2. /19 AUGUST 2022 - ISTORIE PE ZILE: Decese; Sărbători
Faimoasa statuie a lui Augustus de la Prima Porta, sec. I – foto: ro.wikipedia.org
Augustus Octavian Caesar (n. 23 septembrie 63 î.Hr., Roma — d. 19 august 14 d.Hr., Nola), cunoscut anterior drept Octavian, a fost primul Împărat Roman. Deși a păstrat înfățișarea Republicii Romane, a condus ca un dictator pentru mai mult de 40 de ani. A încheiat un secol de războaie civile și a adus o eră de pace, prosperitate și măreție imperială. Este cunoscut de istorici cu titlul de Augustus, pe care l-a luat în 27 î.Hr.
| Frederic III | |
| Împărat al Sfântului Imperiu Roman; Arhiduce de Austria | |
 Portret de Hans Burgkmair, c. 1500 (Kunsthistorisches Museum, Viena) |
„Trebuie, arhieria Ta, slujba bisericei, adecă Octoihul, Mineele și alte cărți, ce se cântă duminicile și sărbătorile și slujba de toate zilele să te nevoiești cu deadânsul să se citească toate pre limba slovinească sau elinească, iară nu românească sau într-alt chip.[2]”
| Atanasie Anghel | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 1713  Bobâlna, Rapoltu Mare, Hunedoara, România |
| Decedat | (0 ani) Alba Iulia, Imperiul Habsburgic |
| Religie | Biserica Catolică |
| Ocupație | cleric[*] |
| Funcția episcopală | |
| Sediul | Alba Iulia |
| Titlul | Episcop greco-catolic de Alba Iulia |
| Perioada | 1698 - 1713 |
| Predecesor | Teofil Seremi |
| Succesor | Ioan Giurgiu Patachi |
| Cariera religioasă | |
| Hirotonire episcopală | 22 ianuarie 1698 |
| Episcop consacrator | Teodosie al Ungrovlahiei și patriarhul Dositei al Ierusalimului |
James Watt, conform lucrării History of the World, editor H.F. Helmolt, New York, 1901 – foto: ro.wikipedia.org
James Watt (n. 19 ianuarie 1736 – d. 19/25 august 1819) a fost un matematician, inventator și inginer scoțian, care a activat într-o perioadă de efervescență a revoluției industriale, ca fiind cel care a adus importante îmbunătățiri funcționării mașinii cu abur a lui Thomas Newcomen, prin inventarea camerei de condensare a aburului separată, respectiv reproiectarea și adaptarea regulatorului centrifugal la mașinile sale cu abur.
James Watt este, de asemenea, și inventatorul și deținătorul de patent al locomotivei cu abur si cel care a introdus unitatea de masura denumita cal-putere, pentru a putea compara puterile diferitelor mașini cu abur ale timpului și care era, atunci, echivalentul ridicării a 550 livre într-o secundă, sau echivalentul a 745,7 watt, unitatea de măsură a puterii din Sistemul International. De numele său este legată, de asemenea, deumirea watt-ului, ca unitate de măsură a puterii electrice.
| Jean Baptiste Joseph Delambre | |
 Jean-Baptiste Delambre desenat de Julien Leopold Boilly (1820) |
| Charles Frédéric Gerhardt | |
 |
| Alexander Carl | |
| Duce de Anhalt-Bernburg | |
.jpg) |
Theodor Aman – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Theodor Aman (n. 20 martie 1831, Câmpulung-Muscel — d. 19 august 1891, București) a fost pictor și grafician, pedagog, academician român, întemeietor al primelor școli românești de arte frumoase de la Iași și București.
| William-Adolphe Bouguereau | |
 |
_-_Portrait_of_Monsieur_M._(1850).png)
_-_The_Dance_(1856).jpg)
_-_Google_Art_Project.jpg)
_-_Study_of_a_Seated_Veiled_Female_Figure_(19th_Century).png)
_-_Homer_and_his_Guide_(1874).jpg)
_-_After_the_Bath_(1875).jpg)
_-_The_Nut_Gatherers_(1882).jpg)
_-_The_Motherland_(1883).jpg)
_-_The_Youth_of_Bacchus_(1884).jpg)
_-_The_Shepherdess_(1889).jpg)
_-_Work_Interrupted_(1891).jpg)
_-_The_Wave_(1896).jpg)
_-_Young_Priestess_(1902).jpg)
_-_Modestie_(1902).jpg)
_-_The_Madonna_of_the_Roses_(1903).jpg)
Niculae I. Herescu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | Turnu Severin, România |
| Decedat | (57 de ani)[2] |
| Cetățenie | .svg){kind=small} România |
| Ocupație | filolog clasicist[*] traducător poet |
| Activitate | |
| Partid politic | Partidul Poporului |
| Limbi | limba franceză[1] limba română[1] |
| Studii | Universitatea din București |
| Eduard Kadlec | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||
 Fotografie din 1927
| |||||||||||||||||||||||||||||||||||||
.svg){kind=small}
.svg){kind=small}
| Hugo Gernsback | |
 |
| George Gamow | |
 |
 Membru titular al Academiei Române |
|---|
| Aurel Moga | |
 Medicul Aurel Moga | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 1 noiembrie 1903 Veștem, Sibiu, Austro-Ungaria |
| Decedat | 19 august 1977 (74 de ani) București, Republica Socialistă România |
| Naționalitate |  România |
| Ocupație | medic cardiolog, politician comunist |
| Activitate | |
| Educație | Universitatea de Medicină și Farmacie „Iuliu Hațieganu” din Cluj |
| Reprezentant | Ministru al Sănătății în guvernele ceaușiste (1966 - 1969) |
| Partid politic | Partidul Comunist Român |
| Premii | „Om de știință emerit” |
LUCRĂRI
- Principiile teoriei probabilității
- Calculul probabilităților
- Mecanica invariantă și cosmologia
- Numere și sisteme aleatoare
- Galileo Galilei, renașterea științifică
- Problema determinismului (în colaborare cu Grigore Moisil, Șerban Țițeica]
- Principii de cunoaștere științifică
- Principes de logique et de philosophie mathématique, 1971
- Strategia jocurilor cu aplicații la programarea liniară
- Învățați ai lumii (eseu istoric), 1975
- Pe drumurile vieții, 1981
| Octav Onicescu | |||
 Academician Octav Onicescu | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Născut | 20 august 1892 Botoșani, România | ||
| Decedat | (90 de ani) București, Republica Socialistă România | ||
| Cetățenie | .svg){kind=small} România | ||
| Ocupație | cercetător, matematician | ||
| Activitate | |||
| Alma mater | Universitatea din București Universitatea Sapienza din Roma | ||
| Organizație | Universitatea din București | ||
| Premii | Premiul de Stat (1962)[1] | ||
| |||
- efigia lui Nichita Stănescu de pe casa memorială;
- Eufrosin Poteca, bust din piatră de calcar amplasat în satul Nucșoara (1971);
- Grigore Ion, bust din piatră aflat în localitatea satul Dumbrăvești, județul Prahova (1971);
- Mihai Viteazul în piatră de calcar la Școala generală nr. 21 din Ploiești;
- Constantin Dobrogeanu-Gherea, bust din marmură de Rușchița amplasat în fața „Halelor Centrale” din Ploiești (1981);
- Ion Negulici, bust din piatră de calcar, Ploiești;
- Flacăra - Pasăre, în piatră de Tioc, Cimitirul eroilor din Sinaia;
- Monumentul eroilor neamului din localitatea Cornu.
A studiat la Liceul Ortodox-Român “Avram Iancu” din Brad[2] (1935-1943), a absolvit Facultatea de Drept (1947) și Facultatea de Filosofie din București (1951), iar între anii 1948-1951 a fost asistent universitar la Catedra de Drept Penal a Universității București.[3]
Din 1952 până în 1960 Mircea Sântimbreanu a lucrat ca profesor de istorie la Școala mixtă nr. 2 „La Teiu“, devenită din 1954 Școala elementară de 7 ani nr. 139 din București, cartierul Rahova. Experiența cu micii elevi l-a ajutat să înceapă să scrie primele sale cărți pentru copii. Din anul 2000, școala poartă numele de Mircea Sântimbreanu. [4]
A fost decorat în 20 aprilie 1971 cu Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”.[5]
La 20 mai 1996 Mircea Sântimbreanu a fost declarat "Cetățean de onoare al municipiului Brad", ca Fiu al Țării Zarandului, pentru întreaga sa activitate în domeniul literaturii
SCRIERI
- Cu și fără ghiozdan (Editura Tineretului, 1956),
- Sub lupă (Editura Tineretului, 1957),
- Extemporale și... alte lucrări scrise (1963),
- Lângă groapa cu furnici (1964),
- „A se feri de umezeală”, povestire SF din 1965, CPSF #253
- Recreația mare (1965), reeditare Editura Ion Creangă 1999; Editura Herra, 2007; 2009[7]; Editura Regis 2010
- 32 de premianți (1980)
- Să stăm de vorbă fără catalog (1980)
- Mama mamuților mahmuri (Ed. Ion Creangă, 1980; 1983)
- Un Gulliver în țara chiticilor, Editura Albatros, 1983
- Pescuitul de la A la Z - ghidul pescarului sportiv, Editura Venus, 1995
- Să stăm de vorbă fără catalog, Editura Herra, 2007; 2009
FILMOGRAFIE
| Mircea Sântimbreanu | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1] Băița, Hunedoara |
| Decedat | (73 de ani) București |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | scriitor |
| Studii | Universitatea din București |
| Pregătire | Facultatea de Drept și Facultatea de Filosofie |
| Activitatea literară | |
| Specie literară | literatură pentru copii |
| Operă de debut | Cu și fără ghiozdan (1956) |
Prin intervenția acestuia, venită într-un moment de relativă destindere politică, primește o bursă, precum și pașaportul și viza românești, plecând la Geneva, la 28 noiembrie 1956, unde va sta cinci luni la Institutul Ecumenic organizat de Consiliul Ecumenic al Bisericilor. Aici scrie Simple reflecții despre comunism, un text foarte acuzator la adresa ideologiei comuniste, publicat postum.[4] După o ședere la Paris, în martie 1957, va pleca la Muntele Athos, apoi la Benares, unde va sta din aprilie 1957 până în octombrie 1959, lucrând la un doctorat. În 1960 s-a întors la Paris și a obținut cetățenia franceză.[5] Acolo l-a întâlnit, în 1961, pe patriarhul ecumenic Athenagoras I al Constantinopolului, care l-a trimis ca reprezentant personal al său la Conciliul Vatican II, sub noul papă Paul al VI-lea, între 1963 și 1965. A devenit arhimandrit al Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol și a pregătit întâlnirea istorică din 1964, de la Ierusalim, dintre papa Paul al VI-lea și patriarhul Athenagoras I. Profesor (1968-1989) la Universitatea franceză din Beirut și arhimandrit al unei mănăstiri ortodoxe nou înființate la Deir-El-Harf, tot în Liban. A ținut cursuri (1966-1968) la Centrul de studii dominican Le Saulchoir din Franța (Essonne), unde i-a avut drept colegi pe Marie-Dominique Chenu, Yves Congar. Membru fondator (1966) al Academiei Internaționale de Științe Religioase, Bruxelles.
În 1975 Congar scria: „atunci el [patriarhul ecumenic] l-a trimis, în nume propriu, pe părintele Scrima, un om superior; român de origine, dar de cultură universală, are o solidă formare teologică, spirituală și istorică; un om excepțional care a făcut legătura între Constantinopol și Roma. Călătorind deseori între cele două orașe, negocia — am înțeles singur — venirea patriarhului Atenagoras la Conciliu [Vatican II].
În 1991, aflându-se din nou în India, decide să revină în România. Andrei Pleșu, care îl întâlnește la mănăstirea Sâmbăta de Sus, îi propune să colaboreze la proiectul Colegiului Noua Europă. Vine la București ca invitat al noului institut de studii avansate și se stabilește din nou în România, începând cu 1995. Membru al Grupului de studiu al Secolului al XVII-lea, care va deveni ulterior Centrul Fundamentele Modernității Europene. Moare la 19 august 2000 și este înmormântat la mănăstirea Cernica.
În decembrie 2000, moștenitorii lui Andrei Scrima dăruiesc manuscrisele și cărțile rămase de pe urma acestuia spre a fi păstrate într-un fond separat în biblioteca Colegiului Noua Europă din București. În 2003 un grup de apropiați, compus din Vlad Alexandrescu, Radu Bercea, Virgil Ciomoș, Dana Jalobeanu, Anca Manolescu, Horia-Roman Patapievici, Andrei Pleșu, se constituie într-un comitet de editare al scrierilor sale, care încep să apară în 2005 la Editura Humanitas. Din această serie, concepută a fi o serie de opere complete, au apărut până acum cinci volume. Începând cu anul 2017, Centrul de Cercetare Ecumenică Sibiu găzduiește seria de conferințe Andrei Scrima[7][8] susținute de bursierii programului de cercetare cu acelasi nume
SCRIERI
În limba română
Volume
- Timpul Rugului Aprins. Maestrul spiritual în tradiția răsăriteană, prefață de Andrei Pleșu, volum îngrijit de Anca Manolescu, București, Humanitas, 1996 (prima ediție), 2000 (ediția a doua revăzută), 189 p.;
- Comentariu la Evanghelia după Ioan. Capitolele 18-21, traducere din franceză de Anca Manolescu, București, Humanitas, 2003, 157 p.;
- Despre isihasm, volum îngrijit de Anca Manolescu, traducere din franceză de Maria-Cornelia Ică, Anca Manolescu, Toader Saulea, traducere din engleză de Sorana Corneanu, București, Humanitas, 2003, 297 p.;
- Teme ecumenice, volum îngrijit și introducere de Anca Manolescu, traducere din franceză de Anca Manolescu, traducere din engleză de Irina Vainovski-Mihai, București, Humanitas, 2004.
- Duhul Sfânt și unitatea Bisericii. Jurnal de conciliu, volum îngrijit de Bogdan Tătaru-Cazaban, cuvânt înainte de Olivier Clément, prefață de Horia-Roman Patapievici, texte traduse de Măriuca Alexandrescu, Dan Săvinescu, Larisa și Gabriel Cercel și Bogdan Tătaru-Cazaban, București, Anastasia, 2004, 240 p., [8] f. fotogr.;
- Biserica liturgică, volum îngrijit de Anca Manolescu, traducere din franceză, cuvânt înainte și note de Anca Manolescu, prefață de Mihail Neamțu, București, Humanitas, 2005, 319 p.; [10]
- Antropologia apofatică, volum îngrijit, introducere și note de Vlad Alexandrescu, București, Humanitas, 2005, 371 p.;
- Ortodoxia și încercarea comunismului, volum îngrijit, introducere și note de Vlad Alexandrescu, traduceri de Vlad Alexandrescu, Lucian Petrescu, Miruna Tătaru-Cazaban, București, Humanitas, 2008, 468 p.; [11]
- Comentariu integral la Evanghelia după Ioan, traducere din arabă de Monica Broșteanu, traducere din franceză de Anca Manolescu, București, Humanitas, 2008, 420 p.;
- Experiența spirituală și limbajele ei, volum îngrijit de Anca Manolescu în colaborare cu Radu Bercea, traducere din franceză și engleză și note de Anca Manolescu, București, Humanitas, 2008, 356 p.
Articole
- "Parabola unor aproape-întâlniri", în Dialog și libertate. Eseuri în onoarea lui Mihai Șora, coordonatori Sorin Antohi și Aurelian Crăiuțu, București, Nemira, col. „Totem”, 1997, p. 279-296.
În limba franceză
Volume
- Intersignes. A la mémoire du Père Scrima, textes rassemblés et présentés par le P. Augustin Dupré La Tour et le Dr. Hisham Nashabé, Beyrouth, Université Saint-Joseph, Institut d'Etudes Islamo-Chrétiennes, 2005, 215 p.
- Passion et Résurrection selon Saint Jean, édition préparée et préfacée par Anca Vasiliu, Québec, Anne Sigier, 2007, 146 p.
Articole
- "L'Avènement philocalique dans l'Orthodoxie roumaine", Istina, Paris, 1958, 3 et 4, p. 295-328, 443-475.
- "Le mythe et l'épiphanie de l'indicible", Mythe et Foi, Paris, Aubier, Montaigne, 1966, pp. 83-89.
- "La tradition du père spirituel dans l'Église d'Orient", Hermès, Paris, 1967, 4, 83; 1983, ediție revăzută.
- "Le Nom-Lieu de Dieu", Débats sur le langage théologique, Paris, Aubier, Montaignes, 1969, pp. 213-220.
- "L'Apophase et ses connotations selon la tradition spirituelle de l'Orient chrétien", Hermès, Paris, 1969, 6, p. 157-169.
- "L'Infaillibilité: inscription conceptuelle et destinée eschatologique", Archivio di Filosofia, Roma, 1970
- "La phénoménologie du miracle", édition du texte, notes et version française par Vlad Alexandrescu, Res, Harvard University, Cambridge, Mass., 2003, 44, p. 159-170.
| Andrei Scrima | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 1 decembrie 1925 Gheorgheni, județul Ciuc |
| Decedat | 19 august 2000 București |
| Naționalitate |  român |
| Religie | creștinism ortodox[*] |
| Ocupație | teolog |
Este fiul lui Nicolae Vasiliu și al Gabrielei Vasiliu. Și-a făcut studiile liceale în București și a urmat cursurile Universității din București.
În 1952 s-a căsătorit cu Maria-Laura Vasiliu, lingvistă.
A obținut titlul de doctor în 1956 cu teza Accentul în limba română. A fost numit asistent la Universitatea din București în 1968 și, după ce a obținut titlul de doctor docent în 1969, a fost numit profesor în 1970. În paralel cu activitatea didactică, a desfășurat o activitate de cercetare la Institutul de Lingvistică și la Centrul de Cercetări Fonetice și Dialectale (devenit în 1990 Institutul de Fonetică și Dialectologie „Al. Rosetti” al Academiei Române). A fost visiting professor la Universitatea din Chicago, în perioadele 1964-1965 și 1970-1971, și apoi la Universitatea din Boston, în 1971.
După revoluția anticomunistă din 1989, a fost numit decan al Facultății de Litere a Universității din București între 1990 și 1992. Din 1990 până la sfârșitul vieții a condus Institutul de Fonetică și Dialectologie „Al. Rosetti” al Academiei Române. A fost ales membru corespondent al Academiei Române în 1991 și membru titular în 1992.
S-a preocupat de teoria limbii și filozofia limbajului și a făcut cercetări asupra mai multor aspecte ale limbii române: stabilirea inventarului de foneme ale limbii române, fonologia istorică a dialectelor dacoromâne, aplicarea regulilor de transformare la sintaxa limbii române, fixarea etapelor din istoria limbii române etc. A promovat în România orientările moderne ale științei limbii: structuralismul (incluzând fonologia Școlii lingvistice pragheze, glosematica hjelmsleviană, descriptivismul american), tehnicile generativ-transformaționale, semantica, lingvistica textului etc.
Ca membru al Academiei Române, Emanuel Vasiliu s-a opus revenirii la grafia cu â și sunt, votând împotriva deciziei din 1993. Celălalt lingvist din acea vreme al Academiei, Ion Coteanu, s-a abținut
PUBLICAȚII
- „Matematică și fonologie. Teoria grafelor și consonantismul limbii romîne”, în Fonetică și dialectologie, 1961 (în colaborare cu Solomon Marcus)
- Fonologia limbii române, București, Editura Științifică, 1965
- Fonologia istorică a dialectelor dacoromâne, București, Editura Academiei, 1968
- Sintaxa transformațională a limbii române, București, Editura Univers, 1969; publicată în engleză sub titlul The transformational syntax of Romanian, Haga, Editura Mouton, 1972 (în colaborare cu Sanda Golopenția-Eretescu)
- Elemente de teorie semantică a limbilor naturale, București, Editura Academiei, 1970
- Outline of a semantic theory of Kernel sentences, Haga, Editura Mouton, 1972
- Preliminarii logice la semantica frazei, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1978
- Scrierea limbii române în raport cu fonetica și fonologia, Universitatea din București, 1979
- Sens, adevăr analitic, cunoaștere, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1984
- Limba română în secolele al XII-lea – al XV-lea. Fonetică. Fonologie. Gramatică, Universitatea din București, 1986 (în colaborare cu Liliana Ionescu-Ruxăndoiu)
- Introducere în teoria textului, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1990
- Introducere în teoria limbii, București, Editura Academiei Române, 1992
- Elemente de filosofie a limbajului, București, Editura Academiei Române, 1995
| Emanuel Vasiliu | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Născut | Chișinău, Regatul României | ||
| Decedat | (71 de ani) București, România | ||
| Cetățenie | România | ||
| Ocupație | profesor universitar[*] romanist | ||
| Activitate | |||
| Organizație | Universitatea din București | ||
| |||
Dan Costache Patriciu, s-a născut la data de 3 august 1950, în familia unui cunoscut petrolist din perioada interbelică.
Tatăl său, Valeriu Patriciu (1903-1987), a fost inginer în mine, doctor în geologie, geofizică și mineralogie și a lucrat ca geolog-șef, începând din anul 1935, în Societatea Astra Română (societate română cu capital anglo-olandez), o sucursală a trustului petrolier Royal Dutch Shell Co. Tatăl său a fost anchetat de către Parchetul Militar din România în scandalul "sondelor deviate", care a făcut valuri timp de doi ani în presa vremii. În acea vreme, Inspectoratul Minier al Statului acuza Societatea Astra Română că exploatează petrol din zone proprietate a statului, cu sonde deviate.
„Așa este, tata a fost petrolist. În momentul în care am luat decizia rațională de a trece spre petrol, de a mă îndrepta spre domeniul energiei, evident că a jucat un rol și copilăria în care auzeam despre mișcări tectonice, sinclinale... și așa mai departe. Dar probabil că exista și un destin”—Dinu Patriciu
Deși dorea să urmeze artele plastice, la sfatul tatălui său, a ales să dea admitere la arhitectură. Dinu Patriciu a absolvit Institutul de Arhitectură "Ion Mincu" din București în anul 1975, obținând diploma de arhitect. După absolvirea facultății, a fost repartizat ca arhitect la Institutul de Proiectări al Ministerului Comerțului Exterior. A primit numeroase premii de arhitectură și design în România și în străinătate.
Apoi, în anul 1978 este admis ca asistent universitar la Institutul de Arhitectură din București. Face meditații la desen tehnic cu cei care doreau să devină arhitecți, având după spusele sale 85 de elevi pe an (printre care și cunoscutul solist al formației Holograf, Dan Bittman, care nu a trecut însă examenul de admitere la institut).
Împreună cu câțiva colegi, câștigă un concurs internațional de arhitectură pentru construirea unui palat la Abu Dhabi pentru fiul șeicului Reza. Între anii 1984-1990, efectuează mai multe deplasări în Emiratele Arabe Unite, unde participă la realizarea unor proiecte asemănătoare.
În perioada regimului comunist, el a acumulat o vastă experiență în domeniul imobiliar, finalizând peste 40 de proiecte locative și de spații comerciale în România și mai mult de 25 de complexe de lux, clădiri de birouri și hoteluri în Emiratele Arabe Unite.
Revine în România după Revoluția din decembrie 1989, pentru a intra în politică și afaceri: imobiliare, presă, servicii financiare și, în cele din urmă, petrol.
Dinu Patriciu a fost căsătorit, după care a divorțat de soția sa. În urma căsătoriei a avut două fiice, Ana și Maria.
În anul 1990, Dinu Patriciu devine membru fondator al PNL. În legislatura 1990-1992, a fost ales ca deputat de Timiș pe listele PNL. A făcut parte din Comisia pentru administrație centrală și locală, amenajarea teritoriului și urbanism și din Comisia pentru echilibru ecologic și protecția mediului.
După o scurtă perioadă de la alegeri, intrând în conflict cu vechii liberali, Dinu Patriciu, împreună cu Călin Popescu-Tăriceanu, Horia Rusu și Viorel Cataramă, au provocat o sciziune în partid prin înființarea la 25 iulie 1990 a PNL-Aripa Tânără, formațiune ce va fi condusă de Patriciu.
În anul 1991, PNL-Aripa Tânără semnează, alături de FSN, Carta pentru Reformă și Democrație, intrând în Guvernul Petre Roman (2) remaniat. Ca urmare a acestei alianțe, Dinu Patriciu devine ministrul lucrărilor publice și amenajării teritoriului.
În legislatura următoare (1992-1996), a fost ales ca deputat de Dâmbovița pe listele Convenției Democrate Române. În anul 1993, PNL-AT se transformă în PL '93, prin unirea cu unele ramuri disidente din PNL. A fost lider al Grupului parlamentar al Partidului Liberal 1993 și al Partidului Alianței Civice (octombrie 1992 - decembrie 1994) și a făcut parte din Comisia pentru administrație publică, amenajarea teritoriului și echilibru ecologic (până în noiembrie 1995) și din Comisia pentru buget, finanțe și bănci (din noiembrie 1995).
În anul 1996, candidează la funcția de primar general al municipiului București, ca reprezentant al PL '93. Acest partid va fuziona cu PNL în aprilie 1998, iar Călin Popescu Tăriceanu este ales ca vicepreședinte.
Dinu Patriciu devine din nou deputat de Prahova de această dată în legislatura 2000-2004, ca reprezentant al PNL. A făcut parte din Comisia pentru industrii și servicii până la data de 18 iunie 2003, când a demisionat din calitatea de membru al Parlamentului României pe motiv de incompatibilitate și a fost înlocuit de către Adrian Emanuil Semcu.
A fost inițiator al Fundației pentru Libera Inițiativă, prima organizație non-guvernamentală românească de sprijinire a liberei inițiative și a unirii comunităților de afaceri și politice, în vederea susținerii dezvoltării civice.
Dinu Patriciu s-a retras în anul 2003 din Parlament și din viața politică activă pentru a se putea dedica afacerilor, fiind unul dintre cei doar trei parlamentari români care au făcut acest pas atunci când o nouă legislație a făcut ca demnitarii aleși să fie incompatibili cu deținerea de funcții executive în domeniul afacerilor.
În februarie 1990, Patriciu a înființat SC Alpha Construcții și Investiții Imobiliare S.A., care a obținut Autorizația de funcționare nr. 1, aceasta fiind prima firmă privată înființată în România postcomunistă[7]. Această primă firmă care avea ca obiect de activitate efectuarea de proiecte de arhitectură avea doar 20 de angajați.
„Este perfect adevărat că eu am înființat prima firmă privată din România de după 1989. Avea șapte de zero și un unu la coadă. Făceam proiectare de arhitectură. Toată lumea făcea proiecte în '90. Toți visam, nu? Și apoi m-am apucat de imobiliare.[8]”—Dinu Patriciu
Dinu Patriciu a intrat ulterior în afaceri cu petrol, numele său fiind asociat pentru prima dată cu afaceri de combustibil în octombrie 1995, când agenția Mediafax a precizat că "specialiștii IGP cercetează legalitatea contractului de vânzare-cumpărare a unui cargo, tranzacție în care sunt implicați liderii PL '93, Dinu Patriciu și Raymond Luca". Cei doi au fost cercetați pentru evaziune fiscală, dar nu au fost condamnați.
În anul 1996, agenția de presă Reuters îl include pentru prima dată pe Dinu Patriciu într-un top al "noilor îmbogățiți din România" care au făcut rapid avere după evenimentele din decembrie 1989.
„Primul milion de dolari l-am obținut din proiectare de arhitectură și dezvoltare imobiliară. Fără legătură cu petrolul. Chestia cu "primul milion de dolari" e un basm, dar e un basm bazat pe realitate. Realitatea este că într-adevăr cu greu faci primul milion, cu greu faci primele zece, și după aia încep să se acumuleze mult mai ușor deoarece capitalismul se bazează pe un vechi proverb românesc - "Ban la ban trage". Nu e deloc liric, așa e realitatea.[8]”—Dinu Patriciu
Dinu Patriciu este, de asemenea, fondator și președinte al Fundației Dinu Patriciu, organizație non-guvernamentală care își propune să sprijine financiar tinerii talentați aflați în imposibilitatea de a-și definitiva educația.
În septembrie 2009, alături de fostul premier georgian Lado Gurgenidze, Dinu Patriciu a cumpărat prin intermediul unui fond de investiții creat de ei doi, Liberty Capital, a 7-a cea mai mare bancă din Georgia, Banca Populară, pentru suma de 15 milioane dolari[9]. Cei doi au achiziționat 91,28% din capitalul băncii, aceasta fiind prima achiziție facută publică a lui Dinu Patriciu după retragerea lui din acționariatul grupului petrolier Rompetrol
Inițial, Dinu Patriciu a fost Director al fondului de investiții Romania Moldova Direct Fund (RMDF), un fond de investiții privat cu management american, înființat în 1998, printre ai cărui investitori se aflau Corporația Financiară Internațională (IFC) și Societatea Germană de Investiții și Dezvoltare (DEG), o instituție deținută de guvernul german.
În anul 1998, Dinu Patriciu a achiziționat compania Rompetrol, care avea să-l propulseze ca unul dintre cei mai importanți jucători de pe piața energetică a României. După ce a condus achiziția Rompetrol SA de către un grup de investitori în 1998, a fost membru al Consiliului de Administrație de la înființarea acestuia, preluând poziția de director general în 2001.
În anul 2000, este ales ca membru în Consiliul de conducere al Uniunii Generale a Industriașilor din România. De asemenea, deține și funcția de președinte al Alianței Confederațiilor Patronale din România (ACPR), instituție afiliată la Confederația Patronatelor Europene (UNICE) [1].
În anul 2001, Dinu Patriciu a devenit Președinte al Consiliului de Administrație și Director General CEO al The Rompetrol Group, NV (TRG), devenită o societate petrolieră multinațională cu sediul în Olanda, cu operațiuni în 13 țări, având majoritatea activelor și operațiunilor în România, Franța și sud-estul Europei. În anul 2002, el a perfectat cea mai importantă tranzacție pe piața petrolieră din România: încheierea unui parteneriat al Rompetrol cu OMV, grupul petrolier austriac cotat cel mai bine la bursa din Viena.
Dinu Patriciu a contribuit la transformarea Rompetrol dintr-o firmă de servicii petroliere aflată în proprietatea statului într-unul dintre primii 25 de operatori din Uniunea Europeană, în principal printr-un program de achiziții strategice și creștere organică. Acest program a început cu achiziția rafinăriei Vega (1999), continuând cu Petros SA (2000) și achiziția pachetului majoritar al Petromidia SA (2001), cea mai modernă rafinărie și complex petrochimic din România.[10]
Apoi, Grupul Rompetrol a început un program de extindere la nivel internațional în Balcani, Moldova, Georgia și Ucraina, achiziționând la sfârșitul anului 2005 Grupul Dyneff SA, cel mai mare distribuitor independent de produse petroliere din Franța. Această ultima achiziție, pe lângă dezvoltarea casei de comerț Vector Energy cu sediul în Elveția, a transformat TRG într-un pod care leagă resursele naturale ale Răsăritului cu nevoile de energie ale Occidentului. Grupul Rompetrol a ajuns în anul 2007 să aibă un număr de 7.500 de angajați.
În anul 2006, Topul 300 al revistei Capital îl plasa pe Dinu Patriciu pe locul al șaptelea dintre cei mai bogați români, cu o avere de circa 300-350 de milioane de dolari.
În august 2007, Dinu Patriciu a vândut 75% din acțiunile Rompetrol Holding (el deținând un procent de 80% din acțiuni), care controla Grupul Rompetrol companiei petroliere de stat KazMunaiGaz din Kazahstan. În urma acestei tranzacții, el a rămas în continuare președintele și directorul general al grupului Rompetrol, dar a devenit cel mai bogat român, cu o avere de aproximativ 3,4 miliarde de dolari, din care 2,7 miliarde de dolari au venit doar din vânzarea pachetului deținut la Rompetrol. [11]
El a declarat că va utiliza banii încasați în principal pentru finanțarea unor proiecte în petrol, imobiliar și mass-media. Pe lângă acțiunile deținute la The Rompetrol Group, Patriciu mai deține pachete de acțiuni în numeroase alte entități, cuprinzând printre altele o firmă de construcții și imobiliare și un holding de media.
El a preluat pachetul majoritar de acțiuni de la cotidianul Adevărul, anunțând ample investiții în dezvoltarea acestei afaceri și eventuala deschidere a unui post de televiziune. De asemenea, după propriile afirmații, el ar deține proprietăți imobiliare în România de "sute de milioane", investițiile sale nefiind concentrate în zona Capitalei.
În anul 2009, Patriciu se afla pe poziția 397 din 739 de miliardari ai listei Forbes, averea sa fiind estimată la 1,8 miliarde de dolari (1,3 miliarde euro) [12]
Astfel, societatea românească de stat Rompetrol a făcut o serie de investiții în Libia în anii '70-'80, prin intermediul societății Rompetrol of Lybia, o filială a societății de stat Rompetrol. După preluarea companiei Rompetrol de către Dinu Patriciu, el a susținut că, în urma privatizării, în patrimoniul Rompetrol SA au intrat nu numai obligațiile, ci și drepturile fostei întreprinderi Rompetrol. Aceasta a cesionat creanța către firma The Rompetrol Group (TRG) pentru 35 de milioane de dolari, urmând apoi un contract de novație cu firma Rompetrol International, controlată tot de Patriciu.
| Dinu Patriciu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 3 august 1950 București[1], România |
| Decedat | 19 august 2014 (64 de ani) Londra[4] |
| Înmormântat | Cimitirul Bellu |
| Cauza decesului | Cancer hepatic |
| Copii | 2[2] |
| Cetățenie | română |
| Ocupație | Om de afaceri |
| Activitate | |
| Domiciliu | București |
| Alma mater | Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” din București[1] |
| Avere | ▼ 1,5 miliarde USD (martie 2012)[2] |
| Partid politic | Partidul Național Liberal, Partidul Comunist Român |
Între anii 1996 și 1998 a fost bursier Herder la Universitatea din Viena, după o recomandare venită din partea lui Marin Mincu, și a studiat literatura comparată și germanistica.[2]
În anul 2007 devine doctor în litere al Universității din București, cu o teză de doctorat consacrată operei lui Paul Celan, teză din care se va naște cartea Paul Celan și avangardismul românesc. Reactualizarea sensului. [2][3]
În perioada 2011 - 2013 primește o bursă postdoctorală din partea Academiei Române pentru studiul liricii poetului Paul Celan, în urma căreia publică volumul de critică și cercetare literară Lirica lui Paul Celan și gândirea contemporană în anul 2013.
A predat limba și literatura română la Liceul Teoretic „Mircea cel Bătrân” din Constanța între 1998 și 2006.[2]
A murit înecat în valurile Mării Negre, la Constanța, pe 19 august 2017.
În anul 1993 se numără printre membrii fondatori ai Cenaclului de Marți, coordonat de criticul literar Marin Mincu, iar după decesul acestuia, devine coordonatorul cenaclului.[2][5]
A debutat în anul 1996 cu volumul Proezia, în urma căruia i se decernează Premiul Festivalului Poesis pentru debutul editorial.
În anul 1999 fondează Asociația Arte & Litere ASALT și revista virtuală același nume pe serverul asalt.seanet.ro, cu colectia de e-books Virtualia[6] A colaborat la unele dintre cele mai importante reviste de cultură din România: Convorbiri literare, Viața Românească, Vatra, Paradigma, Contemporanul, Tomis, Poesis și altele.
Dincolo de conștientizarea post-textualistă a actului poetic, Mircea Țuglea este cu adevărat și un continuator al tradiției pontice ovidiene; prin intermediul Proeziei pătrunzi într-un topos consacrat, vibrând patetic și vital, acela al Tomisului, scria criticul literar Marin Mincu în Poezia română actuală, volumul I, editura Pontica 1998, text reluat și în volumul de critică literară Poeticitate românească postbelică, editura Pontica, 2003.
Giovanni Rotiroti scria în revista Paradigma, nr. 1-2/2013: Mircea Țuglea, un expert al limbajului poetic celanian și unul din cei mai importanți specialiști în opera lui Paul Celan din România.
OPERA
- Proezia, versuri, Editura Pontica, debut, 1996
- mircea țuglea, versuri, Editura. Pontica, 2001
- Paul Celan și avangardismul românesc. Reactualizarea sensului, critică literară, Editura Pontica, 2007
- Lirica lui Paul Celan și gândirea contemporană, critică literară, Editura Muzeului Național al Literaturii Române, 2013
- Grazia, roman, Editura Polirom, 2017
Volume colective
- Poezia română actuală, vol. 1, Editura Pontica, 1998
- Starea de plasmă, Editura Pontica, 2000
- EroTICA 1, American Research Press, 2001
- EroTICA 2, Observator, 2002
- Generația 2000, Editura Pontica, 2004
PREMII ȘI DISTINCȚII
- Premiul Festivalului Poesis pentru debutul editorial cu volumul Proezia, în anul 1996
- Premiul pentru proză Quintessenz, (Grenzüberschreitung / Trecerea frontierei), acordat de Fundația Alfred Toepfer din Hamburg, Viena, 2006
- Premiul pentru critică literară acordat de Revista TOMIS din Constanța, Colocviile Tomitane, 2007
| Mircea Țuglea | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 14 aprilie 1974 Tecuci, județul Galați |
| Decedat | (43 de ani) Constanța |
| Cauza decesului | înec |
| Naționalitate | română |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | poet, prozator, publicist, traducător |
| Activitatea literară | |
| Operă de debut | Proezia, 1996 |
| Ghenadie Nicu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | Bălți, URSS |
| Decedat | (56 de ani) |
| Cetățenie |  Moldova |
| Ocupație | scriitor |
- În calendarul ortodox: Sf Mc Andrei Stratilat, Timotei, Agapie și Tecla
Ziua mondială pentru asistenţă umanitară (ONU)
La 19 august, începând din 2009, este marcată Ziua mondială pentru asistenţă umanitară, stabilită de către Adunarea Generală a ONU în decembrie 2008. Această zi are o dublă semnificaţie: de a evidenţia eforturile celor care îşi riscă în mod dezinteresat viaţa şi sănătatea pentru a-şi ajuta semenii aflaţi în situaţii extreme, precum şi de a atrage atenţia asupra faptului că milioane de oameni au nevoie de asistenţă umanitară.
Data de 19 august nu a fost aleasă întâmplător, în 2003 aceasta fiind ziua în care Înaltul Comisar al ONU pentru Drepturile Omului şi Reprezentantul Special al Secretarului General al Naţiunilor Unite în Irak, Sergio Vieira de Mello, şi-a pierdut viaţa în timpul unei misiuni umanitare în Irak, alături de alţi 21 de asistenţi umanitari. Peste 100 de asistenţi umanitari au fost răniţi.Ziua mondială a fotografiei
La 19 august celebrăm Ziua mondială a fotografiei, o zi în care aducem un omagiu istoriei fotografiei şi putem lăsa o mărturie a prezentului pentru viitor. Această zi marchează inventarea de către Louis Jacques Mandé Daguerre (1787-1851) şi Joseph Nicéphore Niépce (1765-1833) a procedeului de realizare a fotografiei prin “daghereotipie”. Cei doi se ocupau cu captarea imaginilor pe un suport solid şi au perfecţionat sistemul, punând la punct procedeul amintit.
Louis Jacques Mandé Daguerre (n. 18 noiembrie 1787 la Cormeilles-en-Parisis, Val-d’Oise, d. 10 iulie 1851 la Bry-sur-Marne, Val-de-Marne, Franța) este considerat părintele fotografiei prin invenția sa numită daghereotipie – (Louis Daguerre in jurul anului 1844) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Înaintea perfectării acestui procedeu, în 1826/1827, Nicéphore Niépce a captat o imagine a proprietăţii lui printr-un proces numit “heliografie”. Fotografia este cunoscută sub numele de “View from the Window at Le Gras” şi este considerată cea mai veche fotografie din lume, potrivit site-ului www.timeanddate.com.
View from the Window at Le Gras, 1826–1827 (manually enhanced version) – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Iniţial, cercetătorii au crezut că timpul de expunere a fost de aproximativ opt ore, dar experimentele ulterioare au arătat că prin metoda lui Niépce fotografia a avut nevoie de câteva zile până la finalizare. Această imagine există şi astăzi şi este găzduită de un centru de cercetare, la Universitatea Texas din Austin, făcând parte din colecţia Gernsheim, potrivit www.lightstalking.com/history-of-photography.
O fotografie realizată de Louis Daguerre în 1837 prin daghereotipie, reprezentând un colț din atelierul său – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Afganistan – Ziua Independenței (1919)
SUA – Ziua Națională a Aviației.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu