin de apă, purta neistovitul nor.

Și-n oate inimile noastre, pe rând, trecând ca un paharnic,

Turna ca-n cupe fără număr, dintr-însul, plânsul cel zadarnic.