3. /14 AUGUST 2022 - RELIGIE ORTODOXĂ
Înainte prăznuirea Adormirii Maicii Domnului;
Sf Proroc Miheia;
Duminica a 9-a după Rusalii - Umblarea pe mare - Potolirea furtunii
Înainte prăznuirea Adormirii Maicii Domnului
Astăzi, Biserica Ortodoxă cinsteşte Înainte-prăznuirea Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Maica după trup a Domnului nostru Iisus Hristos. Fără să cunoască stricăciunea şi cu trupul proslăvit, Fecioara Maria a fost dusă de îngeri, după adormirea sa, la veşnicele locaşuri, la viaţa cea cerească. Se bucură aşadar îngerii în ceruri şi oamenii se veselesc pe pământ, căci Maica Domnului, mutată fiind cu trupul la ceruri, ca o pârgă a întregii omeniri, îi primeşte pe toţi care cinstesc preasfântă adormirea ei. Spre deosebire de Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul ei, Care prin puterea Lui S-a înălţat întru slavă la ceruri, Maica Domnului a fost dusă de îngeri la ceruri, nu prin puterea ei.
Sf Proroc Miheia
După acest dintâi Proroc Miheia, trecând 150 de ani și mai mult, a fost un alt Sfânt Proroc Miheia tot cu același nume, care se cinstește în ziua de acum – 14 august.
Sfântul Proroc Miheia, cel dintâi cu acest nume, era cu neamul din seminția lui Efrem și era fiul lui Iemvlaan. El a fost în Israel întru aceleași zile, în care a fost și Sfântul Proroc Ilie, împărățind atunci peste Israel, în Samaria, Ahab și cu Izabela; iar peste iudei, în Ierusalim, fiind împărat Iosafat. In vremea aceea, semințiile celor doisprezece fii ai lui Iacov erau despărțite în două împărății. Deosebită era împărăția celor două seminții: a lui Iuda și a lui Veniamin - aceasta se numea împărăția lui Iuda, iar scaunul ei era Ierusalimul; și deosebită era împărăția celor zece seminții care se numea a lui Israel, iar scaunul aceleia era Samaria, și în stăpânirea împărăției acelui Israel era seminția lui Efrem, neamul și patria Prorocului Miheia.
Deci Sfântul Miheia îl mustra mult pe Ahab, împăratul lui Israel, pentru aceleași greșeli pentru care îl mustra și Sfântul Ilie: pe de o parte, pentru depărtarea lui de la Dumnezeu spre închinarea la idoli, iar pe de alta, pentru nedreptățile ce le făcea. Iar împăratul ura pe prorocul care-l mustra, dar nu îndrăznea să-l ucidă, temându-se de pedeapsa lui Dumnezeu și rușinându-se de cinstea și de sfințenia îmbunătățitului bărbat; încă și înfricoșându-se de împlinirea cuvintelor lui cele prorocești. Insă prorocul, dând loc mâniei celei nedrepte a împăratului, ieșea aiurea și petrecea prin munți, ca nu cumva arătându-se adeseori împăratului și mustrându-l pe el, să-l pornească spre mânie ucigașă.
Într-acele zile, casa lui Ahab, împăratul lui Israel și casa lui Iosafat, împăratul Iudeii, erau unite, căci Iosafat luase de la Ahab, după Ioram, cel dintâi fiu născut al său, pe Atalia, fiica lui, și împăratul Iosafat venise din Ierusalim în Samaria, spre cercetare la împăratul Ahab; deci, între dânșii era legătură de dragoste. Și când ei se veseleau, Ahab a rugat pe Iosafat să-i ajute la război împotriva împăratului Asiriei, ca să ia de la dânsul cetatea Ramot din Galaad, care era de demult a lui Israel, iar împăratul Asiriei pusese stăpânire pe ea cu sila. Și a făgăduit Iosafat lui Ahab că va merge el însuși împreună cu dânsul la războiul acela și i-a zis: „Precum voiești tu, așa și eu, și precum poporul tău, așa și poporul meu vom merge împreună la război; dar mai întâi să întrebăm pe Dumnezeu, oare acel război ne va fi nouă cu câștig?”. Și îndată Ahab a adunat pe prorocii săi cei necurați și mincinoși, în număr de patru sute, între care unul era mai-mare proroc mincinos, anume Sedechie, fiul lui Hanaan.
Și toți acei proroci dădeau bună nădejde lui Ahab, zicându-i: „Mergi și Dumnezeu îți va da ție în mâini nu numai cetatea Ramot, ci și pe însuși împăratul Asiriei!”. Dar Iosafat, împăratul Iudeei, fiind bine cinstitor și credincios lui Dumnezeu, văzând și înțelegând că între prorocii aceia nici unul nu era adevărat proroc, ci toți erau înșelători și momitori, a zis către Ahab, împăratul lui Israel: „Oare nu este aici cineva, măcar unul ca acela, proroc al Domnului, prin care să întrebăm pe Domnul și să ne spună nouă adevărul?”. Ahab a zis: „Este un bărbat care poate să întrebe pe Domnul și să știe adevărul de la El; acela este Miheia, fiul lui Iemvlaan; dar eu îl urăsc pe el, că nu-mi prorocește mie bune, ci totdeauna cele rele”. Iosafat a zis lui Ahab: „Nu grăi așa! Cheamă-l și ascultă-l pe el și nu te mânia când ești certat de dânsul”.
Și îndată Ahab a trimis să-l cheme pe Prorocul Miheia, pentru că într-acea vreme venise în Israel din munții cei pustii. Și au șezut împărații amândoi pe scaunele lor, în podoaba și slava lor, lângă porțile Samariei și toți prorocii mincinoși au prorocit înaintea lor. Atunci mai-marele proroc mincinos, Sedechia, a făcut niște coarne de fier și, trâmbițând, a zis către împăratul Ahab: „Domnul zice așa: Cu aceste coarne vei sfârși și vei prăpădi Siria și o vei pierde pe ea”. Asemenea și toți ceilalți ziceau împăratului: „Să te sui la Ramot în Galaad că vei birui pe împăratul Siriei și Domnul ți-l va da în mâinile tale”. Dar trimisul care mersese să cheme pe Prorocul Miheia, a zis către el: „Iată, toți prorocii bine prorocesc împăratului; deci te rog pe tine, ca și tu cu dânșii să-i prorocești bine, ca să nu fie cuvintele tale potrivnice”. Sfântul Miheia a răspuns: „Viu este Domnul, că orice-mi va zice Domnul Dumnezeul meu, aceea voi grăi împăratului”. Deci, venind Sfântul Miheia, a stat înaintea lui Ahab, împăratul lui Israel, care l-a întrebat, zicând: „Ascultă, Miheia, să merg oare la Ramot al Galaadului cu război, sau să mă opresc?”. Iar prorocul, nedepărtând îndată întrebarea împăratului, ci trăgându-l mai ales pe el spre întrebarea cea mai cu dinadinsul, i-a zis ca și cum nu ar fi vrut: „Să te sui, că Domnul te va povățui pe tine și-l va da în mâinile tale pe împăratul Asiriei!”.
Atunci împăratul Ahab, văzându-l pe el că nu grăiește cu îndrăzneală, a zis către dânsul: „Juru-te pe tine de multe ori, ca să-mi spui mie adevărul înaintea Domnului!”. Atunci Sfântul Miheia a zis cu îndrăzneală: „Am văzut pe tot Israelul risipit prin munți, ca oile fără păstor”. Cu aceste cuvinte prorocul a arătat că oastea lui Israel avea să se lipsească în război de păstorul său, adică de împărat, pentru că avea să fie ucis, și toți aveau să fie izgoniți prin munți și pustietăți de ostașii asirienilor, ca oile de lupi. Atunci Ahab, împăratul lui Israel, a zis către Iosafat, împăratul Iudeei: „Oare nu ți-am spus eu ție că acesta nu-mi prorocește mie cele bune, ci numai cele rele?”.
Iar Sfântul Miheia a zis: „Nu așa, că și eu aud cuvântul Domnului! Nu așa! Am văzut pe Domnul Dumnezeul lui Israel șe-zând pe scaunul Său și toată oastea cerească stătea înaintea Lui, de-a dreapta și de-a stânga. Și a zis Domnul: «Cine va înșela pe Ahab, împăratul lui Israel, ca să se suie și să cadă în Ramot al Galaadului?» Iar cei ce stăteau înaintea lui, unii au zis într-un fel, alții, într-altul. Dar venind un duh viclean, a stat înaintea Domnului și a zis: «Eu îl voi înșela pe el!» Atunci Domnul a zis: «Cum îl vei înșela pe el?» Duhul cel viclean a zis: «Voi merge și voi grăi minciuni prin gurile tuturor prorocilor lui». Iar Domnul a zis: «Mergi și fă așa!» Deci, să știi, împărate, că duh mincinos este în gurile tuturor prorocilor tăi, iar Domnul a grăit rele de tine!”.
Aceasta zicând-o prorocul, a venit Sedechia, prorocul mincinos, și a lovit pe Sfântul Miheia peste obraz, zicând: „Care Duh al Domnului ți-a grăit ție acestea?”. Sfântul Miheia a răspuns: „Tu vei vedea împlinirea cuvintelor acestea în ziua aceea când vei fugi din odaie în odaie și din casă în casă, vrând să te ascunzi în casa ta de frica asirienilor!”. Atunci împăratul Ahab, umplându-se de mânie, a poruncit să prindă pe Prorocul Miheia și să-l arunce în temniță, să-l hrănească pe el cu pâine și cu apă de mâhnire, adică să-i dea lui foarte puțină pâine și apă, numai să nu moară de foame și de sete; ca astfel să poată să fie viu până la întoarcerea împăratului, spre a fi muncit de dânsul; pentru că așa zisese împăratul: „Țineți-l pe el, până ce mă voi întoarce cu pace!”. Iar Sfântul Miheia a zis către împărat: „Dacă te vei întoarce cu pace, apoi să știi că Domnul n-a grăit prin mine”. Aceasta zicând-o prorocul, a strigat către popor, zicând: „Aceasta să o auziți tot poporul”. Și au pus pe Sfântul Miheia în temniță în Samaria, cetatea de scaun a împărăției lui Israel. Iar împăratul Ahab, ducându-se la război, a fost ucis, după prorocia Sfântului Miheia, precum se spune despre aceasta în cartea a III-a Impărați, capitolul 22 și în cartea a Ii-a Paralipomena, în capitolul 18, unde se scrie pe larg.
Iar după moartea lui Ahab, a împărățit în Israel, Ohozia, fiul lui. Despre sfârșitul Sfântului Proroc Miheia nu se află nimic în dumnezeiasca Scriptură, decât numai în Prolog se spune cum că ar fi fost ucis de Ioram, fiul lui Ahab; dar Ioram, precum s-a zis mai înainte, era ginere, iar nu fiu al lui Ahab. Insă este de crezut că prorocul lui Dumnezeu s-a sfârșit cu moarte mucenicească, ori de care chinuitor ar fi fost ucis, pentru că și Izabela, femeia lui Ahab, rămânând văduvă după bărbatul său, și Ohozia, fiul ei, primind împărăția după tatăl său, și ginerele lor, Ioram, împăratul Ierusalimului, toți aceștia nu aveau să cruțe pe acela care a prorocit adevărul despre pierzarea lui Ahab.
Iar pomenirea acestui Sfânt Proroc Miheia se pune în cinci zile ale lunii ianuarie, în Mineiul cel mare și în Sinaxarele lunilor sfinților de la Kiev. Insă se mai pomenește despre dânsul și aceasta, că el a fost ucis pentru că mustra fărădelegile, și a fost aruncat într-o prăpastie; iar cei de aproape ai lui l-au scos și l-au îngropat în pământul său, aproape de mormântul unui proroc străin.
După acest dintâi Proroc Miheia, trecând 150 de ani și mai mult, a fost un alt Sfânt Proroc Miheia tot cu același nume, care se cinstește în ziua de acum - 14 august. Acesta a fost din seminția lui Iuda, din satul cel aproape de Elevteropolis, care se numea Marisi; de aceea s-a numit și morastitean. Acesta a prorocit în Ierusalim, pe vremea împăraților iudei Iotam, Ahaz și Iezechia. In acea vreme trăia și Sfântul Proroc Isaia. Sfântul Miheia mustra pe oamenii care părăsiseră pe adevăratul Dumnezeu și care se abătuseră la închinarea de idoli, deprinzându-se la fapte păgânești spurcate. El le zicea cu umilință, din partea lui Dumnezeu: „Poporul Meu, ce v-am făcut vouă? Cu ce v-am întristat pe voi sau cu ce v-am supărat? Răspundeți-Mi Mie! Fiindcă v-am scos pe voi din pământul Egiptului și v-am izbăvit pe voi din casa robiei, oare pentru aceasta M-ați părăsit pe Mine și v-ați ales vouă pe idolii păgânilor ca și zei?”.
Și iarăși mustra răutățile, nedreptățile, jefuirile și asuprelile care erau făcute de boieri, de judecători și de cei mai-mari, asupra oamenilor săraci și scăpătați. El zicea: „Ascultați, stăpânitorii casei lui Iacov, care urâți binele și căutați răul: Oare nu este lucrul vostru ca să înțelegeți și să faceți judecată dreaptă în popor? Iar voi nu numai cu nedreptate chinuiți pe cei săraci și pe popoarele cele scăpătate și nevinovate, dar ați jupuit și pielea de pe dânșii, oasele lor le-ați pisat și trupurile lor le-ați zdrobit, ca și cum ați vrea să-i puneți în căldare spre facerea de bucate. Ascultați acestea, cei mai mari ai casei lui Iacov, care urâți judecata și răzvrătiți toate cele drepte, care zidiți Sionul din sângiuiri și Ierusalimul din nedreptăți”.
Astfel prorocul mustrand pe cei păcătoși și văzând neîndrep-tarea celor mustrați, se tânguia pentru pierderea lor, suspinând și strigând: „O, vai mie, de vreme ce m-am făcut ca acela care adună paie la seceriș și ca o aguridă la culegerea viilor, neavând struguri -nu sunt așa cei ce plac lui Dumnezeu! O, vai mie, suflete! A pierit binecredinciosul de pe pământ și nu mai este cel ce îndreptează pe oameni. Toți întru sângiuri se ceartă, fiecare chinuiește pe aproapele său cu răutate și își pregătesc spre rău mâinile lor. Boierul cere daruri și judecătorul grăiește cuvinte de pace, asta este pofta sufletului său”.
Astfel sfântul proroc, mustrand pe cei răi și tânguindu-se pentru nepocăința lor, le prorocea mânia lui Dumnezeu care venea asupra lor și care avea să pedepsească mai întâi Samaria, cetatea cea cu întâiul scaun al împărăției lui Israel; căci într-aceea se începuse mai întâi păgânătatea idolească și stricarea legii lui Dumnezeu și faptele cele necurate ale păgânilor. Apoi acea pedeapsă avea să ajungă și Ierusalimul, căci Samaria de asirieni, iar Ierusalimul de caldei aveau să fie stricate desăvârșit, după cum a judecat dreapta răzbunare a lui Dumnezeu. Și iarăși se tânguia prorocul, zicând: „O, vai! O, vai, căci răzbunările au sosit!”. Insă între toate aceste lucruri de mâhnire, le-a vestit înainte și lucruri de bucurie, că avea să se nască Domnul nostru Hristos, Păstorul și Mântuitorul sufletelor noastre, în Betleem și a zis: „Iar tu, Betleeme, pământul Iudeei, întru nimic nu vei fi mai mic între stăpânii Iudeei, pentru că din tine va ieși Povățuitorul, Care va paște pe poporul Meu Israel!”. Iar celelalte cuvinte ale acestui sfânt proroc sunt scrise în cartea lui prorocească.
Iar după acea prorocie îndestulată despre cele ce aveau să fie, nu se știe cum Sfântul Miheia și-a sfârșit viața; însă se pare că sfârșitul lui nu a fost mucenicesc, căci se scrie despre dânsul în viața și în cartea Sfântului Proroc Ieremia, că atunci când popii și prorocii mincinoși și mulțimea poporului voiau să ucidă pe Ieremia, unii din bătrâni îl apărau pe el, zicând către sobor: „Aduceți-vă aminte de Prorocul Miheia morastiteanul. Acela în zilele lui Iezechia, împăratul Iudeii, a zis către tot poporul: «Așa zice Domnul Savaot: Sionul se va ara ca o țarină și Ierusalimul va fi ca o cale neumblată și muntele templului va fi ca o luncă de dumbravă». Pentru aceste cuvinte au doară l-au ucis pe el Iezechia împăratul și tot poporul iudeu? Oare nu s-au temut de Domnul?”.
Din aceste cuvinte se arată că Sfântul Miheia nu a fost ucis; ci, după petrecerea vieții sale celei plăcute lui Dumnezeu, el s-a sfârșit în pace și a fost îngropat în satul Marisi, cel de moștenire. Iar cinstitele lui moaște s-au aflat după mulți ani, împreună cu moaștele sfântului Proroc Avacum, pe vremea împărăției marelui Teodosie, prin descoperirea lui Dumnezeu, fiind Zevin episcop al Elevteropoliei, pentru care fie slavă Dumnezeului nostru, acum și pururea și în veci. Amin.
Nota. Să se știe că erau doi proroci cu numele de Miheia: cel dintâi, care a prorocit lui Ahab, împăratul lui Israel, că va fi biruit și ucis de asirieni în război; iar altul, care a trăit mulți ani după cel dintâi, a fost acela care a prorocit despre nașterea lui Iisus Hristos în Betleem și a scris carte de prorocie. Deci, de vreme ce în Minei s-a pus slujba celui de-al doilea, iar în Prolog sinaxarul este scris despre cel dintâi, și cu un sinaxar viața amândurora este amestecată într-una, este de trebuință ca aici să punem viața fiecăruia deosebi, ca să fie arătată tuturor deosebirea între cei doi Miheia.
Duminica a 9-a după Rusalii - Umblarea pe mare - Potolirea furtunii
EV MATEI 14, 22 - 34
n vremea aceea Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie și să treacă înaintea Lui pe țărmul celălalt, până ce va da drumul mulțimilor. Iar El, dând drumul mulțimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage deosebi. Și făcându-se seară, era singur acolo. Iar corabia era deja în mijlocul mării, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă, și de frică au strigat. Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniți, Eu sunt; nu vă temeți. Atunci Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă ești Tu, poruncește să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino! Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă și a venit către Iisus. Dar văzând vântul, s-a temut și, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat și i-a zis: Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Și suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul. Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu ești Fiul lui Dumnezeu. Și, trecând marea, au venit în pământul Ghenizaretului.
Ap I Corinteni 9 , 1 - 17
Fraților, noi suntem împreună-lucrători cu Dumnezeu; iar voi sunteți ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu. După harul lui Dumnezeu, cel dat mie, eu, ca un înțelept meșter, am pus temelia; iar altul zidește. Dar fiecare să ia seama cum zidește. Căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos. Iar, de zidește cineva pe această temelie: aur, argint sau pietre scumpe, lemne, fân, trestie, lucrul fiecăruia se va face cunoscut; îl va vădi ziua (Domnului). Pentru că în foc se descoperă, și focul însuși va lămuri ce fel este lucrul fiecăruia. Dacă lucrul cuiva, pe care l-a zidit, va rămâne, va lua plată. Dacă lucrul cuiva se va arde, el va fi păgubit; el însă se va mântui, dar așa, ca prin foc. Nu știți, oare, că voi sunteți templu al lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteți voi.
PREDICA
la Duminica a IX-a după Rusalii - Umblarea pe mare - Potolirea furtunii (Pr. Ilie Cleopa)
Rugăciunea este îndeletnicirea neîncetată a îngerilor, care slăvesc fără odihnă pe Dumnezeu, cântând: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot; plin este cerul și pământul de mărirea Lui!”
Întrucât în Sfânta Evanghelie de astăzi se vorbește de patru ori despre rugăciune, vom vorbi acum despre sfânta rugăciune, care este numită de dumnezeieștii părinți „maica tuturor faptelor bune”. Că precum nu putem trăi fără hrană și apă, așa nu putem trăi și nu ne putem mântui fără rugăciune. Ce este rugăciunea? Rugăciunea este vorbirea noastră directă cu Dumnezeu. Rugăciunea este viața noastră în Hristos și a întregii lumi văzute și nevăzute. Credința în Dumnezeu este izvorul rugăciunii, iar iubirea de Dumnezeu este sufletul ei.
Rugăciunea este îndeletnicirea neîncetată a îngerilor, care slăvesc fără odihnă pe Dumnezeu, cântând: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot; plin este cerul și pământul de mărirea Lui!“ (Isaia 6, 3). Rugăciunea este cununa de laudă a tuturor sfinților din cer, începând cu Maica Domnului, care se roagă neîncetat înaintea Preasfintei Treimi pentru mântuirea noastră, a celor de pe pământ.
„Însuși Duhul Sfânt se roagă pentru noi cu suspine negrăite“, spune Apostolul Pavel (Romani 8, 26). Ba, Însuși Fiul lui Dumnezeu se roagă Tatălui zicând: „Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem și Noi!“ (Ioan 17, 11).
Astfel, tot cerul este în neîncetată rugăciune de laudă, de mulțumire și cerere înaintea Tatălui, începând cu Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, până la îngerii cei mai de jos. Toți laudă, „pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul Sfânt, Treimea cea de o ființă și nedespărțită". Toți se închină și mulțumesc lui Dumnezeu pentru răscumpărarea neamului omenesc prin întruparea, moartea și învierea Fiului Său. Toți se roagă pentru mântuirea noastră și a întregului neam omenesc. Rugăciunea deci, este viața, lucrarea, și bucuria veșnică a tuturor îngerilor și sfinților din cer.
Dar și pe pământ, rugăciunea de laudă, de mulțumire și de cerere, formează lucrarea de căpetenie a creștinilor, a călugărilor, a mamelor, a copiilor, și a întregii creații. Slujbele din biserică, în frunte cu Sfânta Liturghie, formează cea mai înaltă rugăciune și jertfă de laudă și de mulțumire adusă de oameni lui Dumnezeu, în numele întregului univers. Apoi rugăciunile neîncetate din casele lor, formează al doilea imn de laudă, de mulțumire și de cerere înaintea Preasfintei Treimi, după jertfa cea fără de sânge a Sfintei Liturghii.
Iubiți credincioși,
Să vedem cum ne învață Domnul să ne rugăm în Evanghelia de astăzi. După ce Mântuitorul a înmulțit cele cinci pâini și doi pești prin rugăciune și binecuvântare și a hrănit cu ele atâtea mii de oameni, ca să ne învețe și pe noi a face toate cu rugăciune, „a silit pe ucenicii Săi să intre în corabie și să meargă înaintea Lui, la celălalt țărm.“ (Matei 14, 22). De ce i-a trimis Hristos pe ucenici să meargă noaptea singuri pe mare? Ca să se deprindă și ei a se ruga mai mult lui Dumnezeu, mai ales în vreme de primejdie, și ca să se învețe a se lupta cu valurile și furtuna ispitelor acestei vieți, căci marea este imaginea lumii lovite de răutate, de păcate, de boli, de necredință, de ură și de tot felul de păcate.
Dar în timp ce apostolii erau singuri în corabie și se luptau cu valurile mării, Iisus Hristos a eliberat mulțimea și „S-a suit în munte ca să Se roage deosebi. Și, făcându-se seară, era acolo singur“ (Matei 14, 23). Rugăciunea în liniște și singurătate, este cea mai înaltă rugăciune. Este rugăciunea sfinților, a sihaștrilor, a călugărilor și a celor mai râvnitori creștini. Ea se face în totală reculegere și singurătate, mai ales noaptea când nimeni nu te vede și nimic nu-ți poate fura gândul și simțirea inimii de la rugăciune. Aceasta se cheamă și rugăciunea inimii, pentru că izvorăște din inimă și se urcă cel mai repede la cer.
Mântuitorul, ca Dumnezeu, nu avea nevoie să se retragă la liniște și în singurătate pentru a se ruga Tatălui ceresc, căci El vedea și vorbea față către față cu Tatăl. Dar obișnuia uneori să se roage singur, mai ales noaptea, precum făcea de obicei pe Muntele Taborului și în Grădina Ghetsimani, ca să ne învețe și pe noi a iubi mai mult rugăciunea în liniște și cea din timpul nopții decât cea din timpul zilei. Sfinții Părinți numesc rugăciunea de noapte "de aur" pentru că noaptea mintea se poate ruga fără gânduri și imaginații. În schimb, rugăciunea de dimineață o numesc "de argint" fiind amestecată cu oarecare griji și gânduri, iar cea din timpul zilei o numesc "de aramă" pentru mulțimea grijilor și a gândurilor pământești care slăbesc mult puterea rugăciunii.
Prin rugăciunea de pe munte, Domnul ne îndeamnă la cea mai înaltă rugăciune individuală, numită de unii Sfinți Părinți „rugăciunea minții și a inimii". Iar, când suntem trimiși pe cale sau grijile vieții ne înconjoară corabia inimii ca niște valuri, atunci să ne rugăm cu rugăciunea apostolilor loviți de furtună pe mare. În aceste momente, creștinii trebuie să repete psalmii lui David, să facă rugăciuni scurte pe de rost sau, mai ales, să repete cu atenție și simțire rugăciunea inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!". Aceasta este cea mai înaltă rugăciune personală ortodoxă practicată de mulți sfinți și sihaștri, adică repetarea deasă, neîncetată și tainică a numelui lui Iisus Hristos. Se cheamă și „rugăciunea inimii".
Ne spune Evanghelia că în a patra strajă a nopții, adică pe la orele trei în zorii zilei, a mers Domnul la ucenicii Săi, umblând pe mare ca pe uscat. Când L-au văzut ucenicii de departe, „de frică au strigat", adică s-au rugat, crezând că ar fi vreo arătare de noapte. Aceasta ni se întâmplă și nouă. Când mergem noaptea singuri pe întuneric, pe cărări necunoscute de păduri și ni se pare că auzim sau vedem vreo nălucire sau animale sălbatice, facem ca și ucenicii Domnului, adică de frică strigăm, ne rugăm, facem semnul crucii, zicem rugăciuni scurte cu credință, din toată inima și îndată scăpăm de primejdie.
Domnul însă i-a liniștit pe apostoli prin cuvintele: „Îndrăzniți! Eu sunt, nu vă temeți!“ Petru atunci, cuprins de îndoială, s-a rugat, zicând: „Doamne, dacă ești Tu, poruncește-mi să vin la Tine pe apă!" "Vino!" i-a răspuns Domnul. Dar pe când mergea el pe valuri către Hristos, „văzând vântul cel tare", s-a biruit de frică și îndoială și a început a se afunda. În clipa aceea a strigat: „Doamne, mântuiește-mă!" Iar Domnul l-a apucat de mână și l-a mustrat: „Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?“ (Matei 14, 30-31).
Vedeți, fraților, urmările rugăciunii făcute cu îndoială și cu puțină credință? În vreme de primejdie și ispită nu te ajută decât în parte. Oare nu tot așa se roagă mulți din credincioșii noștri? „Doamne, dacă ești Tu cu adevărat în cer și în inima mea, ajută-mi să vin la Tine! Ajută-mi să fac minuni în numele Tău! Ajută-mi să reușesc la examene și la serviciu! Ajută-mi să biruiesc pe vrăjmașii mei și-mi împlinește dorința mea!” O asemenea rugăciune făcută cu îndoială, fără credință vie, din interes și mai mult pentru lucruri pământești nu este primită la Dumnezeu și cu greu ni se împlinește cererea.
Să fugim de o asemenea rugăciune lipsită de credință, îndoielnică, pe care o facem numai la nevoie, când apa necazurilor ne este până la gură! Da, să ne rugăm pentru orice avem nevoie în viață, dar mai întâi să mulțumim lui Dumnezeu pentru toate darurile ce ni le-a dat; apoi să-L lăudăm că în veac este mila Lui și apoi să-I cerem iertarea păcatelor și mântuirea. La urmă să cerem Domnului și cele de nevoie vieții și să zicem: „Doamne, facă-se voia Ta!" nu voia mea, precum ne învață "Tatăl nostru".
Iar când suntem în primejdie de moarte, sau pe masa de operație, sau într-o grea încercare, atunci să facem rugăciuni scurte, de câteva cuvinte, rostite cu glas sau în taină, din adâncul inimii, cu lacrimi și credință. Adică să strigăm ca și Petru, când se îneca: „Doamne, mântuiește-mă!”; „Doamne, ajută-mi!”, cum striga femeia cananeeancă și „Doamne miluiește-mă!” Sau să repetăm mereu „Tatăl nostru”, Crezul, un stih din psalmi, ori rugăciunea monahilor: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”
Iubiți credincioși,
Nimeni nu poate trăi, nu se poate izbăvi de necazurile vieții și nu se poate mântui fără credință tare în Dumnezeu și fără rugăciune vie, continuă, neîncetată, cum ne învață Sfântul Apostol Pavel: „Rugați-vă neîncetat!“ (I Tesaloniceni 5, 17).
Să-l rugăm pe Domnul nostru, Iisus Hristos să ne întărească credința, să ne învețe cum să ne rugăm, să ne dea vreme de rugăciune și lacrimi de pocăință ca să ne închinăm și noi cu Apostolii, zicând: Cu adevărat, Tu ești Fiul lui Dumnezeu! Tu ești Mântuitorul și Salvatorul lumii! Mântuiește-ne să nu pierim, că după Tine suspină toată făptura! Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu