7. /22 IULIE 2022 - POEZIE

GEORGE IVAȘCU

George Ivașcu
Date personale
Născut	22 iulie 1911 Cerțești, România
Decedat	21 iunie 1988, (76 de ani) ?,
Căsătorit cu	Florica Georgescu-Condurachi
Copii	Voichița
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Ocupație	bibliotecar[*] poet istoric literar[*] critic literar[*] biograf[*] traducător filolog[*] scriitor
Redactor-șef al revistei Contemporanul
În funcție 1955 – 1971
Redactor-șef al revistei Lumea
În funcție 1963 – 1966
Director al revistei România literară
În funcție 1971 – 1988
Partid politic	Partidul Comunist din România
Alma mater	Facultatea de Litere și Filozofie din Iași
Profesie	publicist, politician comunist
Modifică date / text

George Ivașcu (n. 22 iulie 1911,^[1] Cerțești, Tutova, România – d. 21 iunie 1988,^[1] București, România) a fost un autor și publicist român comunist. Membru al PCR încă din perioada de ilegalitate a acestuia, a fost implicat, în 1948, în procesul grupului Lucrețiu Pătrășcanu și condamnat mai întâi la moarte, apoi la temniță grea, pentru ca în 1954, după revizuirea procesului, să fie declarat nevinovat și eliberat^[2].

Înainte de 1944 a activat în redacția revistei „Manifest” și a ziarului România Liberă.^[3] După 1954 s-a făcut remarcat ca redactor-șef al revistei Contemporanul (1955–1971), redactor-șef al revistei Lumea (1963–1966),^[2][3] și ca director al revistei România literară (1971–1988), dar și ca șef al Catedrei de istoria literaturii române (1958–1968).^[2]

DISTINCȚII

A fost distins cu Ordinul 23 August clasa a II-a (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”.^[4]

CITATE:

1. Oamenii angajaţi sunt oamenii care se şi angajează într-o chestiune, iar cei salariaţi vin doar să-şi ia salariile.

2. Maestrul Beligan spunea că actorul este ca un sculptor în zăpadă. Drept care, odată cu dispariţia lui, dispare şi opera. Dar, ce ştiu cu siguranţă este că Teatrul Metropolis va rămâne pentru publicul român – atât pentru cel care există acum, cât şi pentru cel care va veni.

3. Pentru ca un actor să fie recunoscut pe stradă, el trebuie întâi să fie cunoscut, să ştii ce roluri a jucat. Acum lucrurile sunt atât de împrăştiate, realitatea e atât de contorsionată, încât misiunea unui artist a devenit aceea de a da speranţă, de a spune poveşti, de a-i îndemna pe oamenii să mai şi viseze, nu doar să trăiască coşmaruri.

4. Până acum ceva timp, casa cea mai importantă era teatrul. Pentru că există nevoia de afirmare, de confirmare, de recunoaştere – multele lucruri pe care ţi le pui ca obiectiv în viaţă. În schimb, viaţa te face să-ţi dai seama că nu ai fi ce eşti fără familie, fără casă, fără cei dragi. De asta, acum, pot să spun că, da, casa e mai importantă; toate celelalte sunt efemere. Pentru că ne-am ales o profesie efemeră.

5. Ceea ce iubeşti te duce în locuri unde nici n-ai visat că vei ajunge.

6. Este important să ai în construcţia fiinţei tale, ca artist, un echilibru.

7. Cred foarte mult în Dumnezeu şi cred că fiecare lucru din viaţa mea este supravegheat de El.

8. Meritul pentru ceea ce am realizat în viaţă nu-mi aparţine şi ştiu că cineva acolo sus mă iubeşte.

9. Cultura românească e şi identitatea noastră. Ne defineşte. E ca acel "cine eşti TU?", cu majuscule, ca la Pirandello. Cine eşti tu, societate? Cine eşti tu, naţiune?

10. Eu nu îndrăznesc să spun că Mozart e mai mare decât Chopin, pentru că fiecare om are spectrul lui de vibraţii, în funcţie de aşteptările lui, de speranţele lui, de iubirile lui, de tristeţile lui, de mâhnirile lui. Tu când spui pe scenă "te iubesc", "te iubesc-ul" tău vibrează în fiecare altfel. Nu putem cuantifica sentimentele, nu putem să le afişăm ca pe lista de întreţinere la bloc.

DANIEL TURCEA

Daniel Turcea
"Nu sunt poet, mi-e sete de lumină" [1]
Date personale
Născut	22 iulie 1945 Târgu-Jiu, România
Decedat	28 martie 1979 (33 de ani) Mănăstirea Cernica, România
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Ocupație	poet
Limbi	limba română
Activitatea literară
Activ ca scriitor	Literatura română post-belică 1945 - 1979
Mișcare/curent literar	neomodernism, onirism
Operă de debut	Entropia - 1970
Modifică date / text

Daniel Turcea (n. 22 iulie 1945, Târgu-Jiu – d. 28 martie 1979, Mănăstirea Cernica) a fost un poet român.

BIOGRAFIE

A absolvit Liceul „Nicolae Bălcescu” din Pitești în 1963 și a fost licențiat al Institutului de Arhitectură „Ion Mincu” din București în 1968. Debutul său literar se produce în revista „Amfiteatru” (1968). A făcut parte din grupul oniric. Este unul din marii poeți creștini ai secolului XX.^{[judecată de valoare]}

CARACTERIZĂRI

• Valeriu Pantazi

„Mi-l aduc aminte ca pe un om introvertit, chiar morocănos, fragil, căruia îi plăcea să ia parte la discuții, impunând oarecum prin calmul și blândețea sa. Ființă delicată, cu vorbă domoală, mai mult tăcut, cu o atitudine retrasă, aproape ștearsă. Aș putea spune că locul lui era, mai degrabă, într-o mănăstire. Căuta peste tot perfecțiunea. Mi-aduc aminte că m-a rugat într-o după-amiază să-l iau la Nichita acasă, să îl prezint, fapt care mi-a făcut mare plăcere, deoarece aveam să discutăm despre poezie, să facem poezie. La sfârșitul vizitei, m-a rugat stăruitor să-i vând un distih de-al meu: „Privesc în taină florile de nufăr, /Mi-aduc aminte și încep să sufăr".

M-am tot întrebat de ce. Aveam să aflu curând de tulburătoarea sa moarte. Frecventa, de asemenea, Clubul „A“, cenaclul de literatură unde am asistat la întâlniri cu Adrian Păunescu, Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Nichita Stănescu și Virgil Mazilescu, cel din urmă prieten nedespărțit al lui Turcea. Își căuta libertatea interioară prin divinitate. A fost un poet în formare, care a cedat fizic, nu psihic.^[2][3]”

• Dumitru Țepeneag

„Mic de statură, cu mustața neagră și părul ușor ondulat, Daniel era o prezență plăcută, discretă. Pot spune că, în acei ani tulburi, Turcea, Mazilescu și Ivănceanu au trăit curat, fără compromis. Retragerea la Mănăstirea Cernica a reprezentat, după mine, vârful biografiei sale. Prietenia literară ce ne-a legat a luat sfârșit odată cu exilul meu la Paris, în 1972.^[2]”

• Gheorghe Pantelie

„„Avea o existență aproape de sfințenie“

Pasiunea sa pentru geometrie, i-a fost insuflată, cel mai probabil, de mama sa, profesoară de matematică. Retras, firav, meditativ, ne privea cu înțelepciune, ne încuraja blajin. Avea o fascinație pentru misticism. Deși nu știa că va muri, se grăbea să publice «Trebuie să public cât mai repede, să aflu». Avea un timbru calm, o tristețe întipărită pe chip, era de o rară calitate sufletească, distins, care impunea prin tăcere. Îl consider, dintre noi, apropiații, singurul vârf de lance în a se desprinde de materie. Chiar înainte de a se retrage la Cernica, cu certitudine o spun, avea o existență aproape de sfințenie.^[2]”

• Aurel Sibiceanu

„Deși era slăbit la trup și la făptură, Daniel Turcea emana o stranie energie. Chiar dacă vorbea rar, puțin, aproape că tăcea cuvintele, prin nu știu care farmec, spunea multe. La un moment dat, într-o discuție, a spus ca pentru sine: «E atât de aproape Adevărul!» După o tăcere apăsătoare, a continuat: «E mult zgomot în ființa noastră, ne lamentăm, cerem vrute și ne-vrute, semenilor, lui Dumnezeu. Este pricina pentru care nu-l putem auzi pe Domnul.^[2]”

CĂRȚI PUBLICATE

• Entropia (Editura Cartea Românească, 1970)
• Epifania (Editura Cartea Românească, 1978)
• Epifania, colecția „Hyperion”, (Editura Cartea Românească, 1982)
• Iubire. înțelepciune fără sfîrșit, colecția „Cele mai frumoase poezii”, (Editura Albatros, 1991). Prefață de Valeriu Cristea.

POEZII:

Zid

de cel ce are
de tine
de cuvântul
de lumina
privirii
blânde sau
de hrana ta
mai multă lipsă
nu-ţi întoarce faţa
tu dăruind luminii te asemeni
zidind, din nou, prin duhul gurii tale
în oameni, suflete
ca alte ceruri


vrând miezul nopţii
să se spulbere
să-nceapă
căci mai cumplit decât
un cosmos negru
îţi va fi sufletul, acoperit de vină
şi-n locul unde lacrima se naşte
străin, acolo, tainic eşti, durerea
lui
te va urma ca umbra


fără să ştiu un zid cum te desparte
de tine însuţi
cel chemat
şi lumea nu-i decât acest prilej,
singurul, de a nu muri

Racla de lumină

viaţa-mi
puţină
trupul
îngândurat
îngroapă-le
vii
în lumină

de-ar muri
tot ce nu e
în mine
curat

ţărâna
şi gândul
preaiubind
le sfinţeşti

să nu mai ştiu
să nu mai ştiu

dacă mai sunt
sau doar Tu eşti

viaţa-mi
puţină
trupul
îngândurat

uşor
mi le-ngroapă
de vii
în lumină

Balada nunţii

vin vestitorii
ce la răscruce
sună din corn, dulcele corn
toată suflarea
Mirele cheamă
lasă-i, mai lasă-i
ca-n moarte dorm


iată-i
se-adună
au daruri multe
bogată-n durere
i-au pus cunună
lacrima, gândurile
să ni le-asculte

acel vin
i l-au adus
când va fi larmă
noapte cu stelele
să ni-l adoarmă

un pat de nuntă
din lin măslin
cu ţinte de-argint
sus, pe un munte
ce-l împlinim

numai în aur
ţesut curat
Mirele, Mirele
ne-a-ntâmpinat
pleoapele, lacrima
ne-a sărutat