2. /3 AUGUST 2022 - ISTORIE PE ZILE: Decese; Sărbători
Decese
· 1460: A murit regele James al II-lea al Scotiei ; (n.16 octombrie 1430). James al II- lea, care a domnit ca rege al Scotiei din 1437, a fost fiul lui JamesI și al Joanei de Beaufort. La 21 februarie 1437 tatal sau a fost asasinat, iar James al II-lea i-a urmat pe tron la varsta de numai 6 ani.
* 1621: Anna Juliana Gonzaga (16 noiembrie 1566 – 3 august 1621) a fost o Arhiducesă de Austria care a devenit soră a Ordinului Servitorilor Fecioarei Maria după decesul soțului ei, Ferdinand al II-lea de Austria.S-a născut la 16 noiembrie 1566 la Mantua, a fost unul din cei trei copii ai Ducelui Guglielmo Gonzaga de Mantua și ai soției acestuia, Arhiducesa Eleanor de Austria. A fost botezată Anna Caterina Gonzaga. Nașul ei a fost regele Filip al II-lea al Spaniei. În jurul vârstei de cinci ani s-a îmbolnăvit grav și a fost aproape să moară. Avea febră mare și extremitățile au început să se umfle. Timp de doi ani ea a fost bolnavă. În cele din urmă părinții ei au apelat la Fecioara Maria cu rugăciun adânci, promițând să o crească pe Anne ca un copil al Mariei în cazul în care ea va supraviețui. Curând Anne și-a revenit. Părinții i-au spus de intervenția Fecioarei Maria și de promisiunea făcută în numele ei. De atunci înainte Eleanor și-a educat fiica în cultul devoțiunii catolice a Fecioarei Maria. De-a lungul copilăriei, Anne Catherine a fost expusă unui sentiment consistent de evlavie.În 1580, Arhiducele Ferdinand II de Austria și-a pierdut soția, Philippine. Ea aparținea familiei Welser, care nu era nobilă. Deși cuplul a avut doi copii, niciunul nu era eligibil să-l moștenească pe Ferdinand ca arhiduce. Acest lucru l-a determinat pe Ferdinand să-și caute o soție.
Sora lui Ferdinand, Madeleine, a sugerat o căsătorie cu cu nepoata lor Anna Caterina. La 1 ianuarie 1582 Ferdinand a cerut Ducelui Guglielmo mâna fiicei lui iar Guglielmo a acceptat. Deși a realizat că acest lucru va amâna chemarea ei spre ordinul religios, Anna a respectat dorința părinților și nu a obiectat.
Înainte de a părăsi Mantua pentru Innsbruck, Anna Caterina a cerut tatălui ei să-i îndeplinească unele cereri. Prima cerere a fost eliberarea a 15 deținuți pentru a celebra plecarea ei. A doua cerere a fost donarea unor sume de bani pentru 15 cerșetori. A treiacerere a fost oferta de decorațiuni interioare pentru 15 biserici. Guglielmo a fost de acord cu fiecare cerere.
La 14 mai 1582, la 16 ani, Anna Caterina s-a căsătorit cu Ferdinand la Innsbruck și a devenit Arhiducesă de Austria. În primii lor trei ani de căsătorie Anna a născut trei fiice — Eleanor (n. 1583), Maria (n. 1584) și Anna (1585 - 1618). Eleanor a murit în copilărie; fiica lor Anna se va căsători cu împăratul Matia al Sfîntului Imperiu Roman. Anne a fost o soție ascultătoare, care a avut grijă de Ferdinand de-a lungul mai multor boli. Ferdinand a murit în 1595.
| Anne Juliana Gonzaga | |||||||||||||||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||||||||||||||
· 1792: Sir Richard Arkwright, inventator și industriaș englez (n. 1732)
* 1802: Frederic Henric Louis (germană Friedrich Heinrich Ludwig; 18 ianuarie 1726 – 3 august 1802), a fost prinț al Prusiei. A fost general și om de stat și, în 1786, s-a sugerat că ar putea fi candidat pentru a deveni monarh al Statelor Unite. Născut la Berlin, Henric a fost al 13-lea copil al regelui Frederic Wilhelm I al Prusiei și a Prințesei Sophia Dorothea de Hanovra. Frate mai mic al regelui Frederic al II-lea al Prusiei, conflictele lui Henric cu "Frederic cel Mare" sunt aproape legendare.În 1740, nu avea decât 14 ani când fratele lui mai mare, Frederic al II-lea al Prusiei, devenit rege, l-a numit colonel al regimentului 35 de infanterie și a participat la războiul silezian. Henric a trăit în umbra fratelui său, Frederic cel Mare, și uneori a criticat strategiile militare ale regelui și politica externă. În 1753 și-a publicat memoriile sub pseudonimul "mareșalul Gessler".
La 25 iunie 1752 Henric s-a căsătorit cu Prințesa Wilhelmina de Hesse-Kassel în Charlottenburg, însă nu au avut copii. Henric a locuit la castelul Rheinsberg primit în dar de la fratele său. În ciuda faptului că era căsătorit, pasiunea sa se îndrepta spre alți bărbați și a dezvoltat relații intime cu actorul Blainville și contele francez emigrant La Roche-Aymon.
| Prințul Henric | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Friedrich Heinrich Ludwig |
| Născut | 18 ianuarie 1726 Berlin, Prusia |
| Decedat | (76 de ani) Rheinsberg, Germania[1]  |
| Înmormântat | Rheinsberg Palace[*] |
| Părinți | Frederic Wilhelm I al Prusiei Sofia Dorothea de Hanovra |
| Frați și surori | Sophia Dorothea a Prusiei Prințesa Philippine Charlotte a Prusiei Louisa Ulrika a Prusiei Wilhelmine of Prussia, Margravine of Brandenburg-Bayreuth[*] Anna Amalia a Prusiei Prințesa Friederike Luise a Prusiei Prințul Augustus Wilhelm al Prusiei Frederic al II-lea al Prusiei Prințul Augustus Ferdinand al Prusiei Frederick Louis, Crown Prince of Prussia[*] |
| Căsătorit cu | Prințesa Wilhelmina de Hesse-Kassel |
| Cetățenie |  Germania.svg){kind=small} Prusia |
| Ocupație | diplomat |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | prinț |
| Familie nobiliară | Casa de Hohenzollern |
| Michel Adanson | |
 |
· 1826: Moare la varsta de 45 de ani, René Laennec, inventatorul stetoscopului.
* 1853: Georg Karl Frederick (24 iulie 1796 – 3 august 1853) a fost Duce de Saxa-Altenburg.A fost al patrulea dar al doilea fiu care a atins vârsta adultă al lui Frederic, Duce de Saxa-Hildburghausen și al Ducesei Charlotte Georgine de Mecklenburg-Strelitz. Mama lui a fost sora reginei Louise a Prusiei și a Marelui Duce Georg de Mecklenburg.
La 7 octombrie 1825, la Ludwigslust, Georg s-a căsătorit cu Ducesa Marie Louise de Mecklenburg-Schwerin (1803-1862), fiică a lui Frederick Louis, Mare Duce Ereditar de Mecklenburg-Schwerin și a Marii Ducese Elena Pavlovna a Rusiei.
Marie Louise și Georg au avut trei copii:
- Ernst I, Duce de Saxa-Altenburg (n. Hildburghausen, 16 septembrie 1826 – d. Altenburg, 7 februarie 1908); căsătorit cu Prințesa Agnes de Anhalt-Dessau.
- Prințul Albrecht Frederick August (n. Hildburghausen, 31 octombrie 1827 – d. Ludwigslust, 28 mai 1835).
- Prințul Moritz de Saxa-Altenburg (n. Eisenberg, 24 octombrie 1829 – d. Arco, Italia, 13 mai 1907); căsătorit cu Prințesa Augusta de Saxa-Meiningen.
| Georg, Duce de Saxa-Altenburg | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
· 1857 - A murit popularul scriitor francez Eugène Sue; (n.1804).
Eugène Sue (pe numele adevărat Joseph-Marie Sue, n. 26 ianuarie 1804 în Paris – d. 3 august 1857 în Annecy) scriitor francez – foto – ro.wikipedia.org
Una dintre cele mai cunoscute carti pe care le-a publicat a fost “Misterele Parisului”, tradusa in mai multe editii si in limba română.
· 1867: Philipp August Böckh, savant, filolog, istoric german (n. 1785)
· 1889: Veronica Micle, n. Ana Câmpeanu[1], (n. , Năsăud, Principatul Transilvaniei – d. , Văratec, Agapia, Neamț, România) a fost o poetă română.[2] A publicat poezii, nuvele și traduceri în revistele vremii și un volum de poezii. E cunoscută publicului larg în special datorită relației cu Mihai Eminescu.
A fost al doilea copil al cizmarului[2] Ilie Câmpeanu, care a murit înainte de nașterea fiicei sale, și al moașei[1] Ana. După moartea soțului din anul 1849 Ana s-a mutat, împreună cu cei doi copii, la Târgu Neamț. Fratele Radu moare nu mult după aceea. În anul 1853 se mută la Iași, unde se și stabilesc[2].
După cursurile primare Veronica se înscrie la Școala Centrală de fete pe care o absolvă în 1863[2] cu calificativul „eminent”. La examenul de absolvire din comisie făceau parte, printre alții, Titu Maiorescu și Ștefan Micle, viitorul ei soț, atunci în vârstă de 43 de ani.
La 7 august 1864 are loc căsătoria Veronicăi cu Ștefan Micle[2], oficiată la Biserica Bob din Cluj. La data căsătoriei Ștefan Micle era profesor universitar, iar mai târziu a devenit rector al Universității din Iași.
În anii 1864 și 1865 Veronica participă, în calitate de martor, la procesul intentat de câțiva membri ai facțiunii politice liberale lui Titu Maiorescu[3], pe atunci profesor de gramatică și pedagogie la Școala Centrală de fete și președinte al Comitetului de inspecțiune școlar. I se impută „fapte scandaloase, ba chiar și romanse întregi”. Titu Maiorescu este în cele din urmă achitat, dar postura Veronicăi de martor al acuzării nu va fi uitată cu ușurință.
În anul 1866 se naște primul copil al soților Micle, Valeria, pe care mama ei o alinta „Greiere”, iar în 1868 se naște Virginia Livia, alintată „Fluture”.
În 1869 contribuie la înființarea și bunul mers al unei școli profesionale de fete, se implică în îndrumarea unor școli de fete din Iași și începe să fie activă în viața literară.
În primăvara anului 1872 face o călătorie la Viena pentru un tratament medical, ocazie cu care îi este prezentat Mihai Eminescu[4][2]. Tot în 1872 debutează în revista Noul curier român cu două scrieri în proză[2].
La 1 septembrie 1874 Eminescu e numit director al Bibliotecii Centrale din Iași. Va locui în Iași până în octombrie 1877, timp în care are cu Veronica o relație tumultuoasă.
În 1875 Ștefan Micle e îndepărtat de la conducerea Universității și numit director al Școlii de Arte și Meserii, în localul căreia s-a mutat împreună cu familia.
În timpul Războiului de Independență a fost soră de caritate, a făcut parte din „Comitetul central pentru ajutorul oastașilor români răniți” și i-a ajutat cu bani pe invalizi să se întoarcă pe la casele lor.
La 6 august 1879 moare soțul ei, Ștefan Micle[5][2]. Urmează un lung șir de demersuri pe lângă oamenii politici ai vremii pentru a i se asigura, ei si fetelor ei, o pensie de urmaș (în ciuda promisiunilor, nici în 1883 forurile legiuitoare nu aprobaseră pensia). Rămasă văduvă Veronica reia legătura cu Eminescu. Cei doi încearcă, fără să reușească, să-și întemeieze o familie.
În 1886 Veronica locuiește la București, la fiica sa, Valeria, studentă la Conservatorul din București. Cealaltă fiică îmbrățișează cariera tatălui său și devine profesoară de fizică. Veronica donează casa din Târgu Neamț, moștenită de la mama ei, Mănăstirii Văratec.
La 3 august 1889 moare la Mănăstirea Văratec din cauza unei congestii cerebrale în urma otrăvirii cu arsenic. În ciuda surselor vremii care afirma că s-ar fi sinucis, aceasta a fost înhumată religios lângă bisericuța Sf. Ioan de la Văratec, lucru de care nu beneficiază persoanele care comit suicid
Eminescu a recunoscut de nenumărate ori în scrisorile și poeziile sale influența deosebită pe care Veronica a avut-o asupra sa. De exemplu, în ciorna scrisorii de condoleanțe la moartea lui Ștefan Micle, el scrie: „viața mea, ciudată și azi și neexplicabilă pentru toți cunoscuții mei, nu are nici un înțeles fără tine”. Sau în poezia Lumea îmi părea o cifrămărturisește că până când a întâlnit-o „n-aveam scop în astă lume, nici aveam ce să trăiesc”, pentru ca după aceea „începusem s-am în lume ceva ce plătea mai mult decât lumea”.
O descriere obiectivă a evoluției relației dintre ei se poate obține prin urmărirea cronologică a informațiilor din scrisorile lor și din textele manuscriselor eminesciene. Datarea poeziilor nepublicate și a ciornelor de scrisori este cea din Opere, Editura Academiei.
Din Amintirile lui Ioan Slavici se cunoaște că după stabilirea la Iași în 1874, Eminescu frecventa salonul Veronicăi[7][8]. În această perioadă scrisorile dintre cei doi au fost scrise în termeni ceremonioși.[4]
Dintr-un concept de scrisoare a lui Eminescu către Veronica din 1876 aflăm că în tot acest timp el a iubit-o pătimaș de la distanță: „Doi ani de zile, doamnă, n-am putut lucra nimic, și am urmărit ca un idiot o speranță, nu numai deșartă, nedemnă.” În același text Eminescu scrie: „d-ta erai o idee în capul meu și te iubeam cum iubește cineva un tablou”. Dar Veronica hotărăște să ducă lucrurile mai departe: „După ce singură ai voit altfel și-ai făcut din visul meu un capriț al d-tale, nu mai putea rămâne astfel, pentru că nu sunt nici de 16 ani, nici de 70.” Ce anume a făcut Veronica pentru ca lucrurile să se schimbe între ei putem afla din aluziile conținute în altă ciornă de scrisoare din aceeași perioadă. Odată, când Ștefan Micle a trebuit să plece din Iași, Veronica i-a dăruit lui Eminescu o oră de intimitate și l-a lăsat să o strângă în brațe. Această întâmplare este confirmată și de însemnarea de pe fila 82 verso a textului poporan religios Amartolon sotiria ce-i aparținea lui Eminescu: „Ziua de 4/16 Fevr. 1876 a fost cea mai fericită a vieții mele. Eu am ținut pe Veronica în brațe, strângând-o la piept, am sărutat-o. Ea-mi dărui flori albastre pe care le voi ține toată viața mea.”
Jumătatea de an scursă de la îmbrățișarea din februarie până la următorul eveniment al legăturii lor a fost o perioadă de frământări continue. Acum Eminescu scrie foarte multe poezii care dovedesc zbuciumul din sufletul său: Iubind în taină, Eu număr, ah!, plângând, În liră-mi geme și suspin-un cânt, Ce șoptești atât de tainic, Zadarnic șterge vremea, Venin și farmec, Gelozie și multe altele. Până la urmă Eminescu reușește să se desprindă din vraja ei și scrie în poezia M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire:
„Cum mulțămesc eu soartei că am scăpat de tine,Făr-a comite, Doamnă, păcatul moștenit.Azi iarăși mă văd singur și fericit și bine!”
Veronica preia din nou ințiativa și reușește să îl înlănțuie folosind ceea ce până atunci îi refuzase: „păcatul moștenit”. Dovada este scrisoarea de dragoste din 30 august 1876 pe care Eminescu o încheie astfel: „De aceea sărut mâinile fără mănuși, ochii fără ochelari, fruntea fără pălărie și picioarele fără ciorapi și te rog să nu mă uiți, mai cu seamă când dormi.” În comentariile la această scrisoare Perpessicius observă că scrisoarea este ruptă la colțul unde apare anul în care a fost scrisă, iar pe spatele scrisorii Veronica îl corectează ulterior cu anul 1879. Această încercare evidentă de postdatare este o dovadă că Veronica avea ceva de ascuns, și anume faptul că legătura lor a devenit intimă înainte de moartea lui Ștefan Micle. Anul real este cu siguranță 1876 pentru că atunci în poeziile lui Eminescu se produce o schimbare radicală. Dacă poeziile de până atunci erau pline de revoltă și nemulțumire, din acest moment ele încep să exprime fericirea unei iubiri împărtășite. Între poeziile scrise după august 1876 sunt câteva în care Eminescu afirmă explicit că schimbarea s-a produs la inițiativa Veronicăi. De exemplu, în poezia Ah, cerut-am de la zodii sau în O stradă prea îngustă. Urmează o perioadă în care în manuscrise apar poezii care exprimă fericirea pe care i-a dăruit-o Veronica: Dormi! , Cărțile, Tu mă privești cu marii ochisau Terține.
Cu timpul pasiunea lui Eminescu se mai domolește. El hotărăște să se mute la București în octombrie 1877. Scrisoarea pe care i-o trimite Veronica imediat după aceea conține explicațiile pentru comportarea ei de până atunci.
„Nu-i așa că indiferența mea ți-a rupt inima, inimă plină de mine, dar îl iau pe Dumnezeu ca martor că nu era o indiferență reală; această răceală simulată nu era decât o contrabalansare la dragostea ta imensă pe care o afișai fără încetare; privirea ta, vorba ta, în sfârșit, toată persoana ta în prezența mea nu era decât dragoste, tu erai atât de puțin stăpân pe tine însuți, încât chiar și persoana cea mai proastă știa că ești îndrăgostit de mine; deci nu trebuia ca eu să dau o dezmințire și să ascund față de ochii scrutători reciprocitatea unui iubiri atât de mari?”
Ea îi declară cu sinceritate că motivul pentru care nu a vrut să facă cunoscută legătura lor este evitarea divorțului, pensia pe care o aștepta după moartea soțului ei fiind o compensație pentru copilăria ei sacrificată (se căsătorise la 14 ani). Veronica adaugă că nu vrea să devină o povară pentru Eminescu, fiind sigură că grijile materiale le-ar distruge dragostea.
După moartea lui Ștefan Micle legătura dintre cei doi se reia printr-o scrisoare de condoleanțe din partea lui Eminescu. Lunile septembrie și octombrie le petrec împreună într-un fel de lună de miere. În perioada următoare, din noiembrie 1879 până în aprilie 1880 ei încearcă să-și întemeieze un cămin, fără să reușească. În această nereușită un rol important l-a avut lipsa mijloacelor materiale cu care să poată să-și asigure un trai decent.
Reproșul cel mai frecvent care apare în scrisorile Veronicăi către Eminescu este că îi scria prea puțin și prea rar: „tăcerea ta mă omoară” (23 octombrie 1879); „tu-mi scrii așa de puțin încât abia o deschid și o și sfârșesc de citit” (12 decembrie 1879); „mă hotărâsem a nu-ți mai scrie, pentru a nu te provoca la răspunsuri care mi se pare că ți le storc cum ai stoarce apă din piatră”; „îndărătnica-ți tăcere mi-a zdrobit sufletul” (3 ianuarie 1880).
Un alt reproș pe care i-l face frecvent lui Eminescu este că nu venea la Iași să o viziteze. După „luna de miere” Eminescu a mai fost la Iași în noiembrie la serbarea anuală a Junimii și apoi a fost ea la București să-l vadă. Sărbătorile din decembrie 1879 el le petrece în București, pentru că era bolnav și obosit, după cum îi scrie Veronicăi. Numai în februarie 1880 mai face un drum la Iași pentru a o îmbuna pe Veronica după ce ea îl anunțase că vrea să se despartă. După entuziasmul inițial, lui Eminescu îi era din ce în ce mai greu să țină pasul cu cerințele ei. Veronica se răzbuna scriindu-i scrisori scurte „ca să nu-l obosească” (13 ianuarie 1880), vorbindu-i despre curtezanii ei (14 ianuarie 1880) sau anunțându-l că îi venise gustul cochetăriei (8 martie și 12 martie 1880). Ea știa cât de gelos putea să fie Eminescu și într-adevăr el reacționa imediat prin scrisori furibunde. În sfârșit, măsura represivă extremă era amenințarea cu ruperea legăturii și cererea ca Eminescu să-i înapoieze toate scrisorile. Au existat trei astfel de încercări de ruptură (în jurul datelor de 28 decembrie 1879, 30 ianuarie și 19 februarie 1880) pe care Eminescu a reușit să le rezolve; primele două prin scrisori, iar ultima printr-o călătorie la Iași.
Pentru a da un exemplu despre felul în care reacționa Veronica atunci când se considera neglijată și hotăra să se despartă, reproducem un pasaj din scrisoarea ei din 19 februarie 1880.
„D-le Eminescu, să nu ți se pară amară scrisoarea mea, e departe de-a reflecta ura, regretul, mustrarea de cuget, groaza de care mă simt cuprinsă, numai când gândesc la sumedeniile de minciuni pe care ai avut curajul de a mi le debita, la iezuitica ipocrizie, la intențiunea bine meditată și bine premeditată cu care m-ai făcut (abuzând de încrederea mea) să devin o groază pentru toată lumea, căci m-ai făcut ca fără rușine să afișez relația mea cu D-ta și multe altele pe care de mai ai puțină conștiință trebuie să te îngrozești când îți vei aduce aminte de ele, și care îți mai repet nu le-ai făcut decât cu scopul să-ți bați joc de mine și din cât eram de nenorocită să mă faci astfel încât să-mi vie nebuneală.”
Ea spune că încă din decembrie a înțeles planul lui de a face să fie disprețuită de oameni. Acum îl declară liber de orice obligație, îndepărtându-i astfel „din cap acel nor care-ți îngreuna mintea și-ți încurca întrucâtva deprinderile de mai-nainte” astfel încât acum îi urează „succes fizic și moral” în viața lui de holtei. Și pentru a oficializa despărțirea îi cere, ca pe o datorie de onoare, să-i înapoieze toate scrisorile și fotografia pe care i-o dăruise. Ea se consideră complet nevinovată pentru că „eu am fost sinceră cu D-ta încât nici un cuvânt al meu n-a fost minciună”. La aceste acuzații Veronica mai adaugă că el este „sub orice critică” și că singura lui calitate este inteligența pe care dacă „printr-o fericită împrejurare” ar pierde-o ar ajunge o persoană fără nici o valoare.
La această scrisoare înveninată Eminescu răspunde în glumă și se duce repede la Iași, reușind astfel să mai amâne cu două luni deznodământul. Atunci când răspunde în scris la acuzațiile și reproșurile repetate ale Veronicăi întotdeauna îi explică cu multă răbdare că este bolnav și obosit. De exemplu în scrisoarea din 4 februarie 1880 încearcă să o împace pe Veronica dându-i dreptate și recunoscând ca este vinovat că nu reușește să păstreze singura fericire de care a avut parte în viață.
„Știu prea bine că nu sunt vrednic de Dta; te-am rugat de atâtea ori să ierți dac-am îndrăznit să arunc asupra vieții D-tale umbra aceasta nefericită și tot de atâtea ori ai avut bunăvoința de a-mi trece cu vederea acea evidentă slăbiciune de caracter, acea lipsă de acțiune care e cauza tuturor relelor mele. … Pentru Dta va fi, fără îndoială, mai bine de-a lepăda departe această sarcină, pe acest om care nu poate nimic, nu vrea nimic, pe acest om care numai ți-ar mânca zilele cu propria lui neputință și lașitate. Neavând curajul vieții, neavând o rază de senin în suflet, am îndrăznit cu toate astea a te iubi, am avut lipsa de cuget de-a te compromite în ochii oamenilor, am pus dorințade-a fi a mea peste orice considerații și peste orice cuvinte de cruțare aș fi avut; mă sperii eu însumi de răutatea cu care te-am tratat.”
La primirea unor scrisori ca aceasta Veronica se lăsa înduplecată pentru câteva zile, pentru ca apoi, la primul gest care nu îi convenea, să reacționeze violent luând în râs explicațiile lui Eminescu. De exemplu, în 30 ianuarie 1880 îi scrie că ea, fiind prea grosolană „pentru ca să pot înțelege gingășia amorului, poetica atențiune ce d-ta îmi acorzi mie”, hotărăște să renunțe la legătura lor.
La sfârșitul lui martie îi cere să-i spună clar ce are de gând în legătură cu viitorul lor. După o săptămână de frământări, el îi răspunde în 4 aprilie că unirea lor oficială poate să aibă loc numai după ce va avea „o poziție cât de cât asigurată”. Veronica îi răspunde la rândul ei că numai el este de vină pentru starea în care se află și care „desigur că îți place mult”. Acum intervine ruptura care se amânase câteva luni de zile.
Separarea lor durează până în decembrie 1881. Din această perioadă s-au păstrat câteva scrisori disparate, majoritatea expediate de Veronica. Eminescu îi răspundea rar, cu aceeași eleganță, dar încercând să evite reluarea legăturii. Unele dintre scrisorile Veronicăi, mai ales cele din 1880, sunt pline de amenințări și de reproșuri, chiar mai exagerate ca până atunci. În altele îi face declarații de dragoste și încearcă să obțină de la el un semn cât de mic de atenție.
Într-o scrisoare nedatată, dar care este foarte probabil din a doua jumătate a anului 1880, Veronica începe prin a-l amenința pe Eminescu că se va răzbuna pentru că el, în mod deliberat, în înțelegere cu Mite Kremnitz și Maiorescu, a făcut-o „de râsul și disprețul lumii”. Răzbunarea ei va consta în publicarea unei descrieri a Junimii sub titlul Haremul lui Jupiter sau Misterele unui cerc literar pe care i-a făcut-o chiar Eminescu. Iar dacă va fi dată în judecată pentru calomnie ea deține două scrisori de la el care confirmă faptul că Eminescu i-a făcut destăinuiri pe acest subiect. Este adevărat că Veronica nu a publicat nimic din destăinuirile lui Eminescu, dar a spus tuturor cunoscuților tot ce știa. O mărturie a felului în care a acționat o avem în scrisoarea din 8 decembrie 1880 pe care a trimis-o lui B. P. Hasdeu. Îi scrie pentru ca să-l roage să intervină în favoarea aprobării pensiei de pe urma soțului ei, dar în prima parte a scrisorii se plânge că este deznădăjduită pentru că Maiorescu l-a convins pe Eminescu să renunțe la căsătoria proiectată.
La finele lunii decembrie 1881 ea se duce la București unde se întâlnește cu Eminescu și reușește să-i redeștepte iubirea. Ea îi stârnește gelozia față de Caragiale cu care avusese între timp o legătură intimă. Îl implică pe Eminescu în recuperarea scrisorilor trimise lui Caragiale, îi cere sfatul și îi povestește amănunte de fiecare dată când are de-a face cu Caragiale. Eminescu reacționează cu o violență extremă. După cum relatează el însuși în scrisoarea din 28 decembrie și după cum confirmă și însemnările lui Maiorescu, Eminescu l-a bruscat pe Caragiale când s-au întâlnit cu ocazia Crăciunului la Maiorescu acasă. În cele din urmă Eminescu consideră că nu Veronica este vinovată în povestea cu Caragiale, ci totul nu este decât o consecință a greșelilor lui pe care încearcă să le îndrepte. Această perioadă de apropiere între cei doi este foarte asemănătoare cu cea anterioară. Veronica a manifestat de data asta mai multă reținere în a-l amenința cu despărțirea, dar în rest a continuat să îl chinuiască pe Eminescu cu toanele și pretențiile ei. Într-o scrisoare din 28 martie 1882 recunoaște chiar ea că în felul acesta încerca să-l țină lângă ea. Despărțirea se produce din aceleași motive ca și cea anterioară în cursul lunii august 1882.
Debutează în 1872 în Noul curier român, sub pseudonimul Corina, cu două lucrări în proză[2]: Rendez-vous și Plimbarea de mai în Iași. Majoritatea poeziilor sunt publicate în Convorbiri literare. Mai colaborează la Columna lui Traian, Familia, Literatorul, Universul literar. În 1887 apare volumul de poezii care cuprinde poezii originale, prelucrări după Théophile Gautier și Lamartine și aforisme.
Eminescu: „Cartea ei e veșnic nouă pentru mine … Ce frumoase versuri întâlnești în cărticica asta. Citește-le și o să vezi câtă dreptate am!”
Delavrancea considera volumul de poezii o palidă imitație a liricii lui Eminescu iar pe Veronica Micle „poet mic, neînsemnat, fără temperament, fără originalitate, fără chemare de a spune ceva pe lume”.
Iorga considera că viața și opera Veronicăi Micle „sunt ca una din acele drame antice, în care se cuprind trei piese deosebite, reprezentând cele trei faze ale aceleași acțiuni: greșeala, efectele ei înainte de expirare și pedeapsa”.
George Sanda: „Dramei creatorului neînțeles din erotica eminesciană, Veronica Micle i-a opus drama femeii neînțelese: pentru o astfel de femeie, dragostea nu este și condiția creației, ci numai a vieții; femeia care capătă conștiința personalității sale răzbună nu un sentiment jerfit, ci o viață pierdută.”
| Veronica Micle | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Veronica Câmpeanu |
| Născută | 22 aprilie 1850 Năsăud |
| Decedată | 3 august 1889 (39 de ani) Văratec |
| Cauza decesului | sinucidere (Intoxicație) |
| Partener(i) | Mihai Eminescu Ion Luca Caragiale |
| Căsătorită cu | Ștefan Micle |
| Copii | Valeria, Virginia Livia |
| Naționalitate | română  |
| Cetățenie | România |
| Religie | ortodoxă |
| Ocupație | scriitoare poetă |
| Limbi | română |
| Activitatea literară | |
| Mișcare/curent literar | Romantism |
| Specie literară | poezie, proză |
| Operă de debut | Rendez-vous și Plimbarea de mai în Iași |
* 1894: George Inness (n. 1 mai 1825 – d. 3 august 1894) a fost un pictor american de peisaje. Născut în Newburgh statul New York, Inness a murit în localitatea Bridge of Allan din Scoția. Opera sa a fost influențată de vechii maeștri, de școala americană de pictură romantică numită Hudson River School, de mișcarea artistică franceză Școala de la Barbizon și, în final, de opera teologică a lui Emanuel Swedenborg, ale cărui influențe spirituale au găsit o reprezentare limpede în operele maturității artistice ale lui Inness. De fapt, Inness este cunoscut mai ales pentru aceste lucrări ale sale, care au ajutat la definirea și cristalizarea mișcării tonaliste.
| George Inness | |
 George Inness, circa 1890 |
· 1895 - A decedat Dimitrie Brândză, om de ştiinţă, medic şi botanist român, membru titular al Academiei Române. A fondat Grădina Botanică din Bucureşti, care astăzi îi poartă numele; (n. 10.10.1846).
Dimitrie (Demetrius) Brândză – foto – ro.wikipedia.org
Dimitrie (Demetrius) Brândză (10/22 octombrie 1846, Bivolu, azi Viișoara, Botoșani – 3 august 1895, Slănic Moldova) medic, naturalist și botanist român, membru titular al Academiei Române. A fondat Grădina Botanică din București, care astăzi îi poartă numele.
* 1898: Charles Garnier (n. , rue Mouffetard[*], Franța – d. , Paris, Franța) a fost un arhitect francez al istorismului. Lucrarea sa principală este cunoscuta Opéra Garnier (numită și Palais Garnier), construită între anii 1861 - 1874 în manieră neo-baroc.
Câteva scrieri:
- A Travers les Arts. Causeries et mélanges. Paris 1869 (Internet Archive) (scrieri și reflecții adunate)
- Le Théâtre, Paris 1871 (Internet Archive) (pentru construcția și utilizarea teatrelor)
- Histoire du Nouvelle Opéra de Paris. 2 Bände, Paris 1881 (BNF)
- Temple de Jupiter Panhellénien à Egine (Restauration des monuments antiques par les architectes pensionnaires de l'Académie de France à Rome). Firmin-Didot, Paris 1884 (HEIDI)
- împreună cu Auguste Ammann: L’Habitation humaine. Hachette, Paris 1891
| Charles Garnier | |
 Photographie de Gaspard-Félix Tournachon |
* 1907: Augustus Saint-Gaudens (n. 1 martie 1848, Dublin – d. 3 august 1907, Cornish, New Hampshire) a fost un sculptor americain. Augustus Saint-Gaudens s-a născut la Dublin, la 1 martie 1848. Tatăl său era cizmar, originar din Aspet, în Pirineii francezi, iar mama sa era irlandeză. După o jumătate de an de la nașterea lui Augustus, familia a emigrat la New York, în Statele Unite ale Americii.
Din 1861, Saint-Gaudens a fost ucenic la un șlefuitor de camee și a urmat cursuri de artă la Union Cooper pentru Dezvoltarea Științei și Artei și la National Academy of Design din New York. După formarea sa, a călătorit în Europa pentru studierea artelor plastice. În 1867, a început să studieze la École nationale supérieure des beaux-arts din Paris. După trei ani, a plecat la Roma, unde a studiat, în următorii cinci ani, arta veche și arhitectura, primind și primele comenzi. La Roma a întâlnit-o pe Augusta Homer, studentă americană, care studia și ea artele plastice. Cei doi s-au căsătorit în 1877.
Augustus Saint-Gaudens a realizat numeroase monumente care glorifică eroii din Războiul de Secesiune, cum sunt memorialul dedicat lui Robert Gould Shaw la Boston, cel al generalului John A. Logan la Chicago și cel al lui William Tecumseh Sherman în Central Park.
Augustus Saint-Gaudens a desenat o monedă de aur cu valoarea nominală de 20 de dolari, în 1905-1907, cunoscută sub denumirea de Saint-Gaudens Double Eagle.
| Augustus Saint-Gaudens | |
 Augustus Saint Gaudens în 1905 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1][2][3][4][5][6][7][8] Dublin, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei[9] |
| Decedat | (59 de ani)[1][2][3][4][5][6][7][8] New Hampshire, SUA |
| Cauza decesului | cauze naturale[*] (cancer) |
| Cetățenie |  SUA Irlanda |
| Ocupație | sculptor |
| Activitate | |
| Domeniu artistic | sculptură |
| Studii | Școala Națională Superioară de Arte Frumoase de la Paris, Cooper Union[*], National Academy of Design[*], Universitatea Stanford |
| Pregătire | François Jouffroy[*] |
| Opere importante | Abraham Lincoln: The Head of State[*], Diana[*], James Garfield Memorial, Philadelphia |
* 1917: Ferdinand Georg Frobenius (n. 26 octombrie 1849 - d. 3 august 1917) a fost un matematician german, cunoscut pentru contribuțiile sale în domeniul ecuațiilor diferențiale și al teoriei grupurilor. De asemenea, Frobenius a fost primul care a demonstrat teorema Cayley-Hamilton.
Absolvent al Universității Humboldt din Berlin și al Universității din Göttingen, în 1874 este numit profesor în cadrul Universității Humboldt, iar în anul următor la Politehnica din Zürich. A fost membru în Academia de Științe din Berlin.
Activitatea sa se referă la algebra modernă, unde a adus contribuții deosebite, la teoria numerelor, teoria matricelor, teoria grupurilor finite și exprimarea lor prin matrice, precum și la geometrie. A dezvoltat teoria corpurilor de numere algebrice, descoperite de Ernst Kummer.
S-a mai ocupat și cu reprezentările cvasiconforme.
Problema care l-a făcut celebru constă în studiul posibilității demonstrării faptului că, luând în grupul Galois, o clasă oarecare de substituții, se poate afirma întotdeauna existența unei infinități de numere prime care îi aparțin.
A definit densitatea mulțimilor de numere prime aparținând la secțiuni de substituții, adică mulțimilor de substituții conjugate cu toate puterile unora și acelorași substituții. Frobenius nu a reușit să definească densitatea pentru clase repetate. În 1878 a demonstrat că corpul cuaternionilor este singurul corp necomutativ de dimensiune finită.
De numele său se leagă mai mulți termeni matematici cum ar fi:
- algebra Frobenius
- metoda Frobenius
- norma Frobenius
- numărul lui Frobenius
- teorema de integrabilitate a lui Frobenius
- teorema lui Frobenius
- indicatorul Frobenius-Schur
- lema Cauchy-Frobenius
- teorema Perron-Frobenius.
| Ferdinand Georg Frobenius | |||||||||||||||||||
.jpg)
| |||||||||||||||||||
.svg){kind=small}
· 1924: A decedat Joseph Conrad (Josef Teodor Konrad Korzeniowski), prozator englez de origine polonă (n. 03.12.1857). Printre cele mai cunoscte romane ale sale se numara: Palatul lui Almayer (1895); Proscrisul din arhipelag (1896); Negrul de pe Narcis (1897); Inima întunericului (1899); Nostromo (1904); Agentul secret (1907); Sub ochii Occidentului (1911); Hotarul din umbră (1917)
Joseph Conrad, pe numele lui real Józef Teodor Konrad Korzeniowski, a fost fiul Evelinei Korzeniowski și al lui Apollo Nalecz Korzeniowski (traducător, scriitor și patriot polon antițarist). Părinții săi au fost surghiuniți, împreună cu fiul lor de patru ani, în regiunea Vologda, unde au trăit în condiții precare. Amândoi s-au îmbolnăvit de tuberculoză și au murit, așa că micul Józef a rămas în custodia unchiului său dinspre mamă, Tadeusz Bobrowski. Acesta n-a fost tocmai încântat să afle că puștiul, care primise atâtea lecții particulare (de la latină la limbi străine, geografie și matematică) visa să facă înconjurul lumii pe mare; dar decât să fie recrutat de armata rusă, l-a lăsat să plece la Marsilia.
În următorii cincisprezece ani, Conrad a fost pe mare și prin porturi, făcând și contrabandă și datorii la jocuri de noroc, vrând chiar să se sinucidă din cauza uneia. A scăpat, dar a fost obligat să părăsească vasele franceze în favoarea celor britanice. Și-a dat examenele, și-a luat un master, a devenit cetățean englez și tot atunci și-a schimbat și numele.
Romane, nuvele:
- Palatul lui Almayer (1895)
- Proscrisul din arhipelag (1896)
- Negrul de pe Narcis (1897)
- Inima întunericului (1899)
- Lord Jim (1900)
- The Inheritors (cu Ford Madox Ford) (1901)
- Taifun (1902, începută în 1899)
- Romance (cu Ford Madox Ford, 1903)
- Nostromo (1904)
- Agentul secret (1907)
- Sub ochii Occidentului (1911)
- Chance (1913)
- Victorie (1915)
- Hotarul din umbră (1917)
- The Arrow of Gold (1919)
- The Rescue (1920)
- The Nature of a Crime (1923, cu Ford Madox Ford)
- The Rover (1923)
- Suspense: a Napoleonic Novel (1925; neterminat, publicat postum)
| Joseph Conrad | |
 |
· 1924: A decedat Vladimir Hertza, jurist şi om politic român, primul primar al oraşului Chişinău după Marea Unire,in perioada 1918-1919; (n. 14 mai 1868, Chişinău). În 1917 a fost ales în funcţia de vicepreşedinte al Partidului Naţional Moldovenesc şi al Societăţii Culturale Moldoveneşti. El a jucat un rol însemnat în infaptuirea unirii Basarabiei cu tara mama, România. A fost preşedintele Zemstvei jud. Orhei, primul preşedinte al Comisiei Şcolare Moldoveneşti. În 1917 a devenit vicepreşedinte al Partidului Naţional Moldovenesc şi al Societăţii Culturale Moldoveneşti, jucând un rol important în actul Unirii. A fost delegat şi la conferinţele de pace, in care s-a tratat chestiunea Basarabiei.
| Vladimir Hertza | |||||||||||||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||||||||||||
· 1929 - A murit Emil Berliner, inventator germano-american, cel care a inventat gramofonul cu discuri orizontale de ebonită; (n. 20.05.1851).
Emile Berliner or Emil Berliner (May 20, 1851 – August 3, 1929) – foto – cersipamantromanesc.wordpress.com
· 1942 - A murit Richard Willstätter, biochimist german, laureat al Premiului Nobel; (n. 13.08.1872).
Richard Martin Willstätter (n. 13 august 1872; d. 3 august 1942) chimist german, laureat al Premiului Nobel pentru chimie (1915) – foto – ro.wikipedia.org
.svg){kind=small}
.svg){kind=small}
.svg){kind=small}
Ion Grigore Popovici s-a bucurat încă din tinerețe de aprecierea criticilor, colecționarilor și a cunoscătorilor de artă. Impresionanta sa carieră artistică a fost curmată mișelește cu rafale de mitralieră. Evenimentul a fost comentat de presa vremii ca fiind un accident secundar în urma unei spargeri, ceea ce se află departe de adevăr. În realitate, Ion Grigore Popovici s-a numărat printre victimele unei serii de asasinate politice. Astfel, moartea sa tragică a fost precedată de asasinarea unor artiști plastici ca Anatol Vulpe, Elena Popeea și Ion Diaconescu.
Ziarul Curentul din 27 noiembrie 1998 îl citează pe sculptorul Constantin Popovici, fiul lui Ion Grigore Popovici, care povestește că în seara de 2 august 1946 tatăl său îi citea din Snoavele lui Petre Ispirescu:
„Pe la ora 1 noaptea m-am trezit îngrozit în zgomot de împușcături. Tata încerca să se ridice de lîngă mine. S-a îndreptat cu greu spre ușa deschisă, îndepărtând-o pe mama pentru a o proteja. Când a ajuns în pragul ușii o rafală de armă automată l-a doborît.”— Constantin Popovici
Asupra taxiului cu care sculptorul a fost transportat la Spitalul Brâncovenesc au fost trase alte focuri de armă automată. După o odisee care îl poartă la Spitalul de Urgență și la Spitalul Colțea, marele artist moare. Întorcându-se acasă, în strada Elisabeta nr. 29, sub protecția unui polițist, familia sculptorului asasinat este atacată din nou cu focuri de armă. Din fericire, nimeni nu este rănit. „Când am ajuns acasă”, relata în continuare Constantin Popovici, „am constatat că locuința fusese devastată. Cartea lui Petre Ispirescu se salvase. O păstrez și acum.”
| Ion Grigore Popovici | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 16 iulie 1907 Codăești, Vaslui, România |
| Decedat | 3 august 1946, (39 de ani) București, România |
| Căsătorit cu | Nadia Ajder |
| Copii | Constantin Popovici, Eliza Popovici - Palade |
| Naționalitate |  România |
| Ocupație | sculptor |
| Activitate | |
| Domeniu artistic | sculptură |
| Pregătire | Academia de Arte Frumoase din București |
| Opere importante | Bustul lui George Coșbuc din Parcul Cișmigiu |
| Premii | Premiul pentru Sculptură al Ministerului Cultelor și Artelor, 1937 |
* 1949: Iosif Spădaru (Cardos) (n. 17 ianuarie 1901, Boghiș - d. 3 august 1949, Ribița) a fost un învățător, pedagog, muzician [1] și dirijor român. S-a născut dintr-o familie de învățători. A întemeiat și condus câteva coruri cum ar fi corurile din Seini, Roșiori, Valea Vinului și Satu Mare. Aici a condus corul C.F.R.-ului până în 1939. După septembrie 1940, s-a refugiat împreună cu fiul său Spădaru Gheorghe Mihaiu, mai întâi la Timișoara, iar mai apoi, după 1944, la Baia de Criș, (Alba). În 1946, ca învățător Gr.I în Hațeg (Regiunea Alba-Iulia, județul Hunedoara), i se acordă Gradația de Merit prin Decret Regal (Monitorul Oficial al României Partea 1B, Nr. 228 din 12 decembrie 1946, pag.21). Încetează din viață la Ribița la 3 decembrie 1949 Conform biografilor săi, a fost unul din cei mai mari dirijori pe care i-a avut Sătmarul. Fiul său, împreună cu soția Spădaru Otilia (n. Marinca), au continuat tradiția de dascăli și dirijori de cor, pregătind câteva coruri școlare și sindicale din fosta regiune Baia Mare. Valentin Băințan, cunoscutul dirijor maramureșean, îi menționează într-una din lucrările monografice<1>
| Iosif Spădaru | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | |
| Decedat | (48 de ani) |
| Ocupație | muzician |
· 1954 - A încetat din viață Sidonie-Gabrielle Colette, memorialistă, eseistă şi romancieră franceză; (n. 28.01.1873).
Sidonie-Gabrielle Colette (n. 28 ianuarie 1873 – d. 3 august 1954) scriitoare franceză – foto – ro.wikipedia.org
· 1961: George Breazul, pe numele real Gheorghe N. Georgescu-Breazul (n. 14 septembrie 1887, Amărăștii de Jos, județul Dolj - d. 3 august 1961, București) a fost muzicolog, profesor, etnomuzicolog și critic muzical român.
Studiile muzicale le-a început la Seminarul din Râmnicu Vâlcea și Seminarul Central din București (1899-1907), continuându-le la Conservatorul din București (1908-1912), cu profesorii D. G. Kiriac (teorie-solfegiu), Ion Nonna Otescu și Alfonso Castaldi (armonie, contrapunct).
În 1910 este impiegat la Casa Școalelor din București, iar între 1914-1916 profesor la Institutele particulare „Model”, „Lolliot” și „Sf. Gheorghe” din București.
Din 1919 ajunge maestru de muzică (până în 1920) și profesor (1920-1921, 1924-1926) la Liceul Militar Mănăstirea Dealu din Târgoviște
Între 1922-1924 se specializează, ca auditor, la Universitatea din Berlin, cu profesorii Oskar Fleischer (istoria muzicii medievale, notație muzicală), Johannes Wolf, Richard Sternfeld, Hermann Abert (istoria muzicii), Erich Moritz von Hornbostel (folclor comparat, practica înregistrării fonografice), Curt Sachs (teoria instrumentelor), Johannes Wolf (muzica medievală), Max Friedländer (folclor), Georg Schünemann (pedagogie muzicală), Carl Stumpf (psihologie muzicală), Eduard Spranger (folclor comparat), Ferdinand Jakob Schmidt (pedagogie), Riehl, Groethnisen, Dessoir, Breysig. Se specializează la Laboratorul „La Charité” cu profesorul Karl Schaeffer.
Între 1925-1926 este profesor de educație muzicală și ritmică la Oficiul Național de Educație Fizică din București
Între 1926-1927 profesor de muzică vocală la Seminarul Central din București și concomitent profesor provizoriu de teorie-solfegiu la Conservatorul din București. Este profesor de enciclopedie și pedagogia muzicii (1927-1938 și 1945-1946), de teorie-solfegiu (1939-1945 și 1946-1953), profesor și șef de catedră de istoria muzicii (1953-1961) la Conservatorul din București.
În 1927 pune bazele Arhivei Fonogramice a Ministerului Instrucției, Cultelor și Artelor, pe care o conduce până în 1941, culegând, transcriind și publicând folclor.
Între 1928-1936 este profesor onorific de estetică, acustică, pedagogie, psihologie și practică muzicală la Academia de Muzică Religioasă din București.
Între 1932-1939 ajunge inspector General al Învățământului muzical secundar din România și profesor de muzică românească și consilier la Liceul Militar Muzical din București (1941-1942 și 1950-1953).
Între 1939-1941 fondează și conduce colecția de muzicologie „Melos”, destinată studiilor de istoria muzicii românești
În 1947 devine membru corespondent la Max Reger-Institut din Bonn, iar în 1958 la Gesellschaft der Freunde des International Musiker-Briefe-Archive din Berlin.
A susținut emisiuni radiofonice și de televiziune, conferințe, prelegeri, concerte-lecții și comunicări științifice în țară și în străinătate (Cehoslovacia, Germania, Austria). A întreprins călătorii de studii și documentare în Germania, URSS, Austria, Franța etc. A activat ca dirijor de cor și de orchestră la formațiile „Doina”, „Schubertbund”, „Crângul”, „Societatea Funcționarilor Publici”, „Societatea pentru Răspândirea Cântărilor”, „Cântarea României” din București etc.
A publicat studii, articole, cronici muzicale, recenzii în revistele „Boabe de grîu”, „Muzica”, „Studii de muzicologie”, „Probleme de muzică”, „Cultura”, „Izvorașul”, „Armonia” (Botoșani), „Teatru și Muzică”, „Mișcarea literară”, „Revista Fundațiilor”, „Gîndirea”, „Revista de Pedagogie”, „Cercetări folclorice”, „Ideea Europeană”, „Revista Generală a Învățământului”, „Tinerimea Română”, „Raze de Lumină”, „Îndrumătorul Cultural”, „Flacăra”, „Contemporanul”, „The Musical Quarterly” (New York), „Der Auftakt” (Praga), „Serdika” (Sofia) ș.a.
A fost membru al Deutsche Musikgesellsckaft din Leipzig (1928), International Musicological Society cu sediul la Basel(1928), Gesellschaft der Musikforschung din Berlin (1925), Societatea Internațională din Praga (1936), Société Française de Musicologie din Paris (1938), Instituto Nazionale di Studi sul Rinascimento din Florența (1924)
A colaborat cu articole lexicografice la Encyclopédie de la Musique-Fasquelle, Die Musik in Geschichte und Gegenwart, Riemann Musik-Lexikon, Enciclopedia dello Spettacolo, Balșaia Ențiklopedia Sovietskaia, Südosteuropa Handbuch, Das Musikschriftung, Who's Who in Music (Copenhaga), etc. Și-a închegat cea mai mare bibliotecă muzicală particulară din țară.
| George Breazul | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 13 august 1893 |
| Decedat | 3 august 1961 |
| Ocupație | compozitor, muzicolog, folclorist, critic muzical, profesor |
| Activitate | |
| Gen muzical | folclor, corală, clasică |
· 1961: Giovanni Battista Angioletti, scriitor italian (n. 1896)
* 1965: Georges Le Roy (n. Paris la 28 februarie 1885 – d. Marly-le-Roi, la 3 august 1965) a fost un actor și regizor francez, fost societar al Comediei Franceze, și profesor la Conservatorul din Paris.Intrat la Comedia Franceză în 1908, unde i-a interpretat pe Polyeucte și pe Alceste, numit societar al Comediei Franceze, din 1919 până în 1941, a dat spectacolul de adio la 17 februarie 1950.
La inițiativa sa, la data de 17 februarie 1922, în Biserica Saint-Roch de la Paris, a fost celebrat un serviciu religios solemn, pentru odihna sufletului lui Molière.[1] Tot lui Georges Le Roy i se datorează crearea Uniunii Catolice a Teatrului și Muzicii[2].
În 1925, Georges Le Roy a conceput un proiect de construcție în Franța a unui vast teatru, potrivit ideilor și cu sprijinul lui Gaston Baty, Henri Ghéon și Jacques Copeau.
Georges Le Roy, profesor la Conservatorul din Paris, a avut un rol principal în dezvoltarea unor actori scenei și filmului francez: Edwige Feuillère, Gisèle Casadesus, Jean Meyer, Jean Desailly, Micheline Boudet, Denise Gence, Gérard Philipe, André Falcon, Bruno Cremer, Jean-Paul Belmondo, Jean-Pierre Marielle.
· 1977: A încetat din viaţă arhiepiscopul ortodox cipriot Makarios al III- lea, [Mihail Mouskos], primul preşedinte al Ciprului (n.13 august 1913).
* 1983: Jan Brzękowski (n. 18 decembrie 1903, Nowy Wiśnicz - d. 3 august1983, Paris) a fost un poet polonez, prozator, teoretician, critic literar și membru al Avangardei Cracoviene. A absolvit filologia poloneză și farmaceutica la Universitatea Jagiellonă din Cracovia. A debutat ca poet în anul 1921, în revista Gazeta Literacka. A publicat primul volum de poezii Tętno în 1925.| Jan Brzękowski | |
 |
Alexandru Usatiuc-Bulgăr a fost un cetățean sovietic, de etnie și conștiință română, din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, fost combatant al Armatei Române în cel de-al doilea război mondial.
La 12 iunie 1970, el s-a prezentat la Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România, cerând să fie primit în audiență de Nicolae Ceaușescu.[1][2] Nereușind să fie primit, a lăsat un plic cu o scrisoare de 6 pagini adresată lui Ceaușescu în care îi prezenta amănunte despre metodele folosite de KGB pentru deznaționalizarea românilor și despre încercările de organizare a unei rezistențe românești, cerând un ajutor din partea autorităților de la București pentru a evita pierderea identității românești a basarabenilor.[3] Arestat de KGB, împreună cu alți patru colaboratori, ca urmare a unei scrisori trimise de Ion Stănescu (președintele Consiliului Securității de Stat al RSR) lui Iuri Andropov (președintele Comitetului Securității de Stat al Consiliului de Miniștri al U.R.S.S.), Usatiuc a fost condamnat 12 ani de închisoare și exilat în Siberia.[4][5]
Pe 23 august 2010, președintele interimar al Republicii Moldova și președintele Parlamentului Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, i-a conferit post-mortem „Ordinul Republicii” lui Alexandru Usatiuc-Bulgăr, alături de un grup de luptători împotriva regimului totalitar comunist de ocupație.[6][7][8]
Pe 4 aprilie 2013, Alexandru Usatiuc-Bulgăr a fost decorat post-mortem repetat cu Ordinul Republicii de către Președintele Republicii Moldova, Nicolae Timofti.
| Alexandru Usatiuc-Bulgăr | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 15 iulie 1915 Mana, comuna Vatici, județul Orhei, Basarabia, Imperiul Rus |
| Decedat | (88 de ani) București, România |
| Cetățenie |  Moldova |
| Religie | Ortodox |
| Ocupație | politician |
| Activitate | |
| Partid politic | Frontul Național Patriotic |
| Premii | Ordinul Republicii () |
· 2004 - A încetat din viaţă fotograful francez Henri Cartier-Bresson, considerat părintele fotojurnalismului (n. 1908).
![Henri Cartier-Bresson (French: [kaʁtje bʁɛsɔ̃]; August 22, 1908 – August 3, 2004) was a French photographer considered the master of candid photography, and an early user of 35 mm film - foto - en.wikipedia.org](https://www.unitischimbam.ro/wp-content/uploads/2015/08/Henri-Cartier-Bresson-e1438553251503.jpg)
Henri Cartier-Bresson – foto – en.wikipedia.org
| Elisabeth Schwarzkopf | |
 Elisabeth Schwarzkopf la Festivalul Luzern din Lucerna 1948 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | [1][2][3][4][5][6][7] Jarocin, Germania |
| Decedată | (90 de ani)[8][1][2][3][4][5][6] Schruns[*], Republica Austria |
| Înmormântată | Zumikon[*] |
| Cauza decesului | boală |
| Căsătorită cu | Walter Legge[*] |
| Cetățenie |  Regatul Unit Germania |
| Ocupație | cântăreață cântăreață de operă profesoară de muzică[*] |
| Activitate | |
| Studii | Berlin University of the Arts[*] |
| Gen muzical | operă |
| Tipul de voce | coloratura soprano[*] |
| Instrument(e) | voce[*] |
| Premii | Ordinul pentru Merit în domeniul Științei și Artelor[*] Ordinul de Merit al Republicii Federale Germania în grad de mare cruce[*] Dame Commander of the Order of the British Empire[*] Comandor al Ordinului Artelor și Literelor[* |
· 2008: A încetat din viaţă scriitorul dramaturgul si istoricul rus, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1970, Aleksandr Soljeniţîn, autor a numeroase romane monumentale despre lagărele sovietice, intre care cel mai cunoscut in intreaga lume este “Arhipelagul Gulag”; (n. 11 decembrie 1918). Deși, de cele mai multe ori, scrierile sale erau interzise de autoritatile sovietice, el a reușit să publice o serie de cărți in regim samizdat. A primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1970, fiind omagiat „Pentru forța etică cu care a continuat tradițiile inalienabile ale literaturii rusești”. El a fost expulzat din Uniunea Sovietică în 1974 dar s-a întors în Rusia, în 1994, după ce regimul comunist s-a prăbușit impreuna cu URSS.
VIAȚA DUPĂ RECLUZIUNE
1959 - Scrie povestirea O zi din viața lui Ivan Denisovici, publicată abia în 1962 cu permisiunea lui Hrușciov. Corespondența primită de la foștii zek (deținuți politici) îi va întări imboldul de a scrie, în parte și pe baza ei, Arhipelagul Gulag.
1965 - Percheziție. I se confiscă manuscrisul Primul cerc, în care este evocată șarașka. Conflictul cu autoritățile atrage implicarea confraților de breaslă, marele scriitor Mihail Șolohov (Pe Donul liniștit) cerând să i se interzică să mai scrie!
1968 - Primul cerc și Pavilionul Canceroșilor sunt publicate în Occident, unde ajunge și microfilmul cu Arhipelagul Gulag.
Pentru Soljenițîn, marea operă este însă restabilirea, printr-un roman istoric, a adevărului despre Revoluția din 1918, demers notat R-17 sau Roata Roșie.
1970 - Premiul Nobel (Literatură) pentru "Pavilionul canceroșilor".
1973 - Publică Arhipelagul Gulag, grăbit și de sinuciderea/lichidarea Elizavetei Voronianskaia, dactilografa textului, care, anchetată, a divulgat KGB-ului ascunzătoarea unui exemplar. Cele trei volume despre viață și moarte în lagărele sovietice consternează intelectualitatea occidentală, care nu cunoștea decât sistemul concentraționar nazist, și năruiesc imaginea orbitoare despre paradisul bolșevic, construită cu atâta trudă de agenții de influență ai Cominternului, ai PCUS și ai KGB-ului.
ANII DE EXIL
1974 - În februarie este expulzat din URSS, ridicându-i-se și cetățenia sovietică.
Se stabilește lângă Cavendish, în Vermont, SUA. Conferințele și intervențiile sale irită uneori Occidentul prin lipsa de menajamente critice.
1990 - Nu ia în serios perestroika decât după publicarea Arhipelagului Gulag în URSS, unde Gorbaciov îi redă cetățenia sovietică la 16 august 1990.
În 1994, se întoarce în Rusia cu soția sa, Natalia, care între timp, devenise cetățean al Statelor Unite. Fiii lor au rămas în continuare în SUA (mai târziu, fiul cel mare, Yermolai, s-a întors în Rusia). De atunci și până la moartea sa, Soljenițîn a trăit cu soția într-o casă de țară (dacea) în Troițe-Likovo, în vestul Moscovei.[18] Adept al culturii tradiționale ruse, el și-a exprimat deziluzia în ceea ce privește Rusia post-sovietică și a militat pentru restaurarea monarhiei.[19] După reîntoarcerea în țară, a publicat, printre multe alte scrieri, opt nuvele, o serie de poeme și o memorie literară despre anii petrecuți în vest. S-a stins din viață la 3 august 2008, în urma unei insuficiențe cardiace severe, la vârsta de 89 de ani.[20] Serviciul funerar s-a ținut la mănăstirea Donskoi, Moscova, la 6 august 2008. Liderii politici ai Rusiei și ai lumii i-au adus un ultim omagiu în urma morții sale La 7 aprilie 1940, încă student, Soljenițîn se căsătorește cu Natalia Alexeevna Reșetovskaia.[22] După numai un an de căsnicie, el pleacă mai întâi în armată și apoi în Gulag. Divorțează în 1952, cu un an înainte de eliberarea lui, din cauză că soțiile prizonierilor din Gulag riscau pierderea locului de muncă sau a permiselor de rezidență. După ce el și-a ispășit pedeapsa, s-au recăsătorit în 1957 și au divorțat din nou în 1972.[23] În anul următor (1973), el s-a căsătorit cu Natalia Dmitrievna Svetlova, o matematiciană ce avea un fiu dintr-o căsătorie anterioară.[24] El și Svetlova (născută în 1939) au avut 3 băieți: Yermolai (n.1970), Ignat (n.1972) și Stepan (n.1973)
- Volume semnate de Alexandr Soljenițîn
În România, înainte de 1989, cenzura ceaușistă a fost atât de dură încât nu s-a publicat nici măcar povestirea O zi din viața lui Ivan Denisovici, permisă până și în Cuba și expusă la o expoziție de carte castristă chiar în localul încă nears al BCU din București. (eroare, O zi din viata... a aparut intr-unul dintre numerele revistei Secolul XX, simtitor inainte de 1989)
După 1989 în România au apărut volumele:
- Căderea imperiului comunist sau cum să reîntemeiem Rusia, Ed. Rampa și ecranul 1991
- Chestiunea rusă la sfîrșit de secol XX, Ed. Anastasia 1995
- Arhipelagul Gulag, 3 vol, Editura Univers, 1998
- Pavilionul Canceroșilor, Ed. Albatros + Ed.UniversalDalsi 1997, Ed. Univers 2009
- O zi din viața lui Ivan Denisovici, Ed. Quintus 1991, Ed. Humanitas 2000
- Rusia sub avalanșă, Ed. Humanitas 2000
- Vițelul și stejarul, 2 vol, Ed. Humanitas, 2002
- Ca bobul între pietrele de moară, Ed. Humanitas 2005
- Două secole împreună. Evreii și rușii înainte de revoluție 1795-1917, 4 vol., Ed. Univers 2009
- Primul cerc, 2 vol., Ed. Univers 2009
- Iubește revoluția, Ed. Art 2009
- Casa Matrionei. Incident la gara din Kocetovka, Ed. Univers 2010
- Volume despre Alexandr Soljenițin
- Natalia Reșetovskaia - Soljenițîn, Ed. Mydo center 1995
.svg){kind=small}
· 2011 - A încetat din viaţă Bubba Smith, fotbalist și actor american (n. 1945)
Charles Aaron „Bubba” Smith (n. 28 februarie 1945 – d. 3 august 2011) atlet și actor american – foto – likesuccess.com
Charles Aaron „Bubba” Smith (n. 28 februarie 1945 – d. 3 august 2011) atlet și actor american – foto – mymajicdc.hellobeautiful.com
· 2015: A murit la Bucuresti, medicul Mircea Laurenţiu Popescu, director general al Institutului Naţional ”Victor Babeş” din Bucureşti (1993-2015). A fost descoperitorul telocitelor, un tip de celule umane cu rol regenerativ, capabile să vindece inima pacienţilor care au suferit un infarct miocardic si rector al Universităţii de Medicină şi Farmacie ”Carol Davila” din Bucureşti (1992-2004). A fost membru al Academiei Române, preşedinte al Secţiei de Ştiinţe Medicale a Academiei Române (2006-2014) şi preşedinte al Academiei de Ştiinţe Medicale (2006-2011); (n. (n. 15 aprilie 1944, Câmpulung ). A primit numeroase premii, intre care se disting: Premiul Academiei de Stiinte „Victor Babes” -1985
Premiul Academiei din Paris Medalia de Argint a Universitatii”Rene Descartes”- 1993
Premiul Academiei din Paris Medalia de Aur a Universitatii”Rene Descartes”- 1998
Cele mai noi conferite in 2009: Ordinul National Steaua Romaniei si Top 100 IBC Health Professionals
Multiple titluri de Honoris causa conferite de catre Universitatile din tara, dar si din strainatate. A fost acuzat că ar fi colaborat cu fosta Securitate în arhivele căreia figurează ca informator sub numele de cod „Preda”.
* 2017: Ioan Popa (n. , București, Republica Populară Română – d. ) a fost un scrimer olimpic român specializat pe spadă, campion universitar pe echipe în 1977 și în 1981. S-a apucat de scrima la clubul „Triumf” București sub îndrumarea antrenorului Ioan Halmagyi, apoi s-a transferat la CSA Steaua cu Constantin Stelian.[1] A cucerit de trei ori titlul de campion național în 1976, 1977 și 1979.[2]
A luat parte la proba de spadă pe echipe la Jocurile Olimpice de vară din 1976 de la Montreal, România clasându-se pe locul șase.[3] A fost laureat cu aur pe echipe la Universiada de vară din 1977 de la Sofia, cu bronz pe echipe la ediția din 1979 de la Ciudad de México și din nou cu aur la ediția din 1981 de la București.[1] Cu CSA Steaua a câștigat Cupa Europei de Scrimă în anul 1980. A participat la ambele probe la Jocurile Olimpice de vară din 1980 de la Moscova, clasându-se pe locul 6 la individual și pe locul 4 pe echipe.[3] Pentru realizările sale a fost numit maestru emerit al sportului în anul 1982.[1]
După ce s-a retras a devenit antrenor de scrimă la CSA Steaua. A contribuit în special la creșterea spadei feminine în România: eleva sa Simona Iluți a fost laureată cu bronz la Campionatul Mondial pentru cadeți de la Denver în 1993 și în anul următor la Campionatul Mondial pentru juniori de la México.
* 2019 - SUA – Un tânăr de 21 de ani a deschis focul sâmbătă în zona hypermarketului Walmart din El Paso (Texas), frecventat de comunitatea hispanică, ucigând 20 de persoane şi rănind alte 26 înainte de a fi arestat, informează AFP. O parte din răniţi se află în stare critică. Conform poliţiei americane, ucigaşul a lăsat un manifest al cărui conţinut indică o posibilă legătură cu “o crimă motivată de ură”, sintagmă care în SUA face referire la atacuri îndreptate asupra unor persoane pe motive ce ţin de culoare, origine sau religie.
* 2019 - Cel puţin 25 de morţi în trei naufragii în Filipine. Cel puţin 25 de persoane au murit sâmbătă când trei bărci s-au scufundat în centrul Filipinelor, potrivit unui bilanţ anunţat duminică, în timp ce cercetările continuă, informează France Presse. Aceste trei ambarcaţiuni s-au răsturnat în strâmtoarea Guimaras, în arhipelagul Visayas de Vest, după ce au fost surprinse de deteriorarea bruscă a vremii cauzată de vânturile sud-vestice legate de muson.
Sărbători
· În calendarul ortodox: Sf Cuv Isaachie, Dalmat și Faust; Sf Mironosiță Salomeea; Sf Cuv Teodora din Tesalonic
· România: Ziua Municipiului Timișoara (este data intrării armatei române în Timișoara în anul 1919). Prin Hotărârea Consiliului Local nr. 217 din 1999 este desemnata ca zi a oraşului, ziua intrării trupelor româneşti în Timişoara, la 3 august 1919.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu