4. /1 AUGUST 2022 - RELIGIE ORTODOXĂ
Scoaterea Sfintei Cruci;
Sf 7 frați Mucenici Macabei;
Începutul Postului Adormirii Maicii Domnului
Scoaterea Sfintei Cruci
După multă rugăciune, sărutând ei sfânta icoană și cinstita Cruce, toți mergeau cu îndrăzneală împotriva vrăjmașilor.
Prăznuirea scoaterii cinstitei Cruci a Domnului s-a așezat în această zi în anii binecredinciosului împărat grec Manuil și a marelui domn al Rusiei, Andrei Gheorghievici, de către preasfințitul Luca, patriarhul Constantinopolului, de mitropolitul Constantin al Kievului și de Nestor, episcopul Rostoyului. Și s-a așezat această prăznuire pentru o pricină ca aceasta: împăratul Manuil și marele domn al Rusiei petrecând în pace și iubire de frați, s-a întâmplat într-o zi de au ieșit la război: cel din Constantinopol împotriva turcilor, iar acesta din Rostov împotriva bulgarilor, că atunci marele domn Andrei petrecea în Rostov. Bulgarii erau un popor necredincios, care se chemau așa după râul Volga, fiindcă petreceau în josul acestui râu. Și le-a dăruit Domnul Dumnezeu la amândoi biruință împotriva potrivnicilor. Impăratul grec a biruit pe turci, iar domnul Rusiei a biruit pe bulgari și i-a supus lui, făcându-i birnici ai stăpânirii sale.
Iar marele cneaz Andrei avea obicei, când mergea la război împotriva vrăjmașilor, de lua cu sine în cetele sale, cinstita icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care are în brațele sale pe Pruncul Cel mai înainte de veci, pe Hristos, Mântuitorul nostru. El mai lua încă și cinstita Cruce a Domnului, pe care o purtau doi preoți îmbrăcați în veșminte sfințite. Astfel ieșea la război, cu aducere de multe rugăciuni cu lacrimi către Hristos Dumnezeu și către Preacurata Lui Maică, împărtășindu-se cu dumnezeieștile Taine ale Trupului și Sângelui lui Hristos. Cu niște arme ca acestea nebiruite se înarma mai mult decât cu săbiile și cu sulițele, și nădăjduia mai mult spre ajutorul Celui Preaînalt, decât spre vitejia și puterea oștirii sale, știind bine cuvântul lui David: Nu în puterea calului va voi, nici în pulpele bărbatului bine îi va plăcea. Bine va voi Domnul întru cei ce se tem de Dânsul și întru cei ce nădăjduiesc spre mila Lui. Incă și pe oastea sa, acest binecredincios domn pe de o parte o întărea cu pilda cucerniciei sale întru rugăciuni, iar pe de alta o deștepta cu porunca sa spre rugăciuni. Deci toți căzând înaintea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și a cinstitei Cruci, se rugau Domnului cu lacrimi.
Iar marele domn, privind spre icoană, zicea în rugăciunea sa astfel: „O, Stăpână, ceea ce ai născut pe Hristos, Dumnezeul nostru! Tot cel ce nădăjduiește spre tine nu va pieri; și eu, robul Tău, te am pe Tine, după Dumnezeu, zid și acoperământ, iar Crucea Fiului tău, armă ascuțită împotriva vrăjmașilor. Deci roagă pe Mântuitorul lumii, pe Care îl ții în brațele tale, ca să fie puterea Crucii ca un foc, arzând fețele potrivnicilor, care doresc război cu noi; iar sprijinul tău cel atotputernic să ne ajute nouă și să calce pe vrăjmașii noștri”. Iar după multă rugăciune, sărutând ei sfânta icoană și cinstita Cruce, toți mergeau cu îndrăzneală împotriva vrăjmașilor și astfel le ajuta lor Domnul cu puterea Crucii, iar Preasfânta Născătoare de Dumnezeu le ajuta cu mijlocirile sale cele către Dumnezeu.
Un obicei ca acesta având marele domn totdeauna, a ieșit cu astfel de rânduială cu oastea sa împotriva bulgarilor - precum de demult marele împărat Constantin a purtat semnul Sfintei Cruci înaintea oastei - și, mergând la câmp, s-a luptat cu oștirea bulgărească. Deci, biruindu-i, a gonit după dânșii și a luat patru cetăți ale lor, precum și a cincea, anume Brehimul, la râul Kamii. Și când s-a întors în cortul său de la lupta cu păgânii, a văzut ieșind din icoana Mântuitorului și a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu o strălucire luminoasă ca focul, care strălucea peste toate cetele. Aceasta a fost în luna august, în ziua întâi. De aceea, marele domn, luând iarăși mai mare bărbăție și mai multă îndrăzneală, și-a întors puterea sa împotriva păgânilor și a ars cetățile acelea cu foc, încât a făcut pământul acela pustiu; iar asupra celorlalte cetăți ce rămăseseră a pus dajdie, apoi s-a întors înapoi cu prăznuire.
Asemenea și Manuil, împăratul grecilor, care ieșise cu oastea sa împotriva turcilor, a văzut tot atunci o minune ca aceea, adică niște raze de foc ce ieșeau din icoana Mântuitorului și a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care o avea cu cinstita Cruce în ostile sale, și a biruit în acea zi puterea turcilor. Deci s-au înștiințat unul pe altul prin scrisori de biruința lor, cu ajutorul lui Dumnezeu, împotriva vrăjmașilor, și de strălucirea cea minunată pe care o văzuseră ieșind din chipul Mântuitorului și au proslăvit pe Dumnezeu. Și sfâtuindu-se cu arhiereii lor cei mai mari, au așezat prăznuire în ziua întâi a lui august, dând mulțumire lui Hristos Mântuitorul și Preacuratei Lui Maici. Iar pentru pomenirea puterii Sfintei Cruci, cu care, fiind înarmați, au biruit pe vrăjmași, au poruncit ca să scoată preoții cu mâinile lor cinstita Cruce din Sfântul Altar și să o pună în mijlocul bisericii, ca să se închine ei toate popoarele creștine și cu dragoste să o sărute, proslăvind pe Hristos Domnul, Care a fost răstignit pe dânsa. Incă arhiereii au mai poruncit să se facă și sfințirea apei, și s-a numit prăznuirea aceasta „Scoaterea Cinstitei Cruci”, căci se scoate cu slăvită umblare Crucea Domnului împreună și cu sfintele icoane, la pâraie, la fântâni și la izvoare.
Deci să prăznuim, fraților, lăudând și mulțumind Preamilostivului Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos și Maicii Lui celei fără de prihană, Stăpâna noastră cea binecuvântată Fecioara Maria, și slăvita Cruce să o cinstim cu dreaptă credință. Și să prăznuim cu cucernicie și cu plăcere dumnezeiască, având între noi pace și dragoste, mângâind cu milostenie pe cei săraci, depărtându-ne de toate lucrurile cele rele și luând aminte la frica de Dumnezeu, pentru ca astfel plăcând Ziditorului și Stăpânului nostru, să ne învrednicim prăznuirii celei veșnice, împreună cu toți sfinții, în ziua aceea, în care se va arăta pe cer semnul Fiul Omului, adică cinstita Lui Cruce, care va merge înaintea Celui ce va să vie cu slavă și cu putere multă, a judecătorului viilor și al morților, și va străluci pe toți drepții cu străluciri luminoase și dătătoare de bucurie. Iar după săvârșirea judecății, va merge înaintea tuturor cetelor sfinților, povățuindu-i în Împărăția Cerului. Atunci vor prăznui, dănțuind în vecii cei fără de sfârșit, toți sfinții, cu care și pe noi, păcătoșii, să ne numere Preamilostivul Hristos Mântuitorul nostru, cu rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Amin.
Tropar la Praznicul Scoaterii Sfintei Cruci, glasul 1:
Mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvintează moştenirea Ta. Biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui protivnic dăruieşte şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău.
Cântarea 1, glasul al 8-lea.
Irmosul:
Pe Faraon cel purtat în car, l-a cufundat toiagul lui Moise, cel ce a făcut minuni oarecând, în chipul Crucii lovind şi despărţind marea; şi pe Israel cel ce fugea l-a arătat mergător pedestru, pe cel ce cânta cântare lui Dumnezeu.
Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.
Sfintei Cruci a Domnului celei de viaţă făcătoare, astăzi toţi să ne închinăm cu minte curată şi cu gând binecredincios. Că este pusă înainte, dăruind celor ce se apropie de ea sfinţire şi mântuire, strălucire, slavă şi milă.
Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.
Crucea cea de viaţă dăruitoare, pusă înainte şi văzută fiind, revarsă raze de dar luminoase. Să venim, dar şi să luăm luminare de veselie, mântuire şi iertare, laudă Domnului aducând.
Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.
Străină vedere! Cinstita Cruce se pune înainte celor ce o văd şi ca un izvor izvorăşte daruri sufleteşti şi şterge păcatele, dezleagă bolile şi întăreşte gândurile celor ce se închină ei în chip curat.
Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.
Toiagul cel ce a tăiat marea închipuia biruinţa Crucii, prin care noi, cu credinţă fără de înecare, înotăm prin apa vieţii celei nestătătoare şi scăpăm din toate curgerile păcatului şi de dumnezeiasca linişte ne umplem.
Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.
Când Te-am născut, Fiule, în chip de negrăit, de dureri am scăpat; dar acum toată mă umplu de dureri, căci Te văd spânzurând pe lemn ca un făcător de rele, pe Tine, Cel Ce ai spânzurat pământul fără susţinere, a grăit cea Preasfântă, plângând.
Cântarea a 3-a.
Irmosul:
Cel Ce ai întărit din început cerurile cu pricepere şi pământul pe ape l-ai întemeiat, pe piatra poruncilor Tale, Hristoase, mă întăreşte.Că nu este Sfânt afară de Tine, Unule, Iubitorule de oameni.
Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.
Crucea cea dătătoare de toate bunătăţile se vede închinată şi toată făptura prăznuieşte cu bucurie, luminată fiind cu darul Dumnezeului nostru, Cel Ce de bunăvoie S-a înălţat pe ea.
Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.
Luminaţi fiind cu lumina razelor Sfintei Cruci cei ce nădăjduim într-însa, împreună scăpăm din întunericul păcatelor şi grăim: Luminarea tuturor, Îndurate Doamne, slavă Ţie.
Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.
Cu cântări te slăvim Sfântă Cruce şi te cuprindem, cu credinţă rugându-ne ca să ne scoţi cu puterea ta din cursele vrăjmaşului şi să ne îndreptezi la limanul mântuirii, pe noi, pe toţi cei ce te lăudăm pe tine.
Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.
Viaţa pe Cruce omorâtă văzând-o şi nesuferind durerea pântecelui, s-a tânguit Fecioara cea Curată, strigând: vai mie, Fiul meu! Ce Ţi-a făcut Ţie adunarea celor fără de lege?
Cântarea a 4-a.
Irmosul:
Tu eşti Tăria mea, Doamne; Tu şi Puterea mea; Tu, Dumnezeul meu; Tu, Bucuria mea, Cel Ce nu ai părăsit sânurile părinteşti şi ai cercetat a noastră sărăcie. Pentru aceasta, cu Proorocul Avacum strig către Tine: Slavă puterii Tale, Iubitorule de oameni.
Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.
Acoperământul cel tare şi îndreptarea oamenilor, arma cea nebiruită a credinţei, Crucea cea de mântuire, iată se vede pusă înainte şi inimile tuturor celor ce vin cu credinţă le sfinţeşte şi le luminează cu darul.
Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.
Păzitoarea cea mare a dreptcredincioşilor este pusă în mijloc. În mijlocul pământului, Cinstita Cruce, pe care ai fost înălţat de bunăvoia Ta, Doamne, sfinţeşte lumea cu închinarea ei şi goneşte taberele demonice.
Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.
Legile Tale, Doamne, nepăzindu-le eu, cel nepriceput, am să fiu osândit când vei veni din cer să judeci faptele oamenilor. Pentru aceasta, grăim către Tine: cu puterea Sfintei Crucii Tale întorcându-mă, mântuieşte-mă, dându-mi lacrimi de pocăinţă.
Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.
Cerul împreună cu tot pământul se veseleşte: proorocii, mucenicii, Apostolii, sufletele drepţilor cu bucurie se veselesc acum, văzând pus în mijloc Sfânta Cruce, dătătoare de viaţă, care mântuieşte pe toţi şi sfinţeşte cu darul pe cei credincioşi.
Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.
Din pântece fecioresc Te-am născut pe Tine, Fiule; dar, văzându-Te acum pe lemn spânzurat, nu mă pricep şi nu pot cuprinde înălţimea tainei şi adâncul judecăţilor Tale celor multe, a strigat cea Preacurată, pe care, cu glasuri fără încetare, ca pe o maică a lui Dumnezeu, o fericim.
Cântarea a 5-a.
Irmosul:
Pentru ce m-ai lepădat de la faţa Ta, Cel Ce eşti Lumină Neapusă şi m-a acoperit întunericul cel străin pe mine, ticălosul? Ci, Te rog, întoarce-mă şi la lumina poruncilor Tale îndreptează căile mele.
Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.
Strigaţi, neamuri, lăudaţi şi săltaţi, seminţii şi cântaţi Dumnezeului nostru, Cel Ce a dat Sfânta Cruce reazem neclintit. Pentru a cărei punere înainte, acum toţi credincioşii ne bucurăm, ca unii care ne îndulcim printr-însa de bunătăţi.
Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.
Toate ostile cele înţelegătoare te cuprind pe tine, Sfântă Cruce Preasfântă şi noi, oamenii, cu buze de tină atingându-ne de tine astăzi, luăm sfinţenie şi binecuvântare, slăvind pe Cel Ce a fost pironit pe tine.
Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.
Patimile sufletului meu cele vremelnice vindecă-le, Îndurate Doamne şi ca pe un închinător al Cinstitei Crucii Tale mă păzeşte. Ca prin puterea ei să gonesc toată sminteala şi fără patimă să rămân departe de cele rele.
Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.
Pe Cruce văzând pe Cel Ce din bunătate S-a născut din tine mai presus de minte, Ceea ce eşti cu totul fără prihană, te-ai tulburat la cele dinlăuntru şi ai zis: vai mie, Dumnezeiescule Fiu, cum rabzi durere pentru toţi? Mă închin milostivirii Tale, Doamne.
Cântarea a 6-a.
Irmosul:
Curăţeşte-mă, Mântuitorule, că multe sunt fărădelegile mele şi te rog ridică-mă din adâncul răutăţilor, căci la Tine am alergat şi mă auzi, Dumnezeul mântuirii mele.
Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.
Sfânta Cruce, înfingându-se în pământ, cădere pentru demoni s-a făcut. Pe aceea, acum văzând-o noi pusă înainte cu preamărire şi sărutând-o, din căderile păcatului ne ridicăm.
Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.
Lăudându-Te pe Tine, Dumnezeu Împăratul şi Domnul, cuprindem acum cu bucurie Sfântă Crucea Ta, pe care ai dat-o nouă zid nesfărâmat şi din nevoi ne mântuim.
Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.
Mari daruri dându-ne nouă tuturor, Sfântă Crucea Domnului se arată pusă înainte; să ne apropiem, credincioşilor, ca să luăm luminare inimii şi sufletului.
Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.
Întăreşte-ne pe noi, Preacurată, ca să fim lipsiţi de toată răutatea şi ca să ne oprim de la fapte cele rele şi viclene. Dă-ne nouă putere pururea, Ceea ce eşti Folositoarea tuturor credincioşilor.
CONDAC, glasul al 4-lea. Podobie: Cel Ce Te-ai înălţat...
Cel ce Te-ai înălţat pe Cruce de bunăvoie, poporului Tău celui nou numit cu numele Tău, îndurările Tale dăruieşte-i, Hristoase Dumnezeule; veseleşte cu puterea Ta pe cei binecredincioşi, dăruindu-le biruinţă asupra celui protivnic, având ajutorul Tău armă de pace, nebiruită biruinţă.
Cântarea a 7-a.
Irmosul:
De pogorârea lui Dumnezeu focul s-a ruşinat în Babilon oarecând: pentru aceasta, tinerii în cuptor, cu bucurie, ca într-o grădină verde săltând, au cântat: Binecuvântat eşti, Dumnezeul părinţilor noştri.
Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.
Cel mai presus decât vremurile, sub vreme S-a arătat, trup purtând şi patimile noastre cele de peste ani le vindecă prin bunătate şi cu dumnezeiască Crucea Sa ne sfinţeşte pe noi şi la trup şi la suflet.
Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.
Lăudăm, mărim, ne închinăm şi slăvim puterea Ta, Doamne, că ne-ai dat nouă, robilor Tăi Dumnezeiasca Cruce, desfătare neîmpuţinată şi păzitoare sufletelor şi trupurilor noastre.
Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.
Să nu mă arăţi, Doamne, în ziua întrebării osândit pentru cele rele, nici să mă lepezi de la faţa Ta ruşinat, ci Te milostiveşte şi mă mântuieşte cu Cinstită Crucea Ta, ca un Preabun.
Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.
Moise, îndulcind cu lemnul apele cele amare, închipuit-a darul tău, Sfântă Cruce; iar noi ne-am mântuit de amărăciunea celor rele, cu puterea ta. Pentru aceasta, îndulceşte-ne pe noi, cei ce te sărutăm acum întru umilinţa sufletului.
Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.
Strâmtorarea minţii mele lărgeşte-o, Stăpână, cu rugăciunea ta, Ceea ce ai strâmtorat toate meşteşugirile luptătorului împotrivă; şi pe calea cea strâmtă mă povăţuieşte a merge la desfătarea vieţii, Maica lui Dumnezeu.
Cântarea a 8-a.
Irmosul:
Chinuitorul haldeilor a ars nebuneşte, de şapte ori, cuptorul, pentru cinstitorii de Dumnezeu; dar, văzându-i pe aceştia de o putere mai mare mântuiţi, Făcătorului şi Mântuitorului a strigat: tineri, binecuvântaţi-L; preoţi, lăudaţi-L; popoare, preaînălţaţi-L întru toţi vecii.
Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.
Cu lemnul a tras oarecând din râu securea dumnezeiescului Elisei, mai înainte însemnându-te de departe pe tine, Sfântă Cruce Preacinstită; căci, din adâncul înşelăciunii prin tine la credinţa cea adevărată scoţându-ne, ne-a învrednicit a vedea ziua de astăzi şi cu credinţă a ne închina ţie întru toţi vecii.
Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.
Mai înainte te-a însemnat în chip vădit de demult, pe tine, Sfântă Cruce Preacinstită, în timpul binecuvântării, Iacov; iar noi, în legea Darului învrednicindu-ne a te vedea, cu credinţă neîndoită ne apropiem toţi şi cântăm, luând din destul binecuvântare, lumină, mântuire şi dezlegare de greşeli.
Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.
Curăţiţi fiind prin fapte bune să ne apropiem, cu bucurie, lui Hristos grăind: Preabunule Stăpâne, cu înălţarea Dumnezeieştii Tale Cruci, înalţă fruntea poporului Tău celui nou, numit cu numele Tău, ca să lăudăm cu credinţă şi în pace puterea Ta cea mare întru toţi vecii.
Stih: Preasfântă Treime, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.
Firea cea întocmai Fiitoare, cea împreună fără început, împreună Veşnică, împreună pe Scaun Şezătoare, Singură prin Sine şi Despărţită în Feţe, pe Tatăl Cel Nenăscut şi pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, Fiinţa Cea Nefăcută şi Dumnezeirea, toţi, lăudând-O, să cântăm: preoţi, bi
necuvântaţi-L; popoare, preaînălţaţi-L pe El în veci.
Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.
Acum, ca pe un miel fără răutate văzându-Te spânzurat şi de cei fără de lege pe Cruce pironit, cea Preacurată a strigat: Fiul meu cel fără de început, cu tânguiri mă rup şi de dureri ca o maică sunt cuprinsă. Pe aceea fără încetare să o lăudăm cu dumnezeiesc gând, întru toţi vecii.
Cântarea a 9-a.
Irmosul:
Spăimântatu-s-a de aceasta cerul şi marginile pământului s-au minunat, că Dumnezeu S-a arătat oamenilor trupeşte şi pântecele tău s-a arătat mai desfătat decât cerurile. Pentru aceea, pe tine, Născătoare de Dumnezeu, începătoriile cetelor îngereşti şi omeneşti te mărim.
Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.
Vindecat-ai, Preabunule, a mea sfărâmare, pe Cruce fiind pătruns cu cuie oarecând, la picioare şi la mâini, Împărate a toate şi în coastă fiind împuns, cu oţet şi cu fiere adăpat, veselia tuturor, slava şi mântuirea cea veşnică.
Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.
Frumoasă eşti mai presus decât safirul şi decât aurul şi luminoasă ca soarele, Dumnezeiască Cruce; fiind pusă înainte şi de puterile cele înţelegătoare totdeauna înconjurată luminos, cu razele dumnezeieştii puteri, luminezi marginile lumii.
Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.
Sfânta Cruce este limanul celor înviforaţi şi povăţuitoarea şi întărirea celor rătăciţi; slava lui Hristos, Puterea Apostolilor şi a proorocilor; Tăria pătimitorilor, Scăparea tuturor oamenilor. Pe aceasta, văzând-o în mijlocul tuturor pusă înainte, cu bună cucernicie o sărutăm.
Stih: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.
Când vei veni pe pământ să judeci lumea pe care ai zidit-o, Doamne, ostile Tale cele îngereşti mergând înainte, Sfânta Cruce va străluci mai mult decât razele soarelui. Cu puterea ei milostiveşte-Te şi mă mântuieşte pe mine, cel ce am greşit mai mult decât toţi oamenii.
Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.
Fără stricăciune Te-am născut din pântece, pe Tine, pe care Tatăl, mai înainte de veci, Te-a născut, dar cum pătimeşti acum: oamenii Te rup, Fiule, coasta îţi împung cu suliţa şi mâinile şi picioarele îţi pironesc fără omenie, a strigat cea Preacurată, pe care, după vrednicie, o mărim.
SEDELNA, glasul al 6-lea. Podobie: Puterile îngereşti...
Sfântă Crucea Ta, Doamne, s-a sfinţit, că într-însa se fac vindecări celor neputincioşi în păcate. Pentru aceea la Tine cădem: miluieşte-ne pe noi.
Sf 7 frați Mucenici Macabei
Acești șapte frați, fiind ucenicii preotului Eleazar, învățătorul Ierusalimului, bine pomenind învățătura lui, au stat cu mărime de suflet întru buna lor credință și nu s-au supus poruncii împăratului, nevrând să-și calce legea.
Mai înainte de a începe povestirea pătimirii sfinților mucenici -care s-a scris pe pământ în cărțile Macabeilor, iar la ceruri în cărțile vieții veșnice -, este lucru cuviincios să povestim, pe scurt, ca o înainte cuvântare, începutul tulburării Ierusalimului, care a fost în anii aceia, și a prigonirii celor ce păzeau cu dreaptă credință legea lui Dumnezeu. Această prigonire s-a ridicat mai întâi de către învățătorii de lege cei mincinoși și de către arhiereii Ierusalimului cei iubitori de stăpânire. Apoi, prin îngăduința lui Dumnezeu care se mâniase, a fost înmulțită de neamurile cele necurate care stăpâneau pe evrei și care au umplut Sfânta Cetate de sânge, iar locurile sfinte ale lui Dumnezeu, de urâciuni.
După cea dintâi mare și înfricoșată dărâmare a Ierusalimului de către Nabucodonosor, împăratul Babilonului, care s-a întâmplat în zilele lui Sedechie, împăratul iudeilor, despre care se scrie în viețile Sfinților Prooroci Ieremia și Iezechiel, trecând șaptezeci de ani și poporul iudeu întorcându-se din robie, prin milostivirea lui Dumnezeu, iarăși s-a înnoit Ierusalimul împreună cu templul Domnului cu frumoase și puternice zidiri, și s-a încuviințat sfințenia Domnului cu toată buna podoabă, după asemănarea celei dintâi, precum despre aceasta se povestește pe larg în cartea lui Neemia și în cea a lui Ezdra. Deci popoarele lui Dumnezeu înmulțindu-se, locuiau în Palestina ca și mai înainte, iar Sfânta Cetate înflorea în legea lui Dumnezeu prin buna credință și prin liniște, multă vreme îndreptân-du-se de boierii și de judecătorii lor care îi conduceau pe dânșii, deși erau sub stăpânirea împăraților păgâni. Ei erau în slavă și în cinste dinspre toți; căci și împărații neamurilor și mulți stăpânitori, deși erau închinători de idoli, însă cinsteau pe Dumnezeul lui Israel, trimiteau daruri în Ierusalim la templul Domnului și pe arhiereii lui Dumnezeu îi aveau în mare cinste, precum a făcut și Alexandru, împăratul Macedoniei, care, întâmpinând și văzând pe Ada arhiereul, i s-a închinat lui până la pământ; apoi, intrând în cetate și în templu, a adus daruri și jertfe Domnului Savaot.
Același lucru l-au făcut după dânsul și alți stăpânitori elinești. Ptolomeu Filadelful, împăratul Egiptului, a trimis multe daruri templului Domnului din Ierusalim și a scris către Eleazar arhiereul, rugându-l să-i trimită cărțile Legii Domnului și bărbați înțelepți, ca să le poată tălmăci din limba evreiască în limba elinească. După dânsul, un alt Ptolomeu, care se numea Filopator, împăratul Egiptului, biruind puterea lui Antioh cel Mare, împăratul Siriei, și venind în Iudeea, a intrat în templul Domnului din Ierusalim și a adus jertfă de mulțumire adevăratului Dumnezeu. Asemenea și marele Antioh, biruind puterea Egiptului după aceea, s-a dus în Ierusalim la închinarea cerescului Dumnezeu și a dus în sfântul templu mulțumire Domnului cu jertfe. El a dăruit multe daruri arhiereului și celorlalți mai mari ai iudeilor.
Într-o cinstire ca aceasta era Ierusalimul din partea păgânilor, asemenea era și templul Domnului. Despre aceasta se pomenește și în Sfânta Scriptură, unde se scrie astfel: Inșiși împărații cinsteau locul și preamăreau templul cu multe daruri. O cinste ca aceasta a Ierusalimului a fost până atunci când cei mai mari viețuitori ai lui, petrecând în frica lui Dumnezeu, păzeau Legea Domnului și petreceau viață plăcută Lui. Însă, după ce s-au abătut întru fărădelegi, atunci toate relele, ca și mai înainte, au năpădit asupra lor.
Iar începutul răului a fost astfel: În zilele dreptului și sfântului arhiereu Onia, care era fiu al dreptului Simon arhiereul, cel lăudat în cărțile lui Sirah, și pe vremea împărăției lui Seleuc, fiul marelui Antioh, care domnea peste Siria, era în Ierusalim un bărbat oarecare, anume Simon, din seminția lui Veniamin. Aceluia îi era încredințată ocârmuirea averilor templului, a slujitorilor, și dregătoria ostașilor rânduiți spre paza templului. Acela fiind mândru și plin de răutate, se împotrivea totdeauna arhiereului și făcea oarecare răutăți în popor. Și nesuferind el certările și sfatuirile care i se făceau adeseori de arhiereu, s-a gândit să facă supărare nu numai arhiereului, dar și templului. Drept aceea, ducându-se la Apolonie, voievodul țării Siriei și Feniciei, i-a spus despre adunarea sinedriului și despre bogăția care este în cămările casei Domnului; și i-a mai spus că se păzește, împreună cu cele bisericești, și o vistierie nespus de mare a poporului cel de obște, și zicea că toate acelea pot să intre în mâinile împăratului.
Deci voievodul a înștiințat despre aceasta pe împărat, iar acela, ca un iubitor de aur ce era, a trimis îndată la Ierusalim cu putere de oaste pe Eliodor, vistiernicul bogățiilor împărătești, ca să ia de acolo vistieriile cele bogate care se aflau în templu și să le aducă la împărăție. Iar Eliodor ducându-se, când a început a îndrăzni să facă silă templului și să jefuiască averile lui, care erau păzite pentru hrănirea săracilor, a străinilor, a văduvelor și a orfanilor, ce a pătimit? Despre aceasta se scrie pe larg în a doua carte a Macabeilor, în capitolul al treilea, că a fost bătut cumplit de îngeri, aproape să moară și, nesporind nimic, s-a întors la cel ce l-a trimis.
Apoi, nu după multă vreme, a pierit împăratul Seleuc, ucis de ai săi. Iar după el a luat împărăția cel mai rău la obicei, fratele bun al lui, cu numele Antioh, cu porecla Epifanis, adică luminos, dar care mai mult era numit de alții Epimanis, adică nebun, pentru că s-a sculat cu nebunie împotriva lui Dumnezeu cel adevărat și împotriva sfințeniei Lui, facându-se chip al lui antihrist.
În împărăția acelui Antioh s-a început cea mai mare tulburare în Ierusalim, pentru că un frate al arhiereului, anume Iason, dorind să aibă el dregătoria arhierească, a mers la împărat și i-a dat mult aur, cumpărând stăpânirea Ierusalimului. Incă acel ticălos iubitor de stăpânire, vrând să placă împăratului, s-a alipit de păgâni și se făgăduia să aducă poporul evreiesc la păgânism. Astfel, câștigând stăpânire de la împărat, a izgonit de la arhierie pe Sfântul Onie, fratele său, și făcându-se singur arhiereu, a început a strica legile cele bune ale cetății și a aduce înăuntru fărădelegile păgânești.
El a zidit la marginea Muntelui Sionului o priveliște și școli elinești, făcătoare de înțelepciuni născocite, de lupte tinerești și de jocuri; iar pe tinerii care se deprindeau la acelea i-a rânduit să petreacă în casele desfrânatelor; căci împotriva legii poruncise să fie în sfânta cetate și femei destrăbălate, ca, după obiceiul elinesc, fără de opreală să se săvârșească necurățiile trupești. Astfel, băgând în Ierusalim necurăția elinească, pe mulți i-a întors de la dreapta cinstire de Dumnezeu. Pe preoți i-a făcut să lase templul lui Dumnezeu și să ia aminte la priveliște, la alergările de cai, la lupte și la toate jocurile și neorânduielile păgânești, cu care, înșelându-se cei tineri și fără de minte, lăudau legile și obiceiurile elinești, și, părăsind Legea lui Dumnezeu, se plecau cu înlesnire la fărădelegea păgânilor.
Iar cei ce erau înțelegători și adevărați iubitori ai dreptei credințe, văzând fărădelegile care se făceau, suspinau pentru călcarea Legii Domnului și pentru spurcarea sfintei cetăți și plângeau pentru pierzarea poporului celui de un neam cu dânșii, care mergea în urma lui Iason, povățuitorul cel orb, care, pentru iubirea de stăpânire, a părăsit pe Dumnezeu și Legea Lui cea sfântă și a vândut libertatea bunei credințe părintești, făcând o sminteală și o împiedicare ca aceasta poporului lui Dumnezeu. Acel Iason, arhiereu mincinos, fiind trei ani în stăpânire, a fost izgonit de altul, asemenea lui, iubitor de stăpânire și iubitor de păgânătate elinească, cu numele Menelae; și ceea ce i-a făcut Iason mai înainte fratelui său celui drept, tot aceea a pătimit el însuși, căci acel Menelae, dând mai mult aur împăratului, a luat stăpânirea arhierească și a izgonit pe Iason, iar Sfântului Onie, arhiereului celui mai dinainte, i-a mijlocit moarte prin ucidere de la păgâni.
Dar, nepetrecând mult la arhierie, a pătimit izgonire în același chip, căci Lisimah, fratele lui, umplând mâinile împăratului cu mită, a câștigat arhieria. Dar și el, răpind tâlhărește vasele și furând aurul bisericesc, a fost ucis de popor, iar Menelae, fratele său, vrând să se răzbune pentru moartea fratelui său, a cumpărat de la împărat dreptul de a pedepsi pe ierusalimiteni cu moartea și mulți dintre ei, desăvârșit nevinovați, și-au pierdut viața. Odată cu aceasta, a luat iarăși de la împărat stăpânirea arhierească.
Făcându-se în Ierusalim niște neorânduieli și tulburări ca acestea, din zi în zi se înmulțea păgânătatea elinească, iar fărădelegile făcându-se la arătare, se mânia și se întărâta Dumnezeu. Deci s-a apropiat răzbunarea Lui cea cu dreaptă judecată și s-a făcut un semn minunat, vestind mai înainte mânia lui Dumnezeu care venea asupra cetății, căci s-au văzut în văzduh niște cete de oaste adunându-se la război, cu ostași alergând pe cai, îmbrăcați cu haine de aur, având coifuri pe capetele lor, iar în mâini săbii trase și sulițe. Și unii se tăiau cu săbiile unul pe altul, alții ridicau sulițele și pavezele, iar alții se însăgetau cu săgeți și făceau felurite lupte și războaie, ieșind strălucire din arme și din zale în chipul aurului.
Acea vedere era înfricoșată și înspăimântătoare. Ea s-a arătat până la patruzeci de zile și tot poporul era în mare cutremur și în nepricepere, zicând în sine: „Ce să fie aceasta?”. în acea vreme a venit o veste mincinoasă în Ierusalim despre moartea împăratului, ca și cum ar fi murit în războiul Egiptului; pentru că atunci se dusese să se lupte împotriva Egiptului. Iar ierusalimitenii care erau binecredin-cioși s-au bucurat și dănțuiau cu veselie, socotind că într-adevăr a pierit acel rău și păgân împărat, apoi, înștiințându-se că n-a murit, ci este viu și se întoarce din Egipt în Siria, s-au sfătuit să lepede de pe dânșii jugul lui și să nu-i mai slujească; deci s-au pregătit să se împotrivească lui. Inștiințându-se de toate acestea împăratul, s-a umplut de multă mânie și a plecat cu oastea sa spre Ierusalim. Atunci ierusalimitenii au închis cetatea împotriva lui, însă nu au putut să se împotrivească puterii lui, de vreme ce era neunire între cetățeni; pentru că unii dintr-înșii, care se abătuseră spre păgânătate, erau prieteni ai împăratului, iar mai vârtos Menelae, mincinosul arhiereu.
De aceea, împăratul a luat cetatea cu puterea sa de oaste și a poruncit ostașilor să ucidă fără de cruțare pe toți cei ce se vor întâmpla pe ulițele cetății; apoi, intrând prin case, să înjunghie pe bărbați și pe femei, pe bătrâni, pe tineri și pe prunci. Deci numărul celor uciși în cele trei zile a fost optzeci de mii, iar al celor legați și aruncați în temniță, patruzeci de mii; și nu mai puțini au fost dați în robia ostașilor. Incă a îndrăznit a intra cu mândrie și în templul Domnului, având înainte conducător pe Menelae, care se făcuse vânzătorul patriei și al legii. Deci a luat altarul cel de aur, sfeșnicul de aur, cădelnițele de aur și toate vasele cele de mult preț ce erau date de alți împărați spre înfrumusețarea templului. A luat catapeteasma, coroanele și toata podoaba cea de aur și vistieriile cele tăinuite pe care le-a găsit - aurul și argintul -, pe toate le-a luat. Și pustiind și spurcând templul lui Dumnezeu și umplând cetatea de sângiuri, de risipire și de multă tânguire, s-a întors în Antiohia, lăsând în Ierusalim și în toată Iudeea chinuitori mai cumpliți decât el, spre muncirea poporului lui Israel.
Iar după câtăva vreme, împăratul Antioh a scris la toată împărăția sa poruncă, ca toate popoarele din toate semințiile să fie una cu dânsul, ținându-se împreună de zeii și de legile elinești. Și toate neamurile s-au plecat la porunca împăratului și mulți din iudei s-au supus aceluia, au jertfit idolilor și au spurcat sâmbetele lor. Nu după multe zile, împăratul a trimis la Ierusalim pe unul din sfetnicii săi, bărbat bătrân și de neam atenian, ca să silească pe toți evreii să se lepede de legile lor părintești, să se închine idolilor și să guste din cele jertfite lor; iar mai ales i-a poruncit să-i silească să mănânce carne de porc, de la care îi oprește legea evreiască. încă i-a poruncit ca templul Domnului să-l facă capiște idolească, schimbându-i numele lui în capiștea lui Zeus al Olimpului, iar pe idolul lui Zeus să-l pună în locul cel sfânt.
Deci trimisul acela, venind cu oaste în Ierusalim, împlinea porunca împăratului, spurcând cu idoli și cu jertfe necurate sfințenia lui Dumnezeu și silind poporul Lui la păgânătatea aceea. Deci mulți evrei împuținați la suflet au alergat cu sârguință la jertfele idolești; însă cei care erau statornici în credință au fugit în munți și în pustii, ascunzându-se în peșteri și în prăpăstiile pământului, temându-se de chinuri și ferindu-se de spurcăciunile idolești. Iar alții, fiind prinși, erau duși cu sila în ziua nașterii împăratului și în celelalte praznice elinești urâte lui Dumnezeu, spre a aduce jertfa; dar erau și mulți din acei care nu voiau să se supună la porunca cea necurată. Și era frică mare peste toate popoarele, și nimeni nu îndrăznea la arătare să se numească iudeu, nici să țină sâmbăta, nici să taie împrejur pe fiii lor, nici să facă ceva după legea lui Moise, pentru că toți vedeau înaintea ochilor lor chinurile și moartea care îi aștepta.
În vremea aceea, două femei evreice au fost pârâte la trimisul împăratului cel chinuitor, cum că pruncii pe care i-au născut, i-au tăiat împrejur, după legea lor. Deci chinuitorul a poruncit să le prindă și, spânzurându-le pruncii de grumajii lor, să le poarte, spre batjocură, prin cetate; apoi au fost aruncate jos de pe zidurile cetății într-o groapă, luându-și astfel sfârșitul cel mucenicesc împreună cu fiii lor.
Alții dintre iudei se adunaseră prin peșterile cele din jurul cetății, ca să-și prăznuiască în taină ziua sâmbetei, despre care înștiin-țându-se tiranul, a poruncit ca pe toți să-i ardă în foc. După aceasta a fost prins unul din cei mai mari cărturari, cu numele Eleazar și cu rânduiala preot, bătrân de ani, cu cinstea feței bine împodobit, înfrumusețat cu căruntețile și cu înțelepciunea cea cu bună credință. El era știut de toți ca unul dintre cei dintâi învățători de lege în Ierusalim, fiind unul din cei șaptezeci și doi de tâlcuitori, care a tălmăcit cărțile evreiești în limba elinească, după porunca lui Ptolomeu Filadelful, împăratul Egiptului. Despre pătimirea acestui cinstit bătrân Eleazar se povestește astfel în Sfânta Scriptură:
Fiind adus el înaintea păgânului, când îi băgau în gură cu sila carne de porc ca să mănânce, voia mai bine să-și aleagă moartea cea slăvită și mucenicească pentru Legea Domnului, decât viața cea necinstită și hulită, întru mânierea lui Dumnezeu. Și mergea de voie la chinuri, scuipând din gură carnea cea spurcată de care se atinsese și se dădea pe dânsul pildă celorlalți evrei temători de Dumnezeu, care aveau să moară pentru Legea Lui, învățându-i cu fapta, că nu se cade a îndrăzni cineva la păcat, ca să-și poată feri viața de aici, nici să mânie cu fărădelegile sale pe Dumnezeu, pentru această vremelnică viață, care este iubită de oameni.
Iar unii din păgâni, arătându-se miloși față de Eleazar pentru cunoștința cea de demult cu dânșii, îi aduceau în taină cărnuri, nu de porc, ci de alte animale neoprite de lege, și-i ziceau la ureche: „Primește acestea în locul celor de porc și mănâncă-le înaintea tuturor, ca și cum ar fi de porc, ca toți, văzându-te că mănânci carne, să creadă că mănânci carne de porc, cum poruncește împăratul, și așa vei scăpa de chinuri și de moarte!”. Dar binecunoscătorul și plăcutul lui Dumnezeu bătrân, îndată a răspuns către dânșii, zicând: „Mai bine îmi este ca îndată să mă arunc în iad, decât să mânii pe Dumnezeul meu prin călcarea Legii Lui celei sfinte; nici nu se cuvine vârstei noastre celei bătrâne să ne fățărnicim spre sminteala tinerilor celor mulți. Căci dacă tinerii mă vor vedea făcând aceasta, la care voi mă sfătuiți să fac, vor zice: «Iată, Eleazar la adânci bătrâneți a lăsat legea părintească și s-a lipit de păgâni!» Și așa aceia, pentru fățărnicia mea, se vor depărta de la Dumnezeul cel adevărat și vor pieri; deoarece, căutând la mine, vor începe a defăima Legea lui Dumnezeu și a se abate la păgânătatea elinească, înșelându-se de iubirea vieții acesteia de puțină vreme; iar eu voi aduce prihană asupra bătrâneților mele, făcându-mă pricinuitor pierzării atâtor suflete. Deci chiar de mă voi izbăvi de muncile acestea de la oameni, însă de muncile Atotputernicului Dumnezeu nu voi putea scăpa, nici viu, nici mort. Deci mai bine să mor acum și să-mi împodobesc bătrânețile mele prin răbdare bărbătească, iar celor tineri să le las după mine pildă bună, când, cu mărime de suflet și tărie, voi pătimi pentru cinstitele și sfintele legi”.
Astfel grăind Sfântul Eleazar, a fost tras spre chinuire; iar aceia care mai înainte se arătau că se milostivesc spre dânsul, s-au schimbat pentru cuvintele lui spre mânie și iuțime. Deci preotul lui Dumnezeu a fost muncit cu multe chinuri și bătut cumplit. Și fiind aproape mort, a suspinat și a zis către Dumnezeu: „Cel ce toate le știi și spre toți privești, Doamne, Tu știi că, putând să mă izbăvesc de moarte, am suferit de bună voie aceste răni aspre și am răbdat cu trupul durerile cele grele, însă cu bucurie și cu dragoste le primesc pe ele, deoarece pătimesc pentru slava sfântului Tău nume”. Aceasta zicând, s-a sfârșit, lăsând pomenirea morții lui ca pildă de urmat, nu numai celor tineri, ci și la tot poporul.
Și se adaugă în cărțile bisericești și aceasta spre pomenirea lui, că după cumplita bătaie, au turnat peste rănile lui oțet iute cu miros greu și l-au aruncat în foc. Iar el, rugându-se lui Dumnezeu ca sângele și moartea lui să fie primite pentru tot neamul evreiesc, și-a dat sufletul său.
După sfârșitul cel mucenicesc al Sfântului Eleazar, au fost prinși șapte frați de neam cinstit, împreună cu maica lor, și ca unii ce erau de bun neam, au fost trimiși la împărat în Antiohia spre cercetare. Și au fost siliți de împăratul să mănânce carne de porc, împotriva legii evreiești. Iar mâncarea cărnii de porc pentru evrei era în acea vreme semn de depărtare de Domnul Savaot, în care credeau ei, și dovadă de păgânătate, la care se abăteau evreii cei mici la suflet. Deci acești șapte frați, fiind ucenicii preotului Eleazar, învățătorul Ierusalimului, acela care a pătimit mai înainte, și bine pomenind învățătura lui, au stat cu mărime de suflet întru buna lor credință și nu s-au supus poruncii împăratului, nevrând să-și calce legea. De aceea i-au bătut mult cu bice și cu vine de bou. Despre muncirea și îndrăzneala lor cea cu bărbăție înaintea chinuitorului, dumnezeiasca Scriptură povestește astfel în cartea a doua a Macabeilor:
Unul din frații Macabei, care era mai întâi, a zis către împărat astfel: „Ce voiești să întrebi și să înveți de la noi? Fiindcă suntem gata să murim, decât să călcăm legile cele părintești”. Iar împăratul, mâniindu-se, a poruncit să ardă niște tigăi și căldări. Acelea fiind înfierbântate degrab, a poruncit ca să-i taie limba celui ce era între dânșii înainte vorbitor la cuvânt, să-i jupoaie pielea de pe trup și să-i taie marginile mădularelor trupești; iar frații ceilalți și maica lor să privească. Și după ce i-au tăiat toate mădularele, a poruncit să-l dea focului și să-l frigă în tigaie, deși abia mai sufla. Iar aburii înălțân-du-se din tigaie, toți ceilalți, împreună cu maica lor, se îndemnau unul pe altul să moară cu bărbăție, zicând astfel: „Domnul Dumnezeu vede și cu adevărat se mângâie întru noi, precum a arătat Moise în fața poporului prin cântarea sa care mărturisește, zicând: Și întru robii Săi se va mângâia”.
Deci cel dintâi murind în acest fel, pe al doilea l-au scos spre batjocură; deci și acestuia jupuindu-i pielea cu perii de pe cap, l-au întrebat: „Vei mânca carne de porc mai înainte de a fi schingiuite toate mădularele trupului tău?”. Iar el, răspunzând în graiul părinților săi, a zis: „Nu”. De aceea și acesta a fost chinuit, ca și cel dintâi. Iar când era în suflarea cea de pe urmă, a zis: „Tu, preaticălosule, ne pierzi pe noi din viața aceasta de acum, iar Impăratul lumii ne va învia întru învierea vieții veșnice, pe noi, cei omorâți pentru legile Sale”. După aceasta a fost batjocorit al treilea; și, cerându-i-se limba, el a scos-o afară îndată și, întinzându-și mâinile cu îndrăzneală și cu bărbăție, a zis: „Acestea le-am câștigat de la Cer și pentru legile Lui le defăimez pe ele; și nădăjduiesc să le iau iarăși de la Dânsul”. Insuși împăratul și cei ce erau cu dânsul se minunau de mărimea de suflet a tânărului, că întru nimic nu socotea chinurile.
Acesta sfârșindu-se, păgânii au luat pe al patrulea și l-au muncit asemenea. Iar când era aproape de moarte, a zis astfel: „Mai bine fiind uciși de oameni, să așteptăm nădejdea cea de la Dumnezeu, ca să fim iar înviați de Dânsul. Iar ție nu-ți va fie înviere spre viață!”. După aceasta au adus pe al cincilea și l-au muncit și pe el. Acela, căutând spre împărat, a zis: „Având stăpânire peste oameni, fiind muritor, faci ceea ce voiești, însă să nu socotești că neamul nostru este părăsit de Dumnezeu. Tu să mai aștepți și vei vedea stăpânirea Lui cea mare, cum te va munci pe tine și seminția ta”. După aceasta au adus pe al șaselea și acela, fiind aproape să moară, a zis: „Nu te înșela în zadar, pentru că noi pătimim acestea pentru că am greșit Dumnezeului nostru; iar tu să nu socotești că ești nevinovat, începând a te lupta cu Dumnezeu”.
Iar maica cea fără de măsură minunată și vrednică de buna pomenire, văzând pe cei șapte fii pierind într-o singură zi, răbda cu bărbăție, pentru nădejdea în Domnul și îndemna pe fiecare din ei în graiul părinților săi, fiind plină de vitejească înțelepciune. Deci, întărind gândul femeiesc cu sufletul bărbătesc, zicea către dânșii: „Nu știu cum v-ați arătat în pântecele meu, pentru că nu v-am dat eu duh și viață, nici n-am alcătuit mădularele fiecăruia. Ci Făcătorul lumii, care a zidit neamul omenesc și a dat viață tuturor, vă va da iarăși duh și viață cu mila sa, căci acum vă defăimați pe voi singuri pentru legile Lui”.
Iar lui Antioh părându-i că este defăimat și trecând cu vederea glasul de ocară, cel mai tânăr fiind încă viu, îl sfătuia nu numai cu cuvintele, dar îl întărea și cu jurământ, că-l va face prietenul lui și-i va încredința averi, făcându-l bogat și fericit, dacă se va depărta de la legile părintești. Iar tânărul neluând aminte nicidecum la acestea, împăratul a chemat-o pe maica sa și a îndemnat-o să-i fie tânărului sfătuitoare spre scăpare. Și stăruind el mult, ea a făgăduit că va sfătui pe fiul său; și plecându-se către dânsul, a râs de cumplitul chinuitor și a zis în graiul părinților săi: „Fiule, miluiește-mă pe mine, care nouă luni te-am purtat în pântece, te-am hrănit cu lapte trei ani, te-am crescut, te-am adus la această vârstă și ți-am suferit durerile creșterii. Rogu-te, fiule, să cauți spre cer și spre pământ și, văzând toate cele dintr-însele, să cunoști că Dumnezeu le-a făcut pe acestea din cele ce nu erau, și neamul omenesc așa s-a făcut. Să nu te temi de acest sfâșietor de carne, ci, fiind vrednic fraților tăi, să primești moartea, ca să te primesc în ziua milostivirii împreună cu frații tăi!”.
Ea grăind acestea, tânărul a zis: „Pe cine așteptați? Nu voi asculta porunca împăratului, ci voi asculta porunca Legii date părinților noștri prin Moise; iar tu, fiind aflător de toate răutățile asupra iudeilor, nu vei scăpa de urgia lui Dumnezeu, pentru că noi le pătimim acestea pentru păcatele noastre! Iar dacă Domnul nostru Cel viu S-a mâniat puțin spre înfricoșare și învățătură, apoi iarăși Se va împăca cu robii Săi. Iar tu, nelegiuitule și spurcatule mai mult decât toți oamenii, nu te înălța în zadar, îngâmfându-te prin nădejdea cea deșartă și înălțându-ți mâna asupra robilor Lui cerești, pentru că n-ai scăpat încă de judecata Atotțiitorului și Atotvăzătorului Dumnezeu; căci frații noștri, răbdând puține dureri după Legea lui Dumnezeu, au câștigat viața cea veșnică; iar tu, cu judecata lui Dumnezeu, vei lua pedeapsa cea dreaptă, după mândria ta. Iar eu îmi dau sufletul și trupul pentru legile părintești, precum și-au dat și frații mei, chemând pe Dumnezeu, ca degrab să fie milostiv asupra lui Israel; iar tu, cu muncirea și cu bătaia, vei mărturisi că numai Unul este Dumnezeu. La mine și la frații mei va înceta mânia Atotțiitorului, cea adusă cu dreptate asupra a tot neamul nostru”.
Atunci împăratul, aprinzându-se de mânie asupra lui mai cumplit decât asupra celorlalți, suferea ocărârea cu amar. Deci și acesta a fost ucis și s-a mutat curat din viață, nădăjduind spre Domnul.
Văzând aceasta fericita maică, al cărei nume era Solomonia, s-a umplut de veselie negrăită, că și-a trimis fără prihană înaintea lui Dumnezeu pe cei șapte fii ai săi. Și stând deasupra trupurilor lor, și-a întins mâinile în sus și, rugându-se cu lacrimi fierbinți, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Astfel s-a sfârșit maica cu fiii săi, punându-și sufletele pentru legea Atotțiitorului Dumnezeu.
Apoi Dumnezeu s-a milostivit spre neamul evreiesc pentru vărsarea sângelui robilor săi; căci a ridicat între evrei pe un bărbat viteaz, din neamul preoțesc, cu numele Iuda Macabeul. Acela, cu puterea cea de oaste s-a împotrivit bărbătește păgânului împărat Antioh și, biruindu-l, a izgonit pe voievozii lui și a ucis pe mulți din cei ce se abătuseră la păgânătatea elinească. El a curățit templul Ierusalimului de spurcăciunile idolești, precum povestesc pe larg cărțile Macabeilor. Iar Antioh, fiind pedepsit cu dreapta judecată a lui Dumnezeu, încă din această viață de acum a început a pătimi muncile cele cumplite, fiind lovit înăuntru de o rană netămăduită. Și fierbeau viermii înăuntrul lui și ieșea din trupul său o duhoare nesuferită. Atunci ticălosul acela, chiar și nevrând, după proorocia mucenicului celui mai tânăr, a mărturisit pe Dumnezeul lui Israel, pe care mai înainte Il hulea, și a început a căuta pe Cel pe Care-l prigonea; dar n-a câștigat milă de la Dumnezeu, căci el n-a făcut milă oamenilor. Și n-a aflat loc de pocăință și cel rău a pierit rău, cu sunet. Iar Atotputernicul Dumnezeu era proslăvit atunci și acum se proslăvește de toate neamurile și de-a pururea va fi proslăvit întru toți vecii. Amin.
Notă. Numele acestor sfinți mucenici, frați după trup, nu s-au pus înăuntrul istoriei acesteia pentru pătimirea lor; pe de o parte pentru că în dumnezeiasca Scriptură a cărții Macabeilor nu sunt puse, iar pe de altă parte, pentru că la alți povestitori se află numele acestora nepotrivite. în Prolog și în Sinaxarul lunilor se numesc așa: Avim, Antonin, Gurie, Eleazar, Evseon, Alim și Marcel. Iar vrednicul de credință povestitor evreiesc al faptelor celor mai vechi, precum și scriitorul pe larg al pătimirii acestor sfinți mucenici, Iosif iudeul, care a viețuit în zilele lui Vespasian, împăratul Romei, scrie astfel numele lor: cel dintâi, Macabeu; al doilea, Aver; al treilea, Mahir; al patrulea, Iuda; al cincilea, Ahas; al șaselea, Aret, și al șaptelea, Iacov. Și mai vrednică de credință este povestirea acestuia, decât cea scrisă în Prolog și în Sinaxare, de vreme ce în acelea se află oarecare nume care nu sunt evreiești, ci elinești, precum Antonin și Marcel, cu care nu se cădea atunci evreilor ierusalimiteni să se numească. Iar de vreme ce s-a aflat această nepotrivire a numelor, de aceea n-am vorbit despre ele, căci singur Dumnezeu le știe mai bine, ca Cel ce le-a scris la ceruri în cartea vieții; iar nouă ne ajunge să ne folosim din bărbăteasca lor pătimire pentru Legea lui Dumnezeu.
Începutul Postului Adormirii Maicii Domnului
Creştinii ortodocşi au început, astăzi, Postul Adormirii Maicii Domnului sau al Sântămăriei, așa cum mai este cunoscut în popor. Acesta durează două săptămâni şi se încheie în data de 14 august, înainte de marele praznic al Adormirii Maicii Domnului.
Postul Adormirii Maicii Domnului este un post mai aspru, care se ţine după rânduielile Postului Mare. Tipicul cel mare (cap. 35, p. 44) și învățătura pentru posturi din Ceaslovul mare (p. 707) prescriu ajunare lunea, miercurea și vinerea, până la Ceasul al IX-lea, când se consumă mâncare uscată. Marțea și joia se consumă legume fierte, fără untdelemn, iar sâmbăta și duminica se dezleagă la untdelemn și vin.
Originea Postului Adormirii Maicii Domnului se află prin secolul al V-lea, când cultul Maicii Domnului a început să cunoască o dezvoltare mai mare și când sărbătoarea Adormirii ei a început a căpăta o mai mare importanță.
La început, nici timpul din an, nici durata și nici felul postirii nu erau la fel peste tot. În zona Antiohiei, creștinii posteau o singură zi (6 august), alții mai multe zile (4 la Constantinopol, 8 la Ierusalim); în răsărit posteau în luna august și de aceea postul era numit și Postul lui august, alții în septembrie (apusenii, cum fac până azi), iar alții nu posteau deloc, socotind că sărbătoarea Adormirii este zi de mare bucurie, deoarece Maica Domnului a trecut de la amărăciunea pământească la bucuria cerească, unde stă în nemijlocită apropiere de Fiul ei iubit.
Data și durata postului au fost uniformizate în toată Ortodoxia abia în secolul XII, la Sinodul Local din Constantinopol, ținut la 1166, sub patriarhul ecumenic Luca Crysoverghi, care a hotărât ca postul să înceapă la 1 august și să dureze 14 sau 15 zile, până la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului (15 august).
Pe parcursul acestor două săptămâni suntem chemați să intensificăm rugăciunile noastre către Maica Domnului și să ne împărtășim cu Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos. În acest sens, Biserica ne recomandă să citim Paraclisul Maicii Domnului, în cadrul căruia o numim „folositoare și acoperământ”, „comoară de tămăduiri”, „rugătoare caldă și zid nebiruit” sau „păzitoare a creștinilor”. Ne punem nădejdea, așadar, în ocrotirea și ajutorul ei și nădăjdium că rugăciunea ei folositoare către Mântuitorul să ne ajute în necazurile și neputințele vieții noastre.
Referindu-se la această rânduială specifică Postului Adormirii Maicii Domnului, Părintele Patriarh Daniel sublinia, într-un cuvânt de învăţătură, că slujba Paraclisului „ne îndeamnă ca în timpul Postului Adormirii Maicii Domnului să unim rugăciunea cu starea de pocăinţă, cu cerere de ajutor de la Maica Domnului ca noi să devenim ascultători faţă de Dumnezeu, după cum ea este model de ascultare, de smerenie, de sfinţenie şi de dăruire de sine lui Dumnezeu. Poporul nostru simte în citirea Paraclisului o tărie spirituală, ajutor, bucurie şi pace. Deci, Paraclisul este un izvor de putere duhovnicească, un izvor de întărire, încurajare şi biruinţă asupra ispitelor, suferinţelor, bolilor şi necazurilor. De aceea este foarte iubit de popor acest Paraclis şi este de mare folos duhovnicesc”.
În această perioadă sunt oprite nunţile şi serbarea zilelor onomastice, fiindcă acestea se serbează în general cu petreceri şi veselie, care nu cadrează cu atmosfera de smerenie, de sobrietate şi pocăinţă, specifică zilelor de post.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu