2. /2 SEPTEMBRIE 2022 - ISTORIE PE ZILE: Decese; Sărbători; Supliment

Decese

·         421: A murit imparatul roman Flavius Constantius, cunoscut și sub denumirea Constantius al III-lea. A  stat pe tronul Imperiului Roman de Apus timp de șapte luni în anul 421.

·         459: A murit Sfantul Simeon Stîlpnicul  (n.cca 388 ), un  ascet sirian care a devenit faimos pentru traiul dus timp de 37 de ani, pe o mică platformă în partea de sus a unui stalp, lângă Alep, în Siria. Exemplul sau a fost urmat mai târziu si de alti asceti crestini. El este cunoscut  ca Sfantul  Simeon Stîlpnicul cel Bătrân, pentru a fi deosebit de Simeon Stîlpnicul cel Tânăr, Simeon Stîlpnicul al III-lea  și de Sf.Simeon Stîlpnicul de Lesbos.

·         1106: Yusuf ibn Taschfin, conducător almoravid

·         1031: A murit Sfântul Emeric (în maghiară Santo Américo, Szent Imre, Santo Américo, Emericus sau Americus, n. circa 1007). A fost fiul regelui Ștefan I al Ungariei si al soției acestuia, regina Ghizela de Bavaria, sora împăratului Heinrich al II-lea. A decedat intr-un accident  de vânătoare, fiind ucis de un mistret si a fost canonizat in anul 1083, impreună cu tatăl sau, de papa Grigore al VII–lea. Este sărbătorit in spațiul de limbă maghiară pe 4 noiembrie si  în calendarul roman universal, pe 5 noiembrie.
Numele Imre (Emeric) este unul dintre ele mai răspândite prenume maghiare si numeroase localitati  precum Sântimbru Alba, Sântimbru, Harghita etc, isi au numele de la Sfântul Emeric. Datorita faptului că patronul onomastic al geograful Amerigo Vespucci a fost prinţul Emeric, numele acestuia a fost transmis noului continent, America.

·         1274: Prințul Munetaka, shogun japonez (n. 1242)

·         1397: Francesco Landini, compozitor italian

·         1540: A decedat negusul (imparatul), cunoscut sub numele de Libna Dingil, negusul (1508-1540) Ethiopiei (n.1501). A fost membru al dinastiei Solomon si fiul împăratului Na’od șial regiei Na’od Mogasa.

·         1547: Hernán Cortés, conchistatorul spaniol al Mexicului (n. 1485)

·         1606: Karel Van Mander, pictor și scriitor flamand (n. 1548)

·         1679: Johann Duve, cumpărător și bancher german (n. 1611)

·         1680: Per Brahe cel Tânăr, soldat și politician suedez (n. 1602)

·         1688: Robert Viner, Primar Lord al Londrei (n. 1631)

·         1690: Philip Wilhelm de Neuburg, Elector Palatin (germană Philipp Wilhelm; 24 noiembrie 1615 – 2 septembrie 1690) a fost Conte Palatin de Neuburg din 1653 până în 1690, Duce de Jülich și de Berg din 1653 până în 1679 și Elector Palatin din 1685 până în 1690. A fost fiu al lui Wolfgang William, Conte Palatin de Neuburg și a soției acestuia, Magdalena de Bavaria.

Părinți	Wolfgang William, Count Palatine of Neuburg[*] Magdalene of Bavaria[*]
Căsătorit cu	Anna Katarzyna Konstancja a Poloniei Elisabeta Amalia de Hesse-Darmstadt
Copii	Eleonor Magdalena, Împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman Johann Wilhelm, Elector Palatin Carol al III-lea Filip, Elector Palatin Alexandru Sigismund, episcop de Augsburg Francis Louis, Arhiepiscop de Trier Maria Sofia, regină a Portugaliei Maria Anna, regină a Spaniei Dorothea Sofia, Ducesă de Parma Hedwig Elisabeta, Prințesă Sobieski

Philip Wilhelm

Elector Palatin Conte Palatine de Neuburg

Philip Wilhelm în 1685

·         1735: Ferdinand Albert (germană Ferdinand Albrecht; 29 mai 1680 – 2 septembrie 1735), Duce de Brunswick-Lüneburg, a fost ofițer al armatei Sfântului Imperiu German. A fost prinț de Brunswick-Wolfenbüttel.

Ferdinand Albert a fost al patrulea fiu al lui Ferdinand Albert I, Duce de Brunswick-Lüneburg și a soției acestuia, Christine de Hesse-Eschwege.

Ferdinand Albert a luptat de partea împăratului Leopold I în Războiul Succesiunii Spaniole. În 1704 el a devenit aghiotant al împăratului, în 1707 general maior iar în 1711 mareșal. În timpul războiului austro-turc din 1716-18 el a luptat sub comanda Prințului Eugen de Savoiaparticipând la bătăliile de la Belgrad și Petrovaradin. În 1733 a devenit Generalfeldmarschall.

După decesul vărului său Louis Rudolph în martie 1735, Ferdinand Albert a moștenit principatul Wolfenbüttel și a demisionat din armată. A murit șase luni mai târziu, la vârsta de 55 de ani.

La 15 octombrie 1712, Ferdinand Albert s-a căsătorit cu Antoinette Amalie (1696–1762), fiica cea mică a vărului său primar Louis Rudolph, Duce de Brunswick-Lüneburg și a soției acestuia, Prințesa Christine Louise de Oettingen-Oettingen. Cuplul a avut 14 copii:

• Karl I, Duce de Brunswick-Wolfenbüttel (1713–1780), căsătorit în 1733 cu Prințesa Philippine Charlotte de Prusia, au avut copii.
• Ducele Anton Ulrich de Brunswick (1714–1774), căsătorit în 1739 cu Marea Ducesă Anna Leopoldovna a Rusiei, au avut copii.
• Elisabeth Christine de Brunswick-Wolfenbüttel (1715–1797), căsătorită în 1733 cu viitorul rege Frederic al II-lea al Prusiei(Frederic cel Mare), fără copii.
• Ducele Ludwig Ernest de Brunswick-Lüneburg (1718–1788), necăsătorit
• August (1719–1720)
• Ducele Ferdinand de Brunswick-Wolfenbüttel (1721–1792), necăsătorit.
• Ducesa Luise de Brunswick-Wolfenbüttel (1722–1780), căsătorită în 1742 cu Prințul Augustus Wilhelm al Prusiei, au avut copii
• Sofia Antonia de Brunswick-Wolfenbüttel (1724–1802), căsătorită cu Ernest Frederic, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld, au avut copii
• Albrecht de Brunswick-Wolfenbüttel (1725–1745), necăsătorit
• Charlotte de Brunswick-Wolfenbüttel (1725–1766), necăsătorită
• Therese de Brunswick-Wolfenbüttel (1728–1778), necăsătorită
• Juliana Maria de Brunswick-Wolfenbüttel (1729–1796), căsătorită cu Frederic al V-lea al Danemarcei, au avut copii.
• Friedrich Wilhelm (1731–1732)
• Friedrich Franz e Brunswick-Wolfenbüttel (1732–1758), necăsătorit

Părinți	Ferdinand Albert I Christine of Hesse-Eschwege[*]
Frați și surori	Sophie Eleonore von Braunschweig-Wolfenbüttel-Bevern[*] Augustus Ferdinand, Duke of Brunswick-Lüneburg[*] Ernest Ferdinand
Căsătorit cu	Antoinette Amalie de Brunswick-Wolfenbüttel
Copii	Karl I, Duce de Brunswick-Wolfenbüttel Ducele Anton Ulrich de Brunswick Elisabeth Christine de Brunswick-Wolfenbüttel Ducele Ludwig Ernest de Brunswick-Lüneburg Ducele Ferdinand de Brunswick-Wolfenbüttel Ducesa Luise de Brunswick-Wolfenbüttel Sofia Antonia de Brunswick-Wolfenbüttel Therese de Brunswick-Wolfenbüttel Juliana Maria de Brunswick-Wolfenbüttel

Ferdinand Albert al II-lea, Duce de Brunswick-Lüneburg

·         1737: Fabian Graf von Wrangel, feldmareșal al Imperiului Habsburgic (n. 1651)

·         1764: Nathaniel Bliss, astronom regal englez (n. 1700)

·         1765: Henry Bouquet, ofițer născut elvețian al armatei britanice (n. 1719)

·         1768: Antoine Deparcieux, matematician francez (n. 1703)

·         1790: Johann Nikolaus von Hontheim, istoric și teolog german (n. 1701)

·         1791: František Kočvara, compozitor ceh (n. 1740)

·         1807: Antonio Casimir Cartellieri, compozitor german (n. 1772)

·         1813: Jean Victor Marie Moreau, general francez (rănit mortal la datorie) (n. 1763)

·         1820: Împăratul erei Jiaqing (Împăratul Chia-ch'ing; chineză: 嘉慶帝; pinyin: Jiāqìng Dì; Wade–Giles: Chia1-ch'ing4 Ti4; mongolă: Sayishiyaltu Yirugertu Khaan, 13 noiembrie 1760 – 2 septembrie 1820) a fost al șaptelea împărat care a condus dinastia manciuriană Qing, și al cincilea împărat Qing care a domnit peste China propriu-zisă, între 1796-1820. El a fost fiul Împăratului Qianlong. În timpul domniei sale, l-a judecat pe Heshen (和珅) (favoritul corupt al Împăratului Qianlong) și a încercat să restaureze statul și sǎ opreascǎ traficul de opium din China.

Părinți	Împăratul Qianlong[1] Empress Xiaoyichun[*]
Frați și surori	Kurun Princess Hejing[*] eldest daughter of Qianlong[*] Kurun Princess Hexiao[*] Heshuo Princess Hewan[*] Heshuo Princess Hejia[*] second daughter of Qianlong[*] Kurun Princess Hejing[*] fifth daughter of Qianlong[*] sixth daughter of Qianlong[*] eighth daughter of Qianlong[*] Heshuo Princess Heke[*] Yongqi[*] Yonghuang[*] Yonglian[*] Yongzhang[*] Yongcheng[*] Yongrong[*] Yongcong[*] Yongxuan[*] ninth son of Qianlong[*] tenth son of Qianlong[*] Yongxing[*] Yongji[*] Yongjing[*] Yonglu[*] sixteenth son of Qianlong[*] Yonglin[*]
Căsătorit cu	Împărăteasa Xiaoshurui Împărăteasa Xiaoherui
Copii	Mianmu, Prințul Mu Prințesa Zhuangjing Mianning, Împăratul Qianlong Prințesa Zhuangjing Prințesa Huian Miankai, Prințul Dun Mianxin, Prințul Rui Mianyu, Prințul Hui

Împăratul Jiaqing

Împărat Qing

·         1832: Baronul Franz Xaver Freiherr von Zach (n. 4 iunie 1754 - d. 2 septembrie 1832) a fost astronom austriac. A avut preocupări și în domeniile: geodezie, matematică, istoria științei și a fost ofițer în armata austriacă.
S-a născut la Pesta. A servit pentru o perioadă armata austro-ungară, iar în perioada 1783 - 1786 a locuit la Londra, unde a fost guvernant la casa ministrului Heinrich von Brühl. În 1786, ducele Ernest al II-lea de Saxa-Gotha-Altenburg îi încredințează conducerea Observatorului Astronomic din Gotha. Urmează perioada cea mai fecundă a carierei sale.
În jurul lui 1800, organizează un grup de 24 de astronomi pentru a începe o căutare sistematică a „planetei-lipsă”, care, conform legii Titius-Bode, ar trebui să existe între Marte și Jupiter. Astfel, mai mult din întâmplare, a fost descoperit asteroidul Ceres.

Franz Xaver von Zach

·         1834: Thomas Telford, inginer scoțian (n. 1757)

·         1845: Bernardino Rivadavia, prim-ministru argentinian (n. 1780)

·         1865: William Rowan Hamilton, matematician irlandez (n. 1805)

·         1870: Charles de Flahaut, militar și diplomat francez (n. 1785)

·         1872: Nicolai Grundtvig, scriitor și filozof danez (n. 1783)
* 1886: Andrzej Bronisław Grabowski (n. 19 noiembrie 1833, Zwierzyniec - d. 2 septembrie 1886, Liov) a fost un pictor de origine poloneză. A studiat la Școala de Arte Frumoase din Cracovia, între anii 1849–1855. A călătorit mult în Europa.

Andrzej Grabowski

* 1892: Grigore Arghiropol (n. 1825, București, Țara Românească[*] – d. 2 septembrie 1892, București, România) a fost ministru de finanțe al României în anul 1867.

Grigore Arghiropol

·         1898: Wilford Woodruff, președinte al Bisericii lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă (n. 1807)

·         1899: Ernest Renshaw, tenisman englez (n. 1861)
* 1900: Aron Densușianu (născut ca Aron Pop, din familia nobiliară transilvană Pop de Hațeg) (n. 19 noiembrie 1837, Densuș, Hunedoara - d. 2 septembrie 1900, Iași) a fost un istoric literar, poet și folclorist român, membru corespondent (din 1877) al Academiei Române. A fost profesor de literatură la Universitatea din Iași. Ca filolog a fost adept al curentului latinist, iar ca istoric literar s-a situat pe poziții naționaliste.

A fost fratele istoricului român Nicolae Densușianu (1846? - 1911). Aron Densușianu a fost tatăl lui Ovid Densușianu, născut la 29 decembrie1873, la Făgăraș decedat București în 9 iunie 1938, și al Elena Densușianu, născută la 3 martie 1875, Făgăraș, și decedată la Timișoara în 1966.

·         1906: Giuseppe Giacosa, libretist italian (n. 1847)

·         1910: Henri-Julien-Félix-Rousseau (cunoscut ca le Douanier (Vameșul), n. 21 mai 1844 în Laval/Mayenne, Franța, d. 2 septembrie 1910 în Paris) a fost un pictor francez post-impresionist. Henri Rousseau a trăit două existențe diferite: într-una a fost vameș la Vama Rutieră din Paris, iar în cealaltă, începând de la vârsta de 41 de ani, a fost pictor. Mulțumită excepționalei sale voințe, a devenit unul din cei mai mari pictori ai epocii sale. Impresionismului îi opune arta naivă, cu care, în scurtă vreme, creează o adevărată școală de pictură. Creația sa depășește însă mult granițele artei naive, stilul său se caracterizează prin originalitate, modernism, fantezie și visare, valorile artei sale fiind de timpuriu recunoscute de Robert Delaunay și Pablo Picasso. În timpul vieții nu cunoaște gloria, trăiește anevoie din pictură, dar geniul acestui pictor neoprimitiv, precum și faptul că și-a depășit cu mult epoca au fost apreciate în întreg cursul secolului al XX-lea.

Henri Rousseau: Moara, 1879 - Musée Maillol, Paris

"Născut în 1844, la Laval, din cauza situației materiale precare a părinților săi, Rousseau a fost nevoit, la început, să aleagă o cu totul altă carieră decât aceea pentru care l-a predestinat dragostea față de artă." Așa începe prezentarea pe care Henri Rousseau însuși a redactat-o cu privire la biografia sa. În ciuda poziției lor sociale modeste, părinții îl dau pe Henri la școala generală și apoi la gimnaziu, pe care până la urmă îl întrerupe. Se angajează contabil la un birou de avocatură, dar, după ce înstrăinează o sumă de bani, este dat afară din serviciu. Pentru a scăpa de o condamnare judecătorească, se angajează în 1864 în armată cu un contract pe șapte ani. Regimentul său staționează în diverse orașe din Franța și nu ia parte la operațiuni în afara granițelor țării.

Henri Rousseau: Şareta lui Père Juniet, 1908 - Musée del'Orangerie, Parisă]

Legenda despre participarea la o campanie militară în Mexica fost pusă în circulație, mai târziu de către poetul Guillaume Apollinaire, dar nu a fost contestată de pictor. După moartea tatălui său în 1868, este scutit de serviciul militar ca unic susținător al familiei. În 1871, Henri Rousseau devine funcționar la Oficiul Vamal din Paris și, în timpul liber, începe să picteze. În (1885) închiriază un atelier. Pictorul Paul Signac, care remarcă lucrările lui Rousseau, îl invită în 1886să expună patru tablouri la o expoziție a artiștilor protestatari. Pictorul Pierre Puvis de Chavanne laudă talentul artistului în folosirea culorilor, publicul însă ia în râs tablourile expuse și afirmă că ele ar putea fi pictate tot la fel de bine și de un copil! În decembrie 1889, Rousseau se pensionează anticipat, primește însă o sumă foarte modestă, astfel că pentru a supraviețui este nevoit să vândă la prețuri ridicole tablourile realizate.

Henri Rousseau: Războiul, 1894 - Musée d'Orsay, Paris

În anul următor expune la Salonul Independenților tabloul intitulat "Războiul", care este remarcat de scriitorul Alfred Jarry, originar tot din Laval. Jarry se împrietenește cu Henri Rousseau și îl poreclește "Le Douanier" ("Vameșul").

În 1895, Rousseau se mută în cartierul parizian Montparnasse, pe malul stâng al Senei, care va deveni locul preferat de întâlnire a avangardei intelectuale și artistice. Începând din 1902 predă în fiecare dimineață de duminică lecții gratuite de acuarelă și pastel, precum și de pictură pe ceramică și porțelan. Din această perioadă datează tabloul "Furtună în junglă" (1891), prima sa lucrare cu această temă. Cariera sa artistică evoluează, în 1903 participă la expoziția Salonului Independenților. Se întâlnește cu pictorul Robert Delaunay, iar Alfred Jarry îl prezintă poetului Guillaume Apollinaire. De aici încolo pentru Rousseau începe o viață nouă, prietenii îl respectă ca pe un geniu. Pablo Picasso, care cumpărase de la un anticar tabloul său intitulat "Portret de femeie", organizează în 1908 în onoarea lui un banchet celebru la reședința sa din Bateau-Lavoir, cu participarea lui Guillaume Apollinaire,

Henri Rousseau: Cal atacat de un jaguar, 1910 - Museum of Fine Arts, Houston

care îi dedică o poezie, a pictorilor Georges Braque, André Derain și Marie Laurencin, apoi poetul Max Jacob, scriitorul André Salomon și scriitoarea americană Gertrude Stein. Primește cu plăcere vizitatori în atelierul său. Colecționarul german, Wilhelm Uhde îl vizitează cu regularitate, de altfel el a fost primul care a scris în 1911 o carte despre Rousseau. În 1907 pictează pânza intitulată "Îmblânzitoarea de șerpi", inspirată de povestirile mamei pictorului Robert Delaunayasupra călătoriei sale în India. Începe pictarea unei serii de tablouri cu vegetația luxuriantă din pădurile virgine. În tabloul "Cal atacat de un jaguar" (1910), folosește "douăzeci și două de nuanțe de verde", cum spune Rousseau cu mândrie criticului italian Ardengo Soffici. Tabloul a fost cumpărat de negustorul de artă Ambroise Vollard, pentru o sumă ridicolă, cu puțin înainte de moartea artistului.

Henri Rousseau: Visul, 1910 - Museum of Modern Art, New York

Ultimii ani[modificare | modificare sursă]

În 1910, Rousseau își prezintă tabloul intitulat "Visul" la cea de-a 26-a expoziție a Salonului Independenților, una din ultimele sale creații, considerat ca fiind testamentul său artistic. Jungla deasă este aici mai puțin impenetrabilă decât în alte tablouri, prin vegetația dispusă etajat umblă două animale de pradă, maimuțele sar de pe un copac pe altul, în timp ce muzicantul de culoare cântă la flaut. Pe crengi stau păsări viu colorate, zeița Venus își privește visul căruia florile îi adaugă prezența lor senzuală. În drum spre o altă lume, Rousseau ne lasă moștenire o viziune paradisiacă și pretimpuriu suprarealistă. André Breton constata câțiva ani mai târziu: "Sunt aproape gata să cred că această pânză uriașă include în sine întreaga poezie și geneza misterioasă a epocii noastre. Nici o altă imagine nu mi-a trezit acest sentiment al sacralității".

Viața are tot mai multe clipe fermecătoare, dar artistul suferă din cauza unei plăgi la picior. Rana se infectează, Rousseau moare în urma cangrenei la 10 septembrie 1910 în spitalul Necker din Paris.

Henri Rousseau le Douanier

Henri Rousseau: Autoportret, 1890 - Národni Galerie, Praga

·         1920: Victoriano Guisasola y Menéndez, cardinal și Arhiepiscop al Valenciei și Toledoului (n. 1852)

·         1921: Anthony Francis Lucas, pionier croat al explorării petrolului (n. 1855)

·         1921: Henry Austin Dobson, poet englez (n. 1840)

·         1922: Henry Lawson, autor și poet australian (n. 1867)

·         1929: Paul Leni, regizor german (n. 1885)
* 1933: Leonardo Bistolfi (n. 14 martie 1859 – d. 2 septembrie 1933) a fost un sculptor italian, considerat a fi un exponent important al simbolismuluiitalian.

Bistolfi s-a născut în localitatea Casale Monferrato din Piemonte, din nord-vestul Italiei, ca fiu al lui Giovanni Bistolfi, sculptor în lemn și al Angelei Amisano.

În 1876, s-a înrolat în acdemia de arte Brera din Milano, unde l-a avut ca profesor pe Giosuè Argenti. Ulterior, în 1880 a studiat sub îndrumarea lui Odoardo Tabacchi la Accademia Albertina din Torino.

Primele sale lucrări (Le lavandaie (Spălătoreasa), Tramonto (Apus de soare), Vespero (Amurg), Boaro, Gli amanti (Îndrăgostiții), realizate între anii 1880 și 1885, indică influența limpede a mișcării artistice italiene cunoscută ca Scapigliatura. În 1882 a realizat sculptura L'Angelo della morte (Îngerul morții) pentru mormântul Brayda din cimitirul Cimitero Monumentale din Torino, dar și bustul pictorului Antonio Fontanesi, realizat pentru Accademia Albertina. Ambele lucrări indică o întoarcere spre simbolism, pe care artistul nu o va abandona niciodată.

În intervalul de la terminarea studiilor până la izbucnirea primului război mondial, 1914, Bistolfi a realizat numeroase busturi, medalioane și portrete ale unor figuri faimoase ale timpului incluzând al pictorului piemontez Lorenzo Delleani, ale regilor Italiei Vittorio Emanuele II și Umberto I, al criminologului Cesare Lombroso, al scriitorului Edmondo De Amicis și al publicistului și jurnalistului Emilio Treves.

În anii din intervalul 1892–1908, Bistolfi a fost angajat să execute numeroase monumente funerare, incluzând statui, medalioane, efigii și bazoreliefuri, printre care se numără și o placă comemorativă pentru André Gladis.

În anii timpurii 1890, Bistolfi a fost acceptat în Accademia Albertina ca membru de onoare, fiind ales secretar al Circolo degli Artisti (Cercul artiștilor).

În 1892, Bistolfi a primit o comandă majoră, care îi va ocupa doi ani compleți de muncă, decorarea Capelei XVI a Sacro Monte di Crea, una dintre Sacri Monti ale Lombardiei și Piemontului, care sunt recunoscute ca situri UNESCO aparținând World Heritage Site.

În 1902, împreună cu alți artiști italieni majori ai timpului, așa cum erau Davide Calandra, Giorgio Ceragioli, Enrico Reycend și Enrico Thovez, Leonardo Bastolfi a fondat revista de artă L'arte decorativa moderna (Arta modernă decorativă, al cărei editor activ a fost.

În deceniul 1895–1905, sculptorul a fost o prezență activă permanentă la festivalul de arte, Biennale di Venezia, (vezi, Bienala Internațională de Artă de la Veneția). În 1906 Bistolfi a realizat un monument pentru pictorul Giovanni Segantini La bellezza liberata dalla materia („Frunusețea eliberată din materie”) cunoscută și ca L'alpe („Alpul” sau „Alpa”), care este conservat la Galleria Nazionale d'Arte Moderna din Roma.

Pentru realizarea Monumentului lui Vittorio Emanuele II, din Roma, Bistolfi a realizat grupul Il sacrificio (Sacrificiul).

În 1923, a fost ales ca Senatore del Regno (Senator al Regatului), iar în 1928 Bistolfi a realizat ultima sa operă de artă monumentală, memorialul primului război mondial, Monumento ai Caduti pentru orașul piemontez Casale Monferrato. Sculptorul Bistolfi a decedat în La Loggia, din provincia Torino, la 2 septembrie 1933, fiind înmormântat la cimitirul din același orășel natal Casale Monferrato.

Lucrările sale sunt expuse în muzeele din La Loggia, la Musée d'Orsay din Paris, la Muzeul național al artei vestului din Tokio și Galleria d'Arte Moderna din Torino.

Oricum, cea mai amplă colecție a operei sale se regăsește în Gipsoteca “Leonardo Bistolfi” din Casale Monferrato, unde sunt expuse peste 170 din lucrările sale, în cinci încăperi. Printre aceste lucrări se numără desene, schițe, bozzetti din terracotta, plastelină, gesso și un număr de sculpturi în marmură și bronz.

De asemenea, sculpturi ale lui Bistolfi pot fi găsite în Cimitero monumentale di Staglenio din Genoa, un oraș care a constituit un motiv de inspirație de-a lungul timpului pentru pictori și mai ales pentru sculptorii specializați în monumente funerare.

În 1893 Bistolfi s-a căsătorit cu Maria Gusberti.

Leonardo Bistolfi

* 1838: Angel Arocha Guillen (n. 23 iunie 1907 – d. 2 deptembrie 1938) este un fotbalist spaniol care a jucat pentru FC Barcelona.

·         1943: Marsden Hartley, pictor american (n. 1877)

·         1934: Alcide Nunez, muzician american (n. 1884)

·         1937: Pierre de Coubertin (n. 1 ianuarie 1863, Paris - d. 2 septembrie 1937, Geneva, Elveția) a fost un pedagog și istoric francez, fondatorul CIO și părintele Jocurilor Olimpice moderne.
Pierre de Coubertin s-a născut la Paris, la 1 ianuarie 1863, într-o familie aristocratică și a murit la Geneva. A fost al doilea președinte al Comitetului Internațional Olimpic în perioada 1896 - 1916 și 1919 - 1925.

Pierre de Coubertin

·         1946: Ildefons Herwegen, călugăr și istoric german (n. 1874)

·         1948: Sylvanus Morley, arheolog și spion american (n. 1883)
* 1952: Corneliu Moldovanu (pseudonim al lui Corneliu Vasiliu, n. 15 august1883, Bârlad - d. 2 septembrie 1952, București) a fost un poet, romancier, critic de teatru, gazetar, fondator de reviste literare, director al Teatrului Național din București și Director General al Teatrelor, membru fondator și președinte al Societății Scriitorilor Români.

A avut o activitate culturală diversă, a fost un luptător pentru drepturile scriitorilor români, slab conturate la acea vreme și a contribuit la dezvoltarea culturii în România.

Fiu al soților Ruxandra (născută Rășcanu) și Dumitrache Vasiliu. Descendent, prin mama sa, din ramura răzășească a neamului Rășcanilor care coborâse în secolul XIV din Maramureș, statornicindu-se în ținuturile Vasluiului. Bunicul și doi frați ai mamei sale au fost scriitori. Unchiul său, Petre Rașcanu, a fost profesor de istorie antică și arheologie la Facultatea de Litere din Iași.

Face școala primară la Bârlad, apoi intră la Liceul Internat din Iași (îl are profesor de limba română pe Gabaret Ibrăileanu) și studii la Facultatea de Litere si Filosofie a Universității din București (1902, avându-i profesori pe Titu Maiorescu, Ion Bianu, C. Radulescu-Motru, D. Evolceanu și Mihail Dragomirescu).

Devine, pe rând: funcționar la Creditul Agricol (1901-1902), corector, reporter, pedagog la liceul particular “Lyautey” (1902-1903), secretar al Conservatorului de Muzică și Artă Dramatică (1904-1911) și profesor de literatură dramatică tot aici (1911-1917) sustinând conferințe de istorie a literaturii dramatice și a costumelor.

Din 1901 activează în presă: corector la “Cronica”, colaborează la diferite periodice, printre care “Paloda” din Bârlad (unde a debutat, în prima clasă de liceu), “Paloda literară” (este unul dintre membrii fondatori), “Făt-Frumos” (face parte din grupul celor cinci poeți, la Bârlad, revista condusă de Emil Gârleanu), “Revista mondenă”, “Epoca literară”, “Floare-albastră”, “Pagini alese”, ‘Literatura și arta română”, “Revista idealistă”, “Semănătorul”, “Convorbiri literare”, “Convorbiri critice”, “Falanga”, “Țara nouă”, “Flacăra”, “Ilustrațiunea națională”, “Tribuna”, “Românul”, “Luceafărul”, “Cosânzeana”, “Naționalul”, “Epoca”, “România”, “România nouă”, ”Mișcarea”, este critic dramatic la ziarele “Universul” și “Viitorul”.

Publică primele poezii în revista “Făt-Frumos”, la Bârlad, adunate mai apoi în primul său volum, “Flăcări”, tipărit în 1907. Ca student și tânăr scriitor colaborează cu: “Românul” (din Arad), “Tribuna”, “Luceafarul” și “Cosânzeana”, participă la șezători literare culturale din Ardeal și Bucovina.

În anul 1908 apare poemul biblic în versuri “Cântarea Cântarilor”

În anii urmatori apar alte volume de versuri și nuvele și o comedie în versuri, “Fluturii”, jucată în 1914 la Teatrul Național (distinsă cu un premiu).

În 1920 este publicat volumul “Autori și actori” în care sunt adunate cronicile dramatice, completate cu câteva studii și opinii privitoare la teatru.

În 1914, la izbucnirea primului război mondial, intră în presă, angajându-și condeiul în sprijinul aliaților în care își punea speranța izbândirii cauzei naționale a românilor, publicând articole în “Epoca”, “Acțiunea” și “Naționalul”.

Se refugiază la Iași, împreună cu Mihail Sadoveanu, Octavian Goga și alți scriitori, întemeiază ziarul “România” în care continuă să sprijine cauza aliaților; înfierează imperialismul german și duce o campanie neobosită pentru expropierea moșiilor și acordarea votului obștesc.

Apar volumele “Majestatea morții” și “Sărbătoarea pâinii”, în care sunt cuprinse multe dintre articolele din perioada refugiului la Iași. În 1918, după eliberarea țării, revine la București și își continuă activitatea ziaristică la “Viitorul” și “România nouă”, apărând cauza României la Conferința păcii, iar ca redactor de politică internă atacând politicianismul și corupția clientelei partidelor politice.

În 1918, după eliberarea țării, revine la București și își continuă activitatea ziaristică la “Viitorul” și “România nouă”, apărând cauza României la Conferința păcii, iar ca redactor de politică internă atacând politicianismul și corupția clientelei partidelor politice.

În 1912 a participat la scenariul filmului “Războiul pentru independență”, alături de Petre Liciu, Constantin Nottara, Aristide Demetriade, în regia lui Grigore Brezeanu.

A scris scenariul filmului „Cetatea Neamțului”, (1914). Pentru acest film a apelat la trupa Teatrului Național din Craiova, condusă de Emil Gârleanu. Scenariul a fost inspirat de nuvela lui Constantin Negruzzi și de piesa lui Vasile Alecsandri. Intrigă: Cetatea Neamțului este apărată de o mână de plăieși împotriva întregii armate a lui Sobieski, regele Poloniei. Corneliu Moldovanu a afirmat în Revista "Cinema" din octombrie 1925 că "filmul a fost turnat în condiții lamentabile și rezultatul a fost un zero “.

În 1913 scrie scenariul și regizează “Oțelul Răzbună”.

A tradus următoarele opere:

• Guy de Maupassant, Mica Roc, cu ilustrații de Francisc Sirato, București, 1912;
• Corneille, Poliect, București, 1916 (în colaborare cu D. Nanu).

Opera completă:

Corneliu Moldovanu

• Flăcări, București, 1907;
• Cântarea Cântărilor, București, 1908;
• Poezii, București, 1908;
• Cetatea Soarelui și alte poeme, București, 1910;
• O privire asupra evoluției artei dramatice, București, 1912;
• Venus și Gioconda, București, 1912;
• Fluturii, București, 1914;
• Neguțătorul de arome, București, 1916;
• Pe-aicea nu se trece (în colaborare cu Mircea Dem. Rădulescu), Iași, 1917;
• Majestatea morții, București, 1918;
• Sărbătoarea minei, București, 1919;
• Autori și actori, București, 1920;
• Povestiri, București, 1921;
• Povestea vistierului Statori, București, 1921;
• Căderea Rinului, București, 1922;
• Purgatoriul, I-II, București, 1922; ediție îngrijită de Julieta Moldovanu, prefață de Dumitru Micu, București, 1983;
• Poezii, București, 1924;
• Poezii, ediție îngrijită și prefață de Al. Săndulescu, București, 1966.

Corneliu Moldovanu

·         1952: Hans von Rosen, campion olimpic la echitație

·         1953: Jonathan Mayhew Wainwright al IV-lea, general american (n. 1883)

·         1955: Rudolf Kattnigg, compozitor, pianist și dirijor austriac (n. 1895)
* 1956: Arhiducesa Maria Henrietta, (Maria Henrietta Caroline Gabriele, Erzherzogin von Österreich; 10 ianuarie 1883 – 2 septembrie 1956) a fost membră a ramurei Teschen a Casei de Habsburg-Lorena, Arhiducesă de Austria și Prințesă a Boemiei, Ungariei și Toscanei prin naștere. Prin căsătoria cu Gottfried, Prinț de Hohenlohe-Schillingsfürst, Maria Henrietta a devenit și membră a Casei de Hohenlohe-Waldenburg-Schillingsfürst.
Maria Henrietta a fost al treilea copil al Arhiducelui Friedrich, Duce de Teschen și a soției acestuia, Prințesa Isabella de Croÿ.^[1][2] La 3 iunie 1908, la Baden, Viena, Austria, s-a căsătorit cu Prințul Gottfried von Hohenlohe-Schillingsfürst, fiul lui Constantin, Prinț de Hohenlohe-Waldenburg-Schillingsfürst de Ratibor și Corvey și Marie Antoinette, Prințesă de Sayn-Wittgenstein-Berleburg. A murit la 2 septembrie 1956 la vârsta de 73 de ani, în Mariazell, Austria.

Maria Henrietta a avut trei copii:^[1]

• Prințesa Elisabeth de Hohenlohe-Waldenburg-Schillingsfürst (27 septembrie 1909 – 30 martie 1987)
• Prințesa Natalie de Hohenlohe-Waldenburg-Schillingsfürst (28 iulie 1911 – 11 martie 1989)
• Prințul Friedrich de Hohenlohe-Waldenburg-Schillingsfürst (18 februarie 1913 – decembrie 1945)

Părinți	Arhiducele Friedrich, Duce de Teschen Prințesa Isabella de Croÿ
Frați și surori	Arhiducele Albrecht Franz Arhiducesa Maria Christina de Austria Arhiducesa Isabella de Austria Maria Anna de Austria (1882–1940)
Căsătorită cu	Gottfried, Prinț de Hohenlohe-Schillingsfürst

Arhiducesa Maria Henrietta de Austria

* 1957: Constantin Titel Petrescu (n. 5 februarie 1888, Craiova - d. 1957) a fost un politician român, lider al Partidului Social-Democrat din România, care s-a opus absorbirii partidului său de către Partidul Comunist Român. În calitatea de conducător al PSD, a luat parte la pregătirea Loviturii de stat de la 23 august 1944, fiind numit ministru politic fără portofoliu în primul guvern Sănătescu, la 23 august 1944, demnitate deținută până la 4 noiembrie 1944.^[1]

După congresul PSD din martie 1946, care a hotărît mergerea la alegeri pe liste comune cu PCR, Constantin Titel Petrescu a înființat Partidul Social-Democrat Independent.^[2]

A fost arestat la 6 mai 1948. Deținut politic la Jilava și Sighet, a fost eliberat după 7 ani, în 1955, stingându-se din viață doi ani mai târziu. A condus ziarul democrat Libertatea.

S-a născut la 5 februarie 1888 la Craiova, tatăl funcționar la Banca Națională fiind detașat în Capitala Băniei, la filiala locală. După ce termină studiile la liceul bucureștean „Sf. Sava”, în 1903, s-a înscris la Facultatea de Litere, secția filosofie. Atras de doctrina social–democrată devine un fervent apărător al acesteia, stârnind o mișcare în rândurile studenților, care îl urmau, dar și reacția puțin amicală a profesorilor conservatori, fiind amenințat cu excluderea din Facultate.

Părăsește, studiile de filosofie, spre a urma cursurile Facultății de Drept din București. Student fiind, începe să frecventeze Cercul de Studii Sociale, întemeiat de N. D. Cocea, al cărui sediu se afla chiar în casa acestuia. Luându–și licența în Drept, Constantin Titel Petrescu audiază prelegerile Universității Sorbona de la Paris, specializându–se în domeniul penal, după care revine la București și se înscrie, în 1911, în Baroul de Ilfov, ca avocat pledant. Dar maturizat, reia viața politică, devenind colaborator al ziarului „România Muncitoare” editat inițial de Uniunea Socialistă din România, apoi de Partidul Social Democrat începând din februarie 1910.

Ziarul publica articole inflamante, unele semnate de Constantin Titel Petrescu, în care erau aduse argumente pertinente în favoarea Programului politic și economic al PSD, care preconiza între altele: dreptul la referendum, descentralizarea administrativă și autonomia comunală, sancționarea prin lege a funcționarilor statului pentru orice abuz și atingerea drepturilor cetățeanului, asigurare unei Justiții cinstite, drepte și independente, reorganizarea învățământului, aplicarea unui impozit direct, proporțional și progresiv, introducerea contractului colectiv de muncă, crearea unei Case generale de ajutor pentru boală, invaliditate, lipsă de lucru și bătrânețe, organizarea unui credit agricol, reforma agrară.

Constantin Titel Petrescu debutează ca apărător în procesele intentate de-a lungul anilor militanților social–democrați în anul 1911. Primul pe care la apărat, ca avocat, a fost Alexandru Nicolau, coleg de breaslă și facultate. Nicolau publica în paginile ziarului o rubrică intitulată „Scrisori pentru recruți”, în care deplângea condițiile inumane pe care tinerii militari le îndurau în armată.

Ministrul de Război a socotit că Nicolau îndeamnă la nesupunere și ațâță armata la dezordine, sesizând Parchetul, care l-a acționat în judecată penală. Cazul a stârnit un mare scandal politic, ziarele de mare tiraj făcând o adevărată campanie de presă în sprijinul acuzatului Nicolau, dar și de blamare a diferitelor cazuri flagrante de abuzuri din armată.

Toma Dragu, M. Gh. Bujor, Constantin Mille, Constantin Bacalbașa și alți mari gazetari ai timpului s-au întrecut în a semna pamflete și comentarii acide, toate confirmând că Nicolau era nevinovat. Tânărul avocat Constantin Titel Petrescu a avut o pledoarie excelentă în fața Completului de Judecată care l-a achitat pe inculpat. În același an Constantin Titel Petrescu face o superbă pledoarie în alt proces, intentat social–democratului Grigore Dorobanțu, acuzat ca instigator al țărănimii de Guvernul Conservator a lui Petre P. Carp. Tânărul avocat nu a pierdut ocazia să persifleze acuzatorii, ca și guvernanții încă speriați de răscoalele țărănești din 1907, reușind achitarea lui Dorobanțu.

De altfel Constantin Titel Petrescu el însăși se va implica în dezvoltarea cooperației, fondând în 1914 „Casa Poporului” o societate cooperativă pe acțiuni. Această societate cuprindea nu numai agenții de împrumut pentru meșteșugari și țărănime îndeosebi, ci și cluburi politice, sedii de sindicat, o editură și redacția unei publicații. Constantin Titel Petrescu desfășoară o vie activitate publicistică în această perioadă premergătoare intrării României în primul război mondial. El scrie numeroase articole cu caracter memorialistic din timpul Campaniei militare din Bulgaria (1913) în care denunță incompetența politică și administrativă, starea deplorabilă sanitară din armată și haosul provocat de unii ofițeri incompetenți, care a costat viața a peste 5500 de militari. Temerile lui s-au adeverit, trupele române fiind obligate să se retragă din fața inamicului mai bine organizat și înarmat, România semnând în martie 1918 rușinosul armistițiu cu Germania și Austro–Ungaria cunoscut în istorie ca „Pacea de la Buftea” prin care i se impuneau condiții înjositoare. Constantin Titel Petrescu, demobilizat din Armată, rămâne în București, dar nu înceteză lupta politică. El convoacă la 18 aprilie o serie de fruntași social–democrați, printre care Ilie Moscovici, Iordan Ionescu, Tache Georgescu și Ecaterina Arbore redactând și semnând un manifest protest față de lașitatea Guvernului Marghiloman care „a dus țara la dezastru”.

La 14 noiembrie 1918, Constantin Titel Petrescu și alți intelectuali sociali–democrați scot gazeta „Trăiască socialismul”, devenită imediat „Socialismul”. După doar trei săptămâni publicația este suspendată, deoarece publicase manifestul–protest din aprilie, însă acestă măsură arbitrară a autorităților provoacă greve de protest, paralizând Capitala, ceea ce a obligat revenirea asupra interzicerii ziarului. Tipografii bucureșteni organizează la 13 decembrie 1918 o grevă revendicând programul economic și politic al social-democrației, precum ziua de muncă de 8 ore, înlăturarea cenzurii, garantarea libertăților cetățenești, etc.

La începutul lunii februarie 1919, la București au venit social–democrații ardeleni Ion Fluieraș și Iosif Jumanca, miniștri în Consiliul Dirigent al Transilvaniei, care s-au prezentat la regele Ferdinand cerând-i cu insistență deschiderea sediilor PSD și ale sindicatelor, libertatea întrunirilor și oprirea teroarei împotriva social–democraților. Regele și primul ministru Ion I. C. Brătianu le-au satisfăcut cererile.

În anul 1923 inițiază chiar constituirea „Ligii Drepturilor Omului”, la care aderă mari personalități politice și culturale ale țării, printre care Grigore Iunian, Virgil Madgearu, Dem Dobrescu, Radu Rosetti, Constantin Mille, dr. N. Lupu, C. Rădulescu Motru, Victor Eftimiu. Liga a promovat numeroase acțiuni, a lansat apeluri și manifeste, activitatea sa ajungând, până la urmă să deranjeze guvernul autoritar al lui Ion I. C. Brătianu,care a dizolvat-o înainte de a demisiona, la cererea regelui Ferdinard.

Pe Brătianu îl irita mai ales articolele lui Constantin Titel Petrescu publicate în ziarele „Lumea Nouă” și „Socialismul” și nu uita faptul că tocmai acesta îi chemase la București, în decenbrie 1918, pe Fluieraș și Jumanca, punându-i într-o situație penibilă în fața regelui. De altfel, la începutul anului1925 sosise un bun prilej spre a-i riposta gazetarului social–democrat într-o manieră brutală. Constantin Titel Petrescu, pe atunci avocat și redactor la ziarul “Socialismul” tocmai publicase un pamflet, sub pseudonimul de Stockman, în care ironiza moravurile cazone din Armată. Ministrul de Război se simte ofensat și-l aduce pe autor în fața Curții Marțiale sub acuzația de „ultraj adus armatei”.

Cum era de așteptat, magistrații militari, aflați sub ordinea Guvernului, l-au condamnat pe inculpat la un an închisoare și 10.000 de lei amendă. Trei luni a durat încarcerarea lui Constantin Titel Petrescu la Jilava, timp în care nu au contenit protestele, inclusiv ale „Ligii Drepturilor Omului”, la care s-au asociat toate ziarele de mare tiraj, cerând la unison respectarea drepturilor înscrise în Constituția din anul 1923, inclusiv a libertății de opinie, reîntronarea drepturilor cetățenești.

El va fi acela care la 7 mai 1927 va deschide lucrările Congresului. După două zile de dezbateri s-a votat revenirea la vechea denumire Partidul Social Democrat și s-a adoptat un program politic, în care se făcea o categorică delimitare față de comunism și care a rămas valabil timp de două decenii. În Biroul Comitetului Executiv Central al PSD a fost ales ca secretar Constantin Titel Petrescu, el rămânând de aici înainte în rândul conducerii partidului, avansând ulterior în funcție ca vicepreședinte, președinte al Comitetului Executiv și apoi președinte al partidului, demnitate pe care o deținut-o până la moarte.

Ca reprezentant al social–democraților din România, Constantin Titel Petrescu este prezent la congresele internaționale, printre care cele de la Paris, Bruxelles și Viena, unde cuvântările sale produc o vie impresie. El contestă schema revoluției care constituie obstacol al progresului social, pledând pentru realizarea de aranjamente democratice pe plan economic și social, durabile și pozitive. La începutul carierei politice Constantin Titel Petrescu, nu refuză multe teze marxiste, cum ar fi lupta de clasă, dar o înțelegea ca o formă democratică, parlamentară, deschisă dialogului, nu legitimarea violenței, forței brutale sângeroase, propovăduite de leninism și stalinism.

În felul acesta el se apropia mai mult de curentul social–democrat reformist inițiat de Leon Blum, care întrezărea soluții dincolo de violență și marxism, pe cale parlamentară și transformării societății prin reforme economice. Astfel Constantin Titel Petrescu respinge „dictatura proletariatului”, proletariatul rămânând în concepția sa un mandatar al puterii în cadrul pluripartitismului, nu „stăpânul” acesteia, acaparator al conducerii societății.

Este deosebit de interesant de văzut că această concepție, dezvoltată de Constantin Titel Petrescu și respectată de social–democrații români până în 1946, când s-a scindat partidul datorită manevrelor comuniștilor, a fost adoptată la 2 iulie1951 la congresul de la Frankfurt pe Main al Internaționalei Socialiste.

În mai 1933 are loc Congresul PSD, Constantin Titel Petrescu fiind reales președinte al partidului, cu care prilej, in cuvântarea sa, se pronunță vehement împotriva regimului hitlerist, instaurat în Germania doar cu câteva luni înainte. El a întrevăzut pericolul acestui regim antidemocratic, prin prisma încălcării principiilor social–democrate, reformiste, conținute în discursurile sale, chiar dacă Hitler își intitula partidul drept “național socialist”. Aprecire care s-a dovedit corectă în derularea evenimentelor care au urmat. În aceiași ordine de idei, Constantin Titel Petrescu a calificat mișcarea legionară ca o „trădare a românismului”, ținând seama de apropierea ei slugarnică față de nazism și fascism.

În 1937, convinge să revină în partid pe dizidenții conduși de doctorul L. Ghelerter, desprinși din PSD în 1928 datorită respingerii tezelor politice reformiste avansate de el în congrese și articole publicate în ziare. Un an doar după această reunificare, regele Carol al II-lea instaurează dictatura sa personală, încercând să imite fascismul lui Mussolini. Prima măsură a dictaturii regale a fost desfințarea tuturor partidelor și crearea partidului unic, condus de el, intitulat „Frontul Renașterii Naționale – FRN”. Scos în afara legii, PSD a continuat să existe, grupat în jurul ziarului „Lumea Nouă”, al cărui director era Constantin Titel Petrescu.

La 7 iulie 1940, el semna un articol fulminant în „Lumea Nouă”, scriind între altele:

„Cu inima sângerândă și cu mâinile ferecate a trebuit să îndurăm sfâșierea unui trup din trupul țării, Basarabia toată și o bună parte din «dulcea» Bucovină ne-au fost răpite.”

După 6 septembrie 1940, regimul de dictatură militară al generalului Ion Antonescu a interzis ziarele cu caracter politic, inclusiv „Lumea Nouă”, ca și activitatea orcărui partid democratic. Cu toate acestea, PSD a continuat sa-și mențină structurile, în noiembrie 1941 fiind aleasă o nouă conducere, având ca președinte pe Constantin Titel Petrescu. Sub conducerea acestuia, în 1942 se va constitui un comitet de inițiativă lansând „lupta împotriva hitlerizării țării și intrării în război alături de puterile Axei”.

În a doua jumătate a anului 1943, a luat ființă Comitetul Executiv al PSD, având ca președinte pe Constantin Titel Petrescu, care primește și acordul de a demara acțiunea subversivă de înlăturare a dictaturii antonesciene, împreună cu liderii PNȚ, Iuliu Maniu și PNL, Dinu Brătianu. În tot cursul vremii, până la 23 august 1944, sub conducerea lui Constantin Titel Petrescu au loc consfătuiri în diverse case conspirative din București, Sinaia și Popești Leordeni, având ca obiectiv organizarea partidului în vederea insurecției.

Constantin Titel Petrescu trimite mai multe scrisori Internaționalei Socialiste și președintelui acesteia Louis de Brouckere, ca și conducerilor partidelor socialiste din țările membre, precum și Partidului Laburist Englez, informând-le despre hotărârea României de a se alătura Coaliției Antihitleriste, aliaților săi firești.

Istoria consemnează evoluția evenimentelor premergătoare actului de la 23 august 1944, afirmarea PSD ca o forță politică democratică și națională, care și-a asumat răspunderi de importanță capitală. La 24 august 1944, apare primul număr al ziarului „Libertatea”, organul de presă al PSD, având ca director pe Constantin Titel Petrescu. În zilele următoare se reorganizează Comitetul Central al PSD, în funcția de președinte al partidului fiind ales Constantin Titel Petrescu. Un număr imens de persoane cer să fie primite ca membri ai PSD, convinse de prestigiul și credibilitatea acestui partid, neerodat nici de acte de guvernare precum PNȚ și PNL și nici de bolșevism, cum era Partidul Comunist.

În noiembrie 1946 apare, în Editura PSD, volumul „Socialismul în România (1835 – 6 septembrie 1940)” o primă sinteză a mișcării socialiste, având ca autor pe Constantin Titel Petrescu.

Din considerente tactice, impuse de conjucturile naționale și internaționale, Constantin Titel Petrescu a consimțit în 1944 ca PSD-ul să devină partener egal alături de PNȚ și PNL și cu PCR, reprezentat de Lucrețiu Pătrășcanu, în vederea înlăturării dictaturii antonesciene. Lucrețiu Pătrășcanu, care avea domiciliul la Bușteni, pe Valea Prahovei, venea adesea pe ascuns, în vila lui Constantin Titel Petrescu, de la Sinaia, trecând prin pădurea muntelui Cumpătu unde a pus la cale și a semnat la 23 aprilie 1944 un acord privind crearea unui front unic al PSD cu PCR.

La 1 Mai 1944, Radio Londra anunță constituirea în Romănia a Frontului Unic Muncitoresc – FUN, care își propune să lupte pentru alungarea trupelor hitleriste din România, întronării unui regim de libertate și democratie. În toate discuțiile ulterioare cu Iuliu Maniu, Dinu Brătianu și Lucrețiu Pătrășcanu, Constantin Titel Petrescu nu a încetat să atragă atenția că atitudinea PSD față de partidele din coaliția antihitleristă este datorată spiritului de colaborare națională pentru reinstaurarea unui regim democratic în România, subliniind necesitatea menținerii întregii independențe ideologice și politice a fiecărei organizații politice.

Ca urmare a diligențelor lui Constantin Titel Petrescu, la 20 iunie 1944 a fost semnată o declarație comună a celor patru partide, PNȚ, PNL, PSD și PCR, privind constituirea Blocului Național Democrat, „care să acționeze pentru salvarea țării” având ca obiectiv final reinstaurarea „unui regim constituțional, democratic, pe baza acordării drepturilor și libertăților civile tuturor cetățenilor țării”.

Constantin Titel Petrescu.

În acest text se recunoaște fără greș pana social–democratului Constantin Titel Petrescu, teoreticianul care a ținut să consfințească pentru viitorime tezele sale privitoare la drepturile omului exprimate neîncetat de-a lungul anilor. În ziarul “Libertatea” din 5 septembrie 1944, Constantin Titel Petrescu expune fără echivoc toată istoria tratativelor anterioare actului de la 23 august 1944.

După acest moment istoric, la insistența lui Lucrețiu Pătrășcanu, PSD a consimțit să intre în Frontul Național Democrat, alcătuit în februarie 1945 din PCR, Frontul Plugarilor condus de Dr. Petru Groza, Uniunea Patrioților, Madosz, Sindicatele Unite și PNȚ – fracțiunea Anton Alexandrescu. Curând s-a dovedit că FND-ul era, de fapt, o manevră a comuniștilor de a-și crea o majoritate pe plan electoral în dauna social–democraților.

În ziarul „Libertatea” din 26 octombrie 1945 acest adevăr a fost expus limpede: „Trebuie împiedicată tendința acestuia (FND) de a se considera un supra–partid”. Fruntașii PSD și îndeosebi Constantin Titel Petrescu nu au ezitat să se opună încercărilor repetate ale conducătorilor PCR, mulți veniți de la Moscova, de a desființa social–democrația, fluturând ideea realizării partidului unic muncitoresc. Ana Pauker și Lucrețiu Pătrășcanu nu oboseau în organizarea a tot felul de manevre menite să subjuge PSD-ul. Drept urmare CC al PSD a votat la 25 octombrie 1945 o rezoluție în care declară refuzul partidului de a adera la ideea susținută de PCR, textul încheind-se: “CC al PSD îndeamnă organizațiile sale să continue, cu toate puterile, munca de întărire și de afirmare a partidului”.

Ziarul „Libertatea” a relut, în numeroase articole, tema opoziției față de PCR. Drept urmare, comuniștii au abandonat ideea Partidului Unic, cel puțin de formă, începând un alt tip de manevre pentru a convinge PSD-ul de a merge pe liste comune în alegerile ce se prefigurau. În fața opoziției ferme a PSD, conducerea PCR a cerut cu insistență convocarea unei ședințe comune a Birourile Politice ale PSD și PCR pentru clarificarea problemei alegerilor. Ședința s-a ținut într-adevăr într-un imobil din str. Amzei nr. 4, Constantin Titel Petrescu declarând hotărârea partidului: “Mergând singuri în alegeri, Partidul Social Democrat continuă tradiția sa, prezentând-se în fața alegătorilor cu programul său propriu. El va folosi alegerile pentru a propaga în mase ideile socialiste și metodele sale de acțiune, distincte de ale celorlalte organizații politice”.

Hotărârea Biroului Politic al PSD a creat o situație penibilă pentru comuniști. Însa PCR-ul schimbă rapid tactica, începând imediat asaltul de a corupe elemente din conducerea PSD, ca Th. Iordăchescu, Barbu Solomon și Lothar Rădăceanu, promițând-le unora funcții publice înalte, recompense exorbitante, în timp ce pe alții ca Ștefan Voitec, Ion Pas și Șerban Voinea îi șantaja cu învinuirea de “colaboraționiști” cu regimul antonescian.

La 10 martie s-au deschis lucrările Congresului PSD care urma să consfințească hotărârea Conferinței partidului din 1-3 decembrie 1945. Adrian Dimitriu, participant la Congres notează în amintirile sale: „Dar, ceea ce s-a întâplat cu ocazia Congresului partidului de la 10 martie 1946 reprezintă una din paginile cele mai negre și mai dureroase din istoria Partidului Social Democrat din România. Din ea se va putea vedea modul rușinos în care o parte din conducerea partidului, în frunte cu Lothar Rădăceanu și Ștefan Voitec (la care s-au alăturat în ultima oră și alții, în frunte cu Șerban Voinea), acționând cu rea credință și trecând fără nici-un scrupul peste convingerile lor anterioare, a pus la cale și au reușit să falsifice voința masei partidului, făcând ca, prin amenințări și corupție, delegații trimiși la Congres să accepte o teză pe care ei o combătuseră; și anume aceea de a merge pe liste comune cu comuniștii în alegerile viitoare.

Astfel, PSD s-a fracționat în mod nefiresc. Partidul care devenise una dintre cele mai puternice forțe politice din țară a suferit o dureroasă dezmembrare, și anume într-o ramură credincioasă lui Rădăceanu – Voitec și una care l-a urmat pe președinte și care, mai târziu, a luat denumirea de Partidul Social-Democrat Independent, spre a se face deosebirea necesară de prima, comunizată” scrie în amintirile sale Adrian Dimitriu.

După Congresul din 10 martie 1946, PSD-ul condus de Rădăceanu – Voitec a trecut la o campanie de excludere a membrilor partidului care își manifestau acum deziluzia și împotrivirea față de cele petrecute. Printre cei excluși sunt de remarcat figuri marcante ale social–democrației românești ca Eftimie Gherman, Iosif Jumanca și Ștefan Lăcătuș.

În timp ce PSDI își urma drumul său firesc, sub președinția lui Constantin Titel Petrescu, gruparea Rădăceanu – Voitec a mers mai departe pe calea comunizării, organizând un Congres de „unificare” cu PCR, ținut la începutul lunii octombrie1947. La 20 februarie 1948 a avut loc semnarea actului de deces a grupării Rădăceanu – Voitec, a doua zi având loc Congresul de „unificare” a PSD cu PCR, noul partid luând numele de Partidul Muncitoresc Român, a cărui conducere era în proporție uriașă cea a fostului partid comunist. De altfel, nu după mult timp la cel de al IX – lea congres al PMR s-a decis ca el să-și recapete denumirea de Partidul Comunist Român. Afacerea de tip bolșevic era tranșată, social–democrația fiind asasinată.

În ziua de 9 mai 1946 s-a deschis Congresul PSDI, care dezavuând actele de falsificare a voinței PSD de către gruparea Rădăcenu – Voitec i-a exclus din mișcarea social–democrată pe toți adepții comunizanți ai acestora, care acceptaseră ideologia marxist–leninistă–stalinistă. Participând pe liste proprii la alegerile din noiembrie 1946, PSDI cu semnul electoral „Fântâna cu cumpănă” s-a expus unei terori inimaginabile din partea comuniștilor.

Un fals grosolan înfăptuit de Teohari Georgescu, agent al Moscovei, care gira „alegerile” a scos ca perdante partidele democratice, inclusiv PSDI. Protestele și un apel semnate de Constantin Titel Petrescu, Iuliu Maniu și Dinu Brătianu, au fost adresate Națiunilor Unite prin care era demascată mascarada alegerilor regizată de comuniști. Urmarea a fost un uriaș val de represiuni, de abuzuri, percheziții, devastări și închideri de sedii ale PSDI. La începutul lunii mai 1947 au început arestările în rândul membrilor PSDI de către Siguranță.

La 13 iunie 1949, Securitatea se putea lăuda că îi arestase pe toți social–democrații de vază, chiar dacă aceștia nu erau decât simpli membri ai partidului. Mulți, enorm de mulți social–democrați au pierit în temniță, printre aceștia fiind eroii națonali precum Iosif Jumanca, Ion Fluieraș și George Grigorovici care au luptat pentru înfăptuirea României ca stat unitar, național, Ene Filipescu și Ilie Predaru fruntași ai partidului.

Condamnat la muncă silnică pe viață, pentru fapte imaginare, Constantin Titel Petrescu este purtat din temniță în temniță, supus la torturi, înfometat și distrus fizic. Anul 1955 a fost cel mai chinuitor pentru liderul social–democrat. Sleit de puteri, grav bolnav, îmbătrânit, Constantin Titel Petrescu se afla în pragul morții. În această stare de nedescris, Titel Petrescu a fost adus de la închisoarea din Sighet la Securitatea din București în februarie 1955, unde i s-a cerut să semneze o scrisoare contrafăcută ce urma să fie publicată în ziarul comunist „Scînteia”, drept preț al eliberării sale. Cu demnitate, Titel Petrescu a refuzat să semneze textul. Drept urmare, a fost retrimis la Sighet, unde a fost supus unor noi maltratări.

În noiembrie 1955, aproape în stare de inconștiență, deținutul adus iarăși la București, a cedat presiunilor și a semnat textul scrisorii, în schimbul asigurării că toți social–democrații aflați în închisori vor fi eliberați. După ce a fost pus în libertate, Constantin Titel Petrescu și-a petrecut restul zilelor în spital, bolnav de scorbut și TBC, stingându-se din viață la 2 septembrie 1957, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu din Capitală.

Constantin Titel Petrescu

Bucureşti, intr. Rigas nr.29C

·         1964: Alvin York, cel mai decorat soldat al Primului război mondial (n. 1887)

·         1965: Johannes Bobrowski, poet, povestitor și eseist german (n. 1917)

·         1967: Vilho Tuulos, atlet

·         1969: Ho Chi Minh, președinte și prim-ministru vietnamez (n. 1890)

·         1970: Kees van Baaren, compozitor și profesor olandez (n. 1906)

·         1973: Carl Dudley, regizor american de film (n. 1910)

·         1973: John Ronald Reuel Tolkien CBE (n. 3 ianuarie 1892, Bloemfontein, Statul Liber Orange, astăzi Africa de Sud - d. 2 septembrie 1973, Bournemouth, Anglia, Regatul Unit) a fost un scriitor, poet, filolog și profesor de universitate englez, cunoscut cel mai bine pentru cărți fantastice clasice: Hobbitul și Stăpânul Inelelor.

A fost profesor de anglo-saxonă la Oxford (mai exact la catedra Rawlinson and Bosworth) din 1925 până în 1945 și profesor de limbă și literatură engleză din 1945 până în 1959. A fost un Romano-Catolicdevotat și prietenul lui C. S. Lewis - amândoi fiind membri ai clubului de discuție cunoscut sub numele The Inklings.

După moartea sa, fiul lui, Christopher, a publicat foarte multe cărți bazate pe notațiile și manuscrisele nepublicate ale tatălui său, incluzând Silmarillion. Acestea, împreună cu Hobbitul și Stăpânul Inelelor, formează un complex de povestiri și poezii legate între ele, precum și istorii fictive, limbi și dialecte inventate și eseuri despre lumi imaginare precum Arda și Pământul de Mijloc. Între 1951 și 1955, Tolkien a publicat un Legendarium al acestor povestiri. ^[2]

Deși mulți alți autori au publicat lucrări fantasy înaintea lui ^[3], imensul succes al Hobbitului și Stăpânului Inelelor când au fost publicate în ediție necartonată în Statele Unite a dus la o popularizare uriașă a genului, și Tolkien este acum considerat "tatăl" literaturii fantastice ^[4]Lucrările lui Tolkien au inspirat o serie de multe alte romane și nuvelefantasy și science-fiction. În 2008, revista The Times l-a plasat pe locul al 6-lea în lista celor mai buni scriitori britanici din 1945 până în prezent. 

John Ronald Reuel Tolkien s-a născut la 3 ianuarie 1892 în Bloemfontein în Orange Free State (acum Free State Province, stat parte al Africii de Sud), fiul lui Arthur Reuel Tolkien (1857–1896), un manager de bancă englez și a soției lui, Mabel (născută Suffield, 1870–1904). Cuplul a părăsit Anglia când Arthur a fost promovat capul oficiului Bloemfontein la banca britanică la care lucra. Tolkien avea un frate, Hilary Arthur Reuel, născut la 17 Februarie 1894.^[6]

În copilărie, Tolkien a fost mușcat de un păianjen babuin în grădină, eveniment care i-a influențat mai târziu operele. Thornton S. Quimby, doctorul care a avut grijă de copil după mușcătura de păianjen, a devenit un model pentru personaje ca Gandalf.^[7]

La trei ani, Tolkien a plecat în Anglia cu mama și fratele său în ceea ce trebuia să fie o vizită lungă de familie. Tatăl său a murit în Africa de Sud de febră reumatică înainte de a-i putea însoți.^[8] Asta a lăsat familia fără niciun venit , așa că mama lui l-a dus să locuiască cu părinții în Stirling Road, Birmingham. La scurt timp, în 1896, s-au mutat în Sarehole(acum în Hall Green), atunci un sat din Worcestershire .^[9]. I-a plăcut să exploreze Sarehole Mill și Moseley Bog, precum și Clent Hills și Malvern Hills, care vor inspira mai târziu scene din cărțile sale, împreună cuorașe și sate ca Bromsgrove, Alcester, și Alvechurch, și locuri ca ferma mătușii.^[10]

Mabel a observat la Tolkien dragostea pentru plante și botanică. Tânărul Tolkien adora să deseneze câmpii și copaci, dar lecțiile lui preferate erau cele de limbă, și mama lui l-a învățat bazele latinei foarte devreme. A învățat să citească de la patru ani și a putut scrie fluent la scurt timp. Mama lui l-a învățat să iubească cărțile. I-au displăcut Comoara din insulă și The Pied Piper, și a găsit Alice în Țara Minunilor de Lewis Carrollamuzantă, dar tulburătoare. I-au plăcut povestirile despre "Indienii Roșii" și lucrările fantasy de George MacDonald.^[6]"Fairy Books"(povești cu Zâne) de Andrew Lang au fost foarte importante pentru el și au influențat foarte mult lucrările sale de mai târziu.^[11]

Tolkien a studiat la King Edward's School, Birmingham.

Mabel a murit de complicații la diabet în 1904, când Tolkien avea 12 ani. Mabel Tolkien avea atunci 34 de ani, iar moartea ei a avut un efect puternic asupra credințelor catolice ale lui Tolkien. Tolkien a crescut apoi în Edgbaston, o zonă din Birmingham. A trăit acolo în umbra turnului Perrott's Folly și turnului victorian Edgbaston Waterworks, care au influențat probabil imaginea turnurilor întunecate din romanele sale. O altă influență au fost picturile romantice ale lui Edward Burne-Jones și muzeul Birmingham Museum and Art Gallery, care a fost deschis în 1908. În 1911, când erau la King Edward's School, Birmingham, Tolkien și trei prieteni, Rob Gilson, Geoffrey Smith și Christopher Wiseman, au format o societate semi-secretă numită "the T.C.B.S" ("Tea Club and Barrovian Society"), care le simboliza plăcerea de a bea ceai în Barrow's Stores din apropierea școlii și în biblioteca școlii. În vara anului 1911 Tolkien și-a petrecut vacanța în Elveția, excursie pe care o povestește într-o scrisoare din 1968, notând că drumul lui Bilbo prin Misty Mountains (Munții Cețoși) este bazat direct pe aventurile lui din acea călătorie.

Interpretări critice:

• Lumea lui Tolkien, Robert Lazu, Editura Hartmann, Arad, 2004
• Lumea lui Tolkien, ediția a doua revăzută și adăugită, Robert Lazu, Editura Galaxia Gutenberg, 2012
• Credință și imaginație, antologie, Robert Lazu și Virgil Nemoianu (coordonatori), Editura Hartmann, Arad, 2006
• Enciclopedia lumii lui J.R.R. Tolkien, Robert Lazu (coordonator), Mihaela Cernăuți-Gorodețchi, Györfi-Deák György, Galaxia Gutenberg, 2007

John Ronald Reuel Tolkien

Tolkien în 1916 Părinți Mabel Suffield[*]  Frați și surori Hilary Arthur Reuel Tolkien[*]   Căsătorit cu Edith Bratt (1889–1971) Copii Christopher Tolkien John Francis Reuel Tolkien[*] Priscilla Mary Anne Reuel Tolkien[*]

·         1976: Stanisław Grochowiak (n. 24 ianuarie 1934, Leszno — d. 2 septembrie 1976, Varșovia) a fost un poet, prozator, dramaturg și publicist polonez. A absolvit facultatea de limbă polonă a Universității din Wrocław.

Stanisław Grochowiak

·         1976:  Hans Schuberth, politician german (n. 1897)

·         1978: Gerhard Wahrig, lexicograf german (n. 1923)

·         1981: Tadeusz Baird, compozitor polonez (n. 1928)

·         1981:  Andrija Maurovic, ilustrator croat

·         1982: Werner Schwarz, politician german (n. 1900)
* 1983: Franz Platko Kopiletz (ulterior Ferenc Plattkó; n. 2 decembrie 1898 - d. 1 septembrie 1983) a fost un fotbalist maghiar, care a jucat pentru FC Barcelona.

·         1985: Abe Lenstra, fotbalist olandez (n. 1920)

·         1987: William Borm, politician liberal german și agent Stasi (n. 1895)

·         1991: Alfonso García Robles, diplomat și politician mexican, laureat al Premiului Nobel pentru Pace (n. 1911)

·         1992: Claude Barma, realizator francez de televiziune

·         1992: Barbara McClintock, geneticiană americană, laureată a Premiului Nobel pentru Medicină (n. 1902)

·         1993: Joana Maria Gorvin, actriță austriacă

·         1994: Detlef Macha, pilot german (n. 1959)
* 1995: Simona Dora Arghir Sandu (n. 4 septembrie 1948, la Lugoj -- d. 2 septembrie 1995) a fost o jucătoare de handbal din România care a evoluat la Jocurile Olimpice de vară din 1976, desfășurate la Montreal, Canada.

Simona Arghir a început să joace handbal la „Liceul nr. 4 cu program special de educație fizică” din Timișoara și a fost căpitanul echipei naționalede handbal a României care a terminat pe locul 4 în competiția de handbal feminin (în 11) de la Olimpiada de vară din 1976. Ea a jucat în patru meciuri și a înscris 9 goluri.

·         1995: Edoardo Bortolotti, fotbalist italian, fundaș al Bresciei și naționalei Italiei sub 21

·         1996: Hans Peter Heinzl, membru austriac de cabaret (n. 1942)

·         1996: Otto Luening, compozitor american (n. 1900)

·         1997: Rudolph Bing, manager de operă născut austriac (n. 1902)

·         1997: Viktor Frankl, neurolog și psihiatru austriac (n. 1905)

·         1998: Jackie Blanchflower, fotbalist nord-irlandez (n. 1933)

·         1998: Allen Drury, autor american (n. 1918)

·         2000: Elvera Sanchez, dansatoare puerto-ricană (n. 1905)

·         2000: Curt Siodmak, autor născut german (n. 1907)

·         2001 – A încetat din viaţă marele chirurg sud african Christian Barnard, pionier al operaţiilor “pe cord deschis”; a realizat, în 1967, prima grefă a unei inimi umane, iar în 1971, o grefă inimă-plămâni (n. 8 noiembrie 1922)

·         2001: Troy Donahue, actor american (n. 1936)

·         2002: A încetat din viaţă Rodica Ojog-Braşoveanu, renumita scriitoare de romane poliţiste (Enigmă la mansardă, Cocoşatul are alibi); (n. 28 august 1939).

·         2002: Jerry Boyd, antrenor american de box (n. 1930)

·         2002: Dick Reynolds, fotbalist și antrenor australian (n. 1915)

·         2004: A murit juristul Tudor R. Popescu autorul unor importante  lucrări de drept civil, dreptul familiei şi drept internaţional privat,unul dintre cei mai cunoscuţi specialişti români în drept internaţional. A fost membru de onoare al Academiei Române din 1993; (n. 1913).

·         2004: Kieth Engen, basist american (n. 1925)

·         2004: Elisabeth Kallina, actriță austriacă (n. 1910)

·         2004: Wilhelm Koch-Hooge, actor german (n. 1916)

·         2004: Joan Oró, om de știință catalan (n. 1923)

·         2005: A încetat  din viaţă la Bucuresti, Alexandru Paleologu, scriitor, om politic liberal si diplomat, fost deţinut politic între anii 1959 şi 1964. S-a născut in data de 14 martie 1919 la Bucuresti, într-o veche familie boierească cu originile în Imperiul Bizantin, familie care s-a mutat din Lesbos în Țările Române la începutul secolului al XVIII-lea. Prin diverse înrudiri, Paleologu a fost descendent al domnitorului Constantin Brâncoveanu. A urmat Facultatea de Drept din Bucuresti, iar  in  1944 devine referent la Comisia Română de Aplicare a Armistițiului si între 1946 și 1948 atașat de legație la Ministerul Afacerilor Externe al României. În data de 8 septembrie 1959 este arestat în lotul Noica-Pillat, la ora 2 noaptea fiind obligat să-și strângă câteva lucruri, fiind apoi urcat într-o dubă și dus la celebra închisoare „Malmaison” din București și condamnat la 14 ani de muncă silnică cu confiscarea averii. În timpul detenției a fost racolat de Securitate ca informator, dar a recunoscut încă dinainte de 1989 această colaborare, iar după 1990 a fost primul caz de recunoaștere și asumare publică și explicită a acestei colaborări. Mărturia sa va fi publicată mai târziu într-un volum de convorbiri cu istoricul și romancierul Stelian Tănase, Sfidarea memoriei. De asemeni, își va cere public iertare pentru ceea ce va numi „o obnubilare a inteligenței”. Racolarea sa ca informator s-a petrecut în condiții de detenție la Botoșani în 1963, sub presiunea șantajului, bătăilor și umilințelor. După revoluția română din 1989, a fost numit Ambasador al României în Franța începând cu 31 decembrie 1989 și demis în iunie 1990 din cauză că simpatiza cu „golanii” din Piața Universității (numindu-se chiar „ambasadorul golanilor”), cât și din cauza vederilor sale monarhist. În 1990 a fost ales Mare Maestru al Marii Loji Masonice Naționale din România, cu sediul la Paris. Intre lucrarile sale se remarca:„Bunul simţ ca paradox”, „Souvenirs merveilleux de l’Ambassadeur de Golans”, „Sfidarea memoriei”, convorbiri cu Stelian Tănase, „Politeţea ca armă”. In anul 2000 a primit  Premiul de Excelență în Cultura Română, acordat de Fundația Națională pentru Știintă și Arte și grupul de presă  „Curentul”, sub patronajul Președintelui României.

Paleologu este unul dintre rarii intelectuali români care, după ce a colaborat cu Securitatea, a recunoscut încă dinainte de 1989 această colaborare, iar după 1990 a fost primul caz de recunoaștere și asumare publică și explicită a acestei colaborări.

În primele luni ale lui 1990 a fost primul și unul dintre cei foarte puțini oameni de cultură români care și-au recunoscut colaborarea cu Securitatea. Mărturia sa va fi publicată mai târziu (în 1995) într-un volum de convorbiri cu istoricul și romancierul Stelian Tănase, Sfidarea memoriei. De asemeni, își cere public iertare pentru ceea ce va numi „o obnubilare a inteligenței”. Racolarea sa ca informator s-a petrecut în condiții de detenție la Botoșani în 1963, sub presiunea șantajului, bătăilor și umilințelor.

Eseistul s-a format la școala lui Paul Zarifopol, căruia i-a și îngrijit mai multe antologii, fiind cunoscut mai ales prin volumul Bunul simț ca paradox.

În antologia Spiritul și litera sunt adunate câteva dintre eseurile sale despre literatura română, precum Tema duelului la Camil Petrescu. Volumul Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu propune unica interpretare ezotericădin literatura critică românească a romanului Baltagul.

A publicat:

• Spiritul și litera: încercări de pseudocritică, Editura Eminescu, 1970 ^[17]
• Bunul-simț ca paradox , Editura Cartea Românească,1972 ^[18]
• Simțul practic. Eseuri și polemici, Editura Cartea Românească, București, 1974
• Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu, Editura Cartea Românească,1978
• Ipoteze de lucru. Studii și eseuri literare, Editura Cartea Românească,1980
• Alchimia existenței. Editura Cartea Românească, București, 1983. Ed. a II-a, revizuită, Ed. Humanitas, Buc. 1997
• Souvenirs merveilleux d'un ambassadeur des golans, , Éditions Balland, Paris, 1992
• Minunatele amintiri ale unui ambasador al golanilor, trad. de Alexandru Ciolan, Editura Humanitas 1991
• Sfidarea memoriei (Convorbiri) 1995 (în dialog cu Stelian Tănase),
• Despre lucrurile cu adevărat importante, 1997; a doua ediție, 1998
• Interlocuțiuni, 1997
• Politețea ca armă. Convorbiri și articole mai mult sau mai puțin politice, 2000
• L'Occident est à l'Est, (Editura EST-Samuel Tastet Éditeur) 2001
• Moștenirea creștină a Europei, 2003.
• Breviar pentru păstrarea clipelor, in dialog cu Filip-Lucian Iorga 2005
• Amicus Plato sau... Despărțirea de Noica, Editura LiterNet, 2006.
• Strada Armenească. Convorbiri cu Fabian Anton, Editura Ararat, 2006

Volume colective:

• Dialoguri de seară, Constantin Galeriu, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu și Sorin Dumitrescu; Ed. Harisma, 1991;
• După-amiezele cetății : caietele anului 2000, coord. de Gabriela Tabacu; Alexandru Paleologu, Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici, Prea Sfinția Sa Chrysostomos - arhiepiscop de Etna, Juan Francisco Ortiz, Nicu Alifantis și formația corală "Da Capo"; Editura Universitara Ion Mincu, 2001;
• Epistolar, în colaborare cu Radu Bogdan, Emil Cioran, Petru Creția, Stefan Aug. Doinaș, Ion Ianoși, Thomas Kleininger, Constantin Noica, Alexandru Paleologu, Andrei Pippidi, Andrei Pleșu, Mariana Sora, Marin Tarangul și Sorin Vieru), București, Cartea Românească, 1987, Ed. Humanitas, 1996, 2008;
• Pot să vă mai enervez cu ceva? Interviuri între vehemență și emoție, coord. de Ovidiu Șimonca - Nicolae Manolescu, Matei Călinescu, Mihai Șora, Matei Vișniec, Antoaneta Ralian, Andrei Pleșu, Andrei Șerban, Livius Ciocârlie, Paul Cornea, Alexandru Paleologu, Gabriela Adameșteanu, Gheorghe Crăciun, Dumitru Țepeneag, Nora Iuga, Gabriel Liiceanu, Gabriela Melinescu, Ștefan Agopian, Mircea Cărtărescu, Neagu Djuvara, Gelu Ionescu, Petru Cimpoeșu, Bujor Nedelcovici, Mircea Horia Simionescu, Victor Rebengiuc, Marcel Iureș; Ed. Cartier, 2009;

·         2005: Bob Denver, actor american (n. 1935)
* 2009: Mircea N. Sabău (24 August 1934, Turda - 15 Iunie 2009, Chicago, Illinois, S.U.A.), a fost om de știință român, fizician, doctor în Fizica Energiilor Înalte, Profesor al Universității din Chicago și al Universității din Dallas.

Descendent al Familiei Rațiu de Nagylak (Noșlac) din Turda, atestată în Transilvania la începutul secolului al XIV-lea și reînnobilată în anul 1625 de către principele Gabriel Bethlen.

A fost fiul lui Victor și Silvia Sabău, nepot de frate al Protop. Coriolan-Nicolae Sabău. Străbunica sa, Maria, a fost sora Protop. Nicolae-Portos Rațiu. Prof. Dr. Mircea Sabău a urmat școala primară și liceul la Turda, apoi a urmat cursurile Facultății de Fizică a Universității C.I. Parhon, București, 1952 – 1957. În adolescență și în tinerețe a avut de suferit, având ambii unchi dinspre tată, deținuți politici. Licențiat în Fizică Nucleară a lucrat la Institutul de Fizică Atomică din București, 1957 – 1970. În anul 1970 a obținut titlul de doctor în Fizica Energiilor Înalte. A fost cercetător principal la Institutul Unificat de Fizică Nucleară, Dubna, Rusia (URSS), 1970 – 1975.

Om cu înaltă pregătire științifică și culturală, adept al valorilor umane de respect pentru adevăr, dreptate, libertate și democrație, a devenit anticomunist convins. S-a refugiat în 1975 împreună cu familia, soția Carmen (născută Grigorescu) și fiica Isabella în Germania. A lucrat împreună cu soția, doctor în Radiochimie^[1] la Institutul de Cercetări Nucleare din Karlsruhe, iar de aici a plecat în S.U.A., la Laboratorul Național Argonne, Chicago, Secția de Fizică a Energiilor Înalte. Ulterior s-a specializat în Fizică Medicală. A fost profesor, timp de optsprezece ani, la Universitatea din Chicago și patru ani la Baylor Medical Center, Universitatea din Dallas. A publicat peste 150 de lucrări științifice în jurnale de specialitate și a prezentat aproximativ cincizeci de lucrări la conferinte și congrese internaționale.

După pensionare împreună cu soția, în anul 1998 s-au dedicat cu pasiune promovării culturii poporului român în lume, ca o continuare a muncii începute cu douăzeci de ani în urmă. Au devenit membri ai Academiei Româno-Americane de Arte și Științe (ARA), 1978. A fost „membru emeritus” al ARA. Începând cu anul 2010, a fost instituit Premiul pentru excelență „Prof. Dr. Mircea N. Sabău în Fizică și Chimie”, pentru cele mai bune lucrări în aceste domenii prezentate la congresele anuale ale ARA. Împreună cu soția și fiica din 2003, au dezvoltat și întărit secția Romania's Contributions to International Heritage din cadrul Rocky Mountain Modern Language Association (RMMLA), Societate pntru promovarea Culturilor Etnice. Prof. Dr. Mircea Sabău a fost membru al Biroului Director și Raportor ONU al Consiliului Mondial Român.

A fost un demn militant și apărător al Drepturilor Omului, exemplu de cinste, integritate și respect. În memoria distinsului om de știință și cultură, licențiat în fizică nucleară, doctor în fizica energiilor înalte și specialist în fizica medicală, prin grija familiei (soția Dr. Carmen și fiica Dr. Isabela) și a Societății Culturale FILARMONIA din Cluj, în data de 6.11.2010 în sediul Colegiului Național „Mihai Viteazul” din Turda, al cărui absolvent a fost Mircea Sabău, s-a dezvelit o placă memorială, numele lui a fost atribuit Laboratorului de Fizică, a avut loc un simpozion, a fost tipărită o carte poștală și s-a ținut o slujbă de pomenire. În semn de înalt omagiu, în 10 februarie 2010, Senatul celei de a 96-a Adunări Generale a Statului Illinois, a hotărât printr-o rezoluție, „Să păstreze un moment de reculegere pentru pierderea lui Mircea Sabău și pentru veșnica lui amintire, alături de familia și prietenii săi. O copie a acestei rezoluții a fost prezentată familiei, ca o expresie a deplinei simpatii”. S-a stins din viață la Chicago, iar cenușa se află pe altarul familiei, în camera neschimbată (2013), în care a suportat cu stoicism și curaj ultimele clipe din viață.

Prof. Dr. Mircea N. Sabău

* 2011: Mircea-Dimitrie Rațiu (n. 11 octombrie 1923, Turda, d. 2 septembrie2011, Turda) a fost om de știință român, inginer, doctor în științe tehnice, Profesor onorific al Universității Politehnica din Timișoara, frate al politicianului Ion Rațiu.

Descendent al Familiei Rațiu de Nagylak (Noșlac) din Turda, atestată în Transilvania la începutul sec. al XIV-lea și reînnobilată în anul 1625 de către principele Gabriel Bethlen. A fost fiul lui Augustin și Eugenia Rațiu de Nagylak (Noșlac), fratele deputatului Ion Rațiu, nepot al Protop. Nicolae Rațiu și strănepot pe linie maternă al lui Ion Codru-Drăgușanu, eroul și autorul „Peregrinului transilvan”. A studiat la Turda, Berlin(Construcții de mașini navale, Școala Politehnică Berlin-Charlottenburg, 1943) și Timișoara. A fost primul inginer din familia Rațiu din Turda. Pe timpul liceului la Turda a avut preocupări literare și a publicat câteva eseuri. A fost absolvent al Facultății de Electromecanică, Școala Politehnică, Timișoara, 1948. În Institutul Politehnic a fost: asistent stagiar (preparator), 1948; asistent titular, 1949; șef de lucrări, 1951; cel mai tânăr conferențiar, 1954 și conducător de doctorat, 1968.

A avut parte de o viață foarte zbuciumată. Pe timpul studiilor la Berlin a fost anchetat de Gestapo datorită poziției antifasciste a unchiului său, fostul ambasador Viorel Tilea și a fratelui său Ion-Iancu, crainic la Radio Londra (BBC), refugiați politici în Anglia. A fost expulzat în România unde a fost anchetat de către Serviciul Siguranței Statului și pus sub urmărire.

După 1948 a fost anchetat de repetate ori, supravegheat și hărțuit permanent de Securitatea din Timișoara. Din considerente politice, descendență socială și familială, a fost marginalizat și izolat. Împreună cu soția sa Rodica, profesoară la Facultatea de Muzică, au adoptat o atitudine de rezistență pasivă pentru a putea traversa urgia stalinistă și comunistă.

A fost tratat ca un proscris atât în regimul de dictatură militară cât și în regimul comunist. Deși apreciat în plan profesional, a fost înlăturat de două ori din universitate, 1951 și 1957 și i-a fost respinsă cererea de înscriere la doctorat pe motive politice, 1955. Totuși fiind competent profesional, lucrează ca inginer proiectant la IPROM, la Laboratorul de Metrologie, unde contribuie semnificativ la ridicarea acestuia la nivelul standardelor internaționale, la Baza de cercetări științifice a Academiei Române și ulterior la Institutul de Sudură și Încercări de Materiale (ISIM) din Timișoara.

În semn de recunoaștere a realizărilor sale în domeniul metrologiei, este admis la doctorat în 1961, este decorat cu ordinul Meritul Științific clasa a III-a și primește diploma de excelență pentru contribuții remarcabile la dezvoltarea metrologiei, 1966.

Obține titlul de doctor în științe tehnice în anul 1966. În 1970 devine șeful Secției de oboseală și ruperi fragile a Bazei Academice, iar apoi director adjunct științific al ISIM.

S-a remarcat în rezolvarea problemelor de rezistență la fisuri a structurilor din oțel sudate utilizate la construcția Podului Giurgeni-Vadu Oii. A fost decorat cu Ordinul Muncii clasa a III-a, 1972.

Urmare a cererilor insistente adresate forurilor din țară și din străinătate pentru continuarea studiilor doctorale, cei doi fii, Tudor-Ștefan și Ioan-Mircea, au fost expulzați în SUA și își pierd cetățenia. Consecvent idealurilor de dreptate și democrație, moștenite din familie, în anul 1975 refuză să-și retragă reclamația înaintată Ministerului Învățământului și la UNESCO privind discriminarea pe criterii politice a candidaților la admiterea la doctorat în România. Este retrogradat profesional, dar continuă activitatea până în anul 1978, când datorită intensificării presiunilor organelor represive, este obligat să se expatrieze împreună cu soția. Se stabilește în SUA, Oakland, California. În 1983 obține cetățenia americană. În SUA lucrează ca inginer angajat în domeniul siguranței seismice a centralelor termo-nucleare până la pensionare, 1994. În perioada 1994-2007 este specialist consultant pentru reabilitarea structurilor sudate la centralele termo-nucleare.

După 1989, în semn de reparație morală, îi sunt recunoscute în țară meritele științifice și profesionale. I-a fost conferit titlul de Profesor Onorific al Universității Politehnica din Timișoara, 1994, este desemnat Membru de onoare al Asociației de Sudură din România (ASR) și este distins cu Medalia Academician Corneliu Miklosi, cea mai mare distincție a ASR, 2003.[1]

În anul 2006 este ales membru de onoare al Academiei de Științe Tehnice din România (ASTR).

A publicat peste 150 articole și lucrări în reviste de specialitate și în volumele unor conferințe din țară și străinătate. A publicat în calitate de autor sau coautor șapte cărți. Este autorul a șase patente de invenții în domeniul rezistenței materialelor și metrologiei.

Pe plan internaținal este considerat „inițiatorul analizei anelastice în: validarea operabilității instalațiilor sub presiune și a sclerometriei în metrologia încercărilor de materiale.”

În SUA a fost foarte activ în rândul comunității românești. A fost membru fondator și director onorific al Ziarului MIORIȚA USA. Patriot român autentic, creștin greco-catolic, a promovat cultura românească și prietenia cu alte națiuni. Contactat de către unele cercuri maghiare din S.U.A. pentru sustinerea separării Transilvaniei de România, le-a răspuns indignat: „Cum adică? Să-i propui chiar unui Rațiu așa ceva?!”

S-a repatriat împreună cu soția în orașul natal Turda în anul 2007, împlinind vechiul legământ al familiei Rațiu de a reveni în Ardealul strămoșilor. După revenirea în țară, deși grav bolnav, s-a implicat în refacerea mormintelor familiei, ridicarea a trei noi monumente ctitorilor bisericii familiale din Turda Veche, reașezarea pisaniei, edificarea unui monument și dezvelirea unei plăci în memoria lui Basiliu Rațiu la Blaj. Este înmormântat în parcela familiei din Cimitirul Central, Turda Veche.

Mircea-Dimitrie Rațiu

• 

  Monumentul ctitorilor Bisericii Rățeștilor, Turda
   
• 

  Pisania Bisericii Rățeștilor, Turda
   
• 

  Monumentul lui Basiliu Rațiu, Blaj
   
• 

  Basiliu Rațiu, Placă memorială, Institutul de Teologie Greco-Catolică, Blaj
 
• 

  Mircea Rațiu, vizită la Biserica din Teiuș
   
• 

  Mircea Rațiu, vizită în Biserica din Teiuș
   
• 

  Fondul de carte, Prof. Mircea Dimitrie Ratiu, Universitatea Politehnica Timisoara

·         2013: Ronald Coase, economist britanic, laureat Nobel (n. 1910)

·         2013: Frederik Pohl, scriitor american (n. 1919)

Sărbători

• În calendarul ortodox: Sf Mc Mamant; Sf Ier Ioan Postitorul, patriarhul Constantinopolului
• Vietnam: Ziua națională. Aniversarea proclamării independenței (1945)

SUPLIMENT ISTORIE PE ZILE 2 Septembrie

BĂTĂLIA DE LA ACTIUM – 2 SEPTEMBRIE 31 Î. Hr

Bătălia de la Actium a reprezentat o bătălie decisivă între urmașii lui Iulius Caesar. Aceștia erau Gaius Iulius Caesar Octavian (nepotul lui Caesar) și un general al lui Caesar, Marcus Antonius. Bătălia a avut loc în apropierea insulei Levkas, la Actium în vestul Greciei pe data de 2 septembrie 31 î. Hr.. Această bătălie a marcat sfârșitul republicii romane și a reprezentat actul de naștere al Imperiului Roman. Această luptă a fost considerată printre cele mai mari bătălii navale ale antichității. Bătălia s-a încheiat cu victoria zdrobitoare a lui Octavian Augustus, care a profitat de victorie și a ajuns să controleze întreaga putere la Roma.

Preludiul bătăliei

După moartea lui Caesar în anul 44 î.Hr.conducerea la Roma a fost asigurată de către un al doilea triumvirat, format din Marcus Antonius, Octavian Augustus și M. Aemilianus Lepidus.Prin această înțelegere Marcus Antonius primea Orientul, Octavian Augustus lua Occidentul, iar Lepidus administra Africa. Într-o primă fază Octavian îl elimină peLepidus. În același timp Marcus Antoniusse aliază cu Cleopatra regina Egiptului. În aceste condiții un conflict întreOctavian Augustus și Marcus Antonius devine inevitabil. Astfel în anul 33 î. Hr izbucnește un război civil între Octavian Augustus sprijinit de Senatul Roman și Marcus Antonius sprijinit de regina Cleopatra regina Egiptului, cu aceasta fiind de altfel și căsătorit.

Condițiile luptei

În condițiile în care Senatul Roman declarase război Egiptului, fiecare dintre părți aveau nevoie de superioritatea navală: Octavian Augustus pentru a primii provizii și întăriri din Italia, iar adversarul său pentru a traversa Marea Adriatică și a invada Italia. În cursul anului 31 î. Hr Marcus Antonius care își stabilise cartierul general în Peloponespierde treptat legătura cu provinciile din Orient din cauza blocadei puse la cale de către Octavian Augustus și generalul său Marcus Vispasianus Agrripa. Marcus Antonius și Cleopatra aveau două variante la dispoziție: o primă variantă însemna abandonarea flotei de pe mare și căutarea unui refugiu în Macedonia, unde existau alți aliați ai lui Marcus Antonius; a doua variantă era strângerea vaselor de război rămase și încercarea unui atac pe mare, acțiune urmată de adunarea unei alte armate în Egipt.Marcus Antonius a ales a doua variantă sperând în obținerea unui rezultat favorabil. În aceste condiții a avut loc bătălia navală de la Actium pe data de 2 septembrie, anul 31 î. Hr. În cealaltă tabără se aflaOctavian Augustus sprijinit de către o mare parte din Senatul roman, acesta dorind o confruntare pe mare, fiind încurajat și de faptul că beneficia de un foarte bun general pe mare:Marcus Vispasianus Agrripa. Pentru atingerea acestui scopAgrripa a tăiat căile de aprovizionare înspre Actium, fără acestea Marcus Antonius fiind obligat să treacă rapid la luarea unei decizii.

Bătălia

Cele două flote s-au întâlnit în dimineața zilei de 2 septembrie, 31 î. Hr. la intrarea în Golful Actium, Marcus Antonius conducând flota de 230 de nave pentru a putea ieși în Marea Adriatică. Aici a întâlnit flota lui Octavian, condusă de către Amiralul Agrripa. Corăbiile lui Marcus Antonius erau în marea lor majoritate corăbii mari cu 6 nivele, dar avea și corăbii cu 9 sau 10 nivele acestea fiind adevărate fortărețe plutitoare, care aveau inclusiv turnuri la pupa și la prora pentru arcași.Totuși Marcus Antonius era dezavantajat de numărul insuficient de vâslași datorat malariei și de faptul că moralul oamenilor era scăzut datorită tăierii liniilor de aprovizionare.

Ordinul de luptă

De cealaltă parte Octavian Augustus dorea o bătălie navală, încercând în acelați timp să evite o confruntare decisivă pe uscat. Flota lui era formată din nave cu 9 sau 10 nivele, dar era mai numeroasă și beneficia de un comandant experimentat pe nume Marcus Vispasianus Agrripa. În perioada anterioară Octavian încercase și reușise în mod constant să își hărțuiască adversarul atât pe mare cât și pe uscat.

Pentru Marcus Antonius și pentru Cleopatra era vital ca ambarcațiunea care transporta cuferele cu fondurile de război, precum și nava comandant a Cleopatrei să scape nevătămate. De aceea acestea erau escortate de nave de luptă. Tactica folosită deMarcus Antonius a fost aceea de a a comanda aripilor dreapta și stânga, conduse deLucius Gellius Publicola, respectiv Gaius Sosius să se îndepărteze de centru, forțând astfel inamicul să îi urmeze și astfel să permită reginei Cleopatra să scape. Lupta s-a încheiat mai repede pe partea pe care acționa Marcus Vispasianus Agrripa, Lucius Gellius Publicola fiind înfrânt. Marcus Antonius intrase deja în confruntarea de pe cealaltă parte, intervenția lui Agrripa hotărând soarta luptei.În aceste condiții și datorită faptului că nava sa era prinsă în încleștare Marcus Antonius a fugit cu un alt vas pentru a putea să ajungă vasul pe care se afla Cleopatra.Deși urmărit Marcus Antonius a ajuns cu bine pe vasul Cleopatrei. Lupta s-a încheiat cu victoria lui Octavian Augustus, totuși Marcus Antoniusreușind să salveze mai mult de 70 de vase.

Consecințe

Datorită acestei bătălii Marcus Antonius a pierdut orice șanse de a mai câștiga confruntarea cu Octavian Augustus. Armata sa, care se afla în Grecia și care trebuia să se retragă spre Macedonia, a negociat predarea, loialitatea față de comandant nefiind atât de puternică. Pe termen mai lung, această confruntare a dus la sinuciderile lui Marcus Antonius și a regineiCleopatra, la cucerirea Egiptului de către romani, precum și la preluarea conducerii totale de către Octavian Augustus la Roma.

SUPLIMENT ISTORIE PE ZILE 2 Septembrie

BĂTĂLIA DE LA IALOMIȚA – 2 septembrie 1442

Oastea lui Iancu de Hunedoara	Comandant: Iancu de Hunedoara Forţe: 25.000 Pierderi: Neprecizat	2 septembrie  1442 Râul Ialomiţa	Comandant: Sehabeddin Forţe: 80.000 Pierderi: Neprecizat	Oastea otomană
Rezultat: Victorie decisivă a forţelor transilvănene

Bătălia de pe Ialomiţa (2 septembrie 1442) a fost un conflict armat desfăşurat în Ţara Românească între otomanii conduşi de beylerbey-ul Rumeliei, Sehabeddin, şi voievodul Transilvaniei, Iancu de Hunedoara (1441 – 1456). Acesta pătrunsese în Ţara Românească în 1442 şi-l înlocuise pe Vlad Dracul (1437 – 1442, 1444 – 1447) cu fiul lui Dan al II-lea (1420 – 1421, 1422 – 1427, 1427 – 1431), Basarab al II-lea (1442 – 1444).

În august 1442, o mare oaste otomană (istoricii contemporani o apreciază la 80.000 de oameni) trece Dunărea pe la Nicopole, cu ordinul de a redresa situaţia. Otomanii cuceresc cetatea Târgovişte şi pornesc apoi în grupuri, după pradă. Beylerbey-ul, cu cea mai mare parte, a armatei înaintează pe Valea Ialomiţei, spre Pasul Buzău.

Pe 2 septembrie 1442, Iancu, în fruntea a circa 25.000 de oşteni, îl atacă pe râul Ialomiţa, folosind teritoriul muntos şi strâmt, şi obţine o strălucită victorie.

Au căzut pe câmpul de luptă un sangeak şi patru bey, Sehabeddin s-a retras spre Dunăre lăsând grupurile plecate după pradă la discreţia învingătorilor, care le-au nimicit. Iancu a luat o captură bogată, „… steaguri, corturi, vreo 5.000 de cămile, cai şi catâri, haine scumpe şi atâtea alte lucruri…” (Camil Mureşan). Sultanul l-a înlocuit pe Sehabeddin, în fruntea Rumeliei, cu Hassan.

După alungarea otomanilor, Basarab al II-lea ocupă tronul, fiind considerat de regele Ungariei, Vladislav I (1440 – 1444), ca „adevăratul moştenitor” al acestei ţări. Iancu îşi începe astfel rolul de protector al celor două state româneşti, de la sud şi est de Carpaţi, „… consolidând astfel încadrarea Ţării Româneşti în frontul antiotoman, aşa cum fusese în vremea lui Mircea cel Bătrân”