1. /15 AUGUST 2022 - ISTORIE PE ZILE: Evenimente; Nașteri
Evenimente
· 636: Incepe Bătălia de la Yarmuk între Imperiul Bizantin și Califatul Rashidun. Aceasta a durat pana la 20 august si s-a desfasurat lângă râul Yarmuk în Siria. Lupta s-a terminat cu victoria arabilor care erau în număr mic față de bizantini. Se pare că o furtună de nisip s-a abătut ca din senin asupra bizantinilor, orbindu-i și provocând înfrângerea acestora. Pentru unii istorici, în bătălia de la Yarmouk este unul dintre angajamentelemajore ale istoriei și marchează primul val mare de cuceriri musulmane, stand la originea extinderii Islamului în Levantul creștin.
· 718 - A început al doilea asediu arab asupra capitalei bizantine Constantinopol.
Al Doilea Asediu Arab al Constantinopolului (15 July/Augusta 717 – 15 August 718) Parte a războaielor bizantino-arabe – (Flota arabă a fost distrusă de Focul grecesc.) foto preluat de pe en.wikipedia.org
Al Doilea Asediu Arab al Constantinopolului (717 – 718) a fost un atac combinat pe mare și pe pământ realizat de arabi în scopul ocupării capitalei Imperiului Bizantin, Constantinopol. Forțele terestre arabe, conduse de Maslama ibn Abdal Malik, s-au adunat în afara zidurilor masive ale cetății, dar au fost decimate de o epidemie de ciumă și în cele din urmă distruse de armata bulgară. Flota arabă a fost distrusă cu focul grecesc și rămășițele sale au fost scufundate ulterior, datorită unei furtuni care i-a surprins pe arabi în timpul retragerii.
· 778 - În Bătălia din Pasul Roncevaux ariergarda francilor comandata de Roland, nepotul lui Charlemagne, împreună cu convoiul de provizii al unei armate france a fost atacat de basci rebeli, lupta ramanand celebra datorita descrierii sale in faimosul „Chanson de Roland”, opera medievala scriosa trei secole mai tarziu.
Battle of Roncevaux Pass (August 15, 778) Part of Charlemagne’s campaign in the Iberian Peninsula – (15th-century anonymous painting of the Battle of Roncevaux Pass) foto preluat de pe en.wikipedia.org
Conform Cântecului lui Roland, Pasul Roncevaux este locul unde Roland a murit alături de întreaga ariergardă francă în Bătălia din Pasul Roncevaux din 778, un punct în istoria bascilor ce a condus la fondarea Regatului de Pamplona. În apropriere se găsește o piatră comemorativă pe locul unde, conform tradiției, Roland și-a dat sufletul.
· 927: Trupele musulmane (numite in epoca Sarazini), cuceresc si distrug orasul italic Taranto.
· 982: Armata impăratului romano – german Otto al II– lea sprijinita de aliatii sai lombarzi, este învinsa de sarazinii (musulmani) condusi de emirul Abu al-Qasim al Siciliei, în Bătălia de la Capo Colonna, în Calabria.
· 1248 - A fost pusă piatra de temelie a Domului din Koln, una dintre marile reusite arhitectonice ale Evului Mediu european.
Domul din Köln – foto: ro.wikipedia.org
Domul din Köln (în germană Kölner Dom) este un monument istoric și de arhitectură, catedrală a Arhiepiscopiei romano-catolice de Köln, una din cele mai vechi episcopii din Germania. Patronul protector al domului este Sfântul Petru. Catedrala din Köln a fost construită între anii 1248-1473 și este un important loc de pelerinaj deoarece aici se află moaștele Celor Trei Magi. Actuala catedrală a fost construită din ordinul arhiepiscopului Konrad von Hochstaden, pe locul uneia din secolul al VIII-lea. Catedrala are o înălțime de 157 m, fiind – după Münsterul din Ulm – a doua biserică ca înălțime în Germania.
* 1261 - Mihail al VIII-lea Paleologul a fost încoronat în catedrala Sfânta Sofia, restaurând astfel Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin)
Mihail al VIII-lea Paleologul – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Mihail al VIII-lea Paleologul a fost împărat al Imperiului Roman de Răsărit (Bizantin) între 1259 – 1282. A rămas celebru prin recucerirea Constantinopolului în 1261, după 57 de ani în care cetatea fusese sub stăpânirea Imperiului Latin de Constantinopol.
· 1281: Invazia mongola din Japonia: Flota mongolă a lui Kublai Khan este distrusa de un „vânt divin”, în Bătălia de la Koan. Lupta e asemenea, cunoscuta sub numele de a doua bătălie de la Golful Hakata si a fost a doua incercare a mongolilor să invadeze Japonia, după încercarea lor a eșuata care a avutloc cu șapte ani mai devreme în bătălia de la Bun ‘EI. În vara anului 1281, mongolii au invadat Japonia cu două armate uriase pentru acele vremuri, insa apărătorii japonezi au fost ajutati de o furtună violentă, care scufundat o parte considerabilă a flotelor de invazie. Trupele care au reusit totusi sa ajunga la țărm au fost masacrate la scurt timp dupăsosire. Japonezii au numit „kamikaze” („vântul divin„) aceasta furtuna salvatoare, un numecare a fost folosit si în al doilea război mondial pentru atacurile piloților japonezi care s-au angajat în atacuri sinucigașe aeriene asupra fortelor americane.
· 1309: Cetatea Rhodos se preda forțelor Cavalerilor Ordinului Sf. Ioan, finalizând cucerirea lor de Rhodos. Acestia isi stabilesc sediul de pe insulă și se vor redenumi Cavalerii de Rhodos.
· 1519: Este intemeiat de conquistadorii spanioli, Ciudad de Panama.
· 1530: Este terminată construcţia Mânăstirii Humor, ctitorie a marelui logofăt Teodor Bubuiog; opera a zugravului Toma de la Suceava. Mănăstirea Humor (denumită uneori și Mănăstirea Humorului) este o mănăstire ortodoxă din România, construită în anul 1530 în satul Mănăstirea Humorului din comuna omonimă (aflată în prezent în județul Suceava) de către marele logofăt Toader Bubuiog. Biserica mănăstirii are hramurile Adormirea Maicii Domnului (sărbătorit în fiecare an pe 15 august) și Sfântul Mucenic Gheorghe (sărbătorit la 23 aprilie). Mănăstirea Humorului a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice din județul Suceava din anul 2004 la poziția 292, având codul de clasificare SV-II-a-A-05570.[1] Ansamblul mănăstiresc este format din patru obiective: - Biserica „Adormirea Maicii Domnului” și „Sf. Gheorghe” – construită în 1530 și având codul SV-II-m-A-05570.01
- Ruinele caselor mănăstirești – datând din sec. XVI – XVIII și având codul SV-II-m-A-05570.02
- Turnul clopotniță – datând din sec. XIX și având codul SV-II-m-A-05570.03- Turnul lui Vasile Lupu – construit în 1641 și având codul SV-II-m-A-05570.04. În anul 1993, Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură(UNESCO) a inclus Biserica „Adormirea Maicii Domnului” și „Sf. Gheorghe” a Mănăstirii Humor, împreună cu alte șapte biserici din nordul Moldovei (Arbore, Pătrăuți, Moldovița, Probota, „Sf. Ioan cel Nou” din Suceava, Sucevița și Voroneț), pe lista patrimoniului cultural mondial, în grupul Bisericile pictate din nordul Moldovei.
· 1534 - Sfântul Ignaţiu de Loyola a întemeiat Ordinul Iezuit.
Ignațiu de Loyola (1491 – 1556), fondatorul iezuiților – foto: ro.wikipedia.org
Sfântul Ignațiu de Loyola, născut Ignacio (Íñigo) López de Loyola, (n. 23 octombrie 1491, Azpeitia, Țara Bascilor, Spania – d. 31 iulie 1556, Roma) a fost principalul fondator și primul superior general al Societății lui Isus (Ordinul Iezuit). E faimos ca autor al exercițiilor spirituale.
Emblema Ordinului Iezuit – foto: ro.wikipedia.org
Societatea lui Isus (Societas Iesu/Jesu (S.J.) în latină) este un ordin călugăresc al Bisericii Catolice, ordin aflat în serviciul direct al papei.
· 1537: Este intemeiat orasul Asuncion, actuala capitala a statului Paraguay.
· 1539 - Regele Francisc I stabilește prin Edictul de la Villers-Cotterêts ca în administrație să se folosească numai limba franceză în loc de latină.
Francisc I, Rege al Franței. Duce de Britania; Conte de Provence – foto: ro.wikipedia.org
Francisc I al Franței (franceză François I) (12 septembrie 1494 – 31 martie 1547) a fost rege al Franței între anii 1515 și 1547, fiind fiul lui Charles d’Angoulême și al Louisei de Savoia. Întâi, conte de Angoulême și duce de Valois, el i-a succedat la tron vărului său Ludovic XII, prin căsătoria cu fiica acestuia, Claude a Franței.
· 1595: Oastea otomană ocupă Bucureștii. Unele biserici sunt transformate în moschei, iar mănăstirea lui Alexandru Vodă este fortificată.
· 1601 - Sprijinit de poloni şi tătari, Simion Movilă a înfrânt oastea Ţării Româneşti lângă Râmnicu Sărat şi pe malul Buzăului.
· 1806 - A fost pusă piatra de temelie a Arcului de Triumf din Paris.
Arcul de Triumf din Paris – foto: en.wikipedia.org
Arcul de Triumf (Arc de Triomphe în franceză) este un monument situat în Paris, în Place de l’Étoile, la extremitatea vestică a bulevardului Champs-Élysées. Se află pe o esplanadă circulară cu un diametru de 120 m, la intersecția a douăzeci bulevarde, cum ar fi Kléber, Grande Armée, Wagram și Champs-Élysées. Își are originea într-un discurs pronunțat de Napoleon Bonaparte după bătălia de la Austerlitz, pe 2 decembrie 1805: „Va veți întoarce acasă sub arcuri de triumf.” Un decret adoptat pe 18 februarie 1806 a lansat lucrările, finanțate prin contribuțiile ale Grande Armée. Piatra de temelie s-a pus pe 18 august 1806, ziua de naștere a lui Napoleon.
Lucrările s-au suspendat după căderea Primului Imperiu în 1815, apoi s-au reluat sub conducerea lui Jean-Nicolas Huyot în 1826, în timpul domniei lui Ludovic al XVIII-lea. Huyot a realizat antablamentul, bolta ogivală pentru a susține dalajul superior, și bolta cu casete a arcului principal. Ludovic-Filip și prim-ministrul său Adolphe Thiers au ales programul iconografic al altoreliefurilor și sculptorii:
Plecarea voluntarilor din 1792 (și cunoscut sub numele La Marseillaise) de către François Rude, Triumful din 1810 de către Jean-Pierre Cortot, Rezistența din 1814 și Pacea din 1815 de către Antoine Étex. Construirea s-a terminat în 1836 dub îndrumarea arhitectului Guillaume-Abel Blouet. Arcul a fost inaugurat pe 29 iulie 1836 pentru a sărbători cea de-a șasea aniversare a „Revoluției din iulie”, care a adus la putere Monarhia din Iulie.
· 1843 - A avut loc deschiderea Parcului Tivoli din Copenhaga.
Parcul Tivoli, vedere aeriană – foto: ro.wikipedia.org
Parcul Tivoli (sau simplu Tivoli) este un parc de distracții din centrul capitalei Danemarcei, Copenhaga. Parcul Tivoli a fost construit în anul 1843, de Georg Carstensen. Proprietarul acestui loc de distracții a primit aprobarea de a pune bazele acestui parc de la regele Danemarcei Christian al VIII-lea în anul 1841. Construcția parcului a început pe data de 1 mai 1843.
Chiar de la deschiderea sa, la 15 august 1843, parcul a avut un succes deosebit, cu un număr de 175.000 de vizitatori în sezonul de deschidere (cu remarca că acel sezon a fost foarte scurt, parcul fiind deschis doar în perioada estivală). Unul din renumiții vizitatori de atunci a fost chiar bine cunoscutul scriitor de povești Hans Christian Andersen, care a fost plăcut impresionat de acest loc de distracții. Tivoli are în componența sa și o sală de concerte.
· 1848: M. Waldo Hanchett a inventat scaunul de dentist.
(…) Iară noi? noi, epigonii?… Simțiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,
Măști râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;
Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;
În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;
Voi credeați în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!
Și de-aceea spusa voastră era sântă și frumoasă,
Căci de minți era gândită, căci din inimă era scoasă,
Inimi mari, tinere încă, deși voi sunteți bătrâni.
S-a întors mașina lumii, cu voi viitorul trece;
Noi sântem iarăși trecutul, fără inimi, trist și rece;
Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin! (…)
· 1888: A apărut, la Bucureşti, cotidianul “Adevărul” (1888-1916; 1919-1937 şi 1946-1951; din 25.12.1989), cel mai longeviv din istoria presei româneşti, după „Universul”; fondatorul şi primul director al ziarului a fost Alexandru V. Beldiman.
· 1914 - A fost inaugurat Canalul Panama. O ceremonie oficială de deschidere este omisă din cauza izbucnirii primului război mondial în Europa.
Un remorcher îndreptându-se către capătul canalului dinspre Caraibe – foto: ro.wikipedia.org
Canalul Panama (spaniolă: Canal de Panamá) este un canal important care traversează istmul Panama în America Centrală, legând oceanele Atlantic și Pacific. Construcția canalului a reprezentat unul dintre cele mai mari proiecte de inginerie întreprinse vreodată. A avut un impact enorm asupra navigației, deoarece navele nu mai trebuie să treacă pe drumul periculos prin Pasajul Drake și Capul Horn în punctul cel mai sudic al Americii de Sud. O navă care pleacă de la New York către San Francisco, dacă trece prin canal, parcurge în total 9.500 km, mult sub distanța de 22.500 km pe care o presupunea ruta ocolitoare pe la Capul Horn (strâmtoarea Magellan).
Canalul taie istmul Panama de la Oceanul Pacific în partea de sud-est la Oceanul Atlantic în partea de nord-vest – foto: ro.wikipedia.org
Deși conceptul unui canal în Panama datează de la începutul secolului al XVI-lea, prima încercare de construcție a avut loc începând cu 1880 sub conducere francezului Ferdinand de Lesseps. După ce această încercare a eșuat, lucrul a fost terminat în cele din urmă de Statele Unite, și canalul s-a deschis în 1914. Construcția canalului, de o lungime de 77 km, a fost presărată de probleme, cum ar fi bolile (în special malaria și febra galbenă) și enormele alunecări de teren.
Se estimează că la construcția canalului au murit până la 27 500 de muncitori. De la deschidere, canalul a avut un succes enorm, și este în continuare un element indispensabil al navigației internaționale. În fiecare an prin canal trec mai mult de 14 000 de nave, transportând mai mult de 20378 milioane de tone de marfă.
· 1916 - Germania a declarat război României (în prima conflagraţie mondială), dupa ce la 14/27.VIII.1916 România declarase război Austro-Ungariei.
Trupe române trecând Carpații (august 1916) – foto: ro.wikipedia.org
Deși legată de Imperiul Austro-Ungar printr-un tratat secret de alianță, din 1883, România alege să se declare neutră la izbucnirea ostilităților, în iulie 1914, prevalându-se de interpretarea clauzelor relative la „casus foederis”. În anii neutralității, guvernul liberal condus de Ion I.C. Brătianu a adoptat o atitudine de expectativă, în ciuda faptului că toate părțile implicate în conflict au făcut presiuni asupra României combinate cu promisiuni, pentru a li se alătura.
În august 1916, România primește un ultimatum să decidă dacă dorește să se alăture Antantei „acum ori niciodată”. Sub presiunea cererii ultimative, guvernul român acceptă să intre în război de partea Antantei, deși situația de pe fronturile de luptă nu era una favorabilă.
După o serie de victorii tactice rapide în Transilvania asupra unor forțe austro-ungare copleșite din punct de vedere numeric, armata română va suferi în toamna anului 1916 o serie de înfrângeri zdrobitoare, ceea ce va forța autoritățile statului să se refugieze în Moldova, permițând inamicului să ocupe două treimi din teritoriul național, inclusiv capitala București.
Cauzele principale ale înfrângerii Armatei României în campania anului 1916, de forțe germane și austro-ungare semnificativ inferioare numeric, au fost ingerințele politice majore în actul conducerii militare, incompetența, impostura și lașitatea unei părți semnificative a eșalonului militar de conducere, precum și lipsa de adecvare a pregătirii și dotării trupelor pentru tipul de război purtat.
Trupele germane intrând în București, 6 decembrie 1916 – foto: ro.wikipedia.org
În iarna lui 1916 și primăvara anului 1917, sub conducerea unui nou „leadership” militar (generalii Prezan, Christescu, Grigorescu, Averescu, Văitoianu etc.) și cu sprijinul substanțial al Misiunii Militare Franceze conduse de generalul Henri Berthelot, Armata României a fost reorganizată și instruită pe baze moderne adaptate cerințelor războiului. Campania din vara anului 1917 a fost una de succes, reușindu-se, în faza inițială, înfrângerea trupelor Puterilor Centrale în bătăliile de la Mărăști, Oituz și Mărășești.
Planificatorii militari români intenționau ca în continuare să dezvolte această ofensivă pentru a începe eliberarea teritoriului ocupat, dar izbucnirea revoluției în Imperiul Rus a dus la abandonarea acestor planuri și trecerea din nou la defensiva strategică. Situația pe frontul de est a evoluat într-un mod negativ, astfel încât după ce Rusia a încheiat pacea de la Brest-Litovsk cu Puterile Centrale, România a fost nevoită să ceară armistițiul și apoi să fie nevoită să iasă din război și să semneze o pace separată în condiții umilitoare, în primăvara lui 1918.
Din fericire, refuzul regelui Ferdinand, care a amânat la nesfârșit gestul formal de a semna acest tratat, a făcut posibilă reînceperea ostilităților în ultimele două zile ale războiului, prezervând în acest mod statutul României de stat beligerant la Conferința de Pace de la Paris.
· 1916: Este înfiinţat Corpul Apărării Antiaeriene, prima entitate românească specializată în lupta contra aeronavelor inamice.
· 1917 - Bătălia de la Varniţa şi Muncelu (15/28 august – 21 august/3 septembrie 1917). Ofensiva armatei germano-austro-ungare este oprită de armata română cu preţul unor grele pierderi. În cursul acestei bătălii cade eroic, la datorie, Ecaterina Teodoroiu, “Eroina de la Jiu”. Acţiuni de luptă desfăşurate în timpul Primului Război Mondial, în cadrul ofensivei germano-austro-ungare, lansată pentru contrabalansarea eşecurilor înregistrate în bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz.
În acest scop, comandamentul german optează pentru atacarea sectorului Muncelu, ocupat de trupele ruseşti, considerat a fi cel mai slab apărat. În dimineaţa zilei de 28 august 1917, soldaţii inamici atacă poziţiile ruseşti în dreptul localităţii Ireşti (jud. Vrancea), trupele ruse opunând o slabă rezistenţă. Prudenţa manifestată de germano-austro-ungari în urmărirea ruşilor, permite ocuparea poziţiilor acestora de către trupele române, care reuşesc oprirea celor germane. După îndelungi tratative, forţele ruse sunt convinse să-şi reia poziţiile.
· 1923: În Weimar începe prima expoziție a Școlii de artă Bauhaus.
· 1931 - A apărut primul număr al ziarului comunist „Scânteia”.
Al doilea număr din Scînteia Poporului – foto: ro.wikipedia.org
Scînteia a fost organul de presă al Partidului Comunist Român, înainte de căderea lui în decembrie 1989. Urmașul ziarului Scînteia este ziarul Adevărul. Ziarul Scânteia (după ortografia vremii, devenit Scînteia în urma reformei ortografice din 1953) a apărut ilegal între 15 august 1931 și octombrie 1940 în condițiile regimului burghezo-moșieresc. Începând din 21 septembrie 1944 activitatea acestui tip de presă a fost acceptată, prin „Scînteia” înțelegându-se acel „factor mobilizator în lupta oamenilor muncii pentru înfăptuirea hotărîrilor guvernului, pentru victoria socialismului în patria noastră”.
Scînteia 21 decembrie 1989 – foto: ro.wikipedia.org
Prima echipă a Scînteii a fost, din declarațiile făcute de Silviu Brucan, o adunătură de analfabeți și oameni ai muncii, însă numai gazetari nu. Redactorul șef de atunci, Miron Constantinescu, după caracterizarea succintă făcută de Brucan, era „un filozof tobă de carte care avea nevoie de un căligraf și de un grămătic să-i facă articolele inteligibile”.
Îndeobște, întreaga echipă era atipică, deoarece, din descrierile lui Silviu Brucan, fiecare avea un cusur. Așadar, era vorba despre Pavel Chirtoacă, specialistul în agricultură, ce avea „o figură scheletică măcinată de boli după anii de pușcărie, Demenyi Iosif Ardeleanu, care știa mai bine ungurește decât românește, Stela Moghioroș, care știa mai bine rusește decât românește și Matei Socor, care știa mai bine muzică decât gazetărie”.
Miron Constantinescu (n. 13 decembrie 1917, Chișinău; d. 18 iulie 1974, București) a fost un sociolog marxist, istoric, om politic comunist român, membru titular al Academiei Române (1974) – foto: ro.wikipedia.org
Singurul care mai avusese experiență gazetărească, după cum se autodefinea, era Silviu Brucan, aflat pe postul de secretar general de redacție. Așadar, după spusele acestuia, majoritatea membrilor ce întregeau prima echipă a ziarului Scînteia din 21 septembrie 1944, erau amatori, neprofesioniști, în ceea ce privește gazetăria. Brucan a ocupat postul de redactor-șef adjunct al ziarului partidului până în 1956, el fiind un „ideolog neînduplecat” ce „a încurajat pe vremea aceea adunarea cu forța a populației țărănești în gospodăriile colective și ceruse pedeapsa capitală pentru cei care se opuneau preluării puterii de către comuniști”
„Trădătorii clasei muncitoare vor fi nimiciți
După ce a dat cea mai grea contribuție de jertfă românească pe altarul măreței lupte antifasciste, clasa muncitoare din România se află în fruntea asaltului de nimicire a fiarei hitleriste și a uneltelor ei din țară, aducând sprijinul cel mai prețios, cel mai dârz, plin de abnegație și sacrificiu pentru sprijinirea războiului nostru just împotriva Germaniei hitleriste. Cu elan patriotic, cu o hotărâre nezdruncinată, clasa muncitoare din România pune temelia reconstrucției țării după devastările, jafurile și nelegiuirile bestiale ale călăilor naziști, antonescieni și legionari, pășind cu fermitate la ridicarea României democratice de mâine.”
— Silviu Brucan, Scânteia, anul I, nr. 96, 29 decembrie 1944, p. 3.’
· 1935: Steagul cu svastica devine drapelul Germaniei naziste.
· 1944 - A inceput Operațiunea Dragoon (15 august 1944 – 14 septembrie 1944), invazia sudului Franței de către Aliați.
Operation Dragoon (15 August – 14 September 1944) Part of Mediterranean and Middle East Theatre and the European Theatre of World War II (The Operation Dragoon invasion fleet) – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Operațiunea Dragoon a fost o invazie a sudului Franței care a avut loc în timpul celui de-al Doilea Război Mondial la 15 august 1944. Invazia a început printr-o parașutare a trupelor aliate (1st Airborne Task Force), fiind urmată de un atac puternic al unor elemente din Armata a 7-a Americană și, peste o zi, de forțe ale Armatei 1 Franceze.
Operațiunea a avut ca rezultat retragerea sub atac aliat constant al Germaniei naziste din sudul Franței și ocuparea poziții de-a lungul Munților Vosgi. În ciuda faptului că a fost o operațiune militară complexă, Operațiunea Dragoon nu este foarte bine cunoscută; având loc spre sfârșitul războiului și fiind umbrită de Operațiunea Overlord
Reprezentanții japonezi aflați la bordul vasului USS Missouri în timpul ceremoniei de pe 2 septembrie 1945 – foto: ro.wikipedia.org
Capitularea Japoniei din august 1945 a pus capăt luptelor celui de-al doilea război mondial. Pe 10 august 1945, după invadarea Manciuriei de către Uniunea Sovietică și bombardamentele atomice de la Hiroșima și Nagasaki, liderii japonezi au decis în timpul unei conferințe imperiale (gozenkaigi) să accepte în principiu termenii capitulării necondiționate așa cum fuseseră ei stabiliți de Aliați prin așa numita „declarație de la Potsdam”. Au trebuit însă să mai treacă însă câteva zile cu lupte în spatele ușilor închise, inclusiv cu o tentativă de lovitură de stat, până când împăratul Hirohito s-a adresat națiunii prin intermediul radioului, anunțand pe 15 august acceptarea condițiilor impuse de Aliați.
Infanteriști marini americani în timpul luptelor din Okinawa. Okinawa era considerată trambulina pentru asaltul final al insulelor din arhipelagul nipon – Operațiunea Downfall – foto; ro.wikipedia.org
În discursul său, împăratul punea accentul pe rolul bombardamentelor atomice în luarea deciziei sale. O copie a discursului de pe 17 august destinată forțelor armate japoneze nu menționa bombardamentele nucleare, dar punea accentul pe invazia sovietică. În prezent există o controversă cu privire la motivele din spatele deciziei japoneze de capitulare. Pe 28 august, a început ocupația Japoniei.
Pe 2 septembrie, guvernul japonez a semnat actele capitulării, care au pus în mod oficial capăt celui de-al doilea război mondial. În ciuda capitulării de pe 2 septembrie, au mai existat câteva unități japoneze izolate care au refuzat să se predea, iar un număr de soldați japonezi rătăciți au continuat lupta și nu s-au predat luni sau chiar ani de zile.
· 1947 - Rajul Britanic a fost desființat după ce a fost recunoscută independența Indiei. Proclamarea independenței Indiei. Sărbătoare națională. Mişcarea de eliberare naţională condusă de Mahatma Gandhi şi Jawaharlal Nehru a obligat Marea Britanie să acorde Indiei deplina sa independenţă, proclamată la 26.01.1950.
India Britanică (Rajul Britanic), 1909 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
British Raj, Imperiul Britanic (rāj – “domnie” în limba hindi) sau mai simplu India Britanică au fost termenii folosiţi pentru subcontinentul indian, pentru colonia India şi pentru perioada istorică 1858 – 1947 în care Imperiul Britanic a stăpânit regiunea. Regiunea în discuţie includea provincii administrate direct de autorităţile coloniale britanice, (aşa numita „Indie Britanică”) dar şi o serie de principate guvernate de o serie de principi locali, care recunoşteau autoritatea puterii suzerane a Coroanei Britanice. Aceste principate, care aveau diverse tratate cu Coroana Britanică, se bucurau de un anumit grad de autonomie locală dar acceptau protectoratul şi completa reprezentare în cadrul relaţiilor externe a Regatului Unit.
Mahatma Gandhi şi premierul britanic Ramsay MacDonald (în stânga lui) la Conferinţa celei de-a doua mese rotunde de la Londra, octombrie 1931 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
India, oficial Republica India, este o țară din sudul Asiei. India se află pe locul 7 în ierarhia țărilor după suprafață, pe locul doi după numărul locuitorilor și este statul democratic cu cei mai mulți locuitori. India are o zonă de coastă cu o lungime de 7000 de km și granițe cu Pakistan la vest, Nepal, Republica Populară Chineză și Bhutan la nord-est, și Bangladesh și Myanmar la est. În Oceanul Indian, ea este adiacentă cu țările insulare Sri Lanka, Maldive și Indonezia.
Jawaharlal Nehru sharing a light moment with Mohandas Karamchand Gandhi, Mumbai, 6 July 1946 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Cămin al civilizației văii Indului, centrul a importante drumuri comerciale și vaste imperii, India a jucat un rol major în istoria umanității. Religii precum Hinduismul, Sikhismul, Budismul și Jainismul își au originea în India, în timp ce Islamul și Creștinismul se bucură de o bogată tradiție aici. Colonizată ca parte a Imperiului Britanic în secolul nouăsprezece, India și-a câștigat independența în 1947 ca națiune unificată după un efort susținut depus în această direcție. Atât populația țării, cât și flora și fauna, aspectul geografic și sistemul climatic sunt printre cele mai diversificate din întreaga lume. De asemenea India este țara de origine a piperului.
India – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
În prima jumătate a secolului XX a fost lansată o luptă de independență la nivel național de către Congresul Național Indian și alte organizații politice. În anii 20 și 30 cu mișcarea condusă de Mahatma Gandhi, milioane de persoane au participat la o campanie de neascultare civilă de masă. În 15 august 1947, India a obținut independența în fața Marii Britanii, dar a fost divizată în două teritorii independente, un domeniu al Indiei și un domeniu al Pakistanului, conform legii musulmane. Trei ani mai târziu, în 26 ianuarie 1950, India a devenit republică și a intrat în vigoare o nouă constituție. După independență au apărut diverse religii și caste în diverse părți ale țării, care însă au făcut față diferitelor obstacole create de toleranță și reformele constituționale.
· 1947: În România se adoptă o nouă reformă monetară. În sume limitate, în funcție de profesia deținătorilor, schimbarea banilor s-a facut la raportul de 20.000 lei vechi pentru 1 leu nou. Familiile de țărani puteau schimba cel mai mult: 5 milioane de lei, iar dacă aveau dovada că au livrat statului cota de produse mai aveau voie să schimbe în plus 2,5 milioane. Urmau apoi salariații, pensionarii și cei cu profesii liberale recunoscute oficial, cu 3 milioane de lei. Restul a avut dreptul să schimbe 1,5 milioane de lei vechi. Sumele neschimbate s-au blocat în conturi.
* 1951 - Lotul fruntaşilor PNŢ (Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Victor Rădulescu-Pogoneanu, Ilie Lazăr, Nicolae Carandino) a fost transferat la Sighet.
* 1965 - La Viena a avut loc o întâlnire între Ceaușescu și Todor Jivkov.
* 1968 - A avut loc vizita de stat a lui Nicolae Ceaușescu în Cehoslovacia (semnarea Tratatului de prietenie, colaborare și asistență mutuală cu durată de 20 de ani).
· 1969 - S-a deschis festivalul de muzica pop Woodstock. Au participat aproximativ 500 000 de tineri iubitori ai genului, această manifestare fiind reprezentativă pentru generaţia anilor 60, generaţia “hippy”; (15-17 august).
Woodstock Music & Art Fair - foto: ro.wikipedia.org
Woodstock Music & Art Fair (informal, Woodstock sau Festivalul Woodstock) a fost un festival de muzică intitulat „Trei zile de pace și muzică”, ținut pe terenul (2,4 km2) unui fermier numit Max Yasgur, în apropierea cătunului White Lake, în orașul Bethel, New York (stat), în perioada 15-18 august 1969. Bethel este situat la 43 mile (69 km) sud-vest de orasul Woodstock, New York (stat) La o reuniune ce a avut loc cu trei zile înainte evenimentului, organizatorii au simțit că au două opțiuni. O opțiune a fost de a îmbunătăți gardul și securitatea, lucru care ar putea fi putut conduce la violență. A doua opțiune consta în investirea tuturor resurselor pentru a finaliza scena. Nimeni nu bănuise numărul mare de persoane ce se strânsese mai devreme cu o săptămână de începerea programelor anunțate.
Part of the crowd on the first day of the festival – foto: en.wikipedia.org
În ziua de vineri, la prânz coloanele de mașini se deplasau cu 10 km în 5 ore, ajungând ca în cele din urmă șoferii să-și abandoneze mașinile pe șosele, ultimii 10/20 km parcurgându-i pe jos. Gardul a fost tăiat cu o noapte inainte de concert de către UAW/MF(Up Against the Wall Motherfuckers), lucru ce a determinat mult mai multă lume să vină la festival.
Până la urmă, pe aceea pajiște s-au înghesuit o jumătate de milion de oameni, trei sferturi de milion fiind nevoiți să se întoarcă, după ce s-au convins că nu mai pot înainta. Pe parcursul zilelor de 15, 16, 17 și 18 august, pe scena amplasata la ferma lui Yasgur au cântat cele mai cunoscute nume ale vremii. Este vorba despre 32 de recitaluri live.
· 1975: În timpul loviturii militare de stat din Bangladesh, prim-ministru Mujibur Rahman și familia lui sunt uciși.
* 1979 - Led Zeppelin a lansat albumul, “In Through The Out Door“.
In Through The Out Door este al optulea album de studio al trupei engleze de rock Led Zeppelin și ultimul înregistrat înainte de moartea lui John Bonham și destrămarea formației din 1980. A fost înregistrat pe parcursul a trei săptămâni în noiembrie și decembrie 1978 la studiourile grupului ABBA, Polar în Stockholm, Suedia și lansat de Swan Song Records pe 15 august 1979. In Through The Out Door a fost al șaselea și ultimul disc ce a ajuns pe primul loc în America.
· 1990: A fost încoronat printul de Leichtenstein, Hans Adam al II-lea.
· 1993: În Paraguay, dictatura militară a generalului Andrés Rodríguez se termină. Juan Carlos Wasmosy devine primul președinte al țării ales democratic.
· 2000: A avut loc prima întâlnire simbolica a familiilor separate dupa razboiul coreean, in conformitate cu Acordul semnat la 14 iunie 2000 intre cele doua state coreene; evenimentul a coincis cu aniversarea a 55 de ani de la eliberarea Peninsulei Coreene de sub ocupatia coloniala japoneza, comemorata de cele doua tari (1945).
· 2004: Prințul Hans-Adam al II-lea transferă în mod oficial puterea de a lua decizii guvernamentale de zi cu zi fiului său cel mare, Prințul Moștenitor Alois. Din punct de vedere legal, Hans-Adam rămâne șef de stat.
· 2007 - Cutremurul din Peru (2007) – Un cutremur puternic de magnitudine 8 a lovit coasta Pacificului devastând Ica și diferite regiuni ale Peru omorând 514 oameni și rănind 1090. Cutremurul din Peru din 2007 a fost un cutremur foarte puternic, care a lovit partea centrală a coastei Oceanului Pacific a țării în ziua de 15 august 2007 la orele 18:40:58 ora locală sau 23:40:58 UTC și a durat aproximativ două minute.
Epicentrul a fost localizat la circa 150 km sud-sud-vest de Lima la o adâncime de circa 30 de km. Centrul informativ al Serviciului Geologic al Statelor Unite (USGS National Earthquake Information Center) a raportat că a fost un cutremur foarte puternic, care a măsurat 8,0 pe scala Mercalli.
· 2013: Institutul Smithsonian anunță descoperirea unei noi specii carnivore, numita olinguito, găsita în America în ultimii 35 de ani. Olinguito este un mamifer din familia enotului (Procyonidae), care trăiește în pădurile montane din Anzii de la vest de Columbia și Ecuador. La 22 mai 2014, olinguito a fost declarat ca fiind unul dintre cele 10 specii noi descoperite în 2013.
Nașteri
* 866: Robert I (866–923), rege al Franciei de Vest (922–923). Înainte de a-i succeda fratelui său Odo ca rege a fost conte de Poitiers, marchiz de Neustria și Orléans și conte de Paris.
Robert s-a născut postum în 866 ca fiul cel mic al lui Robert cel Puternicși fratele lui Odo, care va deveni rege al Franciei de Vest în 888.[2]Francia de Vest a evoluat în timp în Franța;[3] sub Odo, capitala s-a fixat la Paris. Familia lui este cunoscută drept Robertieni.
Nu a pretins coroana Franciei de Vest decât după moartea fratelui său în 898; recunoscând supremația regelui carolingian, Carol al III-lea, el a fost confirmat în funcție, după care a continuat să apere nordul Franciei de atacurile nordicilor.
Pacea dintre rege și puternicul său vasal nu a fost grav perturbată până în anul 921. Domnia lui Carol și în special părtinirea lui pentru Hagano[4]a stârnit unele iritații; susținut de mai mulți clerici și de unii dintre cei mai importanți nobili franci, Robert a preluat controlul armatei, l-a condus pe Carol în Lorena și s-a auto-încoronat rege al Francilor (rex Francorum) la Rheims la 29 iunie 922. După ce a strâns o armată, Carol a pornit împotriva uzurpatorului și, la 15 iunie 923, într-o luptă sângeroasă în apropiere de Soissons, Robert a fost ucis, în conformitate cu o tradiție, în luptă singură cu rivalul său. Cu toate acestea, armata sa a câștigat bătălia și Carol a fost capturat.
Robert s-a căsătorit de două ori. Cu prima soție, Aelis, a avut două fiice. Fiecare din ele s-a căsătorit cu vasali puternici ai tatălui lor: Emma a Franței (894–935) cu Raoul, Duce de Burgundia iar Hildebranda (895–931) cu Herbert al II-lea de Vermandois. Cu a doua soție, Béatrice de Vermandois, fiica lui Herbert I de Vermandois, a avut un singur fiu, Hugh cel Mare, care a devenit dux Francorum și tatăl regelui Hugh Capet. Se poate să fi avut și alte fiice.
| Robert I | |
| Rege al Franciei de Vest | |
 Robert I al Franței |
* 1735: Frederic Albert de Anhalt-Bernburg (15 august 1735 – 9 aprilie 1796), a fost prinț german din Casa de Ascania. Din 1765 până în 1796 el a fost prinț suveran al principatului de Anhalt-Bernburg.
Frederic Albert s-a născut la Bernburg la 15 august 1735. A fost singurul fiu din cei cinci copii ai Prințului Victor Frederic de Anhalt-Bernburg cu cea de-a doua soție, Sofia Albertine Frederica, fiica Margrafului Albert Frederic de Brandenburg-Schwedt.[2]
Frederic Albert și-a succedat tatăl ca Prinț de Anhalt-Bernburg după moartea acestuia, în 1765, și imediat el și-a schimbat reședința de la Bernburg la Ballenstedt.[3]
La 22 decembrie 1785 el a confirmat intrare statului său în "Liga Prinților" (Fürstenbund).
În 1788, sub comanda sa s-a construit un teatru clasic. A fost considerat "Părintele Țării" de către cetățenii principatului, în primul rând datorită muncii bune pe care a făcut-o; una dintre reformele sale a fost să acorde femeilor influență legală asupra moștenirilor. Frederic Albert a fost fondatorul Anhaltische Mineraliensammlung.
A murit la Ballenstedt la 9 aprilie 1796, la vârsta de 60 de ani. Nu este clar dacă a murit ca urmare a unui accident de vânătoare sau s-a sinucis.
La Augustenburg, la 4 iunie 1763 Frederic Albert s-a căsătorit cu Louise Albertine (n. 21 iulie 1748, Plön - d. 2 martie 1769, Ballenstedt), fiica lui Frederick Carl, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Plön și prințesă a Danemarcei prin naștere ca descendentă a liniei masculine din regele Christian al III-lea. Ai au avut doi copii:
- Alexius Frederick Christian, Prinț și din 1807 Duce de Anhalt-Bernburg (n. Ballenstedt, 12 iunie 1767 - d. Ballenstedt, 24 martie 1834).
- Pauline Christine Wilhelmine (n. Ballenstedt, 23 februarie 1769 - d. Detmold, 29 decembrie 1820), căsătorită la 2 ianuarie 1796 cu Leopold I, Prinț de Lippe-Detmold.
Frederic Albert a avut o fiică nelegitimă:
- Auguste von Gröna (d. 8 aprilie 1841), căsătorită cu Hans August baron von Bissing (d. 8 aprilie 1841).
| Frederic Albert | |
| Prinț de Anhalt-Bernburg | |
 |
· 1744: Conrad Moench (n. ,[1] Kassel, Germania – d. ,[1] Marburg, Germania) a fost un farmacist, chimist și naturalist german. Numele său oficial prescurtat ca autor în botanicăeste „Moench”. El a fost din anul 1786 până la data morții sale profesor de botanică în Marburg, fiind autorul unor opere științifice din domeniul științelor naturale.
Opere:- Supplementum Ad Methodum A Staminum Situ Describendi.Marburg 1802.
- Arzneymittellehre der einfachen und zusammengesetzten gebräuchlichen Mittel. Marburg 1800.
- Einleitung zur Pflanzen-Kunde. Marburg 1798.
- Methodus plantas horti botanici et agri Marburgensis. Marburg 1794.
- Systematische Lehre von denen gebräuchlichsten einfachen und zusammengesezten Arzney-Mitteln. Marburg 1792-95.
- Verzeichniß ausländischer Bäume und Stauden des Lustschlosses Weissenstein bey Cassel. Fleischer, Frankfurt, Leipzig 1785.
- Bemerkungen über einige einfache und zusammengesetzte Arzneymittel. Fleischer, Frankfurt 1781.
- Enumeratio plantarum indigenarum Hassiae praesertim inferioris.Kassel 1777.
| Conrad Moench | |
 |
· 1769: Napoleon Bonaparte (în franceză: Napoléon Bonaparte; n. 15 august1769, Ajaccio, Corsica - d. 5 mai 1821, în insula Sfânta Elena), cunoscut mai târziu ca Napoleon I și inițial ca Napoleone di Buonaparte, a fost un lider politic și militar al Franței, ale cărui acțiuni au influențat puternic politica europeană de la începutul secolului al XIX-lea.
Născut în Corsica și specializat pe profilul de ofițer de artilerie în Franța continentală, Bonaparte a devenit cunoscut în timpul Primei Republici Franceze și a condus campanii reușite împotriva Primei și celei de-a Doua Coaliții, care luptau împotriva Franței. În 1799 a organizat o lovitură de stat și s-a proclamat Prim Consul; cinci ani mai târziu s-a încoronat ca Împărat al francezilor. În prima decadă a secolului al XIX-lea a opus armatele Imperiului Francez împotriva fiecărei puteri majore europene și a dominat Europa continentală printr-o serie de victorii militare. A menținut sfera de influență a Franței prin constituirea unor alianțe extensive și prin numirea prietenilor și membrilor familiei în calitate de conducători ai altor țări europene sub forma unor state clientelare franceze.
Invazia franceză a Rusiei din 1812 a marcat un punct de cotitură în destinul lui Napoleon. Marea sa Armată a suferit pierderi covârșitoare în timpul campaniei și nu s-a recuperat niciodată pe deplin. În 1813, a Șasea Coaliție l-a înfrânt la Leipzig; în anul următor Coaliția a invadat Franța, l-a forțat pe Napoleon să abdice și l-a exilat pe insula Elba. În mai puțin de un an, a scăpat de pe Elba și s-a întors la putere, însă a fost învins în bătălia de la Waterloo din iunie 1815. Napoleon și-a petrecut ultimii șase ani ai vieții sub supraveghere britanică pe insula Sfânta Elena. O autopsie a concluzionat că a murit de cancer la stomac, deși Sten Forshufvud și alți oameni de știință au continuat să susțină că a fost otrăvit cu arsenic.
Conflictul cu restul Europei a condus la o perioadă de război total de-a lungul continentului, iar campaniile sale sunt studiate la academii miltare din întreaga lume. Deși considerat un tiran de către oponenții săi, el a rămas în istorie și datorită creării Codului Napoleonian, care a pus fundațiile legislației administrative și judiciare în majoritatea țărilor Europei de Vest.
Napoleon Bonaparte s-a născut ca al doilea din cei șapte copii, în casa Buonaparte din orașul Ajaccio, Corsica, pe 15 august1769, un an mai târziu după ce insula fusese transferată Franței de către Republica Genova. El s-a numit inițial Napoleone di Buonaparte, prenumele provenind de la un unchi care fusese omorât în timp ce lupta împotriva francezilor, însă mai târziu a adoptat numele de Napoléon Bonaparte, cu o rezonanță mai accentuată în limba franceză.
Familia corsicană Buonaparte își avea originile în mica nobilime italiană care emigrase în Corsica în secolul al XVI-lea. Tatăl său, Nobile Carlo Buonaparte, un avocat, a fost numit reprezentantul Corsicii la curtea lui Ludovic al XVI-lea în 1777. Influența dominantă în copilăria lui Napoleon a avut-o mama sa, Maria Letizia Ramolino, a cărei disciplină fermă a temperat un copil turbulent. El avea un frate mai mare, Joseph, și șase mai mici: Lucien, Elisa, Ludovic, Pauline, Caroline și Jérôme. Napoleon a fost botezat catolic cu puțin timp înainte de a împlini doi ani, pe 21 iulie1771 la Catedrala Ajaccio.
Originea nobilă a lui Napoleon, veniturile și cunoștințele familiei i-au oferit oportunități mai importante de studiu decât cele disponibile unui corsican tipic din acea vreme. În ianuarie 1779, Napoleon a fost înscris la o școală teologică din Autun, în Franța continentală, pentru a învăța franceza, iar în mai a fost admis la academia militară de la Brienne-le-Château. Vorbea cu un accent corsican pronunțat și nu a învățat niciodată să scrie corect. Napoleon era tachinat de către ceilalți studenți din cauza accentului său, prin urmare s-a concentrat și mai mult pe studiu. Un examinator a observat că Napoleon „s-a distins întotdeauna prin talentul său la matematică. Are cunoștințe destul de bune despre istorie și geografie... Acest băiat ar deveni un marinar excelent.” După ce și-a terminat studiile la Brienne în 1784, Napoleon a fost admis la École Militaire, o școală militară de elită din Paris; acest lucru a pus capăt ambiției sale navale, care îl făcuse să ia în considerare înrolarea în Marina Regală britanică. În loc de aceasta s-a specializat pe profilul de ofițer de artilerie și a trebuit să termine cursurile de doi ani într-unul singur, deoarece moartea tatălui său îi redusese veniturile. A fost examinat de faimosul om de știință Pierre Simon Laplace, pe care mai târziu Napoleon l-a numit senator
Devenit absolvent în septembrie 1785, Bonaparte este numit ofițer cu gradul de sublocotenent în regimentul de artilerie La Fère. A servit în garnizoanele de la Valence și Auxonne până după izbucnirea Revoluției Franceze în 1789, deși în această perioadă a fost în permisie timp de aproape două luni în Corsica și Paris. Un naționalist corsican fervent, Bonaparte i-a scris liderului corsican Pasquale Paoli în mai 1789: „Pe când națiunea pierea, m-am născut eu. Treizeci de mii de francezi au fost vomitați pe malurile noastre, înecând tronul libertății în valuri de sânge. Astfel arăta priveliștea odioasă care a fost prima ce m-a impresionat.”
A petrecut primii ani ai Revoluției în Corsica, luptând într-o bătălie complexă între regaliști, revoluționari și naționaliștii corsicani. El a sprijinit facțiunea revoluționară iacobină, a câștigat gradul de locotenent-colonel și comanda unui batalion de voluntari. După ce depășise termenul permisiei și a condus o revoltă împotriva unei armate franceze din Corsica, a reușit totuși să convingă autoritățile militare din Paris să-l promoveze în gradul de căpitan în iulie 1792. S-a întors în Corsica din nou și a intrat în conflict cu Paoli, care hotărâse să se despartă de Franța și să saboteze un asalt francez asupra insulei sardiniene La Maddalena, unul dintre liderii expediției fiind chiar Bonaparte. Acesta și familia sa au trebuit să fugă în Franța continentală în iunie 1793 din cauza înrăutățirii relațiilor cu Paoli.
Întors din Egipt, Napoleon este primit cu entuziasm de poporul francez. Profitând de această popularitate, el a răsturnat Directoratul și a impus dictatura personală în noiembrie anul 1799. Prin acest act, burghezia și-a consolidat puterea și au fost salvate cuceririle revoluției franceze. Noua formă de conducere s-a numit consulat, în fruntea căreia se găsea Primul Consul (Bonaparte). Consulatul a fost una dintre cele mai rodnice perioade din istoria Franței. Prin măsurile luate, corupția și nesiguranța cetățenilor au fost eliminate. Economia a fost refacută, Franța a devenit prosperă, începându-se vaste lucrări publice; s-au pus bazele învățământului modern, religia reintrându-și în drepturi. Napoleon a elaborat legi noi sub numele de „Codul lui Napoleon”. Primejdia externă care se abătuse asupra Franței a fost înlăturată prin victoria împotriva Austriei, de la Marengo, din anul 1800. El cucerește Belgia (zonele de la Rin) și Italia. Prin Concordatul cu papalitatea, Napoleon a obținut supremația asupra Italiei. În 1802, Franța a încheiat cu Anglia pacea de la Amiens (pacea perpetuă), prin care se producea un schimb de posesiuni: Franța renunța la Egipt, iar Anglia la teritoriile cucerite în timpul războaielor anterioare.
Având puterea consolidată de realizările guvernării sale, Napoleon a fost proclamat împărat de către Senatul francez în 1804, printr-un senatus-consultus.
Încoronat în Catedrala Notre-Dame din Paris, în prezența papei Pius al VII-lea, el a spus cuvintele: „Imperiul înseamnă pace”. Însă conducerea sa a dus la un lung șir de războaie cu Anglia și cu monarhiile absolutiste (Rusia, Austria, Prusia) cauzate printre altele de: rivalitatea dintre burghezia franceză și cea engleză pentru supremație economică; dorința monarhilor europeni de-a opri accesiunea lui Napoleon; ambiția lui Napoleon de a stăpâni întreaga lume[necesită citare]. Cu o armată mare, Napoleon a reușit să obțină multe victorii asupra Austriei în 1805, prin Bătălia de la Austerlitz și asupra Prusiei în 1806. Singura putere continentală care îi stătea în cale era Rusia. Cu aceasta a încheiat un acord în 1807 prin care Europa era împărțită între împăratul Franței și țarul Rusiei, Alexandru I. În anul 1812, Napoleon face o încercare dezastruasă de a invada Rusia, în care este învins. Astfel a început căderea lui Napoleon. În Bătălia de la Leipzig din 1813, Napoleon este înfrânt de către cele cinci națiuni. Napoleon este obligat să abdice și este exilat în insula Elba, în anul 1814.
Încoronarea lui Napoleon
Încoronarea lui Napoleon este o pânză pictată de Jacques-Louis David în perioada 1805-1807. Tabloul are dimensiunile 624 cm x 979 cm[necesită citare] și se găsește la Muzeul Louvre, Paris. „Regii au părăsit-o, eu am ridicat-o”[necesită citare] - spune Napoleon despre coroana conducătorului francilor, Carol cel Mare, când, în după-amiaza zilei de 2 decembrie 1804, și-o așază pe cap în catedrala Notre-Dame și este uns chiar de papa Pius al VII-lea, venit la Paris în acest scop. Apoi împăratul își încoronează soția, pe Joséphine.
David a primit o comandă din partea împăratului pentru un tablou care sa redea încoronarea. Pictorul va lucra la acest tablou vreme de 2 ani, adaptând realitatea la dorințele clientului său. Astfel, spre exemplu, în spate, la tribună o vedem pe Letiția, mama împăratului, deși ea nu a participat deloc la festivitate. Extraordinar de riguros este finisajul: David nu omite nici cel mai mic detaliu, în ceea ce privește veșmintele perechii imperiale, iar portretele personajelor reprezintă imaginea fidelă a realității. Încoronarea lui Napoleon are în primul rând valoarea unei mărturii istorice; în schimb caracterul static al compoziției îndepărtează tabloul de estetica neoclasicistă. Lipsește aici tensiunea vibrantă care este caracteristica teatralității neoclasiciste. Spre deosebire de Sabinele și Jurământul Horațiilor, David, se inspiră de data aceasta mai degrabă din tradiția romană, decât din cea greacă.
Exilul în Insula Elba
Lui Napoleon i se permisese să ia cu el în exil câțiva prieteni și servitori, printre care Henri-Gratien Bertrand, fostul mareșal al palatului, și contele Charles-Tristan de Montholon, un membru al aristocrației prerevoluționare. Bertrand era în slujba lui Napoleon din 1798, dar Montholon era un aderent de ultima oră – după prima abdicare a lui Napoleon se grăbise să-și ofere serviciile monarhiei restaurate, dar a trecut de partea împăratului când acesta s-a întors de pe Insula Elba. El o adusese cu sine și pe tânăra și atrăgătoarea lui soție, ale cărei atenții față de Napoleon și vizitele nocturne pe care le făcea în dormitorul acestuia deveniseră curând subiect de bârfa pe insulă.
CELE O SUTĂ DE ZILE. WATERLOO. INSULA SF. ELENA
La un an după înfrângerea de la Leipzig, întreg imperiul s-a prăbușit. Burbonii au fost readuși la tronul Franței prin Ludovic al XVIII-lea. Aceasta revenire nu s-a bucurat însă de unanimitatea aliaților, între care au intervenit repede divergențe. Unitatea coaliției a fost însă salvată chiar de Napoleon. Înconjurat de dezbinarea aliaților, Napoleon părăsește insula Elba și începe ceea ce avea să fie aventura „celor o sută de zile”. Reîntronat, acesta începe să viseze la refacerea marelui imperiu[necesită citare]. Obține chiar câteva victorii. Pentru scurt timp însă, căci este înfrânt în bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815). Silit să abdice din nou, Napoleon a fost exilat pe insula Sf. Elena, unde a murit în condiții neclare, câțiva ani mai târziu, la vârsta de 51 de ani (5 mai 1821). Există două teorii importante cu privire la moartea sa: otrăvirea cronică cu arsenic și cancerul la stomac. A fost înmormântat cu onoruri militare.
MOARTEA LUI NAPOLEON
Controversele asupra morții împăratului Napoleon nu se mai termină... Specialiști în domeniul medicinei legale, istorici ai vieții și morții lui Napoleon s-au dedicat încă din anul 1961 cercetărilor cauzei morții acestui om de stat francez. Unii spun că moartea s-ar datora unei erori medicale, cancerului de stomac și, în cele din urmă, otrăvirii acestuia cu arsenic. Primele două supoziții - eroare medicală sau cancer de stomac, sunt definitiv respinse de Dr. Pascal Kintz.
Ultimele experiențe conduse de Institutul de Medicină Legală din Strasbourg și Universitatea din Luxembourg, demonstrează în mod definitiv că Napoleon a fost otrăvit, fiind victima unei intoxicații cronice cu arsenic. În fiecare an, experți în toxicologia medico-legală se întrunesc în congrese sub auspiciile Asociației internaționale a toxicologilor din medicina legală (The International Association of Forensic Toxicologists — TIAFT) pentru a stabili cauza exactă. Toți oamenii de știință care aparțin acestei asociații activează în laboratoare ale poliției, spitale, tribunale, institute de medicină legală, laboratoare specializate în diverse domenii înrudite. Dupa congresele de la Helsinki (2000), Praga (2001), Paris (2002), a urmat congresul de la Melbourne care a găzduit cel de-al 41-lea Simpozion internațional al asociației, între 17-22 noiembrie 2003.
În prezentarea susținută la acest simpozion Dr. Pascal Kintz a făcut cunoscute ultimele rezultate obținute asupra chestiunii prezenței arsenicului în șuvițele de păr ale împăratului. Se menționează în diverse publicații oficiale că „șuvițe de păr aparținând lui Napoleon”, au fost păstrate cu mare grijă și găsite la diverse persoane din anturajul acestuia. Toxicologul francez susține că Napoleon a fost otrăvit cu arsenic în mod lent. El a ajuns la această concluzie aprofundând analizele nu numai asupra interiorului firelor de păr, ci și a învelișului capilar. Dr. Kintz crede că otrava a atins măduva spinării, pornind de la păr. Otrava provenea din alimentele ingerate și a fost împinsă de fluxul sanguin.
Părul lui Napoleon prezenta o concentrație de substanță toxică de 7-38 de ori superioară dozei „admise”. Adversarii acestei ipoteze resping afirmația, susținând că arsenicul detectat era de origine exogenă și nu a fost absorbit pe cale digestivă. Ei cred ca această compoziție toxică era în mod normal utilizată în secolul XIX pentru conservarea părului. Alți cercetători explică prezența arsenicului în părul lui Napoleon prin folosirea produsului de către viticultorii epocii. Aceștia spălau butoaiele cu arsenic, după care puneau strugurii la fermentat. Și această supoziție a fost respinsă, considerându-se că obiceiul viticultorilor epocii de a curăța butoaiele cu arsenic nu era periculos pentru sănătatea omului, cu toate că Napoleon era un cunoscut amator de vinuri.
În anul 2000, scriitorul Ben Weider, mare admirator și colecționar al unor piese originale care au aparținut lui Napoleon, a afirmat cu tărie în conferințele și interviurile acordate la televiziunea canadiană că „Napoleon I Bonaparte a decedat datorită otrăvirii lente cu arsenic" și că „folosindu-se noile teste ADN această enigmă ar putea fi elucidată”. Ben Weider deține suvițe din părul lui Napoleon și este dispus să suporte toate cheltuielile exhumării. „Rămâne doar ca guvernul și istoricii francezi să-și dea acordul”. Specialiștii Institutului medico-legal din Strasbourg confirmă teza avansată de Ben Weider. Purtătorul de cuvânt al lui Weider a declarat că dacă îndoielile asupra morții lui Napoleon persistă, nu rămâne decât să se treacă la exhumarea împăratului.
| Napoleon I | |
 Napoleon în cabinetul său de lucru, de Jacques-Louis David, 1812. |
· 1771 - S-a născut sir Walter Scott, prozator, creator al romanului istoric englez si european (“Ivanhoe”, “Rob Roy”); (d. 21.09.1832).
Sir Walter Scott (1771-1832) (portret de Henry Raeburn, 1822) – foto: ro.wikipedia.org
Sir Walter Scott (15 august 1771 – 21 septembrie 1832) a fost un scriitor scoțian prolific și un poet popular în Europa în timpul vieții sale. Se poate spune că Scott a fost primul autor de limbă engleză care a avut o carieră internațională în timpul vieții, cu mulți cititori din întreaga Europa, Australia și America de Nord. Poeziile și proza lui sunt încă citite și multe din scrierile lui rămân scrieri de referință atât pentru literatura engleză, cât și pentru literatura scoțiană. Printre operele sale celebre se numără “Ivanhoe”, “Rob Roy”, “The Lady of The Lake”, “Waverley”, “The Heart of Midlothian” și “The Bride of Lammermour”. Există un număr de traduceri ale operelor lui Sir Walter Scott în limba română.
· 1794: Elias Magnus Fries, botanist suedez (d. 1878). Elias Magnus Fries (n. 15 august 1794, Femsjö, Jönköpings län – d. 8 februarie 1878, Uppsala) a fost un botanist suedez și specialist în micologie. El este privit, împreună cu compatriotul său Christian Hendrik Persoon, fondator al taxonomiei moderne (micologiei sistematice) în cadrul regnului Fungi. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Fr.
Elias Magnus Fries s-a născut în regiunea Småland din sudul Suediei, o zonă deosebit de bogată de ciuperci. Această ocazie, la care trebuie să fie adăugată și educația botanică care a primit-o de la tatăl său Thore Fries (1762–1839), pastor la biserica din Femsjö, care l-a încurajat mereu în ceea ce avea să devină: un interesat pe tot parcursul vieții în ciuperci și studiul acestora, o materie care astăzi se cunoaște sub denumirea „Știința micologică”.
Băiatul a urmărit mai întâi, din 1803, școala din Växjö apoi, din 1808, liceul tot acolo. Deja în 1810 a scris o primä micä lucrare despre flora din imprejurarea de Femsjö. La vârsta de 17 ani, el a cunoscut deja mai mult de 300 de specii. Se presupune că el a fi învățat limba latină înainte de cea suedeză. Astfel n-ar fi avut probleme să citească lucrări științifice de botanică de atunci, aproape toate scrise în latină.[10]
În anul 1811 Fries a început studiul la Universitatea din Lund. În anul 1814 a obținut titlul de doctor în filosofie și botanică, fiind imediat preluat ca docent. Disertația s-a a scris-o despre Flora Suediae, o tematică care a dezvoltat-o mai departe în opera sa de mai multe volume Novitiæ floræ svecicæ, (până 1824). În anul terminării acestei lucrări a fost avansat la gradul de profesor asociat de botanică.[11]
Între timp (1821) a fost admis ca membru al Kungliga Vetenskapsakademien (Academia Regală de Științe a Suediei), ceva mai târziu (1847) și unul al Svenska Akademien (Academia Regală Suedeză). Din 1828 Fries a fost numit Botanices Demonstrator, ceea ce a însemnat, că i-au fost încredințate sarcini de cercetare și excursii botanice și, de asemenea, a figurat în funcția de șef a "Grădini Botanice" din Lund.[12] În același an s-a căsătorit Christina Wieslander.[10]
În timp ce a fost la Lund, Fries a produs inovatoarea sa Systema micologica în trei volume (1821-1832), un sistem de micologie în care a clasificat ciuperci prin caracteristicile lor fizice și formele corpurilor de fructe (în special culoarea sporilor și structura suprafețelor purtătoare de spori (branhii, pori, dinți, falduri, suprafață netedă, etc, numite Hymenophore). Această lucrare seminală este fundamentul celei mai mari părți a taxonomiei micologice moderne pentru toate speciile cu excepția de trei grupuri de ciuperci pentru care Christiaan Hendrik Persoon este autoritatea fondatoare necontestată.[13]
Fries a dezvoltat de asemenea un sistem de clasificare a lichenilor bazând pe caracterele ale corpului lor de fructe (organele care produc spori de reproducere). A prezentat acest sistem în lucrarea sa Lichenographia europaea reformata din 1831, care a fost acceptată pe larg, până ce folosirea microscopului a revoluționat cunoștințele în acest domeniu. Fries a fost prima persoană care a deosebit între lichenii cu elemente exterioare pe corpul fructifer și cele fără. Pentru această realizare îi s-a conferit Marea medalie de aur a lui Linnaeus.[14]
În anul 1834, Fries Magnus a părăsit Universitatea din Lund, devenind profesor universitar de economie practică la Universitatea Uppsala, deci scaunul de profesură în botanică a fost ocupat de profesorul Wahlberg. Cel puțin a avut ocazia de a prelua în același timp conducerea grădinii botanice precum a muzeului local din oraș. El a fost, de asemenea, membru al parlamentului, reprezentând Universitatea Uppsala pe ziua națională 1844-1845 și 1847-1848 precum și membru al Comitetului Constituțional. Poziția sa de la Uppsala a fost lărgită prin funcția de profesor de botanică în 1851. Cu câțiva ani înainte, marele Carl von Linné a întreținut acest scaun de profesură la fel ca fiul său Thore Magnus (1832-1913) care a fost și rector al universității. Savantul a emeritat în anul 1859
Elias Magnus Fries (n. 15 august 1794, Femsjö, Jönköpings län - d. 8 februarie 1878, Uppsala) a fost un botanist suedez și specialist în micologie. El este privit, împreună cu compatriotul său Christian Hendrik Persoon, fondator al taxonomiei moderne (micologiei sistematice) în cadrul regnului Fungi. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Fr..
| Elias Magnus Fries | |
 |
* 1810: Baronul Simeon Gheorghe de Sina, cunoscut și ca Simon Georg Freiherr Sina von Hodos und Kisdia (n. 15 august 1810, Viena – d. 15 aprilie 1876, Viena) a fost unul din cei mai renumiți întreprinzători și bancheri austrieci, diplomat (ministru plenipotențiar al Greciei în Viena, München și Berlin), consilier secret și membru al Camerei Superioare a Imperiului Austriac (1874), dar în mod îndeosebit umanist și mecena. Mai departe, nobilul a fost membru al Senatului, a întreținut conducerea Academiei Maghiare de Științe precum și a Academiei de Arte Frumoase la Viena. A și exercitat funcția de director al consiliului general de credit bancar ungar.
Simeon (Simon) a fost singurul copil al lui Gheorghe Simeon (1782-1856) din căsătorie acestuia cu Katharina Derra von Moroda, Arad. (1792-1851). El s-a căsătorit pe 10 ianuarie 1835 cu Iphigénie (n. 2 iulie 1815, Viena–d.21 decembrie 1884, Viena), fiica aromânului Constantin Emanoil Ghika (n. 18 februarie 1780–d. 11 iunie 1825, Zala, Castelul Belatincz), și a Anastasiei Dadányi de Gyülvész (Anastasia Doda de Giulvăz), de asemenea numită Ghica de San Salva. Soții au avut un fecior, Gheorghe, mort copil, și patru fete: Anastasia (1838-1889), Irena (1843-1881), Elena (1845-1893) și Iphigénie (1846-1914).
Pe tot timpul apariției familiei în Austria, ea fost de religie greco-ortodoxă. Doar două din cele patru fiice ale lui Simeon (Anastasia, căsătorită cu contele Victor de Wimpffen și Iphigénie, căsătorită cu ducele Edmund Charles de la Croix, Duc de Castries) s-au convertit, datorită bărbaților lor, la catolicism (despre fiicele baronului vezi pagina principală a familiei)
Baronul Simon Gheorghe de Sina pe la 1835
Simeon, care a avut norocul să fie născut într-o familie bogată și nobilă, a fost talentat și cum s-a zis de aparență plăcută. Tânărul a fost educat acasă de diverși profesori, învățând limbile vechi latina și greaca precum și cele noi, între altele engleza, franceza și italiana, dar, de asemenea matematica, științele economice și filosofia.
Nobilul a avut deja devreme posibilitatea de a acționa în afaceri bancare sau industriale independent și cu bunăvoința tatălui său. După moartea părintelui, el a fost singurul moștenitor unei averi imense, preluând în societatea austriacă în scurt timp o poziție în care a fost resimțit mai puțin ca proprietar de mari bogății, cât mai curând ca un folositor al banilor pentru cele mai nobile scopuri.[5] Pe lângă sprijinul pentru numeroase instituții publice el a susținut și promovat mulți artiști, pictori, scriitori și sculptori, dar și oameni săraci sau cu probleme financiare, din anii 1840, anual în mediu cu peste 100.000 de guldeni.[6] De asemenea a lărgit, dupä preluarea moștenirii sale, salariile ocupaților săi de peste tot în mod remarcabil.[7]
În 1857 Simeon de Sina l-a delegat pe cunoscutul arhitect Theophil Hansen, cu cumpărarea terenurilor nevoite pentru construcția Universității de la Atena. Hansen a proiectat planul acestei clădiri deja la dispoziția lui Gheorghe Simeon, tatăl lui Simeon.[8] Apoi. baronul a sprijinit financiar cea mai mare parte a construcției universității. El a obligat încă într-un codicil pe moștenitorii săi, că, în cazul că dacă suma de un milion fl. avizată pentru construcția ei nu va fi epuizată până la moartea sa, banii rămași să fie folosiți pentru acest scop.[9]
Din 1856-1858 a servit drept consul general grec la Viena și din 1858-64 ca Ministru Plenipotențiar al Greciei în Viena, München și Berlin, dar din cauza bolii sale a renunțat la această funcție, transmițând-o ginerelui său Grigore Ipsilanti.[10]În acest timp a condus oficial mai departe Banca Baronilor de Sina, într-adevăr a delegat această ocupare unchiului său Johann Simon (Ioan Simeon) reluând după moartea rudei sale afacerile. Mai departe a hotărât testamentar ca prietenii săi apropiați, cavalerii de Metaxa și de Zechani, să devină noii șefi ai întreprinderii.[11]
Ca legat regal grec a plătit, în 1858, extinderea Bisericii Neunite Grecești (Viena 11, Fleischmarkt 13) de asemenea de către arhitectul Hansen printr-un pridvor impresionant. Tot faimosul Hansen a înlocuit, în 1859-1860, vechiul „Palais Sina” cu o clădire nouă (coordonatele, vezi sus). În 1864 Simeon a finanțat după războiul germano-danez repatrierea trupelor austriece din Schleswig-Holstein. De aceea a fost numit consilier secret imperial de către împăratul Franz Joseph I, iar în 1874, membru al Camerei Superioare a Imperiului Austriac.[12]
În afară de preocupările sale de bancher, diplomat și moșier, Sina a mai întreținut multe funcții înalte. Astfel a fost de asemenea membru al Camerei Magnaților din Ungaria, membru al senatului dirigent al Academiei de Știință a Ungariei și al Academiei de Arte Frumoase din Viena precum și director al consiliului general de credit bancar ungar.[5] S-a stins din viață în noul Palat Sina, situat în centrul Vienei, Hoher Markt 8-9. A fost înmormântat în cripta castelului Rappoltenkirchen, tot aparținând familiei.
Din buletinul medicului său privat Alexander Hirschfeld reiese că baronul a decedat în urma unei boli de rinichi (Bright's disease(en)) în combinație cu o ipostază la plămân pricinuind o pneumonie precum o hipertrofie a inimii la vârsta de 67 de ani.[13] Simeon ar fi vrut să-l adopte pe nepotul său Siegfried von Wimpffen pentru a menține numele „Sina”, dar n-a mai izbutit. Astfel el reprezintă ultimul succesor bărbătesc din această familie. Cu moartea baronului Simeon Gheorghe s-a stins numele Sina. Numele său mai este pomenit prin turnul de observație pe muntele Hoher Lindkogel în Wienerwald, construit la dispoziția lui în anul 1856
Palatul Sina de la Viena a fost vândut după moartea baronului de către fiicele sale unei mari asigurări. S-a povestit, că ele n-ar mai fi avut banii pentru întreținere. Dar conform testamentului decedatului asta nu este posibil: Soția a moștenit largi terenuri si case precum 1 milion de florini în bani și un apanaj de 30.000 de fl. anual. Anastasia a căpătat moșii și 6,18 milioane de fl, Irena moșii și 5,9 milioane de fl., Elena moșii, între altele acele din Țara Românească și 6,17 milioane de fl., Iphigenia moșii și 5,75 milioane de fl.[8] Fiicele doar și-au mutat mijlocul vieții lor de la Viena spre alte părți ale Europei.
Baronul Simon Gheorghe de Sina pe la 1865
* 1824: Ludovic al II-lea, Mare Duce de Baden (15 august 1824 – 22 ianuarie1858) a fost fiul lui Leopold, Mare Duce de Baden și a soției acestuia, Prințesa Sofia de Holstein-Gottorp a Suediei.
Ludovic a succedat tatălui său ca Mare Duce de Baden la 24 aprilie 1852. Fratele său Frederick a acționat ca regent deoarece Ludovic suferea de o boală mentală. În 1856, fratele său Frederick a fost încoronat și el ca Mare Duce.
| Ludovic al II-lea | |
 |
· 1838 - S-a născut Constantin Erbiceanu, istoric, bizantinolog, muzicolog, membru şi vicepreşedinte al Academiei Române (m.21.03.1913).
* 1866: Italo Santelli (n. 15 mai 1866, Carrodano, Liguria – d. 8 februarie 1945, Livorno) a fost un profesor de scrimă italian specializat pe sabie, laureat cu argint la Jocurile Olimpice din 1900 de la Paris. Este considerat tatăl sabiei moderne. Printre elevi sai s-au numărat campionii maghiari János Garay, Gyula Glykais, Aladár Gerevich, Endre Kabos, Attila Petschauerși Sándor Pósta.
Înrolat în armată, unde s-a apucat de scrimă, și-a perfecționat tehnica împreună cu Agesilao Greco la Școala magistrală militară de scrimă din Roma, apoi la Școala de aplicație din Firenze, unde a studiat sub îndrumarea lui Carlo Pessina și lui Giuseppe Radaelli. În 1896 a participat la un turneu de sabie din cadrul Expoziției Mileniului regatului maghiar. Santelli a câștigat turneul, șapte dintre cei opt participanți la faza finală fiind italieni. După competiția a fost invitat oficial de Ministerul de Război să învețe sabia în Ungaria.
A participat la Jocurile Olimpice de vară din 1900 de la Paris. La proba de floretă pentru maeștrii s-a clasat pe locul 7. La cea de sabie maestri a fost depășit numai de un alt italian, Antonio Conte, cucerind medalia de argint. S-a întors la Paris pentru ediția olimpică din 1924, de data asta ca antrenor Ungariei.
A modificat profund stilul maghiar, cu un sabie mai ușor și accent pe deplasările. Împreună cu maeștrii maghiari László Borsody și László Gerencsér a impulsionat înființarea Institutului Regal de Sport „Miklós Toldi” și a asigurat dominația Ungariei în probele olimpice de sabie din 1924 până în 1964.
· 1869: S-a născut Victor – Vartan Mestugean, prozator şi publicist; între anii 1924 şi 1942 a editat revista culturală armeană în limba română „Ararat”. A fost din 1920 director al Şcolii armene din Bucureşti; (m. 1942).
* 1871: Arthur Tansley (n. 15 august 1871, Londra - d. 25 noiembrie 1955) a fost un botanist și ecolog britanic, cel care a introdus conceptul și noțiunea de ecosistem.
Tansley a fost un pioner în domeniul ecologiei plantelor. Astfel, în 1911 el a publicat lucrarea Types of British Vegetation, în care el prezenta harta distribuirii florei pe insulele britanice. El a fondat jurnalul Noul fitolog în 1902, rămânând redactorul său până în 1931. El a fondat Societatea Ecologică Britanică în 1913. Din 1927 până în 1939 a fost profesor de botanică la Oxford. În lucrarea sa The British Isles and their Vegetation el a demonstrat că vegetația poate fi afectată de sol, temperatură și de activitatea antropică. El a propus termenul de ecosistem în 1935 și ecotop în 1939.
| Arthur Tansley | |
 |
* 1872: Lucian Triteanu (cu numele laic de Lazăr Triteanu; n. ,[1] Războieni-Cetate, Ocna Mureș, România[1] – d. ,[1] Roman, România[1]) a fost un cleric ortodox român, care a îndeplinit demnitățile de arhiereu-vicar al Eparhiei Râmnicului (toamna anului 1922 - 29 martie 1923) și episcop al Romanului (29 martie 1923 - august 1947).
| Lucian Triteanu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1]  Războieni-Cetate, Ocna Mureș, România[1] |
| Decedat | (81 de ani)[1] Roman, România[1] |
| Ocupație | preot |
· 1877: S-a născut la Craiova, Francisc Şirato, pictor, grafician şi critic de artă, una din personalităţile de seamă ale artei româneşti din prima jumătate a secolului al XX-lea; (m. 4 august 1953, Bucureşti). A făcut parte din „Grupul celor patru”, alături de artistii Nicolae Tonitza, Ştefan Dimitrescu şi Oscar Han.
· 1883: Corneliu Moldovanu (pseudonim al lui Corneliu Vasiliu, n. 15 august1883, Bârlad - d. 2 septembrie 1952, București) a fost un poet, romancier, critic de teatru, gazetar, fondator de reviste literare, director al Teatrului Național din București și Director General al Teatrelor, membru fondator și președinte al Societății Scriitorilor Români.
A avut o activitate culturală diversă, a fost un luptător pentru drepturile scriitorilor români, slab conturate la acea vreme și a contribuit la dezvoltarea culturii în România.
Fiu al soților Ruxandra (născută Rășcanu) și Dumitrache Vasiliu. Descendent, prin mama sa, din ramura răzășească a neamului Rășcanilor care coborâse în secolul XIV din Maramureș, statornicindu-se în ținuturile Vasluiului. Bunicul și doi frați ai mamei sale au fost scriitori. Unchiul său, Petre Rașcanu, a fost profesor de istorie antică și arheologie la Facultatea de Litere din Iași.
Face școala primară la Bârlad, apoi intră la Liceul Internat din Iași (îl are profesor de limba română pe Gabaret Ibrăileanu) și studii la Facultatea de Litere si Filosofie a Universității din București (1902, avându-i profesori pe Titu Maiorescu, Ion Bianu, C. Radulescu-Motru, D. Evolceanu și Mihail Dragomirescu).
Devine, pe rând: funcționar la Creditul Agricol (1901-1902), corector, reporter, pedagog la liceul particular “Lyautey” (1902-1903), secretar al Conservatorului de Muzică și Artă Dramatică (1904-1911) și profesor de literatură dramatică tot aici (1911-1917) sustinând conferințe de istorie a literaturii dramatice și a costumelor.
Din 1901 activează în presă: corector la “Cronica”, colaborează la diferite periodice, printre care “Paloda” din Bârlad (unde a debutat, în prima clasă de liceu), “Paloda literară” (este unul dintre membrii fondatori), “Făt-Frumos” (face parte din grupul celor cinci poeți, la Bârlad, revista condusă de Emil Gârleanu), “Revista mondenă”, “Epoca literară”, “Floare-albastră”, “Pagini alese”, ‘Literatura și arta română”, “Revista idealistă”, “Semănătorul”, “Convorbiri literare”, “Convorbiri critice”, “Falanga”, “Țara nouă”, “Flacăra”, “Ilustrațiunea națională”, “Tribuna”, “Românul”, “Luceafărul”, “Cosânzeana”, “Naționalul”, “Epoca”, “România”, “România nouă”, ”Mișcarea”, este critic dramatic la ziarele “Universul” și “Viitorul”.
Publică primele poezii în revista “Făt-Frumos”, la Bârlad, adunate mai apoi în primul său volum, “Flăcări”, tipărit în 1907. Ca student și tânăr scriitor colaborează cu: “Românul” (din Arad), “Tribuna”, “Luceafarul” și “Cosânzeana”, participă la șezători literare culturale din Ardeal și Bucovina.
În anul 1908 apare poemul biblic în versuri “Cântarea Cântarilor”
În anii urmatori apar alte volume de versuri și nuvele și o comedie în versuri, “Fluturii”, jucată în 1914 la Teatrul Național (distinsă cu un premiu).
În 1920 este publicat volumul “Autori și actori” în care sunt adunate cronicile dramatice, completate cu câteva studii și opinii privitoare la teatru.
În 1914, la izbucnirea primului război mondial, intră în presă, angajându-și condeiul în sprijinul aliaților în care își punea speranța izbândirii cauzei naționale a românilor, publicând articole în “Epoca”, “Acțiunea” și “Naționalul”.
Se refugiază la Iași, împreună cu Mihail Sadoveanu, Octavian Goga și alți scriitori, întemeiază ziarul “România” în care continuă să sprijine cauza aliaților; înfierează imperialismul german și duce o campanie neobosită pentru expropierea moșiilor și acordarea votului obștesc.
Apar volumele “Majestatea morții” și “Sărbătoarea pâinii”, în care sunt cuprinse multe dintre articolele din perioada refugiului la Iași. În 1918, după eliberarea țării, revine la București și își continuă activitatea ziaristică la “Viitorul” și “România nouă”, apărând cauza României la Conferința păcii, iar ca redactor de politică internă atacând politicianismul și corupția clientelei partidelor politice.
În 1918, după eliberarea țării, revine la București și își continuă activitatea ziaristică la “Viitorul” și “România nouă”, apărând cauza României la Conferința păcii, iar ca redactor de politică internă atacând politicianismul și corupția clientelei partidelor politice.
În 1912 a participat la scenariul filmului “Războiul pentru independență”, alături de Petre Liciu, Constantin Nottara, Aristide Demetriade, în regia lui Grigore Brezeanu.
A scris scenariul filmului „Cetatea Neamțului”, (1914). Pentru acest film a apelat la trupa Teatrului Național din Craiova, condusă de Emil Gârleanu. Scenariul a fost inspirat de nuvela lui Constantin Negruzzi și de piesa lui Vasile Alecsandri. Intrigă: Cetatea Neamțului este apărată de o mână de plăieși împotriva întregii armate a lui Sobieski, regele Poloniei. Corneliu Moldovanu a afirmat în Revista "Cinema" din octombrie 1925 că "filmul a fost turnat în condiții lamentabile și rezultatul a fost un zero “.
În 1913 scrie scenariul și regizează “Oțelul Răzbună”.
A tradus următoarele opere:
- Guy de Maupassant, Mica Roc, cu ilustrații de Francisc Sirato, București, 1912;
- Corneille, Poliect, București, 1916 (în colaborare cu D. Nanu).
Opera completă:
- Flăcări, București, 1907;
- Cântarea Cântărilor, București, 1908;
- Poezii, București, 1908;
- Cetatea Soarelui și alte poeme, București, 1910;
- O privire asupra evoluției artei dramatice, București, 1912;
- Venus și Gioconda, București, 1912;
- Fluturii, București, 1914;
- Neguțătorul de arome, București, 1916;
- Pe-aicea nu se trece (în colaborare cu Mircea Dem. Rădulescu), Iași, 1917;
- Majestatea morții, București, 1918;
- Sărbătoarea minei, București, 1919;
- Autori și actori, București, 1920;
- Povestiri, București, 1921;
- Povestea vistierului Statori, București, 1921;
- Căderea Rinului, București, 1922;
- Purgatoriul, I-II, București, 1922; ediție îngrijită de Julieta Moldovanu, prefață de Dumitru Micu, București, 1983;
- Poezii, București, 1924;
- Poezii, ediție îngrijită și prefață de Al. Săndulescu, București, 1966.
| Corneliu Moldovanu | |||||||||||||||
| |||||||||||||||
.svg){kind=small}
Ferber a fost fiica unui emigrant maghiar. În romanele sale, scriitoarea descrie viața și obiceiurile americane de la constituirea Statelor Unite ale Americii și până în prezent.
În operele ei, femeile ocupă frecvent un rol central. În 1924 scriitoarei i s-a decernat Premiul Pulitzer pentru romanul „So Big” (în traducere „O femeie singură”).
Numeroase romane ale ei au fost transpuse pe scenă sau ecran ca de exemplu Show Boat, Giant, Ice Palace, Saratoga Trunk, Cimarron(premiat cu Oscar).
Opere:
- The girls (1921)
- So Big (1924)
- Show Boat (1926),
- Come and get It (1935)
- Giant (1952).
Ecranizări:
- 1933 -- Dinner at eight
- 1936 -- Come and get it)
- 1937 -- Stage door
- 1945 -- Saratoga Trunk
- 1951 -- Show Boat
- 1953 -- So big
- 1955 -- Giant
- 1959 -- Ice Palace
- 1960 -- Cimarron
| Edna Ferber | |
 |
· 1892 - S-a născut Louis Victor de Broglie, fizician francez, laureat al Premiului Nobel; (d. 19.03.1987).
Louis Victor de Broglie (1892-1987) – foto: ro.wikipedia.org
Louis-Victor-Pierre-Raymond, al 7-lea duce de Broglie (n. 15 august 1892 – d. 19 martie 1987) a fost un fizician francez, laureat al Premiului Nobel pentru descoperirea unui anumit tip de unde (vezi Dualismul corpuscul-undă). Louis de Broglie a fost ales membru în Academia Franceză pe 12 octombrie 1944.
· 1894: S-a născut la Sântana de Mureș, Ion Chinezu, critic literar şi traducător (între anii 1949 şi 1964 a tradus din literatura maghiară clasică şi contemporană). A inceput studiul Teologia la Blaj, a renunţat şi a urmat Filologia la Budapesta şi la Bucureşti, obtinand licenţa în 1920 si devenind profesor de liceu, mai întîi la Tg. Mureş, 1920-1925, apoi la Cluj, intre anii 1925-1940, când vine la Bucureşti. Va fi trimis consul român la Cluj, în perioada Dictatului de la Viena. În 1944 este luat prizonier în Germania, de unde revine după un an. În 1930 şi-a luat doctoratul în filologie cu tema Literatura maghiară din Transilvania. Remarcat de N. Iorga, va beneficia de o bursă la Paris, in anii 1930-1932. În perioada interbelica a desfăşurat o intensă activitate de publicist şi critic literar, colaborând la revistele lui Victor Papilian şi fondând revista Gând românesc, una dintre cele mai prestigioase reviste transilvăneane interbelice. A colaborat la realizarea unora dintre lucrările iniţiate de Muzeul Limbii Române din Cluj („Dicţionarul limbii române”, „Atlasul lingvistic al României” şi „Bibliografiile Dacoromaniei”). A colaborat la „Dacoromania”, „Societatea de mâine”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Erdely Helikon” etc. A decedat la 10 decembrie 1966.
· 1896: S-a născut regizorul de teatru şi film Sică Alexandrescu; a fost vreme îndelungată regizor al Teatrului Naţional din Bucureşti; (d. 6 august 1973). Sică Alexandrescu (n. 15 august 1896, București – d. 6 august 1973, Cannes, Franța) a fost un regizor român format la școala realistă a lui Paul Gusty. A montat comedii ale lui Gogol și Goldoni și lucrări dramatice românești și rusești dintre care fac parte „O chestiune personală” de Alexandru Stein, „Anii negri” de Aurel Baranga și N. Moraru. A fost prim regizor artistic la Teatrul Național „I. L. Caragiale”. A fost de două ori laureat al Premiului de Stat. În anii 1940 a reușit să întrunească toate teatrele importante din București, realizând – fie ca regizor sau ca director de teatru – spectacole cu distribuții extraordinare, în care chiar și rolurile mici erau ținute de mari actori. Între ele:
- „Azilul de noapte” (Gorki), cu: Tony Bulandra, Geoge Vraca, G. Storin, Romald Bulfinski, Beate Fredanov, Jules Cazaban, Dina și Tanti Cocea, Ion Mortun, Talianu, Agnia Bogoslava, Fifi Harand
- „Tâlharii” (Schiller), cu: George Vraca, Mihai Popescu, Dina Cocea, Cristofor Etterle, Ion Iancovescu, Ciprian- O noapte furtunoasă (Caragiale), cu: Alex. Giugaru, Florica Demion, Leny Caler, Ion Iancovescu, G. Timica, Silvia Dumitrecu-Timica.
* 1898: Jan Brzechwa (pronunție în poloneză: [ˈbʐɛxfa]), (n. 15 august 1898 – d. 2 iulie 1966) a fost un scriitor și poet polonez, cunoscut mai ales pentru contribuția sa în literatura pentru copii. S-a născut ca Jan Wiktor Lesman într-o familie poloneză de origine evreiască
Brzechwa s-a născut în Jmerînka, Podolia. Tatăl său a fost inginer feroviar și Jan petrecut o mare parte din copilărie călătorind în jurul Poloniei de Est ("Kresy") cu familia lui. Brzechwa a studiat la un liceu iezuit, Zakład Naukowo-Wychowawczy Ojców Jezuitów w Chyrowie (Departamentul Științific și Educațional al Părinților Iezuiți din Hîriv), și o dată cu mutarea din Podolia la Varșovia, a absolvit facultatea de Drept la Universitatea din Varșovia. În timpul războiului polono-sovietic, s-a oferit voluntar pentru Regimentul 36 al Legiunii Academice de Infanterie, o formațiune alcătuită din studenți de la universitate și a fost decorat pentru serviciul său. A debutat în 1920 prin diverse reviste de umor. A lucrat ca avocat și procuror pentru Societatea Poloneză de Autori și Compozitori (ZAIKS) unde s-a specializat și a excelat în legea drepturilor de autor.[necesită citare]
Brzechwa a fost vărul unui alt poet polonez celebru, Bolesław Leśmian. A fost căsătorit de două ori și a avut o fiică, Krystyna, din prima căsătorie.
Jan Brzechwa a fost pseudonimul scriitorului. Numele Brzechwa se traduce drept "coadă de săgeată". Poeziile sale au fost scrise în mare parte în stilul melodic de versuri din 8 silabe accentuale, cea mai populară structură ritmică printre variațiunile stilistice poloneze.[5]
În 1926 a publicat Oblicza zmyślone ("Fețe imaginare"), prima sa carte de poezii. Primul său set de poezii pentru copii Tańcowała igła z nitką a fost publicată în 1937. Printre cele mai populare lucrări este Chrząszcz (Gărgărița), un poem pentru cea mai greu de pronunțat frază din literatura poloneză,[necesită citare] chiar și pentru adulții nativi vorbitori de limbă poloneză. Primul vers "W Szczebrzeszynie chrząszcz brzmi w trzcinie" (În orașul Szczebrzeszyn o gărgăriță bâzâie în stuf) este cea mai cunoscută frântură de limbă din poloneză, în care aproape toate consoanele fac sunete distincte de zumzet. Brzechwa mai este popular în Polonia pentru că a scris o serie de poezii pentru copii. A fost traducător de literatură rusă, traducând lucrări de Aleksandr Pușkin, Serghei Esenin și Vladimir Maiakovski.
Brzechwa a scris o lungă serie de cărți pentru copii bazată pe aventurile lui Pan Kleks, directorul academiei de magie și a studenților săi. Multe dintre cărțile despre Kleks au fost ecranizate în anii 1980, în timp ce poezia Pchła Szachrajka(Aventurile unui păduche trișor) a stat la baza unui film de animație în 1989.
Brzechwa a murit în Varșovia în anul 1966 și este înmormântat la Cimitirul Powązki, cel mai faimos cimitir din oraș.
Opera literară:
|
| ||||
· 1901: Prințul Dmitri Alexandrovici al Rusiei (15 august 1901 – 7 iulie 1980) a fost al patrulea fiu al Marelui Duce Alexandru Mihailovici al Rusiei și al Marii Ducese Xenia Alexandrovna a Rusiei. A fost nepotul Țarului Alexandru al III-lea al Rusiei.
Prințul Dmitri Alexandrovici Romanov s-a născut la Palatul Gatchina, în apropiere de Sankt Petersburg, la 15 august 1901. A fost al patrulea fiu și al cincilea copil dintre cei șapte frați. Părinții lui au fost Marele Duce Alexandru Mihailovici al Rusiei (1866–1933) și Marea Ducesă Xenia Alexandrovna a Rusiei (1875–1960). Prin urmare, Prințul Dmitri a fost strănepot al Țarului Nicolae I (pe parte paternă), și stră-strănepot al aceluiași Țar pe parte maternă, și nepot al Țarului Alexandru al III-lea.
În timpul Revoluției Ruse Prințul Dmitri a fost închis împreună cu părinții săi și împărăteasa bunică la Dulber, în Crimea.[1] A scăpat de soarta crudă împărășită de unii dintre verii săi Romanov, care au fost uciși de către bolșevicii, când a fost eliberat de către trupele germane în 1918. A părăsit Rusia la 11 aprilie 1919, la vârsta de 17 ani, la bordul navei britanice "HMS Marlborough", care i-a transportat în Malta. După nouă luni s-a stabilit în Anglia
În exil, Prințul Dmitri a trăit între Anglia și Franța. El a avut o cariera variată. La sfârșitul anilor 1920 a emigrat în Statele Unite, unde a lucrat ca broker în Manhattan. S-a întors în Europa la începutul anilor 1930. Pentru o perioadă scurtă, în 1930, el a condus magazinul Coco Chanel, la Biarritz.
Prin Chanel el a cunoscut o aristocrată rusă care lucra ca model pentru casa ei de modă: contesa Marina Sergeievna Golenistcheva-Koutouzova (20 noiembrie 1912 – 7 ianuarie 1969). Ea era a doua fiică a contelui Serhgei Alexandrovici Golenishchev - Kutuzov (1885 - 1950) și a soției sale, Maria Alexandrovna (1890 - 1960). După Revoluție, Marina și familia ei s-au mutat la Kislovodsk și mai târziu în Crimea. În august 1920 familia a fost evacuată la Istanbul, apoi la Paris. În capitala Franței, Marina a început să lucreze pentru Chanel.
Prințul Dmitri s-a îndrăgostit de ea și s-a căsătorit la Paris la 25 octombrie 1931. Nunta a atras atenția și mireasa a purtat o rochie Chanel.[3]
Cuplul a avut o fiică:
- Prințesa Nadejda Dmitrievna (4 iulie 1933 – 17 septembrie 2002). Nadejda s-a căsătorit cu Anthony Allen, cu care a avut două fiice și un fiu: Penelope, Marina și Alexandru; după divorțul cu Allen, ea s-a căsătorit cu William Hall Clark.
În 1947 el a divorțat de Prințesa Marina care s-a mutat cu fiica lor în Statele Unite. În 1949 ea s-a recăsătorit cu Otto de Nefvillya (1898 - 1971), un descendant al unei familii aristocrate germane. Marina Sergeievna Golenistcheva-Koutouzova a murit la 7 ianuarie 1969 la Sharon, Connecticut.
În timpul anilor 1950, Prințul Dmitri a studiat piața vinului și a lucrat în calitate de reprezentant de vânzari europene pentru o firmă de whisky în Londra. S-a recăsătorit la 20 octombri 1954 cu Lady Milbanke, născută Margaret Sheila MacKellar Chisholm (9 septembrie 1898 – 13 octombrie 1969). Cuplul a trăit modest în Belgravia, în centrul Londrei. Prințesa Dmitri a murit la 13 octombrie 1969 și a fost înmormântată într-o capelă din apropiere de Edinburgh, lângă fiul ei cel mic care a murit la 20 de ani, în 1939.
În urma fondării Asociației familiei Romanov în 1979, Prințul Dmitri a fost ales primul ei președinte, unde a servit până la moarte, un an mai târziu.
| Prințul Dmitri Alexandrovici | |
 |
· 1909: Ecaterina Ciorănescu-Nenițescu (n. 15 august 1909, București - d. 23 ianuarie 2000) a fost un chimist român, membru titular al Academiei Române.
- 1909 – S-a născut la 15 august la București, în familia învățătorului Ion C. Ciorănescu, inițiatorul învățământului pentru surdo-muți. A mai avut patru frați, matematicianul Nicolae Ciorănescu, poetul Ioan Ciorănescu, Alejandro Ciorănescu și George Ciorănescu, toți intelectuali de prestigiu.
- 1928-1931 – A urmat cursurile Facultății de Fizică și Chimie a Universității din București.
- 1936 – Și-a susținut teza de doctorat în chimie cu titlul „Sinteze cu clorură de aluminiu în seria hidrocarburilor alifatice și aliciclice”, sub coordonarea profesorului Costin Nenițescu, căruia îi va deveni colaboratoare și mai apoi, soție. A debutat în învățământul universitar ca și asistent, fiind prima femeie asistent la Catedra de chimie organică a Politehnicii bucureștene.
- 1941 – Devine șef de lucrări la Catedra de chimie organică a Politehnicii bucureștene.
- 1945 - A urmărit elaborarea unor procedee de sinteză a unor medicamente și intermediari pentru industria chimică organică (sulfamide, medicamente antituberculoase, insecticide), contribuind astfel, la realizarea industriei de medicamente de sinteză în România.
- 1947-1954 - A fost profesor de chimie organică la Institutul de Petrol și Gaze din București, unde a înființat Laboratorul de chimie organică.
- 1949 – Este numită conferențiar la aceeași catedră.
- 1957 – Este autoarea primului curs de sinteza medicamentelor la o universitate românească și autoarea primului tratat românesc de Medicamente de sinteză.
- 1961-1980 – A obținut rezultate deosebite privind reacțiile de dublă lărgire de ciclu și stereospecificitatea lor, și a realizat sinteza de substanțe cu acțiune antiumorală pornind de la ideea de a grefa o grupă cu acțiune citostatică.
- 1962-1977 – Devine profesor la Catedra de chimie organică a Facultății de Chimie Industrială a Institutului Politehnic București. În 1963 devine membru corespondent al Academiei Române.
- 1971-1977 - A fost șef al Catedrei de chimie organică la Institutul Politehnic București. Din 1971 este membră a Academiei Tiberina din Roma și membră a Societății de Chimie din New York.
- 1970-1991 – A ocupat funcția de director al Centrului de Chimie Organică al Academiei Române.
- 1974 – Devine membru titular al Academiei Române.
- 2000 – A încetat din viață pe 23 ianuarie la București, lăsând în urma ei o vastă bibliografie în domeniul chimiei organice și a medicamentelor de sinteză
| Ecaterina Ciorănescu-Nenițescu | |||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||
· 1912: Grigore Gheba (n. , Poienița, Dumitrești, Vrancea, România[1] – d. , București, România) a fost un general de armată și profesor de matematică român. A scris peste 30 de culegeri de probleme de matematică, tipărite în peste 6 milioane de exemplare. Prima culegere sub semnătura sa a apărut în 1948; a fost o culegere de nivel elementar și mediu, în special de algebră și geometrie.
Strănepotul său, Dan Andrei Geba, este de asemenea un matematician valoros.
A urmat liceul la Râmnicu-Sărat. Apoi a făcut școala de ofițeri la Bacău, obținând gradul de sublocotenent. În 1936 s-a căsătorit cu Lilica Popescu. La începutul războiului a luptat pe front la artilerie împotriva rușilor, în Transnistria. În 1942 a căzut prizonier și a trecut prin 3 lagăre de prizonieri. A fost prizonier în lagărele din Siberia, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Grigore Gheba s-a înscris apoi în Divizia Tudor Vladimirescu și a luptat împotriva nemților. A fost rănit de două ori și a primit 8 decorații.
Grigore Gheba a participat la luptele de la cotul Donului, o tragică operațiune militară din istoria Armatei Române, unde au murit peste 150.000 de soldați.[3] A scăpat cu viață, dar a fost capturat de ruși și ținut prizonier un an.
După război, a fost numit prefect al județului interbelic Râmnicu-Sărat în 1947.[4]. Din cauza conflictelor cu autoritățile comuniste (Grigore Gheba a refuzat constant să devină membru al Partidului Comunist Român) a demisionat din funcția de prefect și s-a dedicat matematicii.
După experiența administrativă nereușită, a urmat Facultatea de Matematică de la Universitatea București. Prima sa culegere de matematică a apărut în 1958, iar ultima în 2004, când împlinise deja 91 de ani. Faima lui Gheba a atins maximul prin anii 1975.
Considerat cel mai important autor de culegeri de matematică din România, Gheba a fost un om al cărui destin a fost presărat cu numeroase dezamăgiri. În 1975 i s-a interzis să-și mai publice culegerile, din cauză că devenise prea celebru în propria-i țară, lucru care i-a deranjat pe șefii partidului comunist.
În 1957, la doi ani după moartea primei soții, s-a recăsătorit cu Lucreția.
La 6 septembrie 2004, dimineața, a făcut un atac de cord. A murit fără să-și termine noile culegeri pe care se pregătea să le publice.
| Grigore Gheba | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | Poienița, Dumitrești, Vrancea, România[1] |
| Decedat | (92 de ani) București, România |
| Cauza decesului | cauze naturale[*] (infarct miocardic) |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | matematician |
| Activitate | |
| Alma Mater | Universitatea din București |
| Premii | Ordinul național „Steaua României” |
Lucia Trandafir s-a născut în 1914 ca fiică a lui Vasile Trandafir, profesor în învățământul secundar. A avut doi frați, Vasile și Ion, legionar și membru al Decemvirilor, un grup de zece legionari care l-au asasinat și ciopârțít pe ziaristul legionar anti-Codrenist Mihai Stelescu.
A început studiile medicale la București în 1932, în perioada studenției aderând la Mișcarea Legionară și participând activ la organizarea „Cetățuilor de fete”, ramura feminină a mișcări. A fost logodită cu Victor Dragomirescu, un alt membru al mișcării legionare[2].
În 1936 îi succede Nicoletei Nicolescu la comanda „Cetățuilor de fete”.
A publicat articole în presa legionară[3] cu privire la rolul pe care femeile urmau să-l ocupe în societatea legionară[4] După desființarea în 1938 a partidului Totul pentru Țară Lucia Trandafir a trăit ascunsă, la fel ca și alți conducători ai Mișcării Legionare[5] până la începutul anului 1939 când a fost arestată și internată în lagărul de la Sadaclia din sudul Basarabiei. În 1940 a fost eliberată din lagăr și a participat la evenimentele din 3-6 septembrie 1940 care au dus la abdicarea lui Carol al II-lea și la preluarea puterii de câtre „Statului Național-Legionar” condus de Ion Antonescu și Horia Sima[6]. În 1941, după ce Rebeliunea legionară a eșuat Lucia Trandafir a fugit în Germania.
După război s-a stabilit în SUA unde a profesat ca medic
| Lucia Trandafir | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | |
| Decedată | (65 de ani) |
| Ocupație | medic |
| Activitate | |
| Partid politic | Mișcarea Legionară |
Sanda Tătărescu-Negropontes a fost fiica premierului Gheorghe Tătărescu și văduva unui om de afaceri grec: Ulise Negropontes. În 1950, Sanda Tătărescu-Negropontes a fost arestată timp de 3 ani, după ce averea i-a fost confiscată iar ea a fost declarată „dușman al poporului”. După 1990, Sanda Tătărescu-Negropontes a luptat cu succes pentru a recupera averea familiei
| Maria Tătărescu-Negropontes Sanda | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | 1919 |
| Decedată | 2009 (89 de ani) |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | politiciană |
| Senator | |
| Partid politic | PNL |
· 1923 - S-a născut, în judeţul Cahul, Eugen Caraghiaur, poet, stabilit în Canada, din 1950; este membru de onoare al Societăţii “Pro Basarabia şi Bucovina”, fondator şi animator al programului de televiziune “Tele-Roumanie” din Montreal, Quebec (1984-1990).
| Rose Marie | |
 Rose Marie în 2010 |
· 1925: Oscar Emmanuel Peterson (n. 15 august 1925, Montreal, Canada – d. 23 decembrie 2007, Mississauga, Canada)[5] a fost un pianist și compozitor de jazz canadian.
Oscar Peterson a fost considerat de către unii critici muzicali ca fiind printre cei mai buni pianiști ai lumii[6] A cântat în fața publicului din întreaga lume mai bine de 50 de ani.
| Oscar Peterson | |
 |
| Aldo Ciccolini | |
 |
· 1931 - S-a născut Richard F. Heck, chimist american (Reacția Heck), laureat Nobel (d. 2015)
Richard F. Heck in 2010 – foto: en.wikipedia.org
Richard Fred Heck (n. 15 august 1931, Springfield, Massachusetts – d. 10 octombrie 2015, Manila) este un chimist american care a obținut Premiul Nobel pentru Chimie în 2010.
* 1932: Robert Lull Forward (n. , Geneva[*], SUA – d. , Seattle, SUA) a fost un fizician american si scriitor de science fiction.Robert Forward a fost implicat în proiectarea dispozitivelor de undă gravitațională, în baza teoriei relativității generale.
Romane
- Martian Rainbow (1991)
- Timemaster (1992)
- Camelot 30K (1993)
- Saturn Rukh (1997)
Colecții de povestiri
- Indistinguishable from Magic (1995)
Non-fiction
- Mirror Matter: Pioneering Antimatter Physics (1988) cu Joel Davis
- Future Magic (1988)
- Indistinguishable from Magic (1995)
* 1932: Arhiducele Ștefan de Austria (germană Stefan, Erzherzog von Österreich, Prinz von Toskana[1][2]) (n. 15 august 1932[1][2] - d. 12 noiembrie 1998[1][2]) a fost membru al Casei de Habsburg-Lorena, arhiduce și prinț de Austria, prinț al Ungariei, Boemiei și Toscanei prin naștere. Ștefan a fost cel mai mare copil al Arhiducelui Anton de Austriași a soției acestuia, prințesa Ileana a României.
Primii ani i-a petrecut la Castelul Sonnberg, Austria. În 1942 s-a mutat împreună cu cu părinții și surorile sale în România. În decembrie 1947 vărul său primar, regele Mihai al României, a fost silit să abdice; în ianuarie 1948 părăsește România împreună cu familia sa, întâi în Elveția apoi în Argentina și în cele din urmă în Statele Unite.
La 26 august 1954 s-a căsătorit la Milton, Massachusetts, cu Mary Jerrine Soper, fiica lui Charles B. Soper și a soției lui, Agnes McNeil.[1][2] Ștefan și Jerrine au avut împreună cinci copii.[1][2]
- Christopher Habsburg-Lothringen (n. 26 ianuarie 1957); s-a căsătorit cu Elizabeth Ann Blanchette la 2 mai 1987 (au divorțat în 1994) au doi copii: Saygan Genevieve și Stefan Christopher. S-a recăsătorit cu Catherine Ripley la 15 octombrie 1994 (au divorțat în 2001); au o fiică: Maria Antonia (n. 1997)
- Ileana Habsburg-Lothringen (n. 4 ianuarie 1958); s-a căsătorit cu David Snyder la 23 iunie 1979; au doi copii: Alexandra Marie (n. 1984) și Nicolas David Snyder (n. 1986)
- Peter Habsburg-Lothringen (n. 19 februarie 1959); s-a căsătorit cu Shari Suzanne Reid la 27 iunie 1981; nu au avut copii. În 1989 s-a recăsătorit cu Lauren Ann Klaus și au adoptat trei copii născuți în Rusia
- Constanza Habsburg-Lothringen (n. 2 octombrie 1960); s-a căsătorit cu Mark Lee Matheson la 16 ianuarie 1987 (au divorțat la 1 noiembrie 1995). S-a recăsătorit la 8 noiembrie 1997 cu Michael Dale Bain cu care are un fiu: Michael Bain (n. 1998)
- Anton Habsburg-Lothringen (n. 7 noiembrie 1964); s-a căsătorit la 5 octombrie 1991 cu Ashley Byrd Carrell
· 1933 - S-a născut Floyd Ashton, vocalist american (Tams).
· 1933 - S-a născut Bobby Helms, cântăreţ, chitarist şi compozitor country american.
· 1933 - S-a născut Bill Pinkey, vocalist american (The Drifters).
* 1938: Prof. Univ. Dr. Mihai Iacobescu (n. 5 august 1938) este un istoric și fost senator român în legislatura 1990-1992, cetățean de onoare al județului Suceava. În cadrul activității sale parlamentare, Mihai Iacobescu a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Ungaria, URSS și Republica Polonă.Mihai Iacobescu a fost director adjunct al Muzeului de Istorie din Suceava între anii 1975-1980, perioadă în care a fost deschisă expoziția permanentă a instituției.
Mihai Iacobescu face parte din colectivul care a pus bazele Institutului Pedagogic de trei ani de la Suceava, care a devenit ulterior Universitatea Ștefan cel Mare. În cadrul acestei instituții, a fost coordonator al Catedrei de Istorie, decan al Facultății de Istorie și Geografie, prorector USV. Mihai Iacobescu a predat și a publicat cursuri de istorie modernă și contemporană universală, precum și cursuri de istoria pedagogiei și istoria dreptului.
Printre publicațiile sale se numără volume de specialitate precum Din Istoria Bucovinei, România și societatea națiunilor 1919-1929, 30 de zile în Siberia căutând arhivele Bucovinei, dar și volume de beletristică precum Îsemnări din vacanță sau Comoara de la Voroneț.
| Mihai Iacobescu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | (81 de ani) |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | universitar[*] politician |
| Senator | |
· 1938 - S-a născut "Stix" (Nesbert) Hooper, baterist şi compozitor american (The Crusaders).
· 1942 - S-a născut Pete York, baterist şi compozitor britanic (Spencer Davis Group).
* 1943: Mihai Munteanu (n. 15 august 1943, Criva, județul interbelic Hotin, Basarabia, Regatul României, actualmente în Republica Moldova) este un cântăreț moldovean (tenor lirico-dramatic) și pedagog, Artist al Poporului în RSSM (1980) și URSS (1986), fost membru PCUS.Începând cu toamna lui 2013, alături de cantautoarea Tania Cergă și cântărețul Nicu Țărnă, este unul din cei trei membri ai juriului concursului Moldova are talent
Din 1971 evolueaza ca solist al Teatrului Național de Opera și Balet din Chișinău. În 1972 a absolvit Institutul de Arte din Chișinău. Între anii 1977 - 1978 și-a desfășurat activitatea la celebrul teatru liric La Scala din Milano. Din 1983 este pedagog la conservatoriul din Chișinău. În 1988 devine laureat al premiului de stat al RSS Moldovenești. În 1980 a fost desemnat Artist al Poporului în RSS Moldovenească, iar în 1986 și Artist al Poporului în URSS. În 1993 a fost decorat cu Ordinul Republicii al Republicii Moldova.
| Mihai Munteanu | |||||||||||||||
 Mihai Munteanu în anii 1980
| |||||||||||||||
· 1944 - S-a născut Gianfranco Ferre, celebru creator de moda italian; (d.17.06.2007).
Designerul de modă Gianfranco Ferre a fost o figură unică în lumea modei italiene, fiind cunoscut drept un ”arhitect al modei” pentru creaţiile sale parcă sculptate. Cel care avea să devină unul dintre marii creatori de modă ai secolului XX, s-a născut la 15 august 1944, la Legnano, în nordul Italiei.
· 1946 - S-a născut Jimmy Webb, compozitor şi cântăreţ american.
· 1949: Anghel Stanciu (n. 15 august 1949, Toporu, județul Giurgiu) este un politician român. În legislatura 1992-1996, Anghel Stanciu a fost ales deputat pe listele PRM. În legislatura 1996-2000, Anghel Stanciu a fost ales deputat pe listele PRM.
În legislatura 2004-2008 Anghel Stanciu a fost ales deputat pe listele PMR, a devenit deputat independent din iunie 2005 iar din noiembrie 2005 a trecut la PSD.
În noiembrie 2015 deputatul Anghel Stanciu a fost condamnat definiv de ÎCCJ la 6 luni de închisoare cu suspendare pentru trafic de influență.
| Anghel Stanciu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | (70 de ani) |
| Ocupație | politician |
| deputat | |
| Deținător actual | |
| Funcție asumată 1992 | |
| Circumscripția | 24 Iași, colegiul uninominal nr.6 |
| Partid politic | Partidul Social Democrat |
· 1949 - S-a născut Kate Taylor, cântăreaţă americană, sora lui James Taylor.
· 1950: Prințesa Anne a Marii Britanii (Anne Elizabeth Louise Alice; n. 15 august 1950) este un membru al familiei regale britanice și fiica reginei Elizabeth II. Este cea de-a șaptea deținătoare a titlului de Prințesă regală și în prezent este a unsprezecea în linia de succesiune la tronul britanic. În momentul nașterii sale era a treia în linie, apoi a doua după ce mama sa a devenit regină, până la nașterea fratelui său, Prințul Andrew în 1960.
Prințesa este cunoscută pentru munca sa de caritate și este singurul membru al familiei regale britanice care a participat la Jocurile Olimpiceca sportiv.
Prințesa Anne Elizabeth Alice Louise s-a născut la Casa Clarence din Londra. Tatăl ei este Prințul Filip, duce de Edinburgh iar mama este regina Elisabeta a II-a. Cu puțin înainte de nașterea fratelui ei mai mare, Prințul Charles în 1948, bunicul lor, regele George al VI-lea a emis un decret regal prin care se urma să se acorde titlul de Alteța Sa Regalăpentru orice copil ai Ducelui și a Ducesei de Edinburgh. Astfel, la naștere, Prințesa Anne a primit titlul de Alteța Sa Regală Prințesa Anne de Edinburgh.
La vârsta de 21 de ani, ea a câștigat titlul la individual la Campionatul European de Echitație care a avut loc la Burghley și a fost votată personalitatea sportivă a anului 1971 de BBC. Fiica ei, Zara Phillips, va câștiga același premiu 35 de ani mai târziu. În 1976 a participat la Jocurile Olimpice de la Montreal ca membru al echipei britanice de echitație.
Pe data de 14 noiembrie 1973 Prințesa Anne s-a căsătorit cu locotenentul Mark Phillips la Catedrala Westminster din Londra. Cuplul are doi copii:
Între 1986 - 1994 a condus Federația Ecvestră Internațională.
La data de 13 iunie 1987, regina a acordat titlul de "Prințesă Regală", Prințesei Anne. Titlul este acordat numai celei mai mari fiice a unui suveran, ultima titulară până la Prințesa Anne fiind fiica cea mare a regelui George al V-lea, Prințesa Maria, Contesă de Harewood.
La 23 aprilie 1992, prințesa a divorțat[1] și s-a recăsătorit pe 12 decembrie 1992 cu Timothy Laurence, care în momentul căsătoriei era comandant în Marina Regală, astăzi este viceamiral.
| Anne | |
| Prințesă Regală | |
 Prințesa Anne în octombrie 2015 |
· 1950 - S-a născut Thomas Aldridge, baterist american (Black Oak Arkansas, Ozzie Osbourne).
· 1951 - S-a născut Bobby Caldwell, muzician american.
* 1954: Karl Stig-Erland "Stieg" Larsson (stiːɡ_lɑrsən; n. 15 august 1954; d. 9 noiembrie 2004) a fost un jurnalist și scriitor suedez de romane polițiste.| Stieg Larsson | |
 |
· 1955: Ion Dumitru (n. 15 august 1955, com. Tătărani, județul Dâmbovița) este un fost politician român, deputat în Parlamentul României din partea PSD (Dâmbovița) în perioada 2004 - 2012. Înainte ca acesta să fie deputat în Parlamentul României, el a ocupat funcția de Director General al Romsilva, din anul 2003 până în 2004.
Ion Dumitru a fost condamnat definitiv la trei ani de închisoare cu suspendare pentru abuz în serviciu în legătură cu achiziționarea unui buldozer.
| Ion Dumitru | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | (64 de ani) Tătărani, județul Dâmbovița |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | politician |
| Director General Romsilva | |
| În funcție 2003 – 2004 | |
| Partid politic | Partidul Social Democrat |
Ovidiu Bufnilă publică eseuri despre imagine și ficțiune în reviste și publicații din România și străinătate: Cronica, Tribuna, Magazin, Magazin Internațional, România literară, Cronica Română, Ateneu, Convorbiri literare, String, Nautilius, Paradox, Helion, Ziarul de duminică, Contrapunct, Opinia studențească, Dialog, Jurnalul SF, Gazeta SF, Supernova, Univers, Fantastic Magazin, Vatra, Arc, ArtPanorama, Jurnalul de Imagine, Ziarul de Bacău, Ing, Deșteptarea, Știință și tehnică, Ultima Oră, Monitorul de Bacău, Telegraf, Libertatea, Luceafărul, Manager Club, Jurnalul de Imagine, Orientări, Ficțiuni Omnibooks, Calende, Agora, Argus, Taj Mahal (India), The Blooter (USA), Curierul Național etc. Antologii la editurile: Nemira, ALL, Mediatech, Dacia, Junimea, Știință și Tehnică, Albatros etc. Publică în reviste digitale în:
USA, Rusia, Anglia, Argentina, Italia, Australia, India, Danemarca, România, Olanda, Franța, Marea Britanie, Lituania, Ungaria, Brazilia, Canada, China etc.
Cărți publicate
- Jazzonia, roman, ed. Plumb, 1992
- Moartea purpurie, povestiri, ed. Brâncuși, 1995
- Cruciada lui Moreaugarin, roman, ed. Pygmalion, 2001
- Cadavre de lux, roman, fundația Noesis, www.noesis.ro
- Inelul magic, povestiri, ed. Liternet, 2002, www.liternet.ro
- Câmpuri magnetice, roman, ed. Liternet, 2002, www.liternet.ro
- Meduza, roman, Proscris, 2003
- Norii, ed. Liternet, 2005, www.liternet.ro
- Usa care se deschide, 2018, Editura Berg, Bucuresti
Povestiri
- „Penelopa” (1985) - publicată în colecția de povestiri O planetă numită anticipație, Editura Junimea
- „Trei pisici albe pe acoperiș” (1985) - publicată în colecția de povestiri Avertisment pentru liniștea planetei, Editura Albatros, Fantastic Club
- „Un aspect fundamental al opțiunii” (1985) - publicată în colecția de povestiri Nici un zeu în cosmos: culegere de texte de anticipație pe teme ateiste, Editura Politică
- „Mânie și prejudecată” (1986) - publicată în colecția de povestiri Povestiri despre invențiile mileniului III, Editura Științifică și Enciclopedică
- „Povestind, cel care doarme” (1986) - publicată în colecția de povestiri Povestiri ciberrobotice, Editura Științifică și Enciclopedică
- „Răscoala” (1987) - publicată în colecția de povestiri Cosmos XXI: întîmplări dintr-un univers al păcii, Editura Politică
- „Șapte oameni cu joben” (1990) - publicată în colecția de povestiri La orizont, această constelație..., Editura Albatros, Fantastic Club
- „Australia, a Story” (în engleză, 2018) - publicată în AntipodeanSF, nr. 236, martie 2018, ed. Ion Newcombe
- „Cruciada lui Moreaugarin” (1994) - publicată în colecția de povestiri Antologia Science-Fiction Nemira '94, Editura Nemira, Colecția Nautilus, nr. 50
- „Legiunea Diavolului” (1995) - publicată în colecția de povestiri Antologia Science-Fiction Nemira '95, Editura Nemira, Colecția Nautilus, nr. 81-82
| Ovidiu Bufnilă | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | (62 de ani)[1] |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | scriitor de literatură științifico-fantastică[ |
* 1957: Gabriela Trușcă-Robu (sau Gabriela Robu, cunoscută ca gimnastă ca Gabriela Trușcă,[1] n. 15 august 1957) este o antrenoare de gimnastică artistică și fostă gimnastă română de talie mondială, laureată cu argint olimpic la Montreal 1976.
După retragerea din activitatea de gimnastă, a devenit antrenoare pentru CSS Buzău, antrenând cu succes mai multe generații de gimnaste tinere, printre care se poate enumera și Gabriela Drăgoi.
· 1963: S-a nascut Alejandro González Iñárritu, regizor de film mexican. Alejandro González Iñárritu (n. 15 august 1963) este un regizor de film mexican. El este al doilea regizor mexican care a câștigat atât Premiul Oscar pentru cel mai bun regizor, cât și premiul pentru cel mai bun regizor al Directors Guild of America, după Alfonso Cuarón în 2014. De asemenea, el este al doilea regizor mexican care a câștigat Prix de la mise en scene (premiul pentru cel mai bun regizor) la Festivalul de Film de la Cannes (2006), după Luis Buñuel în 1951. Toate cele cinci filme artistice ale sale lansate până în 2014, Amores perros (2000), 21 Grams (2003), Babel (2006), Biutiful (2010) și Birdman (2014), au fost apreciate de critici și au fost nominalizate la Premiile Oscar.
Filme artistice
- Amores perros (2000)
- 21 Grams (2003)
- Babel (2006)
- Biutiful (2010)
- Birdman or (The Unexpected Virtue of Ignorance) (2014)
- The Revenant (2015)
Filme de scurtmetraj
- Detrás del dinero (1995) (TV)
- El Timbre (1996)
- Powder Keg (2001) (seria "The Hire" pentru BMW)
- 11'09"01 September 11 (2002)
- Chacun son cinema (2007) (segmentul "ANNA")
- Naran Ja (One Act Orange Dance) (2012) Youtube
| Alejandro González Iñárritu | |
 Alejandro González Iñárritu la producția filmului Biutiful, 2008 |
* 1966: Daniel Marius Morar (n. , Luduș, România) este un jurist român, care a deținut funcția de procuror șef al Direcției Naționale Anticorupție (DNA), din august 2005. Din 2013 este judecător la Curtea Constituțională a României, mandat preconizat a se termina în 2022.
Daniel Marius Morar s-a născut la data de 15 august 1966 în orașul Luduș, pe atunci în regiunea Mureș. A urmat cursurile liceale la Liceul „Avram Iancu” din Aiud (județul Alba) (1980-1984) și apoi cele universitare la Facultatea de Drept a Universității „Babeș-Bolyai” (1986-1990), pe care a absolvit-o în anul 1990 cu media 9,84.
După aceea a lucrat ca procuror stagiar la Procuratura Locală Târgu Mureș (1990-1992). În anul 1992 a promovat examenul de capacitate al procurorilor stagiari cu media 9,40 (clasându-se al 3-lea din 37 de participanți). A fost repartizat apoi ca procuror la Procuratura Locală din Cluj-Napoca (1992-1994).
A îndeplinit apoi funcțiile de procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj (1994-1997), procuror delegat (mai - noiembrie 1997) și procuror (1997-1998) la Secția de urmărire penală a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj.
În perioada 1 ianuarie 1999 - 25 iulie 2002 Daniel Morar a îndeplinit funcția de procuror șef la secția de urmărire penală a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, încheindu-și mandatul prin demisie. În această perioadă, a fost delegat la Secția anticorupție, urmărire penală și criminalistică din Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, pentru finalizarea anchetei în dosarul Gabriel Bivolaru (fost deputat acuzat de fraudarea BRD, 1-10 martie 1999) și în dosarul Viorel Burzo (fostul șef al Secției Penale de la Curtea de Apel Cluj, acuzat de trafic de influență, 5 ianuarie - 5 martie 2001).
Daniel Morar a obținut în anul 2002 diploma „Meritul judiciar” clasa a IV-a pentru rezultate meritorii obținute în activitate (calificativul „foarte bine” obținut în fiecare an de activitate).
După ce a demisionat, a continuat să lucreze ca procuror la Secția de urmărire penală a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj (26 iulie 2002 - 12 august 2005).
El a instrumentat dosarul fraudării Băncii Dacia Felix, în care au fost trimiși în judecată Sever Mureșan, fost acționar și membru în consiliul de administrație, alături de Mircea Horia Hossu, fost prim-vicepreședinte al băncii, cei doi fiind acuzați că au sustras, prin mai multe inginerii financiare, aproximativ 160 de milioane de dolari.
Morar a mai instrumentat dosarul „Alimentara”, în care fostul primar Gheorghe Funar a fost trimis în judecată sub acuzația de abuz în serviciu, după care judecătorii au luat decizia de scoatere de sub urmărire penală a fostului primar.
O decizie controversată luată de Daniel Morar a fost propunerea de arestare a lui Liviu Ciupe, fost șef al Direcției Drumurilor Naționale Bistrița și vicepreședinte PD Bistrița, care a fost achitat în cele din urmă. Statul român a fost nevoit să-i plătească lui Ciupe despăgubiri de 1,4 miliarde lei vechi pentru cele patru luni de arest.[3]
Prin Decretul nr. 849 din 11 august 2005, Daniel Morar a fost numit, începând cu data de 12 august 2005, în funcția de procuror șef al Direcției Naționale Anticorupție (DNA). Funcția era asimilată celei de prim-adjunct al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, mandatul fiind conform prevederilor art. 54 din Legea nr. 303/2004 de 3 ani, cu posibilitatea reînvestirii o singură dată.
În martie 2013, Daniel Morar a fost numit de către președintele Traian Băsescu judecător la Curtea Constituțională, pentru un mandat de nouă ani.
| Daniel Morar | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | (53 de ani) Luduș, România |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | magistrat[*] politician |
| Judecător al Curții Constituționale a României | |
| Deținător actual | |
| Funcție asumată | |
| Procuror-șef al DNA | |
| În funcție august 2005 – | |
| Succedat de | Laura Codruța Kövesi |
| Alma mater | Universitatea Babeș-Bolyai |
* 1967: Nicolae Vasilescu (n. 15 august 1967, București) este un politician român, membru al Parlamentului României. Începând cu 19 decembrie 2012, este președinte al Comisiei pentru Regulament a Camerei Deputaților.
Tatăl său s-a născut în comuna Slobozia Moară, județul Dâmbovița, într-o familie de țărani înstăriți. Bunicul din partea tatălui (Vasilescu Nicușor) a fost primar al comunei. Bunica din partea tatălui (Vasilescu Frusina) a murit la câteva zile după nașterea tatălui său. La 20 de ani, tatăl său a venit în București și a lucrat pe șantierul care avea să construiască Cinematografia Română de la Buftea. Așa a cunoscut-o pe mama sa. A lucrat apoi 44 de ani la întreprinderea “Autobuzul” din București, fiind muncitor specialist și maistru. Mama sa s-a născut în satul Flămânzeni, langâ Buftea. Toată familia dinspre tatăl ei (Bisze Eduard) își desfășoară arborele genealogic între Germania și Austria. Bunicul său din partea mamei a venit în România după primul război mondial și după obținerea cetățeniei române, a făcut parte din regimentul “Mihai Viteazul”. A fost ranit grav. Unul dintre gloanțele care l-a lovit nu a putut niciodată să-i fie extras. Prin 1920, el a cunoscut-o pe bunica sa din partea mamei (Bisze Alexandrina), fiica de țărani săraci din Flămânzeni. Asadar, dupa arborele genealogic, se poate considera că Nicolae Vasilescu este 75% român și 25% neamț. În facultate Nicoale Vasilescu a cunoscut-o pe Irina care în 1989 i-a devenit soție. Pe 5 aprilie 1992 s-a născut fiul lor, Eugeniu Ioan Vasilescu.
STUDII
- Institutul de Construcții București – Facultatea de Utilaj Tehnologic (1990)
- Universitatea Bioterra București – Facultatea de Drept (2006)
- Master în Securitate Comunitară și Terorism (2009)
- Colegiul Național de Apărare – seria IX (2001)
- I.C.B. - Studii post-universitare de Pedagogie Tehnică (1991)
- Cursuri și seminarii internaționale de perfecționare în management administrativ, societate civilă și programe internaționale (Paris, Bruxelles, Strasbourg, Atena, New York, Rotterdam, Seul)
A fost condamnat definitiv la doi ani de închisoare cu executare pentru trafic de influență în 2013.[1] A stat în închisoare un an și jumătate
| Nicolae Vasilescu | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | (52 de ani) București |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | politician |
| Deputat, Președinte al Comisiei pentru Regulament a Camerei Deputaților | |
| Deținător actual | |
| Funcție asumată 19 decembrie 2012 | |
| Secretar Executiv al PSD | |
| Partid politic | PRM |
| Alma mater | Universitatea din Oradea |
* 1970: Christopher Cornelius "Chris" Byrd (n. 15 august 1970) este un fost boxer american care a fost activ într-e 1993 și 2009. Este de douo ori campion mondial la categoria grea, câștigând primul titlu WBO în anul 2000 învingândul pe Vitali Klitschko. În prima sa apărare a titlului mai târziu în acel an, a fost învins de fratele lui Vitali, Wladimir Klitschko. În 2002, Byrd l-a învins pe Evander Holyfield câștigând titlul IBF la categoria grea. A apărat titlul de 4 ori înainte de al pierde în 2006 într-o revanșă cu Wladimir Klitschko. Vărul lui Byrd, Lamon Brewster, are o istorie comună cu Wladimir Klitschko: Brewster la învins în 2004, dar a pierdut într-un rematch din 2007.
Ca amator, Byrd a reprezentat Statele Unite la Jocurile Olimpice de vară din 1992 și a câștigat o medalie de argint la categoria mijlocie. El este, de asemenea, campion național de amatori de trei ori, câștigând titlul la categoria semimijlocie în 1989 și titlul la mijlocie în 1991 și 1992.
· 1972: Benjamin Geza Affleck-Boldt (n. 15 august 1972, Berkeley, California, SUA), cunoscut mai mult ca Ben Affleck, este un actor, scenarist, producător și regizor de film american.
Considerat mai ales la începuturile carierei doar o figură frumoasă a Hollywood-ului, Affleck a reușit să se impună mai ales prin rolurile sale din pelicule controversate și stranii precum Dogma sau Good Will Hunting, capodoperă care i-a adus și un Premiu Oscar pentru cel mai bun scenariu, scris în colaborare cu bunul său prieten Matt Damon.
Este născut pe 15 august 1972 în Berkeley, California.[1] Are un frate mai mic, Casey Affleck, de asemenea actor. Când Ben era încă copil, familia s-a mutat în Boston, Massachusetts, unde avea să facă primii săi pași spre o carieră artistică de succes. Își face debutul la vârsta de opt ani într-o producție școlară, iar în același an îl cunoaște pe Matt Damon, cu doi ani mai mare, care locuia pe aceeași stradă.[2] Avea să fie o prietenie durabilă, care s-a împlinit și prin colaborările ulterioare ale celor doi.
După stagii de învățământ la Universitatea din Vermont[3] și la Occidental College din California,[4][5][6] Affleck se decide să renunțe la studii în favoarea unei cariere la Hollywood. Începutul este dificil, actorul fiind nevoit să joace în producții modeste, majoritatea filme comerciale pentru televiziune și joacă pentru primă oară împreună cu Matt Damonîn School Ties, o producție din 1992, fără succes. Cele mai importante roluri ale acelei perioade sunt aparițiile din Dazed and Confused (1993), regizat de Richard Linklater, și Mallrats (1995), în regia lui Kevin Smith.
Era însă mult prea puțin față de ce își dorea Affleck. Atât el cât și prietenul său Damon erau dezamăgiți de oferta de roluri de la Hollywood și devin tot mai atrași de peliculele indie și underground. Se decid să scrie ei înșiși un scenariu, în care să aibă, normal, rolurile principale. Casey Affleck le-a făcut cunoștință celor doi cu Gus Van Sant, regizor, care s-a arătat interesat de proiect. Datorită intervenției lui Van Sant, Miramax a semnat contractul, iar în 1997 se lansa pe ecrane povestea unui geniu în matematică, sub titlul Good Will Hunting, un mare succes.
Good Will Hunting le-a adus celor doi premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu și peste noapte, din debutanți, Damon și Affleck au ajuns vedete consacrate și nume promițătoare în domeniu. Affleck a fost în atenția presei și datorită unei relații cu cunoscuta actriță Gwyneth Paltrow, deși legătura nu a durat cine știe cât.
Filmografie:
- Dazed and Confused (1993)
- Glory Daze (1996)
- Chasing Amy (1997)
- Good Will Hunting (1997)
- Shakespeare in Love (1998)
- Armageddon (1998)
- Pearl Harbor (2001)
- Daredevil (2003)
- Hollywoodland (2006)
- The Town (2010)
- Argo (2012)
- Gone Girl (2014)
- Batman v Superman: Dawn of Justice (2016)
- Suicide Squad (2016)
- Live by Night (2017)
| Ben Affleck | |
 |
* 1973: Mihaela Iacob (n. 15 august 1973) este o economistă și politiciană din Republica Moldova, deputat în Parlamentul Republicii Moldova în fracțiunea Partidului Liberal (PL) din ianuarie 2015, ex-viceministru al Tehnologiei Informației și Comunicațiilor din 16 decembrie 2009[1] până la 12 iunie 2013.[2]
La alegerile parlamentare din noiembrie 2014, a candidat de pe locul 14 în lista candidaților Partidului Liberal,[3] și inițial nu a intrat în parlament, însă după ce Veronica Herța și-a depus mandatul în ianuarie 2015 în legătură cu incompatibilitatea funcțiilor,[4] locul său în parlament a fost luat de Mihaela Iacob.[5] Ea a ajuns deputat din postura de șef adjunct al Direcției generale arhitectură, urbanism și relații funciare a primăriei municipiului Chișinău.[6] În parlament este membră a Comisiei agricultură și industrie alimentară.
La 3 noiembrie 2015 a scris cerere de demisie invocând „motive personale”. Urmează să fie înlocuit de Valerian Bejan, umrătorul din lista candidaților supleanți ai PL.
| Mihaela Iacob | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | (46 de ani) |
| Cetățenie |  Moldova |
| Ocupație | politiciană economistă |
| Deputat în Parlamentul Republicii Moldova | |
| Deținător actual | |
| Funcție asumată ianuarie 2015 | |
| Președinte | Nicolae Timofti |
| Prim-ministru | Gheorghe Brega (interimar) Valeriu Streleț Natalia Gherman (interimar) Chiril Gaburici Iurie Leancă (interimar) |
| Precedat de | Veronica Herța |
| Viceministru al Tehnologiilor Informației și Comunicațiilor | |
| În funcție 16 decembrie 2009 – 12 iunie 2013 | |
| Succedat de | Vitalie Tarlev |
| Partid politic | Partidului Liberal |
| Alma mater | Academia de Studii Economice din Moldova |
Gry Bay, a studiat în Copenhaga, artele dramatice, diploma ei de diplomă având ca temă opera lui William Shakespeare.
Filmografie:
- 1996: Dr. Monika Lindt - Kinderärztin, Geliebte, Mutter (TV)
- 1998: Hosenflattern (TV)
- 2002: Slim Slam Slum
- 2003: Last Exit
- 2004: Tro, had og kærlighed (TV)
- 2005: All About Anna
- 2005: Betonhjerter
- 2006: Grønne hjerter
- 2006: Emmalou
· 1975: Yoshikatsu Kawaguchi (川口能活 Kawaguchi Yoshikatsu?), (n. 15 august1975 în Fuji, prefectura Shizuoka) este un fotbalist japonez, fost căpitan al echipei naționale de fotbal a Japoniei.
* 1976: Denis Ștefan (n. 15 august 1976, Ploiești) este un actor de film român, cunoscut în: Păcală se întoarce și Inimă de țigan.Filmografie:- Dragonheart 3: The Sorcerer's Curse (2015)
- September Eleven 1683 (2012)
- Iubire și onoare (2010)
- Aniela (2009) - Socrate Piscupescu
- Slaughter (2009) - Barman
- Regina (2008) - Medalion Codruț Fieraru
- Inimă de țigan (2007) - Medalion Codruț Fieraru
- Daria, iubirea mea (2006) - Dr. Șerban
- Păcală se întoarce (2006) - Păcală
- Prizoniera (2006)
- Second Hand (2005)
- În familie (2002)
| Denis Ștefan | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 15 august 1976 Ploiești |
| Cetățenie | română |
| Etnie | română |
| Ocupație | actor |
| Alma mater | Facultatea de Drept, Universitatea Româno-Americană (2000) Universitatea "Hyperion", Facultatea de Teatru și Film (2005) |
| Roluri importante | Păcală se întoarce (2006) - Păcală Inimă de țigan (2007) - Medalion Codruț Fieraru |
| Alte premii | |
| Premiul TV Mania pentru cel mai sexi star TV | |
* 1977: Zsolt Nemcsik (n. 15 august 1977, Budapesta) este un fost scrimermaghiar specializat pe sabie. A fost laureat cu argint individual la Jocurile Olimpice din 2004 de la Atena, la Campionatul European din 2005 de la Zalaegerszeg și la Campionatul Mondial din 2006 de la Torino. A câștigat Cupa Mondială de Scrimă din 2005-2006. Cu echipa Ungariei a fost dublu campion mondial în 1998 și în 2007 și vicecampion european în 2006.* 1983: Alain Cantareil (n. 15 august 1983) este un fotbalist francez, aflat sub contract cu OGC Nice.
* 1984: Andrea Cossu (n. 15 august 1984, Buguma, Nigeria) este un fotbalistnigerian liber de contract.* 1986: Vadim Bolohan (n. 15 august 1986, în Sîngerei) este un fotbalist din Republica Moldova care joacă pe postul de fundaș la clubul Milsami Orhei. Din 2010 până în prezent el a jucat 12 meciuri la echipa națională de fotbal a Moldovei.* 1986: Bogdan Marius Dinu (n. 15 august 1986 în Buzău)[1] este un boxer român învins la categoria supergrea.
· 1986: Natalia Kills (n. Natalia Noemi Keery-Fisher, 15 august 1986) este o cântăreață, compozitoare și actriță originară din Anglia.
| Natalia Kills | |
 Natalia Kills în timpul unui concert în Los Angeles, 2014. |
La o vârstă foarte fragedă Belinda a arătat un mare talent pentru cântare, actorie și pentru videoclipurile regizate. Când avea 10 ani, ea a apărut în prima sa televiziune intitulată ¡Amigos X Siempre!, făcut de Televisa în Mexic.
În 2006 Belinda s-a întors pe micile ecrane în Disney Channel Original Movie The Cheetah Girls 2 jucând rolul lui Marisol. Filmul a fost premiat în 25 august 2006 și a primit un total de 8.1 milioane de spectatori
| Belinda | |
 |
* 1989: Joseph Adam „Joe” Jonas (n. 15 august 1989) este un muzician, cântăreț și actor american. A debutat în 2006 alături de frații lui, Nick și Kevin, ca membrii ai formației pop rock Jonas Brothers cu albumul It's About Time. A jucat în primul film în 2008, intitulat Camp Rock, de pe coloana sonoră a căruia a lansat mai multe piese alături de ceilalți membri ai distribuției, „This Is Me” în colaborare cu Demi Lovatodevenind un hit de top 10 în Billboard Hot 100.
Născut pe 15 august 1989 în Casa Grande, Arizona,[2] fiind al doilea fiu al lui Paul, muzican, compozitor și fost pastor penticostal și Denise Jonas, cântăreață și prefesoară specială pentru surdo-muți.[3][4]Strămoșii lui provin din Europa, anume Italia, Irlanda și Germania, fiind și parțial amerindian cherokee.[5] Niciunul dintre copiii cuplului nu au urmat cursurile unei școli, mama lor fiindu-le profesoară acasă.[3]Obținând o educație bazată pe principii religioase, toți cei patru frați sunt abstinenți, declarând că nu au băut alcool niciodată și nici nu au fumat.[3] De asemenea, poartă inele de puritate, reprezentând faptul că refuză să aibă relații sexuale de orice fel înainte de căsătorie.[3] Joe a afirmat că „[inelul] reprezintă o promisiune făcută nouă și lui Dumnezeu, că vom fi puri până la căsătorie.”[3] Această decizie de a purta inele de puritate a dus la comentarii din partea comicului Russell Brand la ediția din 2008 a premiilor MTV, cu toate că vedete ca Jordin Sparks, Paris Hilton și Perez Hilton au declarat în urma incidentului că susțin ideea promovată de grupul muzical
Joe Jonas a avut o relație cu cântăreața Taylor Swift din 2008 până în toamna acelui an. S-a despărțit de Taylor pentru Camillia Belle. Relația a fost de aproape un an , fiind din Octombrie 2008 până în Iulie 2009.După despărțirea de Belle , Joe a avut o relație cu Demi Lovato , din Februarie 2010 până în Mai 2010 , când Demi a anunțat prin Twitter că s-au despărțit. Din fericire, ei au continuat relația din August până în Octombrie 2010, când din nou s-au despărțit dintr-un motiv personal.
Joe Jonas a avut o relație de aproape 3 luni cu Ashley Greene de care s-a despărțit.
Joe Jonas formează un cuplu cu actrița Sophie Turner din anul 2016, cu care s-a logodit în octombrie 2017.
| Joseph Adam "Joe" Jonas | |
 Joe Jonas în martie 2012 |
· 1990: Jennifer Shrader Lawrence (născută la 15 august 1990, Louisville, statul Kentucky), cunoscută ca Jennifer Lawrence, este o actriță americană de film, voce și televiziune.
Primul său rol important a fost ca unul din membrii echipei de bază a distribuției serialului de televiziune The Bill Engvall Show (2007 – 2009) al canalului de televiziune TBS. Actrița a mai apărut în filmele independente The Burning Plain (în 2008) și Winter's Bone (în 2010), pentru care a primit nominalizări pentru Premiul Oscar, Globul de Aur, Premiul Satellite, Independent Spirit Award și Screen Actors Guild Award pentru cea mai bună actriță.
La vârsta de 20 de ani, Jennifer Lawrence devenise a doua cea mai tânără actriță vreodată nominalizată pentru Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță. La vârsta de 22 de ani, Jennifer Lawrence a primit Premiul Oscar pentru rolul principal din comedia romantică Silver Linings Playbook (2012). Actrița, care fusese foarte apreciată pentru acel rol, a mai primit ulterior și Globul de Aur, Screen Actors Guild Award, Satellite Award și Independent Spirit Award for Best Actress, printre alte aprecieri, făcând din ea cea mai tânără persoană vreodată nominalizată pentru două Premii Oscar pentru cea mai bună actriță și cea de-a doua cea mai tânără actriță, care să câștige premiul. Este, de asemenea, cunoscută ca fiind considerată drept cea mai frumoasă femeie din statul său natal, Kentucky.
Jennifer Lawrence Shrader, născută la 15 august 1990 în Louisville, Kentucky, este o actriță americană. La vârsta de 14 ani decide să urmeze o carieră în actorie și își convinge părinții să o ducă în New York pentru a găsi un agent de talente. Deși ea nu a avut experiență în actorie, a primit multe laude de la agenția pentru care a dat audiții. A absolvit liceul doi ani mai devreme pentru a începe o carieră în actorie.
Lawrence este deținătoarea următoarelor premii: un Academy Award, două Golden Globe Award, un Screen Actors Guild Award, trei Critic's Choice Movie Awards, un Independent Spirit Award, un Venice Film Festival Award, un Palm Springs International Film Festival Award, un Satellite Award și a altor premii. A fost mult mai adesea nominalizată pentru diferite premii.
| Jennifer Lawrence | |
 Lawrence în 2015 |
* 1990: Anna Vladimirovna Șurocikina (în rusă Анна Владимировна Шурочкина, n. 15 august 1990),[1] cunoscută mai mult după numele de scenă Нюша (în CSI) sau Nyusha, este o cântăreață, compozitoare, producătoare, dansatoare, actriță și prezentatoare de televiziune rusă. Ea este considerată una din cele mai de succes cântărețe din Rusia, cu șapte single-uri pe prima poziție și o largă popularitate în media.
| Nyusha | |
 |
| Diana Chelaru | |
 Diana Chelaru la CE de gimnastică 2010 |
* 1993: Alexander Mark David "Alex" Oxlade-Chamberlain (pronunțat în engleză /ɒksleɪd tʃeɪmbərlɪn/; n. 15 august 1993) este un fotbalist englez care evoluează la clubul Liverpool FC și la echipa națională de fotbal a Angliei.
* 1995: Keith Farrelle Cozart[1] (n. , Chicago, SUA)[2], mai bine știut sub numele de Chief Keef, este un rapper american și un producător din Chicago, Illinois. Muzica lui Keef a luat prima dată amploare printre studenții de liceu din Chicago de Sud în tinerețea lui prin jurul lui 2010.[3] În timp ce ispășea un arest la domiciliu pentru posesie de armă în 2012, Single-ul popular al lui Keef "I Don't Like" a fost remixat de un rapper numit Kanye West, ajungând pe Billboard Top 10 și mai târziu ridicându-i cariera lui Keef.[3] Un război al licitațiilor între case de discuri a făcut ca Keef să semneze cu Interscope. Albumul lui de debut Finally Rich a fost lansat în decembrie 2012, având ca single-uri "I Don't Like" și "Love Sosa", care aveau să popularizeze stilul drill în Chicago.[4]
* 1996: Iulia Dumanska (în ucraineană Юлія Думанська; n. 15 august 1996, în Horodenka)[2] este o handbalistă care joacă pentru SCM Râmnicu Vâlceape postul de portar.
După primele reușite comerciale, Keef se confruntă cu probleme juridice în curs, incluzând acuzații de deținere de armă, sentințe de arest la domiciliu și o interdicție asupra concertelor impusă de către autoritățile din Chicago.[5] În ciuda faptului că a fost dat afară de la Interscope în 2014 spre sfârșit și mai încolo semnat la 1017 Records, Keef a continuat să-și lanseze singur piesele prin casa lui de discuri proprie, Glo Gang, incluzând Nobody (2014), Back from the Dead 2(2014), Bang 3 (2015), și Thot Breaker (2017). În ultimii ani, critici îl văd pe Keef ca o influență mare spre hip-hop-ul contemporan din cauza impactului său către artiștii Lil Uzi Vert și 21 Savage
| Chief Keef | |
 |
Născută într-o familie de sportivi, Iulia Dumanska a început să joace handbal în 2007, la 11 ani, în orașul natal.[2] În 2011, ea a fost descoperită de soții Ion și Ioana Marta și adusă la CS „Marta” Baia Mare, club care, printre altele, are ca obiectiv descoperirea și formarea de noi talente.[3] În 2013, Dumanska a fost împrumutată la CSU Neptun Constanța, unde s-a făcut remarcată pe 7 ianuarie 2014, într-un meci din Liga Națională contra HCM Râmnicu Vâlcea.[4][5] Începând din sezonul competițional 2014-2015, Dumanska a revenit la HCM Baia Mare.
Iulia Dumanska vorbește limba română și este elevă la Colegiul Tehnic „Anghel Saligny” din Baia Mare.[2] Ea face parte din lotul echipei naționale de tineret a României[6] și a fost convocată până acum la câteva cantonamente și un turneu amical. Pe 5 mai 2016, în cadrul unui eveniment organizat la sediul Ministerului Tineretului și Sportului, Iulia Dumanska a primit de la Elisabeta Lipă cetățenia română. La eveniment a participat și doamna Iulia Mălina Ciobanu, Președintele Autorității Naționale pentru Cetățenie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu