2. /14 AUGUST 2022 - ISTORIE PE ZILE: Decese; Sărbători
Decese
· 582 - A murit imparatul Flavius Tiberius Constantius Augustus; (n.540)
Flavius Tiberius Constantius – foto; ro.wikipedia.org
Flavius Tiberius Constantius Augustus (n. 540, d. 14 august 582), cunoscut sub numele de Tiberiu al II-lea Constantin, a fost împărat bizantin între 578 și 582. A fost fiul adoptiv al lui Iustin al II-lea. Era un prieten al lui Iustin II, care l-a numit comes și comandant al excubitorilor. A preluat controlul imperiului după 574, când Iustin devenise incapabil să conducă statul. Tiberiu a devenit împărat la moartea lui Iustin în 578. A făcut pace cu vizigoții din Spania și i-a învins pe berberi în Africa. Slavii au început să migreze spre Balcani din 579, dar Tiberiu cu armata lui era în Orient unde se lupta cu perșii, deci nu a putut stăvili invazia slavă. În 582, Tiberiu a murit otrăvit, fiul său adoptiv Mauriciu devenind împărat.
· 644: A decedat Omar ibn al-Hatab, al doilea calif al arabilor (din anul 634), unul dintre apropiatii profetului Mahomed (n.592), întemeietorul islamismului. Umar ibn Al- Ḫattāb, ‘Umar fiul lui Al- Ḫattāb, (579- 644), a fost unul dintre cei mai puternici și influenți califi musulmani din istorie și s-a numărat printre apropiatii profetului islamic Muḥammad. L-a succedat pe Abu Bakr (632- 634), în calitatea de calif, fiind al doilea dintre cei patru Califi Bine – Călăuziți sau Ortodocși. Este cunoscut pentru natura sa dreaptă și pioasă, care i-a adus titlul de Al- Farūq, (‘cel care distinge între bine și rău‘). Sub conducerea sa, califatul Bine-Călăuzit s-a extins într-un ritm fără precedent, stăpânind întregul Imperiu Sasanid și mai mult de două treimi din Imperiul Bizantin. Atacurile sale împotriva Imperiului Persan Sasanid au dus la cucerire Persiei în mai puțin de doi ani. Potrivit tradiției evreiești, ‘Umar a fost cel care a ridicat interdicția pusă de creștini pentru evrei și le-a permis acestora să intre în Ierusalim.
· 1040: Duncan I al Scoției (n. 1001). Mac Bethad mac Findlaích (anglicizat ca Macbeth și poreclit Rí Deircc, „Regele Roșu, decedat l-a 15 august 1057) a fost Rege al Scoțienilor (cunoscut și ca Rege al Albei, iar mai înainte ca Rege al Morayului și Rege al Fortriului) din 1040, când l-a ucis pe regele Scoției Duncan I în Bătălia de la Elgin, până la moartea sa. Este cunoscut ca subiect al tragediei lui William Shakespeare “Macbeth” și din multele opere care s-au inspirat din ea.
· 1575 - A murit Diego Hurtado de Mendoza, diplomat, istoric si scriitor spaniol; (n.1503).
Diego Hurtado de Mendoza – foto: ro.wikipedia.org
Diego Hurtado de Mendoza (n. 1503 – d. 14 august 1575) a fost un poet, romancier, diplomat și istoric spaniol. A scris o poezie umanistă în tradiția versului castilian și a formelor liricii italiene. Proza sa istorică are ca model opera clasicilor Salustiu și Tacit și relevă un stil remarcabil. Scrieri:
- 1627: Războiul Granadei (“La guerra de Granada”)
- Hipómenes
- Atlanta
- Epistolă către Boscán (“Epistola a Boscán”).
Hurtado de Mendoza este și presupusul autor al romanului picaresc El Lazarillo de Tormes.
* 1587: Guglielmo Gonzaga (24 aprilie 1538 – 14 august 1587) a fost Duce de Mantua și Montferrat din 1550 până în 1587. A fost al doilea fiu al lui Federico al II-lea Gonzaga, Duce de Mantua și a Margaret Palaeologina. În 1574, Montferrat a fost ridicată la rang de ducat iar el a devenit primul duce. A fost succedat de fiul său, Vincenzo.Guglielmo a fost deosebit de interesat de muzica vocală sacră și este cunoscut mai ales istoricilor muzicii pentru corespondența sa amplă cu compozitorul Pierluigi da Palestrina Giovanni. El a construit o biserică nouă, mare, în Mantua, dedicată Sfintei Barbara. S-a angajat într-o negociere fără precedent cu papalitatea pentru a crea propriul său rit pentru Mantua și a dedicat resurse considerabile dezvoltării unui repertoriu muzical pentru biserică, comandând lucrări de Giaches de Wert și Palestrina. O parte a corespondenței sale cu Palestrina discută despre lucrările comandate în detaliu, oferind preferințele sale muzicale. Gusturile muzicale ale lui Guglielmo au fost conservatoare pentru acele timpuri. El s-a bucurat să imite muzica contrapunct dar a fost preocupat și să mențină claritatea textului, arătând astfel influența reformelor tridentine. La moartea sa, fiul său Vincent a invitat adepți ai tendințelor mai moderne la curtea sa.Guglielmo s-a căsătorit cu Arhiducesa Eleanor de Austria la 26 aprilie 1561. Copiii lor au fost:
- Vincenzo I, Duce de Mantua (21 septembrie 1562 – 9 februarie 1612); s-a căsătorit cu Eleonora de Medici (nepoata Eleanorei).
- Margherita Gonzaga (27 mai 1564 – 6 ianuarie 1618); s-a căsătorit cu Alfonso II d'Este.
- Anna Caterina Gonzaga (17 ianuarie 1566 – 3 august 1621); s-a căsătorit cu unchiul matern, Ferdinand al II-lea, Arhiduce de Austria.
| Guglielmo Gonzaga | |||||||||||||||||||||||||||||||||||
 Guglielmo Gonzaga, Duce de Mantua
| |||||||||||||||||||||||||||||||||||
· 1754: Maria Anna de Austria (Maria Anna Josepha; 7 septembrie 1683 – 14 august 1754) a fost arhiducesă de Austria ca fiică a lui Leopold I, Împărat Roman. Prin căsătoria cu Ioan al V-lea al Portugaliei a devenit regină a Portugaliei. A fost regentă a Portugaliei din 1742 până în 1750 în timpul bolii soțului ei.
Născută Maria Anna Josepha, ea a fost fiica împăratului Leopold I și a lui Eleonor Magdalene de Neuburg. Maria Anna a fost sora împăratului Iosif I, Împărat Roman și a împăratului Carol al VI-lea, Împărat Roman. Prin fratele ei Carol, ea a fost mătușa Mariei Tereza, prima regină a Austriei.
La 27 octombrie 1708 s-a căsătorit cu verișorul ei primar, Ioan al V-lea al Portugaliei și a devenit regină consort a Portugaliei. A fost mama a șase copii:
- Barbara a Portugaliei (4 decembrie 1711 – 27 august 1758), căsătorită cu Ferdinand al VI-lea al Spaniei; fără copii.
- Pedro al Portugaliei(19 octombrie 1712 – 24 octombrie 1714) Prinț al Braziliei; a murit în copilărie.
- Iosif I al Portugaliei (6 iunie 1714 – 24 februarie 1777) căsătorit cu Mariana Victoria a Spaniei.
- Carlos al Portugaliei(2 mai 1716 – 30 martie 1730) a murit necăsătorit.
- Petru al III-lea al Portugaliei (5 iulie 1717 – 25 mai 1786) căsătorit cu Maria I a Portugaliei; au avut copii.
- Alexandru al Portugaliei (24 septembrie 1723 – 2 august 1728) a murit în copilărie.
În 1742 Maria Anna a preluat puterea ca regentă după ce soțul ei a suferit un accident vascular care l-a lăsat parțial paralizat. Când Ioan al V-lea a murit la 31 iulie 1750, ea a predat puterea fiului ei mai mare, Iosif I al Portugaliei.
A murit în timp ce era la reședința ei de la Palatul Belém în 1754.[1] A fost înmormântată la Lisabona, însă inima a fost dusă la Viena și îngropată acolo în cripta imperială.
| Maria Anna de Austria | |||||||||||||||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||||||||||||||
* 1822: James (Jacobus) J. Dickson (n. 1738, Traquair, Scottish Borders, Scoția – d. 14 august 1822, Croydon) a fost un botanist, horticultor și micolog scoțian care a fost membru fondator al Linnean Society of London. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Dicks.
James Dickson, descendent unei familii sărace, a fost fiul unui grădinar în grădinile lui John Stewart, al 6-lea Earl de Traquair (1699–1779).[1]Tatăl l-a instruit de mic în această meserie. Apoi a aprofundat cunoștințele sale la Jeffery's nursery-garden în Brompton. Datorită experienței dobândite, a deschis o pepinieră în Perth care însă nu a fost foarte rentabilă. Astfel s-a deplasat la Londra pentru a lucra în grădinarii la Kensington și Hammersmith. În 1772, a deschis din nou un propriu magazin, acum de plante și semințe, în Covent Garden (Londra) și a făcut cunoștință cu horticultorul precum botanistul William Forsyth(1737-1804), pe care la furnizat cu plante. El s-a împrietenit de asemenea cu cercetătorul și botanistul Sir Joseph Banks (1742-1820) care i-a dat lui Dickson acces la biblioteca sa botanică și l-a angajat să îngrijească grădina Muzeului Britanic (British Museum) (1781), devenind după scurt timp grădinar șef, o funcție care a întreținut-o cu mult succes până la moartea sa. Astfel a câștigat o vastă cunoaștere a botanicii și, în special, a plantelor criptogamice. Cel mai mult s-a interesat pentru mușchi și alte plante nu înfloritoare, dar și pentru ciuperci. În acest context, Dickson a făcut, din 1785, mai multe expediții prin Scoția, inclusiv Hebridelor, pentru a culege, usca și conserva multe soiuri diferite. Între 1785 și 1801, Dickson a publicat marea sa lucrare în patru volume, privind criptogamii, Fasciculus Plantarum Cryptogamicarum Britanniae, în care descris 400 de specii, dintre care multe nu au fost identificate anterior în Marea Britanie. Ilustrațiile desenate sunt de la Dickson, cele de acuarelă au fost realizate de James Sowerby, iar traducerile în limba latină au fost scrise de John Ziers, un farmacist de origine polonă, deoarece Dickson nu a avut o educație școlară formală. Ziers a murit înainte de finalizarea lucrării și astfel fasciculul final a fost tradus de Robert Brown. A mai scris multe lucrări botanice, între altele Hortus Siccus Britannicus cu anual 4 fascicule publicate între 1793 și 1802, Catalogus Plantarum Cryptogamicarum Britanniae (1795) și Botanical Catalogue alphabetically arranged according to the Linnaean System, în 8 fascicule (1797).
În 1788, savantul a fost membru fondator al Linnean Society of London împreună cu Sir James Edward Smith, Sir Joseph Banks și 5 alți savanți, Smith fiind ales primul președinte.
După moartea primei soții Janet Boyle (1740-1786), Dickson s-a căsătorit, în 1789, cu Margaret (1762-1837), sora cercetătorului Mungo Park (1771-1806). De atunci Park l-a acompaniat în timpul expedițiilor sale prin Scoția. Mai departe, l-a introdus la Banks, care a sponsorizat mai târziu expediția lui Park prin Africa Occidentală (1795). Tot în 1789, botanistul și juristul francez Charles Louis L’Héritier de Brutelle 1746 -1800) a denumit genul de pteridofite Dicksonia din familia Dicksoniaceae în onoarea lui. În 1848, savantul german Moritz Richard Schomburgk (1811-1891) a numit și familia acestui gen după el. În 1804, a fost cofondator al societății regale Royal Horticultural Society, a cărei vicepreședinte a fost ales de la început.
Dickson devenise un om bogat. În 1799 și-a cumpărat o casă în Croydon, unde s-a retras după viața activă. Acolo a murit la 14 august 1822, jelit de soție, un fiul său James (1800-1830/1) și fiicele Isabella (n. 1796) și Jane (n. 1805). A fost înmormântat în cimitirul bisericii All Saints din Sanderstead, la numai 2 mile de Croydon. [2][3][4][5]
Sir James Edward Smith a scris un epitaf pentru marele om de stiință: In memory of Mr. James Dickson, one of the original Fellows of the Linnaean Society, and a Vice-President of the Horticultural Society of London; a man of a powerful mind, and of spotless integrity; whose singular acuteness and accuracy, in the most difficult departments of botany, have rendered his name celebrated wherever that science is known. He departed this life at Croydon, 14 august 1822, in the 85th year of his age. („În memoria domnului James Dickson, unul dintre membrii fondatori ai Societății Linnaeane, și vicepreședinte al Societății Horticole din Londra; un om cu minte puternică și de integritate imaculată, a cărui stringență și precizie singulară în cele mai dificile domenii ale botanicii, au făcut numele lui sărbătorit oriunde unde se știe de știință. El a părăsit această viață la Croydon, în ziua de 14 august 1822, în cel de-al 85-lea an al vieții sale
James Dickson a descris peste 400 de specii de plante și ciuperci, nu puține dintre ele pentru prima dată. Ciuperci descrise de el sunt între altele Auricularia mesenterica sau Grifola frondosa.
| James Dickson | |||||||||||||||||
| |||||||||||||||||
.svg){kind=small}
.svg){kind=small}
* 1887: John Richard Jefferies (n. , Swindon, Regatul Unit – d. Worthing, Regatul Unit) a fost un scriitor englez de literatură despre natură, remarcat pentru reprezentările sale asupra vieții rurale engleze în eseuri, cărți de istorie naturală și romane. Copilăria sa într-o mică fermă din Wiltshire a avut o influență mare asupra lui și i-a oferit fundalul tuturor lucrărilor sale majore de ficțiune.
Scrierile lui Jefferies includ o diversitate de genuri și subiecte, printre care Bevis (1882), o carte clasică pentru copii și After London (1885), o lucrare timpurie de science-fiction. În cea mai mare parte a vieții sale de adult, el a suferit de tuberculoză, iar luptele sale cu boala și sărăcia au influențat scrisul său. Jefferies a apreciat și a cultivat o intensitate a sentimentului în experiența sa despre lumea din jurul său, lucru pe care îl descrie în detaliu în Povestea inimii mele (The Story of My Heart,1883). Această lucrare, o prezentare introspectivă a gândurilor și sentimentelor sale asupra lumii, i-a câștigat reputația de natură mistică în acea vreme. Dar succesul său în transmiterea conștientizării naturii și a oamenilor din ea, atât în ficțiunea sa, cât și în colecțiile de eseuri precum The Amateur Poacher (1879) și Round About a Great Estate(1880), i-a adus cei mai mulți admiratori. Walter Besant a scris despre reacția sa la prima citire a lui Jefferies: „De ce oare, trebuie să fi fost orbi toată viața, aici au avut loc cele mai minunate lucruri posibile chiar sub nasurile noastre, dar nu le-am văzut”
| Richard Jefferies | |
 |
* 1912: Elisabeta de Saxonia (germană Prinzessin Elisabeth von Sachsen, Herzogin zu Sachsen; 4 februarie 1830 – 14 august 1912) a fost prințesă de Saxonia care s-a căsătorit cu al doilea fiu al regelui Sardiniei. A fost mama Margheritei, regină a Italiei.
Elisabeta a suferit un atac de apoplexie în 1910, care i-a deteriorat grav sănătatea.[1] A murit la 14 august 1912 la vârsta de 82 de ani
S-a născut la Dresda, capitala Saxoniei, ca fiică a regelui Ioan al Saxoniei și a soției acestuia, Amalie Auguste de Bavaria. Bunicii paterni au fost Prințul Maximilian de Saxonia și Carolina de Parma. Bunicii materni au fost regele Maximilian I Joseph de Bavaria și Karoline de Baden.
La 22 aprilie 1850, ea s-a căsătorit în Catedrala de la Dresda cu Prințul Ferdinand, Duce de Genova, al doilea fiu al regelui Carol Albert al Sardiniei și a Mariei Theresa de Austria și Toscana. Căsătoria lor a fost un aranjament dinastic, și în general a fost considerat ca fiind lipsit de iubire.[1]
Cuplul a avut doi copii:
- Margherita de Savoia (1851-1926); s-a căsătorit cu Umberto I al Italiei; a avut copii
- Thomas, Duce de Genova (1854-1931); s-a căsătorit cu Prințesa Isabela a Bavariei; a avut copii
La 10 februarie 1855 soțul ei a murit la Torino, lăsând-o pe Elisabeta văduvă la vârsta de 25 de ani. Înainte ca primul an de văduvie să se termine, ea s-a recăsătorit la 4 octombrie 1856 cu șambelanul Niccolò, marchiz Rapallo.[1] S-au căsătorit în secret, înainte ca perioada oficială de doliu să se termine. Acest act l-a înfuriat pe cumnatul ei, Victor Emmanuel al II-lea al Italiei, care nu i-a permis să-și mai vadă copiii.[1]
În 1882, al doilea ei soț s-a sinucis. Bârfele de la curte au sugerat adesea că mariajul lor era nefericit și sinuciderea lui a alimentat zvonurile.[1] Elisabeta nu a avut copii din cea de-a doua căsătorie.
| Elisabeta de Saxonia | |||||||||||||||||||||||||||||||
| Ducesă de Geneva Marchiză Rapallo | |||||||||||||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||||||||||||
.svg){kind=small}
* 1941 - A murit Paul Sabatier, chimist francez, laureat al Premiului Nobel în 1912; (n. 05.111854).
· 1951: A încetat din viaţă magnatul presei americane, jurnalistul William Randolph Hearst; (n. 29 aprilie 1863).
* 1955: Vito "Nașul" Andolini Corleone (n. 7 decembrie 1891, Corleone, Sicilia, Italia, d. 14 august 1955, New York City, New York, Statele Unite) este un personaj fictiv în romanul lui Mario Puzo, Nașul, precum și în trilogia de filme bazate pe carte, în regia lui Francis Ford Coppola. În filme, Vito Corleone este interpretat de Marlon Brando în Nașul și de Robert De Niro în Nașul: Partea II.| Don Vito Corleone | |
| Apariții | |
|---|---|
| Creat de | Mario Puzo  |
| Jucat de | Marlon Brando Robert De Niro |
| Serial | The Godfather trilogy[*] Nașul[*] Nașul Nașul: Partea a II-a The Godfather[*] The Godfather II[*] |
| Profil | |
| Sexul | bărbat[*] |
| Data nașterii | |
| Data decesului | |
| Ocupație | mobster[*] crime boss[*] |
| Relații | |
| Soț sau soție | Mama Corleone |
| Copii | Fredo Corleone Michael Corleone Sonny Corleone Connie Corleone Tom Hagen |
· 1956 - A încetat din viaţă Bertolt Brecht, dramaturg, poet, regizor de origine germană, iniţiator al teatrului epic; (n. 10 februarie 1898). A fost unul dintre cei mai importanţi dramaturgi şi teoreticieni ai teatrului din secolul XX. În anul 1949, pune bazele companiei de teatru “Berliner Ensemble” (“Opera de trei parale”, “Sfînta Johanna a abatoarelor”, “Omul cel bun din Sechuan”,“Mutter Courage şi copiii ei”, “Viaţa lui Galilei”, “O sută de poezii”, “Eseuri”) ; (n.10.02.1898).
* 1958: Jean Frédéric Joliot-Curie n. , Paris, Franța – d. , Paris, Republica Franceză - născut Jean Frédéric Joliot - a fost un chimist și fizician francez, laureat al Premiului Nobel pentru chimie (1935), împreună cu soția sa, Irène Joliot-Curie.
În 1934 a obținut un izotop radioactiv artificial - o formă activată a fosforului. În 1939 a demonstrat că fisiunea atomului de uraniu poate duce la o reacție în lanț. Împreuna cu soția sa, Irène, Frédéric Joliot-Curie a fost promotorul chimiei anorganice moderne.
· 1959: A murit Nicolae Dărăscu, pictor si acuarelist roman, influenţat de curentele impresionist şi neoimpresionist ; (n.18.02.1883, Giurgiu).
· 1970: A murit Vano Muradeli, compozitor gruzin, autorul imnului Uniunii internationale a studentilor.
· 1972 - A încetat din viaţă scriitorul Jules Romains (pseudonimul lui Louis Farigoule): “Oameni de bună-voinţă”-27 de volume, “Dr. Knock sau triumful medicinei”, “Dictatorul”; (n. 26 august 1885).
* 1981: Karl Böhm (n. 28 august 1894, Graz (Stiria), Austria, d. 14 august, 1981, Salzburg, Austria) a fost un dirijor austriac.Tatăl său era avocat, motiv pentru care și Karl Böhm a studiat întâi dreptul, pe care l-a absolvit cu succes în 1919. Cu toate acestea, a abandonat această profesie și a început să studieze pianul și teoria muzicii la Graz, apoi la Conservatorul de la Viena, cu Eusebius Mandyczewski, care făcea parte din cercul de prieteni ai lui Johannes Brahms, și cu Guido Adler.
În 1917 a fost angajat repetitor la opera din orașul său natal, pentru ca în 1919 să fie promovat ca dirijor secund iar în 1920 ca prim dirijor. În această perioadă s-a întâlnit pentru prima dată cu dirijorul Bruno Walter, care l-a dus în 1921 la opera din München.
În anul 1927, Böhm a fost numit director general muzical la Darmstadt, iar în 1931 a ocupat aceeași funcție la Hamburg. În anul 1933 a devenit membru al NSDAP.
Deși în mare măsură autodidact, și-a creat un renume ca dirijor, astfel că în 1933 i s-a permis să dirijeze pentru prima dată, la Viena, opera "Tristan și Isolda" de Richard Wagner. A fost apoi numit profesor la Hamburg, iar în 1934 i-a urmat laSemperoper din Dresda lui Fritz Busch, care a fost nevoit să fugă în străinătate spre a scăpa de pogromul nazist. În această perioadă, Böhm a dirijat mai multe premiere, din care cele mai importante au fost Die schweigsame Frau (Femeia tăcută), în 1935, la Londra și Daphne, în 1938 compuse de Richard Strauss cu care legase o strânsă prietenie..
În anul 1938, Böhm a fost invitat pentru prima dată la Salzburg, unde a dirijat Don Giovanni, de Wolfgang Amadeus Mozart. În 1943 a preluat pentru prima dată conducerea operei de stat (Staatsoper) din Viena.
După Al doilea război mondial, datorită apropierii sale de regimul nazist, a fost îndepărtat din funcție de forțele aliate și i s-a interzis să mai apară în public o perioadă (așa cum s-a întâmplat și cu dirijorul Herbert von Karajan. Între 1954 și 1956 a deținut pentru a doua oară funcția de prin dirijor al operei de stat (Staatsoper) din Viena. Multele reproșuri că ar fi prea puțin prezent la Viena, precum și desele proteste în timpul spectacolelor dirijate de el, l-au determinat să renunțe la această funcție. Cu toate acestea, în anii '60, a dirijat de mai multe ori spectacole ale operei de stat (Staatsoper) din Viena.
După Al doilea război mondial, Böhm și-a multiplicat activitățile în străinătate, debutând în 1948 la Teatrul Scala din Milano. A mai dirijat și la Paris și din 1950, a plecat pentru trei ani în Argentina, la Teatro Colón din Buenos Aires. Din nou s-a ocupat cu premiere, cum ar fi Wozzeck de Alban Berg, în traducere în limba spaniolă, sau premiera operei Der Prozess (Procesul) de Gottfried von Einems
În anul 1954, Böhm s-a întors la Viena, unde se terminase reconstrucția Operei de Stat, distrusă în timpul războiului.
În anul 1957 a dat primul său spectacol la Metropolitan Opera din New York.
În 1962 a fost invitat la Bayreuth, unde a dirijat "Tristan și Isolda", revenind în mod regulat până în anul 1970. Între altele, între 1965 și 1967, a dirijat și ultima punere în scenă a ciclului Der Ring des Nibelungen (Inelul Nibelungilor), realizată de Wieland Wagner.
În anii '60, Böhm a fost unul din cei mai solicitați dirijori din lume. A dirijat în 1965, la Tokio, opera Fidelio de Ludwig van Beethoven, a dat concerte la Moscova, fiind cunoscut în special ca interpret sensibil și perfecționist al lucrărilor lui Mozart, Strauss și Wagner, dar s-a dedicat și lucrărilor lui Beethoven și Anton Bruckner. A dirijat multe ansambluri muzicale renumite, dar o relație specială a avut-o cu Filarmonica din Viena, cu care a realizat circa 450 de concerte și multe seri de operă și înregistrări pe discuri și pe peliculă.
În 1967 a fost declarat Dirijor de onoare (Ehrendirigent) a acestei orchestre. Printre realizările sale de bătrânețe se numără integrala simfoniilor lui Mozart, încheiată în 1974.
În decursul lungii sale cariere, de aproape șase decenii, Karl Böhm a primit o serie întreagă de premii, între care cele mai reprezentative au fost cele două premii Grammy (Grammy Award), primul în 1965 (Best Opera Recording) pentru cea mai bună înregistrare de operă ("Wozzeck" de Alban Berg), cu Dietrich Fischer-Dieskau, Evelyn Lear și Fritz Wunderlich, lucrare care l-a preocupat întreaga viață, iar al doilea premiu Grammy, primit în 1976 (Best Recording for Children) pentru cea mai bună înregistrare pentru copii, l-a primit pentru versiunea sa a operei Petrică și lupul de Serghei Prokofiev.
În 1970 a primit Semnul distinctiv austriac pentru știință și artă (Österreichisches Ehrenzeichen für Wissenschaft und Kunst).
În iunie 1979 a dirijat ultima sa premieră la opera de stat (Staatsoper) din Viena: Răpirea din serai de Mozart, (în regia lui Dieter Dorn, scenografia și costumele Jürgen Rose, cu participarea cântăreților Edita Gruberová, Horst Laubenthal și Rolf Boysen).
În 1980 a făcut un turneu în Japonia cu Staatsoper din Viena, ocazie cu care a dirijat Ariadna la Naxos (Ariadne auf Naxos) de Richard Strauss, iar în primăvara anului 1981 a avut loc ultima sa apariție publică, la pupitrul operei din Viena, cu o serie de reprezentații cu Nunta lui Figaro de Mozart.
A dirijat până la adânci bătrâneți, cu rigurozitate și disciplină deosebite în redarea partiturilor. Ultima sa realizare a fost filmarea operei "Elektra" de către Götz Friedrich.
A murit pe 14 august 1981, în vârstă de 87 de ani, la Salzburg, în timpul repetițiilor la "Elektra", de Richard Strauss.
Fiul său, Karl-Heinz Böhm a fost un actor apreciat în perioada postbelică.
| Karl Böhm | |||||||||||||||||||||||||||
_~1950_OeNB_653942.jpg)
| |||||||||||||||||||||||||||
· 1984: A murit Vasile Lovinescu, critic literar, dramaturg şi filosof esoteric român, elev al filosofului francez René Guénon; (n. 17 decembrie 1905).
* 1988: Enzo Anselmo Giuseppe Maria Ferrari (n. 18 februarie 1898, Modena, Italia - d. 14 august 1988) a fost un pilot de curse italian, anteprenor și fondatorul Scuderiei Ferrari și companiei auto Ferrari.
Enzo s-a născut pe 18 februarie 1898 la Modena, un oraș din nordul Italiei, din cauza vremii nefavorabile, nașterea lui a fost înregistrată pe 20 februarie 1898. El a mai avut un frate mai mic cu care inca din copilaria sa a concurat cu niste placi din lumn in care le a pus niste rulmenti pe post de roti, bine inteles invingandu-l pe fratele sau Alfredo. Mai tarziu tatal sau cade la pat si moare, nu dureaza mult și ii moare si fratele lui pe patul de spital, nestiind ca era in acelasi spital cu el. În 1920 s-a angajat ca șofer la Alfa Romeo, apoi din 1933 a concurat pentru Alfa Romeo în competițiile auto, dar în cadrul echipei înfințate de el (Scuderiei Ferrari). După câteva victorii, în 1937 echipa lui Enzo a fost desfințată. acesta întorcându-se la echipa Alfa Romeo (Alfa Corse).
După plecare Enzo (1939) a înființat compania Auto-Avio Costruzioni și si-a stabilit sediul la Maranello, locul unde și astăzi compania lui își are sediul. La început compania oferea componente pentru modelele FIAT înscrise în competiții, Enzo lansează modelul 125S, acesta fiind un model conceput în totalitate de către pilotul italian. In 1940, doua modele 125S pilotate de Alberto Ascari și Lotario Rangoni câștiga cursa Mille Miglia.
| Enzo Ferrari | |
 Enzo Ferrari | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Enzo Anselmo Giuseppe Maria Ferrari |
| Născut | Modena, Italia[1] |
| Decedat | (90 de ani)[2][3][4][5][6] Modena, Italia[7] |
| Căsătorit cu | Laura Dominica Garello[*] (–) |
| Copii | Piero Lardi Ferrari Dino Ferrari[*] |
| Cetățenie |  Italia.svg){kind=small} Regatul Italiei |
| Ocupație | antreprenor inginer pilot de curse automobilistice[*] |
| Activitate | |
| Organizație | Alfa Romeo |
| Premii | Order of Merit for Labour[*] Ordinul de Merit al Republicii Italiene în grad de Mare Cavaler[ |
* 1991: Alfred Kittner (n. 24 noiembrie 1906 în Cernăuți, Bucovina - d. 14 august 1991 în Düsseldorf, Germania) a fost un scriitor și poet, de limba germană care s-a născut într-o familie de evrei.
Alfred Kittner își trăgea obârșia artistică din cercul cultural al evreilor de cultură preponderent germană din Cernăuți, din care făceau parte și Paul Celan, Rose Ausländer, Moses Rosenkranz, Alfred Margul-Sperber, Zelma Meerbaum, Immanuel Weissglas, David Goldfeld, Alfred Gong, și alți poeți de renume.
La începutul Primului Război Mondial, în 1914, a fugit de frica invaziei rusești din Cernăuți la Viena, dar a revenit în 1918. Timp de doi ani și-a îndeplinit serviciul militar în armata română.
În 1931 a plecat să urmeze studii de germanistică în Wrocław, pe care le-a întrerupt din motive materiale și a revenit la Cernăuți.
Până la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, Kittner a lucrat ca funcționar de bancă, traducător și redactor la ziarul "Der Tag" din Cernăuți. În această perioadă a publicat poeme în germană, care au fost bine primite de autori ca Felix Braun, Max Herman-Niesse și alții. După ocuparea Bucovinei de trupele sovietice (1940), și apoi de cele românești și germane (1941), Alfred Kittner a fost trimis întâi în ghetou și apoi, în 1942, a fost deportat în Transnistria unde a fost internat în diferite lagăre. A fost trimis într-un lagăr de muncă forțată într-o carieră de piatră, de unde a putut scăpa la venirea Armatei Roșii, întorcându-se la Cernăuți.
În 1945, Kittner s-a mutat la București unde a lucrat ca bibliotecar la ARLUS, o societate de relații culturale între România și Uniunea Sovietică. În anii post-belici, Kittner a fost activ ca traducător, crainic și scriitor.
În 1958, Kittner intrase în vizorul Securității care era interesată să afle amănunte despre scriitorii Alfred Margul Sperber și Oscar Walter Cisek (1897-1966), mai târziu și despre Paul Schuster (1933-2004), Dieter Schlesak și Petre Stoica (1931-2009)[4]. Atunci Kittner a semnat un angajament, devenind colaborator neoficial al Securității primind numele conspirativ „Leopold Ludwig“ (mai târziu: „Lalu“ și „Karol“ sau „Karol Andrei“). Într-un documentar transmis de postul de radio "Deutsche Welle" se precizează că: Alfred "Kittner a încercat în toți acești ani să se sustragă întâlnirilor, însă fără prea mare succes. În 1977, Securitatea renunță la serviciile sale, însă fără să-i comunice această decizie. În același an este reactivat de către Gheorghe Preoteasa, un ofițer din cadrul Direcției I, care s-a ocupat de minoritatea germană din România. În ultimă instanță, Kittner s-a decis să se adreseze în scris Securității, amenințând că dacă nu îl lasă în pace se va sinucide. Vă rog insistent să nu mă forțați să fac un pas necugetat. Sînt hotărît să mă sinucid, să mă arunc de la fereastră sau să mă înec dacă continuați cu propunerile Dvs., scrie Kittner. Într-un scurt referat, datat 31 ianuarie 1979, se menționează că scriitorul fusese abandonat." [5]
În 2010, Dieter Schlesak a descoperit în dosarul său note informative semnate de numeroși prieteni, între care Alfred Kittner și Oskar Pastior.[6]
După decesul soției sale (1980) a emigrat în Germania. S-a stabilit la Düsseldorf, unde și-a petrecut restul vieții.
OPERA LITERARĂ
- Schattenschrift – Gedichte 1925–1987, 1988 ISBN 3-89086-966-1
- Erinnerungen 1906–1991, 1996. ISBN 3-89086-873-8
- Der Wolkenreiter – Gedichte 1925–1945, (1938) 2004. ISBN 3-89086-699-9
- Hungermarsch und Stacheldraht. Verse von Trotz und Zuversicht (Marșul foamei și sîrmă ghimpată. Versuri despre încăpățînare și nădejde), ESPLA, București, 1956
- Wahrheitsspiel – Gedichte 1945–1991, 2005. ISBN 3-89086-819-3
CORESPONDENȚĂ
- Helmut Braun (editor): Alfred Kittner. Briefe mit Rose Ausländer (Alfred Kittner. Corespondență cu Rose Ausländer), editura Rimbaud, Aachen, 2006. ISBN 9783890865812 ; ISBN 3-89086-581-X.
ANTOLOGII
- Blaueule Leid. Bukowina 1940–1944 Editat de Bernhard Albers, ISBN 3-89086-806-1
TRADUCERI
- Zaharia Stancu, Spiel mit dem Tode (Jocul cu moartea), Buchverlag der Morgen, Berlin, 1963; reeditată în 1966 de editura Volk und Welt din Berlin
- Zaharia Stancu, Die Tochter des Tataren, Buchverlag der Morgen, Berlin, 1964;
- Zaharia Stancu, Wie sehr hab ich dich geliebt, Dacia, Cluj, 1970.
* 1994: Elias Canetti (n. 25 iulie 1905, Ruse, Bulgaria – d. 14 august 1994, Zürich) a fost un scriitor de limbă germană, evreu sefard originar din Bulgaria, laureat în 1981 al Premiului Nobel pentru Literatură. El a trăit și activat mai ales în Austria, Anglia și Elveția.
Elias Canetti a fost fiul unui comerciant evreu din Rusciuc (astăzi Ruse). Strămoșii săi, evrei sefarzi, au fost expulzați din Spania în 1492. Inițial, numele familiei fusese Cañete, după numele unui sat din Spania. Elias și-a petrecut anii copilăriei, între 1905 și 1911, în Rusciuk până când familia s-a strămutat în Anglia. În 1912, tatăl său a murit subit și, în același an, mama sa s-a mutat cu copiii la Viena.
Canetti a învățat germana la insistențele mamei sale. Ea însăși i-a predat lecții de germană. Până atunci, Canetti vorbise ladino (limba maternă a mamei), bulgara, engleza și puțină franceză (pe ultimele două le studiase în anul petrecut în Anglia). Ulterior, familia s-a mutat întâi la Zürich (1916-1921) și apoi din 1924 în Germania, unde Canetti a absolvit liceul.
Canetti s-a întors la Viena în 1924 ca să studieze chimia. În anii petrecuți în Viena a devenit interesat de filozofie si literatură. A început să scrie sub influența cercurilor literare ale primei republici. Având o orientare politică de stânga, a participat la revolta din iulie 1927. Și-a luat diploma în chimie de la Universitatea din Viena în 1929, însă nu a practicat niciodată profesia sa de chimist.
Elias Canetti s-a căsătorit în 1934 cu scriitoarea Veza (Venetiana) Taubner-Calderon (1897 – 1963), și, în 1971, cu specialista în restaurarea operelor de artă Hera Buschor (1933 – 1988), de la care a avut singurul lui copil, Johanna, în 1972.
Și-a câștigat faima internațională în principal prin romanul Orbirea, scris în 1935. A mai scris piese de teatru și eseuri.
Scrieri:
- 1936: Orbirea („Die Blendung”);
- 1932: Nunta („Hochzeit”)
- 1956: Condamnații („Die Befristeten”)
- 1960: Masele și puterea („Masse und Macht”)
| Elias Canetti | |||||||||||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||||||||||
· 1996: Sergiu Celibidache (n. 28 iunie 1912, Roman, județul Neamț, România - d. 14 august 1996, La Neuville-sur-Essonne, departamentul Loiret, Franța) a fost un dirijor și compozitor român, membru de onoare al Academiei Române.
S-a născut la Roman.[4] Tatăl, Demostene, de origine greacă (Celibidaki), născut în județul Covurlui (Galați), a fost ofițer de cavalerie, prefect al Iașului, și, începând cu 1922, ajutor de primar al aceluiași oraș, iar mama, Maria, născută Brăteanu, în Roman, a fost profesoară de chimie.[5] La șase luni de la nașterea sa, familia Celibidache se mută la Iași. La vârsta de 4 ani, Sergiu Celibidache începe sa cânte la pian. A studiat matematica, filosofia și muzica în Iași, iar după despărțirea de familia sa își continuă studiile la București și Paris.[4]
În 1936 pleacă la Berlin unde studiază la Academia de Muzică, având ca profesori pe Walter Gmeindl și Heinz Tiessen (compoziție), Fritz Stein (arta dirijatului). În același timp audiază cursurile de filosofie ale lui Eduard Spranger (psihologie) și Nicolai Hartmann (metafizică).
Abia sfârșite studiile, devine în 1945 dirijor pro tempore al faimoasei Orchestre Filarmonice din Berlin, întrucât directorul acesteia, Wilhelm Furtwängler, fusese suspendat din funcție, fiind suspectat de a fi colaborat cu regimul nazist. Până în 1952, când Furtwängler, reabilitat, redevine șef al orchestrei, Celibidache dirijează peste 400 concerte cu orchestra filarmonică din Berlin, impunându-se ca personalitate muzicală de o excepțională exigență artistică, totuși nu totdeauna comod ca stil de dirijare pentru componenții orchestrei dirijate . Suferă o mare deziluzie când aceștia, în 1954, îl aleg pe Herbert von Karajan dirijor pe viață, ca succesor al lui Furtwängler. Nu a mai revenit la pupitrul Filarmonicii din Berlin decât peste 40 de ani, la invitația personală a lui Richard von Weizsäcker președintelui de atunci al Germaniei, ocazie cu care a dirijat Simfonia a 7-a a lui Anton Bruckner.
Pentru un timp, nu mai are o funcție permanentă, fiind invitat cu regularitate la pupitrul unor renumite orchestre simfonice din America de Sud și europene: Orchestra Radio din Stuttgart (Germania), Orchestra Națională din Paris(Franța), Orchestra Simfonică Radio din Stockholm (Suedia). Între 1960 și 1962 ține cursuri de perfecționare în arta dirijorală la Accademia Musicale Chigianadin Siena (Italia), iar mai târziu la Fontainebleau (Franța) și la München(Germania) pentru tineri dirijori selecționați cu multă severitate.
În 1979 primește funcția de director muzical general al orașului München și de dirijor permanent al orchestrei filarmonice din acest oraș. Sub conducerea sa, Filarmonica din München devine una din cele mai bune orchestre simfonice din lume.
Sergiu Celibidache a fost un mare interpret al muzicii post-romantice, fiind recunoscut ca dirijor neîntrecut a simfoniilor lui Anton Bruckner, precum și al impresioniștilor francezi, de la Claude Debussy la Maurice Ravel. Stilul său dirijoral era foarte original, fiind cunoscut în special pentru varietatea tempo-urilor: astfel, cu cât pasajul muzical era mai bogat și mai complex, cu atât tempo-ul devenea mai lent, un stil care dădea un efect deosebit în sala de concert. Din acest motiv, Celibidache a refuzat înregistrările pe discuri.
Printre alte compoziții, Sergiu Celibidache este autorul unui impresionant Requiem, a patru simfonii și al unui Concert pentru pian și orchestră, rămase în cea mai mare parte inedite.
Pentru activitatea sa artistică, Sergiu Celibidache a primit diverse distincții, printre care: cetățean de onoare al orașului München (1992), membru de onoare al Academiei Române (1992), doctor honoris causa al Universității din Iași (1992), Ordinul Maximillian pentru Știință și Artă (Germania, 1993).
Cu soția Ioana, o pictoriță română au avut un fiu, Serge Ioan Celibidachi (* 1968).
A murit la 14 august 1996, la reședința sa, o moară veche din comuna La Neuville-sur-Essonne, departamentul Loiret (la 100 de kilometri de Paris). A fost îngropat în micuțul cimitir din localitate.
În ziua împlinirii a o sută de ani de la nașterea muzicianului, în piața ce îi poartă numele, din municipiul Roman, a fost dezvelit un bust al compozitorului și dirijorului Sergiu Celibidache.
Cu această ocazie, Serge Celibidache a primit, în numele tatălui său, distincția de cetățean de onoare al Romanului, acordată post-mortem[6].
Filmul "Grădina lui Celibidache" este regizat de Serge Ioan Celibidache, fiul dirijorului, și îl prezintă pe artist în turneele și la repetițiile cu Filarmonica din Munchen.
Bustul dirijorului în fața casei sale natale din Roman
| Sergiu Celibidache | |
 Sergiu Celibidache | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [2] Roman, România[3] |
| Decedat | (84 de ani)[4][5][6][7][8] La Neuville-sur-Essonne, Franța |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | dirijor compozitor profesor universitar[*] |
| Activitate | |
| Gen muzical | muzică clasică |
| Instrument(e) | pian |
| Premii | honorary citizen of Munich[*] Ordinul de Merit al Bavariei[*] Order of Merit of Rhineland-Palatinate[*] Ordinul de Merit al Republicii Federale Germania în grad de mare cruce[*] Premiul Muzical Léonie Sonning[*] Ordinul bavarez Maximilian pentru științe și arte[*] Berliner Kunstpreis[*] Comandor al Ordinului Artelor și Literelor[* |
* 2003: Helmut Rahn, cunoscut ca Der Boss (The Boss), (16 august 1929 în Essen – 14 august 2003) a fost un fotbalist german. A devenit legendă deoarece a marcat golul victoriei în finala Campionatului Mondial de Fotbal din 1954 (Germania de Vest 3-2 Ungaria).
· 2004: Czesław Miłosz (n. 30 iunie 1911, Šeteniai, Imperiul Rus, astăzi Lituania - d. 14 august 2004, Cracovia, Polonia) a fost un poet, autor de proză și translator polonez de origine lituaniană, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1980. În motivația juriului care i-a acordat premiul Nobel se amintește: "a ilustrat, cu o perfectă clarviziune, condiția precară a omului într-o lume dominată de conflicte profunde". După ce a fost persoana însărcinată cu monitorizarea culturii în Republica Poloneză (1945–1951), a dezertat în vest în 1951 și cartea sa de non-ficțiune Minte captiva (1953) este o carte clasică ce promova anti-stalinismul. Din 1961 până în 1998 a fost profesor de Limbi și Literaturi slave la Universitatea din California, mai exact în Berkeley. Miłosz a devenit mai târziu cetățean american și a fost recompensat cu în 1978 cu Premiul Internațional Neustadt, pentru Literatură și în 1980 cu Premiul Nobel pentru literatură.
Czesław Miłosz s-a născut pe 30 iunie 1911 în satul Szetejnie(lituaniană: Šeteniai), Kaunas Governorate, Imperiul Tarist (acum districtul Kėdainiai, judetul Kaunas, Lituania) la granita dintre doua regiuni istorice lituaniene: Samogitia si Aukštaitija in centrul Lituaniei. Ca fiu al lui Aleksandru Miłosz (d.1959), un inginer civil si al lui Veronica, nascuta Kunat (d.1945), urmas al unei familii nobile Siručiai, Miłosz vorbea fluent limbile: poloneza,lituaniana, rusa, engleza si franceza.[8] Fratele sau, Andrzej Miłosz (1917–2002), un jurnalist polonez, translator de literatura si subtitrari de filme in limba poloneza, a fost un producator de filme documentare care a creat primele filme documentare despre fratele sau.
Miłosz a fost crescut in spiritul religiei catolice in mediul rural din Lituania si si-a accentuat identitatea alaturi de multi-etnicul Mare duce al Lituaniei,el a refuzat sa se identifice categoric ca polonez sau lituanian.Spunea despre sine:"Eu sunt un lituanian caruia nu i-a fost dat sa fie un lituanian."[10] si "Familia mea in secolul al XVI-lea deja vorbea poloneza, exact atat cate familii din Finlanda vorbeau suedeza si cele din Irlanda engleza, deci eu sunt un poet polonez,nu lituanian. Dar peisajele si poate spiritul Lituaniei nu m-au abandonat niciodata"[11] Miłosz si-a oficializat copilaria lituaniana in romanul scris in 1955 Valea Issa si in memoriul din 1959 Native Realm.
In tinerete Miłosz a ajuns sa adopte, asa cum a si spus, o "spozitie mai degraba stiintifica ateista", desi mai tarziu a juns sa se intoarca la credinta catolica.[13] Dupa absolvirea Gimnaziumului Sigismund Augustus in Vilnius, a studiat dreptul la Universitatea Stefan Batory si in 1931 a calatorit la Paris, unde a fost influentat de catre varul sau indepartat Oscar Milosz, un poet francez de descendenta lituaniana si belgiana. In 1931, a pus bazele grupului poetic Żagary alaturi de tineri poeti ca Jerzy Zagórski, Teodor Bujnicki, Aleksander Rymkiewicz, Jerzy Putrament si Józef Maśliński.[14] Primul volum de poezie al lui Miłosz a fost publicat in anul 1934. Dupa ce si-a primit diploma in drept in acel an, el a petrecut inca un an in Paris cu bursa. Dupa ce s-a intors a lucrat pe post de comentatorlat postul de Radio Wilno, dar a fost concediat, o actiune descrisa ca motivata de lipsa parerilor de stanga sau a opiniilor simpatizante cu Lituania.[10][15] Miłosz si-a scris toate poeziile,fictiunile si eseurile in limba poloneza si a tradus Psalmii Vechiului Testament in limba poloneza.
Viata in SUA
In 1960 Miłosz a emigrat in SUA si in 1970 a devenit cetatean american. In 1961 a inceput o cariera profesorala in literatura poloneza din Departamentul limbilor si literaturilor slave la Universitatea din California,in Berkeley. In 1978 a primit Premiul International Neustadt.S-a pensionat in acelasi an,dar a continuat sa predea in Berkeley. Atitudinea persoana a lui Miłosz despre locuitul in Berkeley este portretizata sensibil in poemul, "un munte magic," apartinand unei colectii de poeme intitulate Clopotei in iarna, publicat de Ecco Press (1985). Fiind crescut in climatul rece al Europei estice, Milosz a fost afectat in mod special de lipsa anotimpurilor din Berkeley. In 1980 Miłosz a primit Premiul Nobel pentru literatura. De cand lucrarile sale au fost interzise in Polonia de catre guvernul comunist,acesta a fost momentul în care un numar mare de polonezi au auzit de el.[citation needed] Cand regimul comunist a cazut, Miłosz a putut sa se intoarca in Polonia,la inceput pentru a vizita si mai tarziu sa locuiasca jumatate din timp in Cracovia. El si-a impartit timpul intre casa din Berkeley si apartamentul din Cracovia. In 1989, a primit Medalia Nationala a Artelor in SUA si un doctorat onorific de la Universitatea Harvard.
"Minte captiva" cartea lui Miłosz din 1953 este un studiu despre modul în care intelectualii se comporta sub un regim represiv. Miłosz a observat ca cei care au devenit dizidenti nu au fost neaparat cei cu cel mai mare potential intelectual, ci mai degraba cei cu cel mai slab stomac; mintile pot rationaliza orice, spunea el, dar stomacul nu poate duce atat de mult. In timpul Razboiului Rece cartea a fost adesea citata de catre comentatorii traditionalisti ca William F. Buckley, Jr., si a reprezentat o baza a cursurilor de stiinte si totalitarism. Într-un interviu din 1994, Miłosz vorbea despre dificultatea scrierii poeziei religioase intr-o lume in mare parte fost-religioasa. El a raportat o recenta conversatie cu compatriotul sau Papa Ioan Paul al II-lea; acesta din urma, comentam unele dintre operele lui Miłosz,in special Six Lectures in Verse, i-a spus: "Tu faci un pas inainte,un pas inapoi." Poetul a raspuns: "Sfinte Tata, cum poate cineva,in secolul al XX-lea,scrie poezie religioasa diferit?" Papa a zambit [16] Cativa ani mai tarziu, in 2000, Miłosz a dedicat o oda mai degraba simpla lui Ioan Paul al II-lea cu ocazia celei de-a 80-a aniversari a Papei.[17]
Moartea si mostenirea
Czesław Miłosz a murit in ziua de 14 august 2004, in casa sa din Cracovia la varsta de 93 ani. A fost ingropat in Biserica Romano-Catolica Skałka din Cracovia, ca unul dintre ultimii ce vor fi comemorati acolo[18]. Prima sa sotie, Janina (nascuta Dłuska), cu care s-a casatorit in 1944, a murit inaintea sa, in 1986. Au avut doi fii, Anthony (n. 1947) si John Peter (n. 1951). Ce-a de-a doua sotie a sa, Carol Thigpen, un istoric american, a murit in 2002.
Miłosz is honoured at Israel's Yad Vashem memorial to the Holocaust, as one of the "Righteous among the Nations". A poem by Miłosz appears on a Gdańsk memorial to protesting shipyard workers who had been killed by government security forces in 1970. His books and poems have been translated by many hands, including Jane Zielonko, Peter Dale Scott, Robert Pinsky and Robert Hass. In November 2011, Yale University hosted a conference on Miłosz's relationship with America.[19] The Beinecke Rare Book and Manuscript Library, which holds the Czesław Miłosz Papers,[20] also hosted an exhibition celebrating Miłosz's life and work, titled Exile as Destiny: Czeslaw Milosz and America. 2011 was deemed "The Milosz Year," which culminated in a large conference in Kraków (May 9–15, 2011).
S-a născut în Lituania în familia unor nobili polonezi. A debutat în 1930, la Vilnius, într-o revistă universitară. În 1936 a început să lucreze la postul de radio polonez din Vilnius, dar anul următor a fost concediat din cauza vederilor sale de stânga. S-a angajat apoi la postul național din Varșovia, iar la începutul războiului a fost trimis pe front, în calitate de reporter. După ocuparea Poloniei s-a întors la Vilnius, de unde a fost în scurtă vreme obligat să fugă din calea trupelor sovietice: a întreprins o îndrăzneață și periculoasă călătorie prin liniile sovietice și germane, revenind în Varșovia ocupată de naziști. A rămas aici până în 1944, lucrând ca om de serviciu la Universitate și colaborând la diverse publicații clandestine. După război a acceptat să intre în diplomație și a fost numit atașat cultural la ambasada din Paris a Poloniei comuniste (1946–1950). Ajuns pe lista neagră a regimului, în decembrie 1950 i-a fost confiscat pașaportul, însă două luni mai târziu i s-a permis să plece la Paris, unde a cerut azil politic. În 1953 a primit Premiul literar european.
Interdicția de publicare a cărților sale – care au circulat însă în samizdat – a fost ridicată abia după ce a primit Premiul Nobel. În 1960 a fost invitat să ocupe un post de profesor de slavistică la University of California (Berkeley). Aici a compus o celebră istorie a literaturii poloneze în care condamnă toate alunecările ideologice și compromisurile politice ale scriitorilor polonezi din țara proprie. A predat aici până în 1984, când s-a pensionat. În 1981, după 30 de ani de exil, s-a întors în Polonia: a avut parte de o primire triumfală la Gdansk, unde s-a întâlnit cu Lech Walesa, iar primul său volum de versuri publicat cu binecuvântarea oficialităților a dispărut din librării în câteva zile, pentru a fi apoi din nou interzis, odată cu decretarea legii marțiale.
Titlurile câtorva volume de poezie:
- Trzy zimy, (Trei ierni), 1936
- Ocalenie, (Salvare), 1945
- Zniewolony umysł, eseu (Gândirea captivă, Humanitas, 1999), 1953
- Światło dzienne, (Lumina zilei), 1954
- Traktat poetycki, (Tratat de poetică), 1955
- Król Popiel i inne wiersze, (Regele Popiel și alte versuri), 1962
- The History of Polish Literature, (Istoria literaturii poloneze), 1969
- Gdzie wschodzi słońce i kędy zapada, (Unde răsare și apune soarele), 1974
- Ziemia Ulro, (Tinutul Ulro, All, 2002), 1977
- Ogród nauk, (Gradina științei), 1979
- The Witness of Poetry, (Martorul poeziei), 1983
- Kroniki, (Cronici), 1987
- Dalsze okolice ,(Împrejurimi îndepărtate), 1991
- Metafizyczna pauza, (Pauza metafizică), 1995
- Życie na wyspach, (Viața în insule), 1997 s.a.
Czesław Miłosz  | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
.jpg) Czesław Miłosz, Cracovia (Polonia), Decembrie 1998
| |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
.svg){kind=small}
· 2007 - A încetat din viaţă compozitorul şi profesorul de muzică Tudor Jarda (n. 11 februarie 1922)
* 2007: Prof.univ.dr. Alexandru Lupaș (n. 5 ianuarie 1942 la Arad - d. 14 august 2007 la Sibiu) a fost un matematician român, având contribuții importante în analiza numerică. Are două doctorate în matematică (în Germania și în România, la Cluj Napoca). A fost profesor la Universitatea "Lucian Blaga" din Sibiu.
| Alexandru Lupaș | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1] Arad, România |
| Decedat | (65 de ani)[1] Sibiu, România |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | matematician |
| Activitate | |
| Alma mater | Universitatea din Stuttgart[*] Universitatea Babeș-Bolyai |
| Organizație | Universitatea Babeș-Bolyai Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu |
· 2011 - A încetat din viaţă actorul Shammi Kapoor, a debutat la Bollywood în 1953 şi a devenit o vedetă a filmului indian după ce a jucat în pelicula de succes "Junglee" în 1961 (n. 21 octombrie 1931)
Sărbători
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu