2. /15 AUGUST 2022 - ISTORIE PE ZILE : Decese; Sărbători
Constantin Brâncoveanu și cei patru fii (în medalioane) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Constantin Brâncoveanu (n. 1654 – d. 15/26 august 1714) a fost domnul Țării Românești între anii 1688 și 1714, având una din cele mai lungi domnii din istoria principatelor române. Mare boier, nepot de soră al domnului Șerban Cantacuzino, el a moștenit și a sporit o avere considerabilă, care consta în proprietăți imobile, bunuri mobile și sume de bani depuse la bănci din străinătate. În timpul în care a domnit, Țara Românească a cunoscut o lungă perioadă de pace, de înflorire culturală și de dezvoltare a vieții spirituale, în urma sa rămânând un mare număr de ctitorii religioase și un stil arhitectural eclectic ce-i poartă numele.
Marin Marais, pictură de André Bouys, 1704 – foto: ro.wikipedia.org
Marin Marais (n. 31 mai 1656 – d. 15 august 1728) a fost un violist și un compozitor francez din perioada barocă.
Pierre Bouguer, pictat de Jean-Baptiste Perronneau – foto: ro.wikipedia.org
Pierre Bouguer (n. 16 februarie 1698 la Le Croisic Loire-Atlantique – d. 15 august 1758 la Paris) a fost un matematician, geofizician, geodez și astronom francez. A studiat la Colegiul Iezuiților din Vannes. A fost profesor de hidrodinamică. În 1730 a câștigat Premiul Academiei de Științe pentru o lucrare referitoare la proiectarea navală. În 1735 a fost trimis în Peru, împreună cu alți savanți, unde timp de 7 ani au măsurat meridianele sudice și au confirmat prevederile lui Isaac Newton relativ la turtirea Pământului la poli. În 1732 a studiat pentru prima dată Curbele de urmărire (Curbes de poursuite). În 1748 a inventat heliometrul.
A fost cunoscut și ca Arăpilă sau Negru, numele său fiind scris uneori Alexandru Golescu-Negru, pentru a-l deosebi de vărul său Alexandru C. Golescu, zis Albu
După terminarea studiilor gimnaziale la Colegiul Sfântul Sava din București, a urmat cursurile Școlii Centrale de Artă și Manufacturi din Paris, pe care a absolvit-o ca inginer.[2] În 11 august 1839 a înființat la Paris, alături de Dumitru Brătianu și Ion Ghica, Societatea pentru Învățătura Poporului Român, gândită să ridice prin cultură poporul român.[2] În finalul procesului verbal de constituire a Societății s-a precizat că vor fi trimise în țară, pentru informarea opiniei publice, ziare și broșuri editate periodic la Paris.[3] S-a întors pentru prima dată în 1840 în țară, pentru a se angaja în funcții birocratice, pentru a merge în 1844 din nou în Paris, ca să studieze istoria și economia.[2] În toamna lui 1843, a fondat împreună cu Ghica, Bălcescu , Cezar Bolliac, Dimitrie Bolintineanu, ChristianTell etc. societatea secretă Frăția.
În luna aprilie 1848 a fost implicat alături de frații Golești la pregătirea Revoluției din 1848.[4] A luat parte la mișcarea revoluționară de la 1848 din Țara Românească și a fost trimis de guvernul provizoriu ca agent confidențial la Constantinopol,[4] apoi ca agent diplomatic la Paris, din 1 august 1848, fiind însărcinat să ceară atât susținerea diplomatică a guvernelor europene, cât și ajutoare militare (armament și ofițeri francezi).[5] Misiunea lui Al. G. Golescu-Negru la Paris a fost un eșec, cererea de armament fiind refuzată sub pretextul că Turcia nu va fi de acord. După o ședere la Abrud în casa lui Ioan Șuluțiu, a rămas în exil la Paris, întorcându-se în Țara Românească în noiembrie 1856.[5] După datele oferite de Anastasie Iordache (op. cit. p. 295), Alexandru G. Golescu-Negru a primit aprobarea repatrierii în țară, „din înalt ordin” la 19 noiembrie/1 decembrie 1856. În perioada șederii în exil la Paris, Al. G. Golescu-Negru a elaborat și publicat lucrarea sa De l'abolition du servage dans les Principautés danubiennes în care a susținut necesitatea emancipării și împroprietăririi țăranilor. El propunea împroprietărirea țăranilor prin expropiere și despăgubire, foarte convenabilă pentru marii proprietari.
În 1857 a fost ales deputat la județul Muscel în Adunarea ad-hoc, din partea micilor proprietari, o dată cu Ștefan Golescu, deputat din partea marilor proprietari. În timpul lucrărilor Adunării ad-hoc dintre 30 septembrie - 10 decembrie 1857, a avut o atitudine moderată, delimitându-se atât de ultra conservatori, cât și de liberalii radicali.[5] Deputat de Bacău sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza în adunarea legislativă a Moldovei și președinte al acesteia, a devenit ministru al Cultelor și Instrucțiunii publice în guvernul lui Ion Ghica, între 11 octombrie 1859 și 28 mai 1860.[5]
Sub Carol I a fost ministru de Finanțe din 17 noiembrie 1868 până în ianuarie 1870, în guvernul Dimitrie Ghica și apoi președinte al consiliului de miniștri din 2 februarie 1870 până în 20 aprilie 1870, cât și ministru de Interne și ad-interim la Afaceri Străine.[6] În timpul guvernării sale, s-a inaugurat Monetăria Statului și s-a adoptat Legea din 31 martie 1870 referitoare la poliție și la exploatarea căilor ferate.[6] După prezentarea demisiei guvernului, în urma eșecului votării unei legi, domnitorul Carol l-a însărcinat tot pe el cu formarea cabinetului, însă din cauza dificultăților politicianul a cedat, fiind urmat ca prim-ministru de Manolache Costache Epureanu
OPERE
- Die politische Stellung der Roumänen, Viena, 1848
- De l'abolition du servage dans les Principautés Danubiennes, Paris, 1856
| Alexandru G. Golescu | |
 Politicianul Alexandru G. Golescu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 1819 București, Țara Românească |
| Decedat | (62 de ani) Rusănești, România |
| Părinți | Iordache Golescu și Maria Bălăceanu |
| Copii | 11 copii |
| Naționalitate | Român |
| Cetățenie |  România  |
| Religie | Ortodox |
| Ocupație | diplomat politician |
| Prim-ministru al României | |
| În funcție 14 februarie 1870 – 18 aprilie 1870 | |
| Precedat de | Dimitrie Ghica |
| Succedat de | Manolache Costache Epureanu |
| Ministrul Afacerilor Externe | |
| În funcție 2 februarie 1870 – 20 aprilie 1870 | |
| Precedat de | Nicolae Calimachi-Catargiu |
| Succedat de | Petre P. Carp |
| Ministru de Finanțe | |
| În funcție 16 noiembrie 1868 – 27 ianuarie 1870 | |
| Partid politic | PNL |
| Alma mater | Școala Centrală de Artă și Manufacturi din Paris |
| Cunoscut pentru | 1. A fost cunoscut ca Arăpilă sau Negru, numele său fiind scris uneori Alexandru Golescu-Negru 2. Fondator cu Dumitru Brătianu și Ion Ghica al Societății pentru Învățătura Poporului Român 3.Fondator al Societății Frăția. |
| Profesie | inginer, politician |
A fost fiul cel mare al lui Barbu Dimitrie Știrbei, Domn al Țării Românești și nepot al rivalului său, Gheorghe Bibescu. Printre frații săi mai mici se include latifundiarul și industrialistul Alexandru B. Știrbei. Educat în Franța, s-a întors în Țara Românească în timpul domniei tatălui său. A părăsit țara în timpul Războiului din Crimeea și a servit Imperiul francez înainte de a se întoarce și servi ca Ministru de Război. Este cunoscut pentru reformarea miliției.
Știrbei s-a născut la București, capitala Țării Românești, la 1 aprilie 1828, o dată pe care el însuși o dădea împotriva scriptelor care dădeau 1834;[2] alte surse spun 1832.[3][4] Originile sale paterne proveneau din familia Bibescu, care își avea rădăcinile în mica nobilime a Olteniei.[5] Clanul a trecut printr-o urcare socială rapidă după căderea fanarioților și înființarea regimului Regulamentul Organic. Ca protector al Prințului Grigore al IV-lea Ghica în anii 1820, bunicul lui George, Dumitrachi, s-a căsătorit cu Ecaterina, membră a familiei Văcărescu, și s-a împrietenit cu tutorele ei, vornicul Barbu C. Știrbei. El a fost nașul primului născut al lui Dumitrachi, Barbu Bibescu, pe care l-a adoptat înainte să moră în 1813. Barbu a fost deci singurul cunoscut ca Știrbei printre cei trei frați Bibescu.[6][7] Pe parte maternă, George a coborât din familia Cantacuzino.[7][8]
Când s-a născut fiul său, Barbu Bibescu-Știrbei era doar Clucer, în urma mult mai ambițiosului său frate Gheorghe;[9] în plus, urcarea în carieră a fost întreruptă de Imperiul Rus, prin invazia sa din Țara Românească. Acesta a fost reluată când el a fost impus de consulul Peter I Rikman în cabinetul domnitorului Alexandru al II-lea Ghica.[10] Pavel Kiseleff, guvernatorul liberal al celor două Principate Dunărene, a impus în continuare numirea lui Știrbei în guvern.[11]
În acei ani Barbu Știrbei a devenit tatăl a șase copii cu Elisabeta: fiii Alexandru și Dimitrie, și fiicele Fenereta, Alina, Elisabeta și Elena.[12] Când George a împlinit 12 ani în 1840, tatăl său l-a trimis în Franța, unde s-a înscris la școala Bollin, apoi la Lycée Louis-le-Grand. În timpul liceului tânărul Știrbei s-a împrietenit cu viitorul scriitor-politician Jean-Jacques Weiss, devenind admiratorul lui și, mai târziu, biograful și editorului lui.[13] Luând Bacalaureatul în august 1847, a studiat în paralel la Școala de Administrație, Collège de France și Facultatea de Drept din Paris. Absolvirea acesteia din urmă a avut loc în august 1850, când a publicat împreună cu Firmin Didot teza sa De Condictione indebite ou Des obligations qui se forment sans contrat.[14] George a fost martor la Revoluția franceză de la 1848, iar în anii următori a subliniat calitățile sale pozitive în disputele cu politicienii mai conservatori.[15] Această perioadă a vieții lui Știrbei s-a suprapus și cu Revoluția din Țara Românească, care l-a răsturnat pe unchiul său Bibescu de pe tron.
În urma intervențiilor Rusiei și a Imperiului Otoman, Barbu Știrbei, a devenit Domn iar George a devenit Beizadea. Întorcându-se la București, a fost încorporat în funcția de maior în forțele militare valahe și și-a însoțit tatăl în funcțiile oficiale, inclusiv în vizita sa de la Telega din 1851; George a făcut călătorii oficiale la Sankt Petersburg, Hermannstadt și Istanbul.[16] A fost remarcat ca "mare iubitor de teatru și susținător de neprețuit al actorilor", în special al comedianului Costache Caragiale, fiind prezent cu tatăl său la inaugurarea Teatrului din București (sfârșitul anului 1852).[17] În 1853, el s-a alăturat guvernului tatălui său ca logofăt la Ministerul Justiției.[18] Cabinetul l-a inclus și pe Alexandru Plagino, care era cumnat cu Beizadeaua. Dintre surorile sale, Elena, s-a căsătorit cu contele Leo Larisch von Mönnich din Cieszyn Silesia;[19] în 1855 ea l-a născut pe fiul ei Georg, ulterior soțul baronesei Wallersee.
O nouă intervenție rusă a venit în vara anului 1853, în timpul escaladării înainte de războiul din Crimeea. La acea vreme, beizadeaua George era un colonel atașat la Statul Major General.[21] În cele din urmă el a fost alungat din țară de evenimentele care se desfășurau (la fel ca și frații săi mai mici),[22] și s-a întors la Paris, unde a solicitat primirea n armata franceză. Atașat ca străin,[23] a fost plasat în cavaleria Versailles și a devenit ajutorul lui Pierre Chrétien Korte. A petrecut războiul negociind cu cel de-Al Doilea Imperiu Francez și cu otomanii în numele tatălui său, echilibrând cu atenție interesele ambelor puteri.[24]
Înfrângerea Rusiei i-a readus tatăl pe tron; Țara Românească și Moldova au fost puse sub supraveghere internațională, încheind Regulamentul Organic. Noua tutelă a țării a implicat nu numai pe otomani și ruși, ci și Franța, Imperiul Austriac, Marea Britanie, Regatul Prusiei și Piemont-Sardinia. Din București, George Știrbei a plecat în noi tururi diplomatice, vizitând Moldova și apropiindu-se de Domnul Moldovei, Grigore Alexandru Ghica; de asemenea, el a avut contacte cu Austria prin contele Coronini. El i-a prezentat contelui o lucrare, Resumé de la situation administrative de Valachie ("Rezumatul situației administrative a Valahiei"), care a devenit utilă pentru puterile occidentale în evaluarea cursului afacerii valahe.[25]
Beizadeaua Știrbei a fost în cele din urmă trimisă în Franța, cu ordinul de a-și completa educația militară acolo.[26] Se știe că a luat cursuri atât la Academia Militară prusacă, cât și la Școala Specială Militară de la Saint-Cyr, după care a devenit general valah și Ministru de Război.[27] Aceasră poziție i-a permis să influențeze viața politică și socială. Colecția sa de artă datează probabil din această perioadă, când pictorul Theodor Aman, pe care familia Știrbei l-a ridicat la rangul de Pitar, i-a trimis una din pânzele sale în semn de mulțumire.[28] Probabil presat de precedentul moldovean, din decembrie 1855, beizadeaua și colegul său ministru Plagino au recomandat Prințului Barbu să elibereaze robii țigani din Țara Românească.[29]
Așa cum a subliniat subalternul său, Dimitrie Papazoglu, poziția lui reformistă "a câștigat afecțiunea întreagii armate".[30] Activitatea sa a inclus și predarea istoriei cadeților înscrisi la Școala militară a Țării Românești.[31] În 1855, el a călătorit la Czernowitz, unde a plătit omagiu împăratului Franz Joseph.[32] La acea vreme, beizadeaua s-a adresat ministrului afacerilor externe al Franței, Édouard Drouyn de Lhuys, cerându-i să ofere instruire pentru milițiile valahice în caz de război cu otomanii;[33] el a obținut, de asemenea, și rechemarea unui consul ostil, Eugène Poujade.[34]
Prin fiul său, Prințul Barbu a comunicat, de asemenea, planurile sale pentru Unirea Principatelor Țării Românești, Moldova și Bugeac, cu neutralitate și independență deplină, pentru a păzi gurile Dunării împotriva intruziunii rusești. Aceste planuri au prevăzut și alegerea la tronul unificat a unui prinț străin, fără legătură cu boierimea.[35] Participând la Conferința de Pace de la Paris, beizadeaua s-a resemnat cu descoperirea că mandatul tatălui său nu va fi reînnoit și, din acel moment, a cerut ca o dinastie străină să fie plasată pe tronul Țării Românești.[36] De asemenea, familia Știrbei a început să facă lobby pentru construcția unei căi ferate de la Kronstadt (Brașov) la Oltenița. Dacă ar fi fost construită, urma să fie prima din Țara Românească.[37]
Numit Caimacam în iulie 1856 Alexandru al II-lea Ghica a ordonat imediat secretarului de stat Plagino și lui Știrbei să-și părăsească funcțiile și a ordonat o investigație formală a regimului detronat, ceea ce a provocat o tulburare printre știrbeiști.[38] Nepopular cu boierii și confruntându-se cu rezistența lor pasivă, Ghica a căutat să se împace cu aripa moderată a Partidului Național, un grup liber care susținea unirea.[39] După această perioadă de incertitudine, atât George, cât și tatăl său au câștigat funcții de deputați în divanul ad-hoc după alegerile din septembrie 1857.[40] După retrogradarea lui Ghica și retragerea lui din funcție în 1858, familia Știrbei a controlat unul dintre cei trei noi Caimacami, Ioan Manu.
| George Barbu Știrbei | |
.png) George Barbu Știrbei | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | București, Țara Românească |
| Decedat | (93 de ani) Paris, Franța |
| Înmormântat | Cimitirul Père-Lachaise |
| Părinți | Barbu Știrbei |
| Frați și surori | Alexandru B. Știrbei |
| Căsătorit cu | Valérie Simonin[*] (din ) |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | politician diplomat colecționar de artă[*] critic literar[*] biograf[*] personal militar[*] |
| Ministru al Afacerilor Externe | |
| În funcție – | |
| Precedat de | Petre Mavrogheni |
| Succedat de | Ștefan Golescu |
| Premii | Comandor al Legiunii de Onoare[*] |
| Alma mater | Lycée Louis-le-Grand École d'administration[*][1] Universitatea din Paris Școala Specială Militară de la Saint-Cyr |
Grazia Deledda în 1926 – foto: ro.wikipedia.org
Pseudonimul literar de Alexandru Toma a fost ales de Ion Luca Caragiale, în 1896, cu prilejul publicării unui poem în revista Epoca literară. La începutul carierei literare și publicistice a folosit și alte pseudonime, precum Falstaff, Hâncu, Crayon, Tomșa și Endymion.[2]
În 1919, Alexandru Toma a fost ales membru al Societății Scriitorilor Români[3]
Licențiat al Facultății de Litere din București, a fost o vreme profesor de istorie și filosofie la licee din București și redactor la ziarul socialist Lumea nouă.
După al Doilea Război Mondial a fost director la Editura de Stat pentru Literatură și Artă (ESPLA).[4]
Cunoscut pentru vederile sale comuniste și pentru introducerea realismului socialist și a stalinismului în literatura română[5], în 1948 A. Toma a fost ales membru titular al Academiei Române.[6]. După aceea, pictorul Jean Steriadi l-a imortalizat pe pânză într-un tablou numit „Academicianul A. Toma”.[7]
Unele poezii „realiste" ale lui A. Toma, porneau de la o știre publicată în ziarul Scânteia, din care închega iute, indiferent la inadvertențe, un scurt poem în care faptele sunt conduse și reordonate după nevoia artistică a poetului, într-o flagrantă ignorare a veridicului[8].
În poezia „La inaugurarea librăriei Cartea Rusă”, publicată în revista Veac nou din 10 ianuarie 1945, A. Toma celebra înființarea Editurii și Librăriei ARLUS-Cartea Rusă (decembrie 1944, respectiv ianuarie 1945) drept un act civilizator major.[9]
Vladimir Tismăneanu relatează o întâmplare la care a fost martoră jurnalista Tita Chiper: la o vizită a lui A. Toma la Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu”, prin 1953, acesta se bătea cu pumnul în piept atunci când invoca „poemele antifasciste” pe care le-ar fi compus în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. La întrebarea unui tânar poet despre cum ajungeau acele versuri în rândul poporului, A. Toma a replicat scurt: „Tavarășe, eu nu eram sinucigaș. Le țineam ascunse în sticluțe de Urodonal
La o săptămână după dispariția lui Iosif Vissarionovici Stalin, în pagina a doua a ediției din 13 martie 1953 a ziarului Scânteia, Alexandru Toma (devenit celebru cu versurile “imperialist american/căde-ți-ar bomba-n ocean!”) a publicat o altă „capodoperă” literară: „Viață dați stalinistului gând!”[11] care se încheia cu versurile:
- Fii ai muncii, noi azi, sub cernitul drapel
- Al partidului nostru, — înălțăm jurământ
- Să dăm iureș prin crâncene stăvili spre țel —
- Cu acelaș avânt stalinist neînfrânt!
Este tatăl lui Sorin Toma care a publicat în ziarul Scînteia un faimos articol ce avea drept scop delegitimarea scriitorului Tudor Arghezi. A existat suspiciunea că ar fi scris acest articol pentru a-l da jos de pe piedestal pe Tudor Arghezi și a-l pune în locul acestuia pe tatăl său, poetul A. Toma
VOLUME PUBLICATE
- Poezii, 192 pagini, Editura Cultura Națională, 1926 (distins de Academia Română cu Premiul "Ion Heliade-Rădulescu")
- Ne vine dreptatea, 1944,
- Placări pe culmi, 1946
- Pușkin, făclie peste vremi, 1949
- Cântul vieții (prefață de Ion Vitner), apărut în trei ediții între 1950 și 1954. Ediția din 1951 a fost tipărită în 15.000 exemplare
- Poezii alese, 309 pagini, (prefață de Sergiu Fărcășan), Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1952, (10.150 exemplare)
- Poezii alese, Editura Tineretului, 1953, (30.000 exemplare)
TRADUCERI
Alexandru Toma a publicat și traduceri din literatura clasică franceză, dar și din alți autori:[3]
- Versuri de Carmen Sylva,
- Povestiri pentru copii de Lev Tolstoi,
- Renașterea de Joseph-Arthur de Gobineau,
- Tartuffe de Molière.
| Alexandru Toma | |||
 Scriitorul Alexandru Toma | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Născut | 11 februarie 1875 Urziceni, România | ||
| Decedat | 15 august 1954, (79 de ani) București, Republica Populară Română | ||
| Copii | Sorin Toma | ||
| Naționalitate |  România | ||
| Cetățenie | .svg){kind=small} România | ||
| Ocupație | scriitor, poet, jurnalist și traducător | ||
| Activitate | |||
| Alma mater | Universitatea din București | ||
| Cunoscut pentru | introducerea realismului socialist și a stalinismului în literatura română | ||
| |||
A fost medic de puericultură la București (1919) , a efectuat studii de specializare în medicină infantilă, fiziologie, bacteorologie și imunologie la Paris (1919-1921), aici obține titlul de doctor în științe cu teza Recherches physiologiques sur le développement neuromusculair chez l'homme et l'animal.
Doctor docent al Facultății de medicină din București, în specialitatea patologie infantilă, Gheorghe Banu a fost medic diriginte al serviciului copiilor găsiți ai Bucureștiului între anii 1925-1927. Între anii 1927-1945 a fost șeful secției de igienă și sănătate publică din București, iar între 1943-1945 a fost directorul aceluiași institut.
Din 1936 Gheorghe Banu este membru titular al Academiei de Medicină din București. A fost și secretar general al Ministerului Sănătății între 1925-1928, iar între 1937-1938 Ministru al Sănătății.
Portrait of Magritte in front of his painting The Pilgrim, taken by Lothar Wolleh in 1967 – foto: en.wikipedia.org
René François Ghislain Magritte (n. 21 noiembrie 1898, Lessines, Hainaut, Belgia — d. 15 august 1967, Bruxelles) a fost un pictor belgian, reprezentant de frunte al suprarealismului în pictură.
Prima apariție mai importantă a fost cu formația Sincron, la Sala Palatului din București, în anul 1965. A colaborat ani de-a rândul la Cenaclul Flacăra. O perioadă destul de îndelungată a format, împreună cu actorii Dan Tufaru, cu care a și fost căsătorită, și Florian Pittiș, un trio muzical-cupletistic, care, în regia lui Alexandru Bocăneț, a fost unul dintre punctele de atracție ale spectacolelor de estradă ale Televiziunii. Rămân celebre cupletele sale alături de Toma Caragiu. A luat parte la numeroase festivaluri și turnee în țară și peste hotare.
Începând cu jumătatea anilor '70, Anda Călugăreanu și-a descoperit o nouă vocație - muzica folk, urmată de pasiunea pentru actorie. Continuă activitatea muzicală; se înscrie la cursurile I.A.T.C.. Apariția ei în muzicalul Mitică Popescu de Nicu Alifantis (1984) este revelatoare pentru înzestrarea artistică a protagonistei. În anul 1987 i se editează un LP la Electrecord pe muzica lui Nicu Alifantis și aranjamentul orchestral al lui Doru Căplescu.
Vocea Andei a devenit vocea personajului Oache din filmul Maria Mirabela (1981) și Maria Mirabela în Tranzistoria (1989), regizate de Ion Popescu-Gopo, iar mai târziu a moderat emisiunea matinală pentru copii "Club Anda" (1990-92), alături de păpușa Omidé.
A participat la Festivalul Cerbul de Aur, ediția a II-a (1969), unde a luat mențiune.
A participat la Festivalul de muzică ușoară românească Mamaia - ediția a VII-a (1972), unde a câștigat Premiul de interpretare alături de Aurelian Andreescu, Doina Badea, Corina Chiriac, Mihai Constantinescu, Cornel Constantiniu, Dida Drăgan, George Enache, Stela Enache, Marina Voica, Petre Geambașu.
Prima ei căsătorie a fost cu actorul Dan Tufaru, cu care a avut o fiică, Ioana Tufaru (n. 1977). A doua căsătorie a fost cu Alexandru Medeleanu. Starea sănătății sale s-a agravat în martie 1992 după ce s-a întors dintr-un turneu în Israel.
FILMOGRAFIE
- Omul și camera - 1966
- Robinson Crusoe (vocea lui Friday) - 1974
- Un orfelin iubea o orfelina (scurtmetraj) - 1976
- Bietul Ioanide - 1980
- Vânătoarea de vulpi - 1980
- Maria Mirabela (vocea lui Oache) - 1981
- Stop cadru la masă - 1982
- Secretul lui Nemesis - 1985
- O zi la București - 1987
- Uimitoarele aventuri ale muschetarilor (vocea lui D' Artagnan) - 1987
A absolvit colegiul Sfântul Sava din București în 1969, respectiv ulterior, în 1974, Facultatea de limbă și literatură română, secția română-franceză, la Universitatea din București.
Debutul literar al lui Alexandru Condeescu s-a produs în anul 1972 în reviste studențesti și de specialitate cu articole de critică, istorie și stilistică literară, așa cum sunt revistele "Amfiteatru", "Limbă și literatură", respectiv la "Luceafărul", din 1977, unde a fost titularul rubricii "Debut" până în anul 1987. Alexandru Condeescu a publicat numeroase articole, studii, prefețe in revistele literare ale vremii, fiind în același timp, până în 1989, redactor al revistei "România pitorească".
| Dan Alexandru Condeescu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 15 februarie 1950 București |
| Decedat | (57 de ani) București |
| Naționalitate | România |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | antologator, critic, istoric și stilist literar, eseist |
| Activitatea literară | |
| Activ ca scriitor | Literatura română post-belică, Literatura română contemporană 1972 - 2007 |
Tatăl lui Florin, Oronzo Bogardo, era de origine italiană[1] și era înscris la baroul din Drăgășani ca avocat.[2] Fratele tatălui, Alfredo Bogardo (Drăgășani, 1908 - Milano, 1969) a fost jurnalist sportiv și autor de romane, iar însuși tatăl lui Florin, Oronzo Bogardo, a publicat un roman în 1930.[1]
La vârsta de cinci ani, Florin începe să studieze pianul cu profesoara Cici Manta. La vârsta de 17 ani, tânărul deja compune mici lucrări în genuri culte: fantezii și preludii pentru pian, lieduri, coruri, teme cu variațiuni ș.a.[3]
Studiază la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din București, secția de compoziție. Profesorii lui sunt: Victor Iușceanu și Dragoș Alexandrescu (teoria muzicii și solfegiu), Gheorghe Dumitrescu (armonie), Myriam Marbe (polifonie), Tudor Ciortea (forme muzicale), Ovidiu Varga și Octavian Lazăr Cosma (istoria muzicii), Emilia Comișel (folclor muzical) și Anatol Vieru (compoziție).[4] În această perioadă, Bogardo scrie lucrări camerale, între care și un cvartet de coarde.
Debutează ca autor de muzică ușoară în 1963, la Festivalul Național de Muzică Ușoară „Mamaia”: piesa „Cum e oare?”,[4] pe un text de Madeleine Fortunescu, este interpretată în concurs de cântăreața Margareta Pâslaru și obține premiul special al Uniunii Scriitorilor.[5] (Compoziția a fost înregistrată la casa de discuri Electrecord pe discul Melodii din Festivalul Mamaia 1963, număr de catalog EDC 411.) În 1967, Bogardo își începe activitatea de cântăreț, de aici înainte înregistrând multe dintre compozițiile sale în două variante: cea proprie[4] și o alta, cu un solist vocal invitat (Mihaela Mihai, Aurelian Andreescu ș.a.). A continuat colaborarea cu Margareta Pâslaru compunând douǎ melodii pe textele interpretei ("Ca tine nu e nimeni" și "Nu-i nimic") sau încredințându-i alte creații ("Sǎ nu uitǎm sǎ iubim trandafirii" - Mamaia 1969, "Casa mea").
În 1967, este angajat ca regizor muzical la Radiodifuziunea Română. Un an mai târziu, devine membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România. Muzicieni precum Mondial și Coral au înregistrat la Radiodifuziune cu Florin Bogardo la pupitru, către sfârșitul anilor șaizeci (discul Romanță fără ecou al formației Mondial a fost înregistrat în secret la Radiodifuziune, într-o noapte).[6] Din 1972, Bogardo încredințează aproape toate noile compoziții soției lui, Stela Enache;[4] cei doi cântă uneori în duet.[7]
Compozitorul semnează coloana sonoră a filmului Bunicul și doi delicvenți minori (1976), în regia Mariei Callas-Georgescu. Va mai scrie muzica a șase pelicule, toate regizate de Nicolae Corjos:[3] Alo, aterizează străbunica (1981), Declarație de dragoste (1985), Liceenii (1986), Extemporal la dirigenție (1987) etc.[5] Muzica filmului Liceenii este de departe cea mai cunoscută coloană sonoră creată de Bogardo: ea însumează piese instrumentale (în care predomină sintetizatorul), înlănțuite prin tehnica leitmotivului, și celebra compoziție „Ani de liceu” (pe versuri de Șașa Georgescu). „Ani de liceu” a devenit cu timpul un veritabil imn al liceenilor români; piesa a fost înregistrată în duet de Bogardo și Stela Enache (după o încercare nereușită a actorilor din film, tinerii Ștefan Bănică jr. și Oana Sârbu).
.jpg)
VIAȚĂ PERSONALĂ
Muzicianul a fost căsătorit cu interpreta Stela Enache. Cei doi au doi copii, un băiat și o fată. Conform mărturisirii soției sale, Bogardo era un om foarte discret și modest, căutând în permanență să se ferească de aparițiile în public.[3] Era botezat în rit catolic.
Florin Bogardo a suferit de probleme cardiace timp de mai mulți ani. În august 2009 era internat la Institutul de Boli Infecțioase „Matei Balș” din București pentru investigații. În dimineața zilei de 14 august a suferit un atac cerebral, iar în dimineața următoare a murit.[3]
Florin Bogardo este înmormântat la Cimitirul Bellu Catolic, cimitir unde-și are mormântul un alt mare romantic al muzicii ușoare românești,
| Florin Amedeo Bogardo | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 16 august 1942 București, România |
| Decedat | 15 august 2009 București, România |
| Înmormântat | Cimitirul Bellu |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | compozitor, cântăreț, inginer de sunet |
| Activitate | |
| Gen muzical | muzică ușoară, muzică de film |
| Ani de activitate | 1963-2009 |
| Case de discuri | Electrecord |
| Interpretare cu | Stela Enache |
- În calendarul ortodox:(+) Adormirea Maicii Domnului. Adormirea Maicii Domnului este unul din Praznicele Împărătești ale Bisericii Ortodoxe, sărbătorită pe 15 august. Această sărbătoare comemorează moartea, învierea și slăvirea Maicii Mântuitorului. Sărbătoarea mărturisește că Maica Domnului „a fost luată” de Dumnezeu în împărăția cerească a lui Hristos, în deplinătatea vieții ei sufletești și trupești.
Mergeți la Biserică, spovediți-vă și împărtășiți-vă dacă ați postit!
Adormirea Maicii Domnului - foto: doxologia.ro
România – Ziua Marinei Române și a Forțelor Navale – la sărbătoarea ortodoxă a Sfantei Marii
Ziua Marinei Române este sărbătorită în fiecare an, la 15 august, odată cu sărbătoarea creştină a Adormirii Maicii Domnului, ocrotitoarea marinarilor de pretutindeni. Tradiţia sărbătoririi Marinei Române la 15 august, odată cu sărbătoarea Sfintei Maria – Praznicul Adormirii Maicii Domnului, a fost reluată după 1990. Ziua Marinei Române a fost instituită prin Legea nr. 382 din 28 septembrie 2004, iar în anul 2009 această zi a fost declarată sărbătoare naţională.
Potrivit site-ului www.navy.ro, Ziua Marinei Române a fost consacrată ca sărbătoare a marinarilor români la 15 august 1902, fiind strâns legată de sărbătoarea religioasă a Sfintei Maria, ocrotitoarea marinarilor de pretutindeni. La acea dată, evenimentul a fost marcat în Portul Constanţa, la bordul Crucişătorului ”Elisabeta”, printr-un Te-Deum oficiat în prezenţa ministrului de război, Dimitrie A. Sturdza, urmat de serbarea marinărească propriu-zisă.
Crucişătorul Elisabeta a fost nava amiral a Flotei Militare Române între anii 1888 – 1918. Nava fost numită după prima regină a României, Elisabeta. Cu acest crucişător, Grigore Antipa a participat timp de nouă luni, în 1893, la o expediţie ştiinţifică internaţională în jurul Mării Negre. Nava a fost pusă la dispoziţia lui Antipa de către regele Carol I al României - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
De atunci, manifestările au crescut în amploare de la an la an. În anul 1912, manifestarea a fost pusă sub Înaltul Patronaj al Majestăţii Sale Regina Elisabeta, iar la 15 august 1936, în cadrul serbărilor, a fost botezat primul submarin românesc, ”Delfinul”.
- India: Independența față de Marea Britanie (1947)
- Italia: Ferragosto
- Republica Congo: Independența față de Franța (1960)
- Liechtenstein: Sărbtoarea națională
- Coreea de Nord și Coreea de Sud: Gwangbokjeol - „Ziua eliberării de sub colonialismul japonez”, Coreea de Sud; Jogukhaebangui nal, Coreea de Nord
- Polonia: Ziua Forțelor Armate
- Japonia: Ziua principală a Festivalului O-bon,
- SUA: Ziua Victoriei asupra Japoniei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu