2. /16 AUGUST 2022 - ISTORIE PE ZILE: Decese; Sărbători
- Adrian John Amadeus, Prinț de Piemont (19 noiembrie 1522 - 10 ianuarie 1523).
- Louis, Prinț de Piemont (4 decembrie 1523 - 25 noiembrie 1536, Madrid).
- Emmanuel Filibert (8 iulie 1528 - 30 august 1580); singurul copil care a supraviețuit și mai târziu Duce de Savoia.
- Caterina (25 noiembrie 1529 - mai 1536).
- Maria (12 ianuarie 1530 - 1531).
- Isabella (mai 1532 – 24 septembrie 1533).
- Emmanuel (n./d. mai 1533).
- Emmanuel (n./d. mai 1534).
- Giovanni Maria (3 decembrie 1537 – 8 ianuarie 1538).
| Carol al III-lea | |
| Duce de Savoia | |
 |
În perioada 1659 - 1678 a fost în câteva rânduri deputat în Camerei Comunelor și a fost secretar al lui Cromwell.
Ca scriitor, a aparținut „Școlii metafizice”, fiind asociat cu John Donne și George Herbert și a fost coleg cu John Milton.
A scris versuri de inspirație mitologică și anacreontică, cu descrieri ale naturii și lirică erotică, ce se disting prin rafinamentul metricii. A scris și satire și pamflete politice.
SCRIERI
- 1650: Horation Ode upon Cromwell's Return from Ireland ("Odă horațiană pentru întoarcerea lui Cromwell din Irlanda");
- 1677: An Account of the Growth of Popery and Arbitrary Government in England ("O relatare despre creșterea papalității și a guvernării arbitrare în Anglia"), pamflet politic;
- 1681 (postum): Miscellanous Poems ("Poeme diverse").
A fost numit unul dintre primii cei șase auditori la Consiliul de Stat, în anul 1824, mulțumită unchiului său Vincent-Marie Viénot de Vaublanc. După schimbarea regimului politic în 1830, s-a retras în viață privată.
În anul 1836[1], Vincent-Victor Henri Viénot de Vaublanc a acceptat să-și petreacă un an în Germania, pe lângă prințul Bavariei, apoi să rămână în calitate de șambelan la Curtea regelui Ludovic al II-lea al Bavariei, sub titlul de Mare Maestru al Casei Reginei: Maria de Hohenzollern. Sub acest titlu, și-a însoțit suveranul la încoronarea reginei Victoria, la 28 iunie 1838.
Vincent-Victor Henri Viénot de Vaublanc și-a sfârșit viața la Munchen, în Bavaria, la 16 august 1874.
OPERE
- La France au temps des croisades[2], Paris, Éditions Techener, 1844 (4 volume)[3]
- Un coup d'œil à Paris en 1861.
| Vincent-Victor Henri Viénot de Vaublanc | |
 Portretul vicontelui Vincent-Victor Henri Viénot de Vaublanc | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut |  Montpellier, Franța |
| Decedat | (71 de ani) München, Imperiul German |
| Părinți | Jean-Baptiste Bernard Viénot de Vaublanc |
| Cetățenie |  Franța |
| Ocupație | scriitor |
| Activitate | |
| Alma mater | Lycée Louis-le-Grand |
Prințul Karl s-a căsătorit de două ori însă morganatic:
La 1 octombrie 1823 - cu Marie Anna Sophie de Pétin (1796–1838) (numită în 1823 baroneasă von Bayrstorff). Au avut trei copii:
- Caroline Sophie, (1816–89)
- Maximiliane Theodore, (1823–85)
- Franziska Sophie, (1827–1912)
La 7 mai 1859 - cu Henriette Schoeller (1815–66). Nu au rezultat copii din această căsătorie.
John Pemberton – foto: ro.wikipedia.org
John Pemberton (n. 8 iulie 1831 — d. 16 august 1888) a fost un farmacist american, inventatorul băuturii răcoritoare Coca-Cola. În aprilie 1865, Pemberton a fost rănit în Bătălia de la Columbus, Georgia, și la fel ca mulți alți veterani răniți a devenit dependent de morfină. Căutând un leac pentru dependența sa a început să facă experimente cu coca și vinuri obținute din coca, creând în cele din urmă propria sa versiune de Vin Mariani, care conținea nucă de kola și damiana și pe care l-a numit Pemberton’s French Wine Coca.
O dată cu creștea îngrijorării publice privind dependența de droguri, depresia și alcoolismul în rândul veteranilor și a neurasteniei în rândul femeilor sudiste irascibile, produsul lui medical a fost promovat ca fiind foarte benefic pentru “doamne și toți cei a căror loc de muncă sedentar cauzează neurastenie, probleme ale stomacului, intestinelor și rinichilor, precum și cei care au nevoie de un fortifiant și de un agent stimulant pur.”
8 mai 1886: Farmacistul John Pemberton vinde în Atlanta, pentru cinci cenți, o sticlă dezvoltată ca un remediu pentru durerile de cap și oboseală, care este mai cunoscut sub numele de Coca-Cola – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com
În 1886, atunci când Atlanta și Fulton County au adoptat o nouă legislație mai riguroasă, Pemberton s-a văzut obligat să producă o alternativă non-alcoolică a versiunii sale de French Wine Coca. Pemberton s-a bazat pe ajutorul farmacistului din Atlanta, Willis Venable pentru a testa și perfecționa noua rețetă, pe care a formulat-o folosind metoda aproximațiilor succesive.
Astfel Pemberton a elaborat un set de indicații pentru prepararea sa, care în cele din urmă a inclus și amestecul de sirop cu apă carbogazoasă. Frank Mason Robinson a avut ideea ca noua formulă să se numească Coca-Cola, datorită rezonanței numelui, care era populară printre vinurile medicamentoase.
Deși numele făcea referire destul de clar la cele două ingrediente principale, controversa asupra conținutului de cocaină avea să determine mai târziu The Coca-Cola Company să afirme că numele a fost “lipsit de sens, dar fantezist”. De asemenea tot Robinson a folosit fontul Spencerian pe sticlă, dar și în reclame.
Pemberton a făcut de asemnea mențiuni privind efectele benefice ale produsului pe care l-a descris ca fiind “delicios, revigorant, înviorător, antrenant” și la etichetat ca un “important fortifiant pentru creier” care vindecă durerile de cap, ameliorează epuizarea și calmează nervii.
Umberto Boccioni s-a născut la 19 octombrie 1882 la Reggio Calabria, localitate din sudul Italiei. Copilăria și-o trăiește în condiții grele, determinate de mutările dese dintr-o localitate în alta impuse de serviciul tatălui său, Raffaele Boccioni, funcționar inferior în administrația de stat. Curând după nașterea lui Umberto, familia se mută la Forlì, în vara anului 1885 se transferă la Genova, ulterior la Padova. În 1897, tatăl său primește un nou ordin de transfer la Catania, în Sicilia, unde Umberto frecventează Institutul Tehnic. Începe să colaboreze la unele ziare locale și scrie un roman, Pene dell'anima ("Suferințele sufletului"), datat 6 iulie 1900.
În 1901, Umberto pleacă la Roma, unde frecventează atelierul unui desenator de afișe și ia primele lecții de pictură. În această perioadă cunoaște pe Gino Severini; împreună își fac ucenicia în atelierul de la Porta Pinciana al pictorului divizionist Giacomo Balla. Datorită lui Balla, Umberto Boccioni descoperă impresionismul și tehnica divizionistă neoimpresionistă. Începând cu anul 1903, frecventează Scuola libera del Nudo, unde întâlnește pe Mario Sironi, și el elev al lui Giacomo Balla, de care îl va lega o trainică amiciție.
Din aprilie 1906, călătorește prin Europa: prima destinație este Parisul (aprilie-august 1906), cunoscând cu această ocazie operele lui Van Gogh, Cézanne și Toulouse-Lautrec. Urmează Rusia, de unde se întoarce în luna noiembrie a aceluiași an. În aprilie 1907 se înscrie la Scuola libera del Nudo a Institutului de Belle Arti din Veneția. Rămâne doar câteva luni, apoi - spre sfârșitul anului - pleacă la Milano.
La Milano, un oraș în plină ascensiune economică și culturală, Umberto intră în iureșul noii fervori artistice. Se împrietenește cu alți pictori, Romolo Romani, Carlo Carà, mai târziu cu Luigi Russolo și Gaetano Previati, prin care se apropie de maniera simbolistă, și devine membru în Società per le Belle Arti ed Esposizioni Permanente, cunoscută sub numele "La Permanente". În timpul unei seri organizate la opera din Milano, are ocazia să-l cunoască pe poetul Filippo Tommaso Marinetti, care tocmai publicase în februarie 1909 "Manifestul futurismului". În numai câteva săptămâni, publică împreună cu Carlo Carrà, Luigi Russolo, Giacomo Balla și Gino Severini "Manifesto dei pittori futuristi" ("Manifestul pictorilor futuristi", 8 martie 1910), căruia îi urmează "Manifesto tecnico del movimento futurista" ("Manifestul tehnic al mișcării futuriste"), în care sunt expuse tezele mișcării: Obiectivul artistului modern ar trebui să fie eliberarea de modele și de tradițiile figurative ale trecutului, pentru a se consacra lumii contemporane, dinamice și în continuă evoluție. Ei își propun să redea vivacitatea citadină, realitatea haotică a realității cotidiene.
Un an mai târziu, Boccioni ia parte la prima expoziție majoră a grupului futuristic din Milano, iar în februarie 1912 aceștia vor expune la galeria Bernheim-Jeune din Paris.
În operele sale, Boccioni reușește să exprime mișcarea formelor și structura concretă a materiei. Deși influențat de cubism, căruia îi atenuează staticitatea excesivă, Boccioni evită în picturile sale liniile drepte și folosește culori complimentare. În tablouri, ca "Dinamismul unui unui jucător de fotbal" (1911) sau "Dinamismul unui ciclist" (1913), reprezentarea subiectului în stadii temporale succesive, sugerează idea deplasării în spațiu.
Aceiași preocupare se constată și în sculpturile sale, de altfel puține la număr. "Liniile-forțe" și "planurile care se întrepătrund" conferă obiectului continuitate în spațiu ("Forme unice de continuitate în spațiu", 1913).
În 1915 Italia intră în război. Boccioni se înrolează voluntar împreună cu alt grup de artiști, consecvent teoriei futuristice enunțată de Marinetti, după care războiul este "singura igienă a lumii".
Pe 17 august 1916, în timpul unor manevre, desfășurate la Chievo în apropierea orașului Verona, Umberto Boccioni se accidentează căzând de pe cal și moare. Avea doar treizeci și patru de ani.
"Primul tablou care poate fi considerat ca o afirmație a simultaneității a fost Viziuni simultane - scrie Boccioni în anul 1914. Tabloul (1911) reprezintă, în esență, sinteza mai multor principii futuristice. Mai ales dinamismul este sugerat prin descompunerea și deformarea structurii spațiului, tensiunea artistică destabilizează construcția formelor care recreează orașul, absorbindu-le în haosul spectacolului străzii. Pictorul urmărește redarea vacarmului, luminilor, culorilor și formelor orașului în mișcare. Boccioni inserează în această compoziție un motiv iconografic tipic pentru futurism: deschizăturile ferestrelor care contribuie la sporirea intensității trăirilor senzoriale. Unghiurile ascuțite, formele concentrice, suprafețele tăiate ale pereților îi servesc pictorului la redarea propriei viziuni a orașului modern, al cărui caracter brutal și amețitor este evidențiat prin exploatarea specifică a perspectivei.
În anul 1913, Boccioni renunță la temele sale preferate până atunci (mulțimea, orașul, strada) și caută echivalentele plastice ale mișcării, luminii și obiectelor. În tabloul "Dinamismul unui ciclist" (1913), Boccioni efectuează o sinteză a mișcării bicicletei, prezintă persoana care pedalează și mediul în care se desfășoară acțiunea. În tabloul pictat se remarcă deja valori plastice exclusiv abstracte. Operă de o cromatică neobișnuită, înviorată de multitudinea de pete expresive și strălucitoare, ea este tributară din punct de vedere tehnic stilului pointilist. Tabloul reprezintă afirmația plastică a necesității redării mișcării continue și a refuzului fragmentizării relațiilor temporo-spațiale.
| Umberto Boccioni | |
 Umberto Boccioni | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1][2][3][4][5][6][7][8][9][10][11] Reggio Calabria, Italia |
| Decedat | (33 de ani)[2][3][5][6][7][9] Verona, Italia |
| Înmormântat | Cimitero Monumentale[*] |
| Cauza decesului | accident (cădere de pe cal[*]) |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Regatul Italiei |
| Ocupație | pictor sculptor artist desenator[*] fotograf |
| Activitate | |
| Studii | Academia de Arte Frumoase din Roma[*] |
| Mișcare artistică | Futurism |
| Opere importante | The City Rises[*], Unique Forms of Continuity in Space[*], The Street Enters the House[ Umberto Boccioni: Autoportret, 1905 - Metropolitan Museum of Art, New York |
_by_Umberto_Boccioni.jpg)
Lucrează în Muzeul Zemstvei începând cu anul 1892. A completat în permanență colecțiile zoologice create de Franz Ostermann, inclusiv colecția de preparate corozive. Un merit deosebit îi revine în crearea colecției de mulaje a soiurilor de fructe și struguri care se cultivau în Basarabia la sfârșitul sec. XIX – înc. sec. XX, care s-a păstrat până astăzi, fiind de o înaltă calitate. A pus bazele Secției de industrie casnică și a colecției etnografice a muzeului. A continuat completarea colecțiilor de fotografii inițiată de F. Ostermann. În anul 1906, în baza colecțiilor create participă la organizarea expoziției permanente a muzeului. Este unul din autorii Catalogului explicativ al Muzeului Zoologic Agricol și de Industrie Casnică a Zemstvei guberniale din Basarabia, care a văzut lumina tiparului în 1912. Cu contribuția A. Ostermann în anul 1912 au mai fost publicate lucrările „Albumul ornamentelor de covoare moldovenești” și „Notițe despre păsările din Basarabia” (în limba germană).
Împreună cu soțul său, F. Ostermann, a participat la Expoziția agricolă și industrială din Basarabia, organizată la Chișinău în anul 1903. În anul 1913 reprezintă Basarabia la ediția a II-a a Expoziției de industrie casnică din toată Rusia desfășurată la Sankt Petersburg, prezentând o colecție de unelte pentru prelucrarea și vopsirea lânii, covoare, pânză de bumbac, lână și mătase, ștergare, costume populare, diferite articole meșteșugărești din lemn, papură, sorg, lozie, ceramică, o colecție de fotografii cu vederi din toată Basarabia. Piesele au fost selectate din toate județele și din patrimoniul Muzeului Zemstvei.
În anul 1922 A. Ostermann a organizat Secția de rechizite școlare, în care se confecționau pentru instituțiile de învățământ preparate din carton presat, preparate corozive, biologice, botanice și entomologice. În anul 1925 a prezentat o colecție de preparate la Expoziția generală și târgul de mostre, organizată la Chișinău, contribuind astfel ca Muzeul Național de Istorie Naturală din Chișinău să fie menționat cu Premiul Mare și cu Medalia de Aur.
A fost membru al Societății Naturaliștilor și Amatorilor de Științe ale Naturii din Basarabia. A contribuit la crearea și completarea colecțiilor Muzeului ambulant școlar al Societății și a Muzeului Zemstvei din Bender (Tighina).
Pentru activitate rodnică și îndelungată în calitate de preparator și conservator al Muzeului Zemstvei a fost menționată cu un ceasornic de aur din partea Curții împărătești a Rusiei (1914), iar Regele României i-a conferit distincția „Răsplata muncii pentru învățământ” cl. I și semnul onorific „Răsplata muncii pentru 25 ani în serviciul statului”.
| Albina Ostermann | |
 Portretul Albinei Ostermann pe un timbru din Republica Moldova | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | |
| Decedată | 1936 (79 de ani) |
| Cetățenie |  Imperiul Rus |
Tatăl lui Marcel Pauker a fost Simion Pauker, cunoscut, între altele ca ziarist, secretar general de redacție și ulterior unul din proprietarii, alături de fratele său, Emil, ai ziarelor Adevărul și Dimineața, iar în anii 1910-1923 proprietarul fondator și directorul cotidianului economic Argus.
Născut într-o familie de evrei înstăriți și aculturați, Marcel Pauker a urmat cursurile Școlii evanghelice din Bucuresti, cu limba de predare germană, distingandu-se la învățătură și prin spiritul său rebel. În 1914 el a terminat examenele de bacalaureat, apoi a urmat o vreme cursuri la Școala de Poduri și Șosele din București. Apoi a studiat ingineria la Zürich. În zilele Primului Război Mondial, după intrarea României în război în 1916, Pauker și-a întrerupt provizoriu studiile pentru a se înrola în armata română. El a fost cadet de artilerie, apoi a primit gradul de sublocotenent. Imediat după război, în perioada 1919-1921, și-a reluat studiile la Zürich. În iulie 1921 și-a luat diploma de inginer. În aceeași lună s-a căsătorit cu Ana Rabinsohn, ulterior cunoscută ca Ana Pauker. Primul lor copil, Tanio, a murit după câteva luni de la naștere, de dizenterie.
Din decembrie 1918 a fost activ în Partidul Socialist din România. În decembrie 1921 a fost desemnat ca membru al Comitetului Provizoriu al PCdR (Partidului Comunist din România), apoi în 1922 devine membru în Comitetul Central și în Biroul Politic, fiind și delegat la Conferința partidelor comuniste din Balcani de la Sofia (1922) și la Berlin (1923). S-a distins ca unul din comuniștii posedând o educație superioară.
Activitatea sa conspirativă comunistă va fi întreruptă de autoritățile române; va fi arestat și condamnat la 10 ani de închisoare, apoi la muncă forțată pe viață. Reușește să evadeze și fuge în 1925 în U.R.S.S., revenind în România după 4 ani.
Marcel Pauker s-a implicat în luptele politice cu Vitali Holostenco, reflectând diferențele doctrinare dintre secția comunistă română și cea sovietică ucraineană, susținându-și deschis opinia în Congresul al IV-lea al P.C.d R. de la Harkov. Este sancționat de Comintern pentru păreri personale. I se interzice activitatea politică și va fi trimis forțat la Magnitogorsk, în Siberia (1930-1932).
În 1935 intră în dizgrația lui Stalin și va fi victima epurărilor politice petrecute în U.R.S.S. Este arestat de NKVD pe 21 martie 1937 sub acuzația de spionaj în favoarea României. Este anchetat un an mai târziu. Sub tortură, Marcel Pauker va mărturisi în fața NKVD acțiunile de spionaj. Este condamnat la moarte prin împușcare, sentința fiind executată.
Marcel Pauker a fost reabilitat în URSS în 1957, în timpul lui Nikita Hrușciov, odată cu destalinizarea produsă în U.R.S.S. după moartea lui Stalin. Nicolae Ceaușescu a considerat cazul Marcel Pauker drept „o greșeală a trecutului”.
A fost căsătorit cu Hannah Rabinsohn (Ana Pauker), conducătoare comunistă română, cu care are împreună trei copii.
A avut mai multe amante, cele mai celebre fiind Elena Filipovici și Vanda Nicolski.
| Marcel Pauker | |
 Liderul comunist Marcel Pauker | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 6 decembrie 1896 București, România |
| Decedat | 16 august 1938, (42 de ani) Butovo, Moscova, Rusia |
| Cauza decesului | execuție de către un pluton de execuție |
| Căsătorit cu | Ana Pauker |
| Copii | Tanio, Vlad, Tatiana, Serghei |
| Naționalitate |  România |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | politician comunist |
| Activitate | |
| Alte nume | Luximin, Paul Lampart, Burghezul, Puiu, Herman Gugenheim, Priu, Semionovici Marin, Stepan sau Paul Weiss |
| Educație | Universitatea din Zürich |
| Alma mater | Școala Internațională Lenin[*] |
| Cunoscut pentru | Marcel Pauker s-a implicat în luptele politice cu Vitali Holostenco; a fost executat în cursul Marii Terori staliniste în U.R.S.S. |
| Partid politic | Partidul Comunist Român |
Este foarte cunoscută pentru unicul său roman (publicat antum), Pe aripile vântului (1936), care s-a bucurat de un succes internațional.
La vârsta de 14 ani intră la Washington Seminar, un colegiu feminin, unde studiază arătând deja talentul său. La 18 ani se înscrie la cursul superior de medicină de la Smith College din Northampton, în Massachusetts, dar studiile vor fi întrerupte de un trist eveniment, moartea mamei sale.
Întoarsă la Atlanta, se va căsători, în 1922, cu Berrien Kinnard Upshaw, dar căsătoria va fi un faliment. Fiind conștient de implicațiile căsniciei asupra creativității soției sale, Upshaw iese din viața sa lăsându-i libertatea necesară pentru a o lua de la început.
În anii săi douăzeci Margaret colaborează la Journal Sunday Magazine unde va scrie articole foarte apreciate despre orice subiect, de la modă la generali ai Războiului Civil, de la subiecte mondene la faraoni egipteni. Totuși, cel mai cunoscut publicului larg va fi interviul memorabil luat lui Rudolf Valentino.
În 1926 se căsătorește cu John Marsh, un agent publicitar, și abandonează munca ca jurnalistă pentru a se dedica scrisului. În același an începe sa lucreze la un roman, niciodată publicat, o biografie ficțională a unei femei din era Războiului Civil, Pansy O'Hara. Romanul, ce avea circa 400 de pagini dactilografiate, la care lucrase circa trei ani, va constitui baza romanului-fluviu, pentru care Margaret Mitchell va deveni cunoscută în întreaga lume, Gone with the Wind.
După circa alți șase ani, romanul va fi tipărit și distribuit în iunie 1936 cu titlul cunoscut astăzi ca Gone with the Wind, titlu înprumutat dintr-un vers a lui Ernest Downson. Eroina model a romanului pregătitor, Pansy O'Hara, va deveni celebra Scarlett O'Hara.
Monumentala epopee ficțională a Sudului din și după Războiul Civil American a devenit un succes imediat cu 180.000 de copii vândute în doar patru săptămâni. A fost urmată de numeroase premii și de o largă recunoaștere națională și internațională. A câștigat National Book Award pentru Most Distinguished Novel of 1936 [12] și Premiul Pulitzer pentru ficțiune în 1937. Datorită succesului imens, autoarea va fi contactată de David O. Selznik pentru a ecraniza romanul.
Cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, Mitchell face parte din Crucea Roșie, iar în 1943 înființează Recreation Room pentru soldații din Piedmont Park. După război ea se întoarce acasă hotărâtă să reînceapă să scrie.
Margaret Mitchell a decedat la 48 de ani, în 1949, ca urmare a unui accident de mașină. În seara de 11 august 1949, în Atlanta, un taximetrist beat, aflat pe contra-sens, nu o vede în timp ce Margaret și soțul său traversează strada și o lovește cu mașina. Se stinge din viață, în 16 august 1949, după cinci zile de comă.
Inspirându-se din viața ei a fost realizat un film pentru televiziune A Burning Passion:The Margaret Mitchell Story cu Shannen Doherty.
Pentru romanul Gone with the Wind (Pe aripile vântului) care apăruse în 1936, a primit Premiul Pulitzer în anul 1937, iar în anul următor a fost candidată la Premiul Nobel pentru literatură. Filmul cu același nume, din anul 1939, cu Vivien Leigh și Clark Gable în rolurile principale, este unul din filmele de mare succes al tuturor timpurilor. „Pe aripile vântului” a fost singurul ei roman. A început să-l scrie datorită faptului că avea glezna luxată, fiind încurajată, de asemenea, de soțul ei, John Marsh. Ea a scris și rescris romanul de mai multe ori.
| Margaret Mitchell | |
 Margaret Mitchell în 1941 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Margaret Munnerlyn Mitchell |
| Născută | [1] Atlanta, Comitatul Fulton, SUA[2][3] |
| Decedată | (48 de ani)[2][1][4][5][6][7][8][9][10][11] Atlanta, Comitatul Fulton, SUA[2][3] |
| Înmormântată | Oakland Cemetery[*] |
| Cauza decesului | accident (struck by vehicle[*]) |
| Cetățenie | .svg){kind=small} SUA |
| Ocupație | scriitoare romancieră[*] scenaristă jurnalistă prozatoare[*] |
| Activitate | |
| Alte nume | Margaret Mitchell |
| Alma mater | Colegiul Smith |
| Premii | National Book Award[*] Georgia Women of Achievement[ |
| William Frederick Halsey, Jr. | |
 Amiralul William "Bull" Halsey | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1][2][3] Elizabeth, SUA |
| Decedat | (76 de ani)[4][1][2][5][3] Fishers Island[*], Suffolk, New York, SUA |
| Înmormântat | Cimitirul național Arlington[*] |
| Copii | William Frederick Halsey, III[*] |
| Cetățenie |  SUA |
| Ocupație | ofițer |
| Porecla | "Bull" Halsey |
| Studii | Naval War College[*] Academia Navală a SUA United States Army War College[*] |
| Activitate | |
| A luptat pentru |  SUA |
| Ramura |  United States Navy |
| Ani de serviciu | 1904 - 1959 |
| Gradul |  Amiral al Flotei SUA |
| A comandat | USS Shaw USS Shaw USS Wickes USS Dale USS Saratoga NAS Pensacola Divizia a II-a de Portavioane Forța Operativă 16 Zona Pacificului de Sud Flota a 3-a a SUA |
| Bătălii / Războaie | Primul Război Mondial Al Doilea Război Mondial |
| Decorații și distincții | |
| Decorații | Navy Cross Navy Distinguished Service Medal Army Distinguished Service Medal World War I Victory Medal Presidential Unit Citation Mexican Service Medal American Defense Service Medal Asiatic-Pacific Campaign Medal |
În 1939 a participat la invadarea Poloniei conducând Armata a 14-a. A fost distins cu Crucea de Fier (de douǎ ori) și Crucea de Cavaler. În 1940 participǎ la Bătălia pentru Franța, conducând Armata a 12-a, pentru care a fost acordat în rang de mareșal. În iulie-octombrie 1941 este comandant al forțelor germane din Balcani. În octombrie 1941 - iulie 1942 a fost în concediu medical. În vara lui 1942 a condus ofensiva de succes a Armatei Germane în Caucazul de Nord, pe 21 august pe Muntele Elbrus a fost ridicat steagul Germaniei. Cu toate acestea la 10 septembrie 1942 Hitler l-a exclus din lista de mareșali a grupului de armate (pentru cǎ nu a îndeplinit sarcina de a obține acces la Marea Caspică), și a fost trimis în Comandamentul Suprem de rezervă a armatei.
List a avut unele contacte cu aripa militantă de conspiratori care au organizat mai târziu atentatul împotriva lui Hitler. Cu toate acestea a refuzat să participe la conspirație.
| Siegmund Wilhelm Walther Von List | |
 Wilhelm List în 1935 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1][2][3] Ulm, Regatul Württemberg |
| Decedat | (91 de ani)[1] Garmisch-Partenkirchen, RFG |
| Înmormântat | Munich Waldfriedhof[*] |
| Cetățenie |  Germania |
| Ocupație | ofițer |
| Activitate | |
| A luptat pentru | .svg){kind=small} Imperiul German (1898-1918) Republica de la Weimar (1918-1933).svg){kind=small} Germania Nazistă (1933-1942) |
| Ramura | Armata Germană |
| Ani de serviciu | 1898-1942 |
| Gradul | Generalfeldmarschall |
| Bătălii / Războaie | Primul război mondial Al doilea război mondial |
| Decorații și distincții | |
| Decorații | Crucea de Cavaler a Crucii de Fier |
În ziua de 8 ianuarie 1935, în Tupelo, un mic orășel din statul american Mississippi, într-o casă modestă, Gladys Presley aduce pe lume doi gemeni. Primul, Jesse Garon s-a născut mort, dar cel de-al doilea, Elvis Aaron Presley s-a născut fără probleme, devenind singurul copil al familiei. Copilul a crescut în mijlocul familiei, alături de rudele care locuiau în aceeași zonă a orașului Tupelo. Deși trăiau în condiții grele, totuși Vernon și Gladys Presley se străduiau să-i asigure cele necesare micului Elvis, care devenise acum centrul atenției celor doi.
În Tupelo, Elvis are și primele contacte cu muzica. De mic cânta în corul bisericii împreună cu familia, muzica și predicile înrădăcinându-se adânc în modul de a gândi al muzicianului. Tot în orașul natal are pentru prima dată ocazia de a-i asculta pe blues-manii negri, care vor avea o mare influență asupra tânărului, alături de muzica country din programele radio pe care le asculta întreaga familie.
Prima apariție pe scenă are loc la vârsta de doar 10 ani, când cântă Old Shep în cadrul unui concurs de tinere talente organizat în Tupelo, cu ocazia târgului Mississippi-Alabama Fair and Diary Show, câștigând premiul al doilea (cinci dolari și posibilitatea de a intra gratis la toate atracțiile târgului). La această vârstă, primește în dar și prima chitară, părinții neputându-și permite bicicleta mult dorită de fiu. În 1948, cu ocazia serbării de final a anului școlar, micul Elvis cânta la chitară și voce piesa Leaf on a Tree (O frunză într-un copac).
Nu după mult timp se mută în nordul orașului Memphis, în încercarea părinților săi de a-și croi o viață mai bună. Aici muncește în diferite locuri pentru a sprijinii financiar familia, în paralel urmând liceul și continuând să cânte la chitară. Își lasă părul lung (în comparație cu standardele vremii) și perciunii să crească, ceea ce îl face să se distingă de ceilalți adolescenți. Participă la un concurs de talente, unde, cântând la chitară într-un stil considerat dur și agresiv, primește mai multe aplauze decât toți ceilalți, câștigând premiul întâi.
După absolvirea liceului, muncește în diferite fabrici din oraș, iar în 1953 înregistrează primul demo la Memphis Recording Service (mai târziu cunoscut sub numele de Sun Studio) contra sumei de patru dolari. Acesta conține piesele My Happiness (Bucuria mea) și That's When Your Heartaches Begin (Atunci încep durerile tale de inimă) și este făcut cadou mamei sale. La începutul anului 1954 înregistrează un al doilea demo la același studio, iar în vară la sugestia patronului - Sam Phillips - înregistrează o serie de cinci single-uri printre care și celebrul That's All Right alături de Scotty Moore (chitară) și Bill Black (bas). Alături de aceștia obține contracte în mici cluburi din Sud continuând totodată să lucreze și la Crown Electric. După ce este respins la preselecția pentru Grand Ole Opry fiind îndrumat de organizatori să se întoarcă la slujba sa de conducător de camioane, i se oferă un contract pe un an de zile pentru a cânta în fiecare săptămână în cadrul programului Louisiana Hayride realizat de KWKH Radio, principalul concurent al Grand Ole Opry. Aici îl întâlnește pe Tom Parker (care se autointitula "Colonelul"), promotor și manager cu care în 1955 va semna un contract.
În noiembrie 1955, Elvis semnează cu RCA Records, Colonel Parker negociind vânzarea tuturor înregistrărilor făcute la Sun Studio de către interpret contra imensei (în acele vremuri) sume de 40.000 de dolari plus un bonus de 5.000 de dolari pentru Presley. Cele cinci single-uri au fost relansate de către RCA, Elvis devenind cel mai mediatizat nou interpret din industria muzicală. Pe 10 ianuarie 1956, Elvis participa la o sesiune de înregistrări în studioul RCA din Nashville alături de grupul back in vocals Jordanaires, unde printre alte piese va înregistra și Heartbreak Hotel
. Single-ul Heartbreak Hotel / I Was The One este promovat de RCA și a fost vândut în peste 300.000 de exemplare numai în primele trei săptămâni, fiind și primul single al lui Elvis ce va înregistra vânzări de peste un milion de exemplare, aducându-i interpretului primul disc de aur.
28 ianuarie 1956 este momentul primei sale apariții într-o emisiune de televiziune Stage Show la CBS. Tot în acest an îi apare și primul album intitulat Elvis Presley, care a ajuns foarte repede pe prima poziție în Billboard 200 și a rămas acolo timp de zece săptămâni. Semnează un contract pe șapte ani cu Paramount Pictures, apare la The Steve Allen Show la NBC unde cântă Hound Dog, continuă să concerteze în toată America, lansează single după single și semnează un contract pentru o serie de trei apariții la Ed Sullivan Show contra sumei record, în acel moment, de 50.000 de dolari. Pe 26 septembrie este proclamată Ziua Elvis Presley în orașul natal Tupelo, iar la mijlocul lui noiembrie are loc premiera primului său film - Love Me Tender. Pelicula are un succes imens, iar Elvis primește recenzii favorabile din partea criticilor. A fost un an extraordinar pentru copilul minune al Americii, vânzările de pe urma numelui lui Elvis ajungând la un total de 22 de milioane de dolari, nemaivorbind de avântul pe care cariera sa l-a luat atât din punct de vedere muzical cât și actoricesc.
Începutul anului 1957 îl găsește lucrând la al doilea său film - Loving You. În martie cumpără Graceland, atât pentru el cât și pentru familia sa, iar în mai începe lucrul la filmul Jailhouse Rock. Totodată cântă pentru prima data în Canada și Hawaii, filmează King Creole la începutul anului 1958, apoi este recrutat în armata Statelor Unite pentru satisfacerea stagiului militar.
Pe 14 august 1958, Gladys Presley moare de hepatită, la doar 46 de ani. Elvis rămâne profund îndurerat. În noiembrie 1959 o cunoaște pe Priscilla Ann Beaulieu, fată vitregă a căpitanului Joseph Beaulieu, ce tocmai fusese transferat din Texas la Weisenbadem Air Force Base unde Elvis fusese repartizat. Aceasta, în vârstă de 14 ani și jumătate îi va deveni mai târziu soție. La începutul lui martie 1960 este lăsat la vatră și începe să lucreze la noul album întitulat Elvis is Back (Elvis s-a întors). începe filmările la GI Blues iar mai târziu la Flaming Star și Wild in the Country.
În 1961 filmează Blue Hawaii, în 1962 Follow that Dream, Kid Gallahad și Girls! Girls! Girls!, în 1963 It Happened at the World's Fair. Până în 1969 mai joacă in filme precum:
- Fun In Acapulco (1963)
- Viva Las Vegas (1963)
- Kissin' Cousins (1964)
- Roustabout (1964)
- Girl Happy (1965)
- Tickle Me (1965)
- Harum Scarum (1965)
- Frankie And Johnny (1966)
- Paradise, Hawaiian Style (1966)
- Spinout (1966)
- Easy Come,Easy Go (1967)
- Double Trouble (1967)
- Clambake (1967)
- Stay away,Joe (1968)
- Speedway (1968)
- Live a little, Love a little (1968)
- Charro! (1969)
- The trouble with girls (1969)
- Change of habit (1969)
În toată această perioadă, Elvis continuă să lanseze single-uri și albume ce ating primele zece poziții in topul Billboard. Pe 1 mai 1967 Elvis se căsătorește cu Priscilla Beaulieu în Las Vegas, iar pe 1 februarie 1968 se naște Lisa Marie Presley, singurul lor copil.
La începutul anului 1969 revine în Memphis unde înregistrează două albume extraordinare - From Elvis in Memphis și From Memphis to Vegas, From Vegas to Memphis - ce vor conține printre altele marile hituri In the Ghetto, Suspicious Minds, Don't Cry Daddy și Kentucky Rain. În martie 1969, Presley se reîntoarce pe platourile de filmare pentru ceea ce va fi ultimul său film - Change Of Habit.
În august susține în Las Vegas o serie de spectacole ce vor stabili un nou record în ceea ce privește audiența concertelor ce aveau loc în orașul cazinourilor. La sfârșitul anului 1969 este lansat single-ul Suspicious Minds care devine primul lui single ce ajunge pe locul întâi în topul Billboard de la Good Luck Charm în 1962. În februarie 1970 înregistrează un album live în Las Vegas ce poartă numele On Stage. În noiembrie, același an, apare documentarul That's The Way It Is ce are un mare succes atât din punctul de vedere al criticilor cât și al încasărilor.
Din acest moment și până în august 1977, viața lui Elvis este un șir nesfârșit de concerte și turnee, apariții la emisiuni de televiziune, înregistrări de albume, atât de studio cât și live, și de single-uri. În iunie 1972 stabilește un record de audiență, reușind să susțină 4 show-uri consecutive sold-out la celebra arenă Madison Square Garden. În ianuarie 1973, în premieră, este transmis prin satelit, show-ul Aloha from Hawaii, fiind vizionat în direct în 36 de țări de pe toate continentele, audiența estimată fiind de 1,5 miliarde telespectatori. Singurul lucru notabil este divorțul de Priscilla în octombrie 1973, care s-a mutat după scurt timp din reședința de la Graceland împreună cu fiica lor, Lisa Marie. Stresul turneelor și lipsa de odihnă încep să-și spună cuvântul, Elvis având nevoie de mai multe spitalizări. Tot în această perioadă începe să ia diverse pastile energizante și tot felul de alte droguri. Pe 16 august 1977, întors la Graceland, Elvis pregătește ultimele detalii în legătură cu spectacolul ce avea să-l susțină în Portland (Maine) a doua zi și apoi se retrage pentru a se odihni. Este găsit mort a doua zi dimineața în urma unui infarct miocardic. Vestea se răspândește cu rapiditate, întreaga lume fiind în stare de șoc.
Timp de 22 de ani, Regele Rock-and-Roll-ului s-a pus în slujba muzicii și a celor din jurul său. 31 de filme și 2 documentare, 64 de albume de studio sau live, 149 de single-uri și nenumărate concerte; acestea sunt doar câteva din cifrele ce pot caracteriza o carieră fantastică, din care puține realizări lipsesc. Poate doar un turneu în Europa, Asia sau Australia dar până la urmă și acestea au fost realizate: în 1997, cu ajutorul tehnologiei s-a pus în scena un concert extraordinar numit Elvis in Concert '97 în Memphis la Mid-South Colloseum. Elvis a fost acompaniat de peste 30 dintre foștii săi colegi de turnee împreuna cu Orchestra Simfonica din Memphis. Ulterior, în 1999 a avut loc un turneu și în Europa.
Sute de discuri de aur sau platină primite pentru numărul record de discuri vândute (peste un miliard), 14 nominalizări la premiile Grammy, dintre care trei câștigate (pentru albumul How Great Thou Art - 1967, albumul He Touched Me - 1972 și pentru înregistrarea live a cântecului How Great Thou Art - 1974), premiul pentru întreaga carieră decernat la vârsta de numai 36 de ani sau primirea din partea United States Junior Chamber of Commerce în 1971 a titlului de Unul dintre cei zece cei mai merituoși tineri ai națiunii sunt numai câteva din onorurile pe care le-a primit Elvis Presley.
Postmortem, în 1984 i s-a decernat de către Blues Fundation din Memphis premiul W.C. Handy pentru păstrarea în viață a blues-ului în muzica sa. În 1986 a fost în primul grup de cântăreți ce a intrat în Rock-and-Roll Hall of Fame, iar în 1998 a fost introdus în Country Music Hall of Fame. În 2001, odată cu intrarea sa în Gospel Music Hall of Fame, Presley a devenit singurul interpret membru al tuturor celor trei anuale. În 1992, Serviciul Poștal American a anunțat că imaginea lui Elvis va apărea pe un timbru poștal comemorativ. Acesta a fost lansat pe 8 ianuarie 1993 și îl înfățișează pe Regele Rock-and-Roll-ului în postura tânărului cântăreț de la mijlocul anilor 1950.
În final, dar nu și în ultimul rând, se poate vorbi despre ceea ce este mai puțin cunoscut vis-a-vis de omul Elvis. Este știut faptul că acesta avea obiceiul de a dărui Cadillac-uri, bani și bijuterii, de multe ori sub impulsul momentului. Ceea ce este mai puțin știut este faptul că pe lângă concertele de caritate pe care le dădea periodic, mai avea obiceiul de a-i întreține pe cei din jurul lui: prieteni, familie, chiar și oameni străini, plătindu-le facturile și datoriile, spitalizările, cumpărându-le case sau întreținându-le familiile. Mulți ani de zile acesta a dăruit mai mult de o mie de dolari pe an fiecăruia dintre chitariștii ce locuiau în Memphis, iar activitatea caritabilă a acestuia continuă și în zilele noastre prin intermediul Elvis Presley Charitable Foundation.
| Elvis Presley | |
 Elvis Presley in 1957 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Elvis Aaron Presley |
| Născut | 8 ianuarie 1935 Tupelo, Mississippi |
| Decedat | (42 de ani) Memphis, Tennessee |
| Înmormântat | Graceland |
| Cauza decesului | cauze naturale[*] (infarct miocardic) |
| Părinți | Vernon Elvis Presley[*] Gladys Presley[*] |
| Frați și surori | Jessie Garon Presley[*] |
| Căsătorit cu | Priscilla Presley (–) |
| Copii | Lisa Marie Presley |
| Cetățenie |  SUA |
| Ocupație | Muzician, actor |
| Activitate | |
| Studii | Humes Preparatory Academy Middle School[*] |
| Gen muzical | Rock and roll, pop, rockabilly, country, gospel, blues, rhythm and blues |
| Tipul de voce | Bariton |
| Instrument(e) | chitară, pian |
| Ani de activitate | 1953 - 1977 |
| Case de discuri | SUN, RCA, BMG, SONY, hundreds of legal and semilegal producers |
| Interpretare cu | The Jordanaires, The Imperials, Voice, The Stamps & J.D.Summer |
| Premii | Premiul Grammy pentru întreaga carieră[*] Gospel Music Hall of Fame[*] Rock and Roll Hall of Fame cetățean de onoare al municipiului Budapesta[ |
| Carlos Drummond de Andrade | |
 |
Roger Schutz este ultimul dintre cei nouă copii ai pastorului protestant originar din Bachs (Elveția), Ulrich Schütz, și ai Améliei Henriette Schütz-Marsauche, o protestantă franceză originară din Bourgogne.
S-a născut și și-a petrecut copilăria și tinerețea la Provence, în cantonul Vaud, unde tatăl său era pastor al parohiei. Din 1937 până în 1940 Roger a studiat teologia reformată la Facultatea de Teologie Protestantă din Strasbourg și la Lausanne.
În 1940, la vârsta de douăzeci și cinci de ani, a hotărât să meargă să împărtășească în Franța soarta acestei țări ocupate. « De la Geneva, am plecat pe bicicletă în Franța, căutând o casă unde să mă rog, unde să primesc și unde, într-o zi, va fi această viață de comunitate. »
A ales să se stabilească la Taizé, un sătuc din Bourgogne, unde locuitorii l-au primit călduros. La începutul războiului, a găzduit zeci de refugiați evrei, împreună cu sora sa Geneviève.[8] În 1942 s-a întors în Elveția și a aflat că nu mai putea să revină la Taizé, întrucât fusese denunțat. În 1944 a revenit totuși la Taizé și s-a pus în ajutorul prizonierilor de război germani.[9]
A murit asasinat, fiind înjunghiat de Luminița Solcan, o dezechilibrată în vârstă de treizeci și șase de ani
| Frère Roger | |
 Frère Roger | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [3][4][5][6][7] Provence[*], Elveția |
| Decedat | (90 de ani)[3][4][5][6][7] Taizé, Franța |
| Înmormântat | Burgundia |
| Cauza decesului | omor (înjunghiere cu armă albă[*]) |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Elveția |
| Religie | protestantism |
| Ocupație | teolog[*] |
| Activitate | |
| Alma mater | Faculté de théologie protestante de Strasbourg[*] Universitatea din Strasbourg Universitatea din Lausanne[*] |
| Premii | Premiul Carol cel Mare ()[1] Premiul pentru Pace al Librăriilor Germane[*] ()[2] Templeton Prize[*] () Robert Schuman Prize[*] ()  Mormântul Fratelui Roger Schutz |
| Alfredo Stroessner Matiauda | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 3 noiembrie 1912 Encarnación, Paraguay |
| Decedat | (93 de ani) Brasília, Brazilia |
| Cauza decesului | cauze naturale[*] (pneumonie) |
| Căsătorit cu | Ligia Stroessner[*] |
| Copii | Gustavo Stroessner[*] |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Paraguay |
| Religie | Biserica Catolică |
| Ocupație | politician ofițer |
| Președinte al Paraguayului | |
| În funcție 15 august 1954 – 3 februarie 1989 | |
| Precedat de | Tomás Romero Pereira Președinte interimar |
| Succedat de | Andrés Rodríguez |
| Premii | Ordinul de Merit al Bavariei[*] Ordinul Isabelei Catolica în grad de Mare Cruce[*] Grand Cross of the Order of Charles III[*] Grand Cross of the Order of the Condor of the Andes[*] Ordinul Național de Merit[*] Order of May[*] Order of the Liberator General San Martín[*] Order of the Quetzal[*] Grand Collar of the Order of Good Hope[*] |
| Partid politic | Partidul Colorado |
În ultimii ani, Gheorghe Briceag a devenit simbol al luptei cu comunismul. El s-a opus cu vehemență intențiilor autorităților locale și Partidului Comuniștilor de a reinstala monumentul lui Lenin în centrul orașului Balti. Briceag amenințase că se va autoincendia dacă va fi reinstalat monumentul „tătucului” [1][4]
La Praga, Gheorghe Briceag a fost și unul dintre cei cinci membri ai juriului la ediția a șaptea a Festivalului "One World Human Rights", manifestare care face parte dintr–o rețea de 200 de festivaluri video/audio din Europa.
Gheorghe Briceag, supranumit „ultimul disident” din Republica Moldova, s-a stins din viață la 17 august 2008, fiind înmormântat în partea veche a cimitirului din Bălți
În anul 2004 Prof. Nicolae Truță a fost decorat cu distincția „ Ordinul Meritul pentru învățământ în gradul de Cavaler” pentru devotamentul pus în slujba învățământului românesc, dar și pentru contribuția la dezvoltarea și promovarea cercetării științifice din România, distincția fiind înmânată de Președintele României din acea perioadă, Ion Iliescu. Nicolae Truță, a fost Directorul Centrului de Cultură Olt și al Palatului Copiilor Slatina.
Studii
Facultatea de Arte Plastice a Universității din Timișoara (promoția 1974).
Activitatea profesională
- 1983-1998 Slatina-Președinte al Filialei Uniunii Autorilor Plastici (U.A.P.)
- 1991-1994 Director al Centrului de Cultură Olt.
- Director și profesor la Palatul Copiilor din Slatina.
- Profesor la Școala de Muzică și Arte Plastice, Slatina.
Expoziții
- Craiova - Galeriile de Artă și Palatul Jean Mihail - 1972, 1981, 1984, 1985, 1987, 1993, 1996, 1998, 2004.
- Timișoara - 1972, 1974.
- București - Galeriile de Artă de la Muzeul Satului și Casa Americii Latine - 1986, 1995, 2000, 2008.
- Sibiu - 1979.
- Râmnicu Vâlcea - 1985, 1988, 1992, 2000.
- Balș - Galeriile de Artă, ProArt - 2002, 2005.
- Slatina - 1975, 1976, 1977, 1978, 1980, 1982, 1983, 1984, 1985, 1987, 1989, 1990, 1991, 1992, 1993, 1995, 1997, 1998, 1999, 2000, 2001, 2002, 2003, 2006, 2007, 2008, 2009.
Membru fondator
- Fundația Dumitru Caracostea
- Fundația Eugen Ionescu
- Fundația Ion Popescu Negreni
- Asociația Salvați Identitatea Satului Românesc
| Nicolae Truță | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 9 februarie 1949 Dobrețu, Olt,Republica Populară Română |
| Decedat | (61 de ani) Slatina |
| Copii | Lucian Truță |
| Ocupație | Profesor Arte Plastice |
Goldie Steinberg s-a născut în Chișinău, Basarabia, Imperiul Rus (astăzi în Republica Moldova), fiind unul din cei opt copii ai lui Chazkel și Devorah Gurfinkel.[2] În 1923, împreună cu familia sa a emigrat în Statele Unite. În 1932 s-a căsătorit cu Philip Steinberg. Soțul său, care a lucrat ca bijutier pe Fulton Street, a murit în 1967.
Către cea de a 113-a aniversare a sa, Goldie Steinberg, avea doi copii: un fiu (n. 1935) și o fiică (n. 1942),[3][4] patru nepoți și șapte strănepoți. În ultima perioadă a trăit în Long Beach, New York, Statele Unite.
| Goldie Steinberg | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Goldie Gurfinkel |
| Născută | 30 octombrie 1900 Chișinău, Basarabia, Imperiul Rus |
| Decedată | 16 august 2015 (114 ani și 290 zile) Long Beach, New York |
| Părinți | Chazkel și Devorah Gurfinkel |
| Căsătorită cu | Phillip Steinberg (1932-1967) |
| Copii | 2 |
| Cetățenie | SUA |
| Religie | Iudaism |
| Activitate | |
| Domiciliu | Long Beach, New York, Statele Unite |
Aretha Franklin a lansat o serie de albume bine primite: I Never Loved a Man the Way I Love You (1967), Lady Soul (1968), Young, Gifted and Black (1972) și Amazing Grace (1972), iar la milocul anilor '70 intră într-o dispută cu casa sa de discuri și succesul său a început să scadă. După ce tatăl său a fost împușcat în 1979, Franklin a părăsit Atlantic și a semnat cu Arista Records, alături de care și-a regăsit succesul mulțumită albumelor Jump to It (1982) și Who's Zoomin' Who? (1985), dar și primului său film, Frații Blues (1980). Franklin a fost intens apreciată pentru interpretarea ariei „Nessun dorma” în cadrul galei premiilor Grammy din 1998, unde i-a ținut locul renumitului tenor Luciano Pavarotti. În același an, Aretha a lansat ultimul său hit, „A Rose Is Still a Rose”.
De-a lungul unei cariere ce a durat mai bine de cinci decenii, Aretha a avut 112 cântece incluse în clasamentele Billboard, inclusiv 77 în prestigiosul Hot 100, 17 melodii pop de top 10 și 20 de single-uri R&B ce au ajuns pe primul loc, fiind cea mai de succes cântăreață din istoria ierarhiei. Printre cele mai cunoscute hituri ale sale se numără „Rock Steady”, „Jump to It”, „Freeway of Love”, „Who's Zoomin' Who”, „Chain of Fools”, „Until You Come Back to Me (That's What I'm Gonna Do)”, „Something He Can Feel”, „I Knew You Were Waiting (For Me)” (duet cu George Michael), dar și o preluare a hitului The Rolling Stones, „Jumpin' Jack Flash”.
Aretha Franklin a câștigat 18 premii Grammy și este considerată una dintre cele mai de succes cântărețe din istorie, cu peste 75 de milioane de înregistrări vândute în întreaga lume. Pe parcursul carierei sale a primit o multitudine de onoruri, în 1987 fiind prima femeie inclusă în Rock and Roll Hall of Fame. Ulterior a fost inclusă și în UK Music Hall of Fame în 2005, dar și în Gospel Music Hall of Fame în august 2012. Rolling Stone a clasat-o pe primul loc în topul „Cei mai mari cântăreți ai tuturor timpurilor”,[18] iar în clasamentul „Cei mai mari artiști din istorie” pe locul nouă.[19] Conform publicației Time, a fost una dintre cele mai influente femei ale secolului al XX-lea.
- Ziua Restauratiei, Republica Dominicana
Eu și soțul MEU ne-am despărțit recent. Suntem căsătoriți de șase ani și a fost o relație abuzivă în toate felurile. Vreau să-mi dau seama și să-mi rezolv propriile probleme, astfel încât să pot fi o mamă și o soție grozave, dar simt că este o pierdere de timp să încerc să-mi repar căsnicia pentru că s-a stricat și sunt epuizată din punct de vedere emoțional și vreau doar să o fac. concentrează-te pe copiii mei. Și simt că este nedrept pentru mine să încerc să repar ceva în care sunt singurul care depune eforturi. Sunt așa confuz. Acestea au fost deciziile mele până când am dat peste un articol într-un blog despre cum Ultimate Spell a lui DR WALE, care a ajutat mulți oameni să restabilească căsătoriile/relațiile rupte. L-am contactat repede și mi-a spus ce ar trebui să fac, ceea ce am făcut imediat. În câteva săptămâni, soțul meu s-a întors și cea mai mare parte este că soțul meu s-a schimbat complet, nu mă mai abuzează sau insultă. Astăzi, a devenit un soț iubitor și grijuliu. puteți contacta DR WALE pe WhatsApp/Viber: +2347054019402 sau e-mail: drwalespellhome@gmail.com
RăspundețiȘtergere