6. /6 IULIE 2022 - POEZIE
Alexandru Ioan Lapedatu, poet, prozator şi publicist
Biografie
Alexandru Lapedatu s-a nascut pe data de 2 septembrie 1876 in satul Cernat, înglobat în oraşul Săcele, judetul Braşov si s-a stins din viata la 30 august 1950 in închisoarea Sighet. El a fost istoric, diplomat, profesor şi om politic liberal, preşedinte al Senatului (16 noiembrie 1936-20 martie 1937); preşedinte al Academiei Române (1935-1938).
Este fiul profesorului, scriitorului şi publicistului transilvănean Ion A. Lapedatu. După terminarea studiilor elementare şi secundare la Braşov, obţine bacalaureatul la Iaşi (1896). Urmează Facultatea de Medicină din Bucureşti, pe care o abandonează după trei ani, înscriindu-se la Facultatea de Istorie şi Geografie. Tot la Bucureşti absolvă Seminarul pedagogic universitar.
După terminare
Este fiul profesorului, scriitorului şi publicistului transilvănean Ion A. Lapedatu. După terminarea studiilor elementare şi secundare la Braşov, obţine bacalaureatul la Iaşi (1896). Urmează Facultatea de Medicină din Bucureşti, pe care o abandonează după trei ani, înscriindu-se la Facultatea de Istorie şi Geografie. Tot la Bucureşti absolvă Seminarul pedagogic universitar.
După terminare
a studiilor devine, pentru scurt timp, profesor suplinitor la Colegiul Sf. Sava din Bucureşti, apoi este angajat la secţia de manuscrise a Bibliotecii Academiei Române (1903), pentru pregătirea materialului în vederea publicării vechilor documente româneşti. I se oferă postul de secretar al Comisiei Monumentelor Istorice (1904-1919) şi al Comisiunii Istorice a României (1911-1919), unde îl secondează pe Ioan Bogdan în munca tipăririi documentelor, cronicilor şi vechilor texte de limbă română. In această calitate, în timpul refugiului de la Iaşi din anii Primului Război Mondial, participă la transportarea tezaurului României în Rusia.
După război face parte, în calitate de consilier pe probleme de etnografie şi geografie, din delegaţia României prezentă la Conferinţa de Pace de la Paris, participând la semnarea Tratatelor de pace. Intors în tară, se ocupă de organizarea Universităţii din Cluj, unde ocupă postul de profesor de istorie veche a românilor (1919-1938). Senator din partea Universităţii în primul Parlament al României întregite (1919-1920; 1926).
In 1920 fondează, împreună cu Ioan Lupaş, Institutul de Istorie Naţională din Cluj pe care-l va conduce până în 1938. Director general al Arhivelor Statului (1920-1923). Membru corespondent (1910) şi titular (1918) al Academiei Române, este ales vicepreşedinte (1934-1935, 1938-1939), preşedinte (3 iunie 1935-31 mai 1938) şi secretar general (30 mai 1939-12 august 1948) al acestui for cultural.
In discursul de recepţie din 2 iunie 1923 a vorbit despre Istoriografia româna ardeleană în legătură cu desfăşurarea vieţii politice a neamului românesc de peste Carpaţi. La 9 iunie 1948, odată cu reorganizarea Academiei în cadrul regimului comunist, i se retrage calitatea de membru, fiind repus în drepturi ca titular în 1990.
Işi începe activitatea politică în 1922, an în care este ales deputat al PNL. Face parte din guvernele liberale ale perioadei interbelice, mai întâi ca ministru al Cultelor şi Artelor (30 octombrie 1923-27 martie 1926), când poartă tratative cu reprezentantul Vaticanului pentru încheierea unui Concordat menit să reglementeze situaţia Bisericii Romano-Catolice din România (1924). In timpul acestui mandat este invitat să participe la şedinţa Consiliului de Coroană de la Sinaia (31 decembrie 1925), în care acceptă decizia principelui Carol de a renunţa la prerogativele de moştenitor regal.
Ocupă în mai multe rânduri portofoliul Cultelor şi Artelor (4 iunie 1927-3 noiembrie 1928; 9 iunie 1934-29 august 1936); ministru ad-int. la Ministerul Muncii, Cooperaţiei şi Asigurărilor Sociale (4-6 iunie 1927) şi ministru secretar de Stat (14 noiembrie 1933-9 iunie 1934; 29 august 1936-14 noiembrie 1937) între timp revine în Senat, unde este ales preşedinte (1936-1937). In timpul regimului autoritar al lui Carol II, după interzicerea partidelor prin decret-lege (1938), intră în Frontul Renaşterii Naţionale, fiind una dintre personalităţile de prim-plan ale formaţiunii.
Activitatea didactică şi ştiinţifică este completată de activitatea sa culturală şi publicistică. Membru a numeroase societăţi şi comisii culturale: preşedinte al Comisiei Monumentelor Istorice filiala din Ardeal, membru în Comisia pentru întocmirea noilor steme ale tării, Comişia pentru încoronarea suveranilor, Societatea Numismatică Română ş.a. Face parte din toate corporaţiile reprezentative ale vieţii religioase. A colaborat la numeroase reviste ştiinţifice şi literare, precum "Sămănătorul" (Bucureşti), "Foaia ilustrată" (Budapesta), "Revista istorică" (Vălenii de Munte, Bucureşti, Iaşi), "Dacia" (Bucureşti), "Arhiva românească" (Bucureşti); a redactat "Buletinul Comişiei Monumentelor Istorice" (1908-1916) şi "Anuarul Comişiei Monumentelor Istorice" (1914-1915).
După instaurarea regimului comunist, în cadrul repreşiunii împotriva liderilor partidelor politice ale perioadei interbelice, este arestat în noaptea de 5/6 mai 1950 şi întemniţat la Sighet, unde îşi sfârşeşte viaţa.
A lăsat o bogată operă ştiinţifică: Documente istorice din arhivele Braşovului (1903), Câteva cuvinte asupra bisericilor Sf. Nicolae Domnesc şi Trei Ierarhi (1904), Curtea de Argeş et ses monuments (1909), Scurtă privire asupra cestiunii conservării monumentelor istorice (1911), Monumentele noastre istorice în lecturi ilustrative (1914), Un mănunchi de cercetări istorice (1915), Miscellanee, Cuvinte comemorative, panegirice, ocazionale şi politice (1925), monografii consacrate domnilor Radu cel Frumos, Vlad Călugărul, Ştefan cel Mare, Mihnea cel Rău; în 1998 i-a fost publicat volumul de Amintiri.
După război face parte, în calitate de consilier pe probleme de etnografie şi geografie, din delegaţia României prezentă la Conferinţa de Pace de la Paris, participând la semnarea Tratatelor de pace. Intors în tară, se ocupă de organizarea Universităţii din Cluj, unde ocupă postul de profesor de istorie veche a românilor (1919-1938). Senator din partea Universităţii în primul Parlament al României întregite (1919-1920; 1926).
In 1920 fondează, împreună cu Ioan Lupaş, Institutul de Istorie Naţională din Cluj pe care-l va conduce până în 1938. Director general al Arhivelor Statului (1920-1923). Membru corespondent (1910) şi titular (1918) al Academiei Române, este ales vicepreşedinte (1934-1935, 1938-1939), preşedinte (3 iunie 1935-31 mai 1938) şi secretar general (30 mai 1939-12 august 1948) al acestui for cultural.
In discursul de recepţie din 2 iunie 1923 a vorbit despre Istoriografia româna ardeleană în legătură cu desfăşurarea vieţii politice a neamului românesc de peste Carpaţi. La 9 iunie 1948, odată cu reorganizarea Academiei în cadrul regimului comunist, i se retrage calitatea de membru, fiind repus în drepturi ca titular în 1990.
Işi începe activitatea politică în 1922, an în care este ales deputat al PNL. Face parte din guvernele liberale ale perioadei interbelice, mai întâi ca ministru al Cultelor şi Artelor (30 octombrie 1923-27 martie 1926), când poartă tratative cu reprezentantul Vaticanului pentru încheierea unui Concordat menit să reglementeze situaţia Bisericii Romano-Catolice din România (1924). In timpul acestui mandat este invitat să participe la şedinţa Consiliului de Coroană de la Sinaia (31 decembrie 1925), în care acceptă decizia principelui Carol de a renunţa la prerogativele de moştenitor regal.
Ocupă în mai multe rânduri portofoliul Cultelor şi Artelor (4 iunie 1927-3 noiembrie 1928; 9 iunie 1934-29 august 1936); ministru ad-int. la Ministerul Muncii, Cooperaţiei şi Asigurărilor Sociale (4-6 iunie 1927) şi ministru secretar de Stat (14 noiembrie 1933-9 iunie 1934; 29 august 1936-14 noiembrie 1937) între timp revine în Senat, unde este ales preşedinte (1936-1937). In timpul regimului autoritar al lui Carol II, după interzicerea partidelor prin decret-lege (1938), intră în Frontul Renaşterii Naţionale, fiind una dintre personalităţile de prim-plan ale formaţiunii.
Activitatea didactică şi ştiinţifică este completată de activitatea sa culturală şi publicistică. Membru a numeroase societăţi şi comisii culturale: preşedinte al Comisiei Monumentelor Istorice filiala din Ardeal, membru în Comisia pentru întocmirea noilor steme ale tării, Comişia pentru încoronarea suveranilor, Societatea Numismatică Română ş.a. Face parte din toate corporaţiile reprezentative ale vieţii religioase. A colaborat la numeroase reviste ştiinţifice şi literare, precum "Sămănătorul" (Bucureşti), "Foaia ilustrată" (Budapesta), "Revista istorică" (Vălenii de Munte, Bucureşti, Iaşi), "Dacia" (Bucureşti), "Arhiva românească" (Bucureşti); a redactat "Buletinul Comişiei Monumentelor Istorice" (1908-1916) şi "Anuarul Comişiei Monumentelor Istorice" (1914-1915).
După instaurarea regimului comunist, în cadrul repreşiunii împotriva liderilor partidelor politice ale perioadei interbelice, este arestat în noaptea de 5/6 mai 1950 şi întemniţat la Sighet, unde îşi sfârşeşte viaţa.
A lăsat o bogată operă ştiinţifică: Documente istorice din arhivele Braşovului (1903), Câteva cuvinte asupra bisericilor Sf. Nicolae Domnesc şi Trei Ierarhi (1904), Curtea de Argeş et ses monuments (1909), Scurtă privire asupra cestiunii conservării monumentelor istorice (1911), Monumentele noastre istorice în lecturi ilustrative (1914), Un mănunchi de cercetări istorice (1915), Miscellanee, Cuvinte comemorative, panegirice, ocazionale şi politice (1925), monografii consacrate domnilor Radu cel Frumos, Vlad Călugărul, Ştefan cel Mare, Mihnea cel Rău; în 1998 i-a fost publicat volumul de Amintiri.
George Lesnea
Biografie George Lesnea
George Lesnea (pseudonim al lui George Glod; 25 martie 1902, Iaşi - 6 iulie 1979, Iaşi) este un poet şi traducător. Este fiul Ilenei şi al lui Doroftei Glod, căruţaş. Face şcoala primară la Iaşi, după care intră ucenic la tipografia revistei „Viaţa românească". Ulterior lucrează ca tipograf, funcţionar la tipografii şi edituri, bibliotecar la Baroul Iaşi şi redactor la „Iaşul literar".
Debutează cu poezia Din adâncuri în revista ieşeană „Gândul nostru" (1922) şi editorial, cu volumul de versuri Veac tânăr (1931). Colaborează la „Viaţa românească", „Adevărul literar şi artistic", „Pagini moldovene", „Cuvântul liber", „Gândirea", „Bilete de papagal", „Însemnări ieşene", „Contemporanul", „Iaşul literar", „Gazeta literară", „Cronica", „Convorbiri literare", „România literară" etc. Activitatea literară îi este răsplătită prin importante premii: Premiul „Demostene Constantinidi" al Academiei Române (1935), Premiul Societăţii Scriitorilor Români pentru poezie (1939), Premiul de Stat pentru literatură (1954), Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi (1977) şi Premiul Special al Uniunii Scriitorilor (1978).
Volumele publicate după 1960 - Treptele anilor (1962), Versuri (1964), Ulcioare de piatră (1969) etc. - consună cu tonul „stenic", „optimist" al epocii. Chiar dacă acum scrie o poezie ocazională, festivistă, declarativă, Lesnea nu abandonează câteva dimensiuni la care se raportează: natura, istoria, vitalismul românesc. Traducător remarcat încă din deceniul al patrulea, Lesnea transpune în româneşte din poezia lui Puşkin, Lermontov, Esenin, Mihalkov, dovedind reale afinităţi cu autorii la care se opreşte. Specialiştii au apreciat inventivitatea lexicală şi imagistică a versiunilor sale, în special a celor din Esenin, nu o dată concurând expresivitatea originalului.
Opera literară
• Veac tânăr, Iaşi, 1931;
• Cântec deplin, Bucureşti, 1934;
• Argint, Bucureşti, 1938; Poezii, Iaşi, 1938;
• Cântec, Bucureşti, 1940;
• Ceaslov, Bucureşti, 1940;
• Izvod, Bucureşti, 1943;
• Pomul vieţii, Iaşi, 1943;
• Treptele anilor, Bucureşti, 1962;
• Versuri, prefaţă de Demostene Botez, postfaţă de Nicolae Manolescu, Bucureşti, 1964;
• Ulcioare de piatră, Iaşi, 1969;
• Chipul din fântână, Iaşi, 1972;
• Poeme patriei, Bucureşti, 1975;
• Poeme, cu un portret de Ionel Teodoreanu, ediţie îngrijită şi prefaţă de Zaharia Sângeorzan, Iaşi, 1977;
• Cântece de noapte, Iaşi, 1979;
• Pe-un prag de fum, ediţie îngrijită de Dumitru Ignea, postfaţă de Val Condurache, Iaşi, 1983.
Traduceri
• Serghei Esenin, Poeme, prefaţă de Ionel Teodoreanu, Iaşi, 1937, Poezii, postfaţă Tamara Gane, Bucureşti, 1957, Versuri - Stihi, ediţie bilingvă, Bucureşti, 1964, Scrisoare mamei, Iaşi, 1970, Poezii şi poeme, prefaţă de Lucian Raicu, Bucureşti, 1976;
• M.I. Lermontov, Demonul, Iaşi, 1939, Poeme, Bucureşti, 1954, Versuri - Stihi, ediţie bilingvă, Bucureşti, 1964;
• Iosif Utkin, Tălmăciri, Bucureşti, 1945;
• A.S. Puşkin, Poeme, Bucureşti, 1947, Călăreţul de aramă, Bucureşti, 1949, Fântâna din Bakcisarai, Bucureşti, 1949, Poltava, Bucureşti, 1949, Povestea craiului Saltan..., Bucureşti, 1949, Ţiganii, Bucureşti, 1949, Poezii, Bucureşti, 1953, Opere alese, I, prefaţă de Tamara Gane, Bucureşti, 1954, Evgheni Oneghin, Bucureşti, 1955, Lirice, Bucureşti, 1957, Poeme, Bucureşti, 1957, Versuri, prefaţă de Tatiana Nicolescu, Bucureşti, 1958, Versuri şi proză, ediţie îngrijită şi prefaţă de Tatiana Nicolescu, Bucureşti, 1965, Versuri, Bucureşti, 1974;
• Serghei Mihalkov, Aveam treizeci de ani, Bucureşti, 1949;
• E. Privalova, Corăbioara, Bucureşti, 1949.
Distincţii
• Decorat cu Ordinul Meritul Cultural clasa I, 1972.
George Lesnea (pseudonim al lui George Glod; 25 martie 1902, Iaşi - 6 iulie 1979, Iaşi) este un poet şi traducător. Este fiul Ilenei şi al lui Doroftei Glod, căruţaş. Face şcoala primară la Iaşi, după care intră ucenic la tipografia revistei „Viaţa românească". Ulterior lucrează ca tipograf, funcţionar la tipografii şi edituri, bibliotecar la Baroul Iaşi şi redactor la „Iaşul literar".
Debutează cu poezia Din adâncuri în revista ieşeană „Gândul nostru" (1922) şi editorial, cu volumul de versuri Veac tânăr (1931). Colaborează la „Viaţa românească", „Adevărul literar şi artistic", „Pagini moldovene", „Cuvântul liber", „Gândirea", „Bilete de papagal", „Însemnări ieşene", „Contemporanul", „Iaşul literar", „Gazeta literară", „Cronica", „Convorbiri literare", „România literară" etc. Activitatea literară îi este răsplătită prin importante premii: Premiul „Demostene Constantinidi" al Academiei Române (1935), Premiul Societăţii Scriitorilor Români pentru poezie (1939), Premiul de Stat pentru literatură (1954), Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi (1977) şi Premiul Special al Uniunii Scriitorilor (1978).
Volumele publicate după 1960 - Treptele anilor (1962), Versuri (1964), Ulcioare de piatră (1969) etc. - consună cu tonul „stenic", „optimist" al epocii. Chiar dacă acum scrie o poezie ocazională, festivistă, declarativă, Lesnea nu abandonează câteva dimensiuni la care se raportează: natura, istoria, vitalismul românesc. Traducător remarcat încă din deceniul al patrulea, Lesnea transpune în româneşte din poezia lui Puşkin, Lermontov, Esenin, Mihalkov, dovedind reale afinităţi cu autorii la care se opreşte. Specialiştii au apreciat inventivitatea lexicală şi imagistică a versiunilor sale, în special a celor din Esenin, nu o dată concurând expresivitatea originalului.
Opera literară
• Veac tânăr, Iaşi, 1931;
• Cântec deplin, Bucureşti, 1934;
• Argint, Bucureşti, 1938; Poezii, Iaşi, 1938;
• Cântec, Bucureşti, 1940;
• Ceaslov, Bucureşti, 1940;
• Izvod, Bucureşti, 1943;
• Pomul vieţii, Iaşi, 1943;
• Treptele anilor, Bucureşti, 1962;
• Versuri, prefaţă de Demostene Botez, postfaţă de Nicolae Manolescu, Bucureşti, 1964;
• Ulcioare de piatră, Iaşi, 1969;
• Chipul din fântână, Iaşi, 1972;
• Poeme patriei, Bucureşti, 1975;
• Poeme, cu un portret de Ionel Teodoreanu, ediţie îngrijită şi prefaţă de Zaharia Sângeorzan, Iaşi, 1977;
• Cântece de noapte, Iaşi, 1979;
• Pe-un prag de fum, ediţie îngrijită de Dumitru Ignea, postfaţă de Val Condurache, Iaşi, 1983.
Traduceri
• Serghei Esenin, Poeme, prefaţă de Ionel Teodoreanu, Iaşi, 1937, Poezii, postfaţă Tamara Gane, Bucureşti, 1957, Versuri - Stihi, ediţie bilingvă, Bucureşti, 1964, Scrisoare mamei, Iaşi, 1970, Poezii şi poeme, prefaţă de Lucian Raicu, Bucureşti, 1976;
• M.I. Lermontov, Demonul, Iaşi, 1939, Poeme, Bucureşti, 1954, Versuri - Stihi, ediţie bilingvă, Bucureşti, 1964;
• Iosif Utkin, Tălmăciri, Bucureşti, 1945;
• A.S. Puşkin, Poeme, Bucureşti, 1947, Călăreţul de aramă, Bucureşti, 1949, Fântâna din Bakcisarai, Bucureşti, 1949, Poltava, Bucureşti, 1949, Povestea craiului Saltan..., Bucureşti, 1949, Ţiganii, Bucureşti, 1949, Poezii, Bucureşti, 1953, Opere alese, I, prefaţă de Tamara Gane, Bucureşti, 1954, Evgheni Oneghin, Bucureşti, 1955, Lirice, Bucureşti, 1957, Poeme, Bucureşti, 1957, Versuri, prefaţă de Tatiana Nicolescu, Bucureşti, 1958, Versuri şi proză, ediţie îngrijită şi prefaţă de Tatiana Nicolescu, Bucureşti, 1965, Versuri, Bucureşti, 1974;
• Serghei Mihalkov, Aveam treizeci de ani, Bucureşti, 1949;
• E. Privalova, Corăbioara, Bucureşti, 1949.
Distincţii
• Decorat cu Ordinul Meritul Cultural clasa I, 1972.
Destin
Cu cioplituri dibace mă plăsmuiră meşteri,
Prin adâncimi de codri şi prin spărturi de peşteri,
De mi-am purtat făptura şi anii mei nomazi
Din văgăuna vremii, răzbindu-i până azi.
În sufletul meu crâncen port secolii grămadă,
Şi cerul sterp, şi lutul fecund într-o plămadă,
Furtuni din munţii negri, cu brazi voinici pe stânci,
Şi fluierat de mierle, şi clopote de sară,
Şi mers de vite pe hudiţi vechi de ţară,
Şi doruri îngropate în cântece adânci.
Port doine şi litanii, ucisele iubiri
În chilioare scunde şi-n file de psaltiri,
Cu tinereţi pierdute subt camilăfci şi rase
Şi-n rugăciuni smerite pe la iconostase.
Port apa morţii, care spre zbaterea-i ne cheamă
Şi paşii spre lumină în beznă ni-i distramă,
Când ziua clipoceşte prin bălţile cu stuh
Şi pumn de vrăbii zvârle tăcerea prin văzduh,
Când drumurile-aleargă spre tupilişul zării,
Prin pulbere târâte de şerpii depărtării.
Mă port pe mine însumi şi clipa mea o schimb
Când pe cununi spinoase şi când pe câte-un nimb.
Mi-i dragă năzuinţa ce-o răşluim din noi,
S-o caut printre stele, s-o aflu prin noroi.
Nădejdile-mpletite pe ţărmuri viitoare
Ca şerpii vrăjiţi de cântec îmi joacă la picioare.
Şi zborul, şi târâtul deopotrivă-mi plac.
Gust carnea răscolită de înger şi de drac.
De propriile-mi patimi robit sunt şi cuprins,
Aşa ca un păianjen ce-n plasa-i s-ar fi prins.
Nesocotind nisipul ce lunecă-n clepsidră,
În soarta mea de vrajbă mă dibui şi mă simt,
Ca-n lumea ei de apă şi cer imens o vidră.
Iar visul meu nu poate fi niciodată strâmt.
Din grunzurii tăcerii şi bulgări de-ntuneric
Mi-am făurit avântul puternic şi senin.
De lespezile vremii cu zbucium greu mi-l feric
Şi-n mâni, ca o făclie, cerc sufletul să-mi ţin.
Sunt imn de zămislire şi bocet de-ngropare.
Sunt seva veşniciei, urcându-se prin pom,
Spre frunzele-n deşartă şi dulce frământare,
Şi vreau prin suferinţă să mă vădesc că-s om.
(din volumul “Veac Tânăr”, 1931)
Tinereţe
Mi-a mai rămas puţină tinereţe,
Mă desfrunzesc de ani ca o livadă,
Mi-i palma mâinii scrisă cu tristeţe,
Şi ochii – tupilaţi lângă baladă.
În mine plopii-şi suie fremătarea,
Ca în adâncul inimii să mâie,
Obrajii mi-i sărută înserarea,
Împrospătând cu stele şi cu grâie.
Cu doina apei curg spre totdeauna,
Cu ciocârlia inima mea zboară.
Privesc cum noaptea ia pe umăr luna
Ca pe un pui ucis, de căprioară.
Ades simt ghioceii duioşiei
Că-mi înfloresc din piept şi din privire,
Când bălţile-s ferestrele câmpiei,
Prin care văd departe,-n amintire.
Trecutul meu e-n ceaţa din dumbravă,
În frunze viitorul meu suspină.
Un nour poartă lebăda-i bolnavă,
Scăpând din plisc grăunţe de lumină.
Pare-un surâs al soarelui pământul.
Aleargă cerul după rândunele.
Stau frunte-n frunte ca apusul. Vântul
Se plimbă printre gândurile mele.
Ca o icoană-ncepe să s-afume
Făptura mea de stinse curcubeie.
Zădarnic însă locul meu în lume
Vrea salcia pletoasă să mi-l ieie.
Pe lângă cei de dincolo
Printre mii de morţi trec singur pe subt ramurile joase,
Liniştit privesc morminte şi m-aplec spre fund de gropi.
Vântu-mi prinde faţa-n palme de miresme răcoroase,
Pe când cerul stă-n picioare pe grumajii unor plopi.
Praful de pe-ncălţăminte au fost oameni, ca şi mine,
Acest pai e poate urma unui gând al nimănui.
Craniul de colo cunoaşte veşnicia foarte bine,
Cu tăcerea gurii ştirbe povesteşte tot ce nu-i.
Astăzi nu mă mai răzbeşte, ca odinioară, plânsul,
Nu mai sunt aşa de jalnic, nu mi-i pasul aşa greu.
Din ţărâna aburită, îl ridic, mă uit la dânsul,
Şi pe urmă-l ţin de mână, cum aş ţine craniul meu.
Dar mult timp după aceea îl simt rece-n mâna-nchisă,
Mă feresc să-mi pipăi fruntea, gându-i fără de cuvânt,
Că de degetele beznei viaţa-n pulbere e scrisă
Şi-i mai tare decât umbra mea de pe pământ.
De pe cruci şi de pe lespezi prinde să se-ntindă sara,
Câte-o salcie se-nchină asfinţitului, pe brânci.
Corbii înhămaţi la noapte, prohodind cu nouri ţara,
Trec, izbindu-mă în tâmple cu croncănituri adânci.
Simt cum inima mea umblă pe necunoscute drumuri,
Nu ştiu pentru ce mă bucur că şi eu sunt pieritor…
Învelite în mătasa dureroaselor parfumuri,
Fetele din micşunele dorm pe amintirea lor.
Greierii încep deodată să le numere pe toate;
Ştiu, visata mea iubire, că demult eşti micşunea!
Ies, ca nişte morţi, groparii de prin gropile săpate,
Îngerul de piatră pleacă, să trezească-ntâia stea.
M-a poftit să stau pe bancă, de pe lemnul vechi, un nume.
Cu singurătate blândă se adapă ochii mei
Şi duios mă împresoară, povestind de-o altă lume,
Sufletele din ţărână care-au înflorit în tei.
George Alboiu
Biografie George Alboiu
George Alboiu este un poet român, născut la Roşeţi, Ialomiţa, în 6 iulie 1944.
Ca absolvent al Liceului Nicolae Bălcescu din Călăraşi, George Alboiu urmează cursurile Facultăţii de Limba şi Literatura Română – Universitatea din Bucureşti (1963 – 1967). În anul 1964, a debutat cu poeme în revista bucureşteană, Luceafărul. A publicat următoarele volume de versuri:
Câmpia eternă (Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968).
Cel pierdut (Bucureşti, Editura pentru literatură, 1969).
Edenul de piatră (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1970).
Drumul sufletelor (Bucureşti, Editura Albatros, 1970).
Joc în patru, poezii pentru copii (Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1970).
Gloria lacrimei (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1971).
Cumplita apoteoză (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1973).
Stâlpi (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1974).
Poeme (Bucureşti, Editura Eminescu, 1975).
Poemele câmpiei (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1978).
Aventura continuă (Bucureşti, Editura Eminescu, 1980).
Metoda şoimului (Bucureşti, EdiŹtura Eminescu, 1981).
Turnir (1987).
Roata lumii (Bucureşti, 1994).
Câmpia eternă, antologie, cu o prefaţă semnată de V. F. Mihăescu, Bucureşti, 2001.
George Alboiu este un poet român, născut la Roşeţi, Ialomiţa, în 6 iulie 1944.
Ca absolvent al Liceului Nicolae Bălcescu din Călăraşi, George Alboiu urmează cursurile Facultăţii de Limba şi Literatura Română – Universitatea din Bucureşti (1963 – 1967). În anul 1964, a debutat cu poeme în revista bucureşteană, Luceafărul. A publicat următoarele volume de versuri:
Câmpia eternă (Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968).
Cel pierdut (Bucureşti, Editura pentru literatură, 1969).
Edenul de piatră (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1970).
Drumul sufletelor (Bucureşti, Editura Albatros, 1970).
Joc în patru, poezii pentru copii (Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1970).
Gloria lacrimei (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1971).
Cumplita apoteoză (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1973).
Stâlpi (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1974).
Poeme (Bucureşti, Editura Eminescu, 1975).
Poemele câmpiei (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1978).
Aventura continuă (Bucureşti, Editura Eminescu, 1980).
Metoda şoimului (Bucureşti, EdiŹtura Eminescu, 1981).
Turnir (1987).
Roata lumii (Bucureşti, 1994).
Câmpia eternă, antologie, cu o prefaţă semnată de V. F. Mihăescu, Bucureşti, 2001.
Migrație
Inundau copiii ulitele satului,
în câte o casa intrau si mamele
îi mângâiau pe crestet ca si cum
dintotdeauna ar fi fost ai lor.
Se mirau femeile, se mirau barbatii:
azi vin copii mai mult ca oricând,
e prea vârtos pamântul, la fiecare pas
din carnea lui tâsneste un copil.
Si-ntr-adevar, în serile cu umblet
un suflet se rupea spre sat.
Curgea în zdrente linistea câmpiei
iar satul se apleca spre ei
si-i ridica în brate pe rând.
Însa noaptea, din paturile lor, copiii
se dadeau jos si alergau pe câmp tacuti,
se prindeau la loc în vrejuri, în tufe, în pomi
si dupa ce visau destul
se întorceau nedumeriti si somnorosi.
în câte o casa intrau si mamele
îi mângâiau pe crestet ca si cum
dintotdeauna ar fi fost ai lor.
Se mirau femeile, se mirau barbatii:
azi vin copii mai mult ca oricând,
e prea vârtos pamântul, la fiecare pas
din carnea lui tâsneste un copil.
Si-ntr-adevar, în serile cu umblet
un suflet se rupea spre sat.
Curgea în zdrente linistea câmpiei
iar satul se apleca spre ei
si-i ridica în brate pe rând.
Însa noaptea, din paturile lor, copiii
se dadeau jos si alergau pe câmp tacuti,
se prindeau la loc în vrejuri, în tufe, în pomi
si dupa ce visau destul
se întorceau nedumeriti si somnorosi.
Ruga târzie
Naste- ma, mama,
cu teama
in vazu- nceputului
la marginea campului.
Sa- mi fii oita barsana
sa- ti fiu miel din neprihana
sa- mi usuc botul la vant
si piciorul la pamant.
Dar cuvantul sa ramana
tot in burta ta batrana.
Eu sa dau cu botu- n tine
si prin coaste si prin vine
sa- mi aud cuvantul
cum nu- l bate vantul
nu- l atinge gandul
nu- l vede pamantul.
cu teama
in vazu- nceputului
la marginea campului.
Sa- mi fii oita barsana
sa- ti fiu miel din neprihana
sa- mi usuc botul la vant
si piciorul la pamant.
Dar cuvantul sa ramana
tot in burta ta batrana.
Eu sa dau cu botu- n tine
si prin coaste si prin vine
sa- mi aud cuvantul
cum nu- l bate vantul
nu- l atinge gandul
nu- l vede pamantul.
Imn tatălui care joacă
Joacă, tată,
pe câmpie
joacă, joacă,
intră-n iarbă
până-n barbă.
Asta-i marea
strigătură
asta-i marea
aventură
cu călcâiu-n
arătură
și cu iarba
până-n gură.
Dar tu, joacă,
joacă, joacă,
dă cu talpa
în pământ
și mai strigă:
sunt! și sunt!
Ca atunci
când sta să frigă
luna ca o
mămăligă.
Când venea
și Dunărea
cu peștii
urlând în ea
să-i audă
nimenea.
Scoate ceasul
de la brâu
și aruncă-l
până-n rău.
Sau aruncă-l
pe un drum
numai fum.
Să-l calce
căruțele,
să-l uite
drăguțele,
să îl are
un tractor,
să-l întunece
un nor,
să-l mănânce
câte-un câine,
ca să latre
până mâine,
să-l găsească
vreun morar
ca să macine
mai rar,
să-l găsească
o bătrână,
să-l blesteme
o săptămână.
Joacă, tată,
așa țepos
așterne cerul
pe jos
și te bucură,
române,
că e joc
ce mai rămâne
și rămâne
locul
unde te-a bătut
norocul.
pe câmpie
joacă, joacă,
intră-n iarbă
până-n barbă.
Asta-i marea
strigătură
asta-i marea
aventură
cu călcâiu-n
arătură
și cu iarba
până-n gură.
Dar tu, joacă,
joacă, joacă,
dă cu talpa
în pământ
și mai strigă:
sunt! și sunt!
Ca atunci
când sta să frigă
luna ca o
mămăligă.
Când venea
și Dunărea
cu peștii
urlând în ea
să-i audă
nimenea.
Scoate ceasul
de la brâu
și aruncă-l
până-n rău.
Sau aruncă-l
pe un drum
numai fum.
Să-l calce
căruțele,
să-l uite
drăguțele,
să îl are
un tractor,
să-l întunece
un nor,
să-l mănânce
câte-un câine,
ca să latre
până mâine,
să-l găsească
vreun morar
ca să macine
mai rar,
să-l găsească
o bătrână,
să-l blesteme
o săptămână.
Joacă, tată,
așa țepos
așterne cerul
pe jos
și te bucură,
române,
că e joc
ce mai rămâne
și rămâne
locul
unde te-a bătut
norocul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu