Materialele prezentate reprezintă un colaj realizat din publicații diferite și au drept scop informarea publică cuprinzând sinteza evenimentelor zilei în timp.
miercuri, 17 august 2022
2. /18 AUGUST 2022 - ISTORIE PE ZILE: Decese; Sărbători
Decese
·440: Papa Sixt al III-lea.În decursul pontificatului său a fost construită, între altelela Roma, Bazilica Santa Maria Maggiore.Zidirea acestei impozante bazilici a urmat Conciliului de la Efes din anul 431, care a dezbatut asupra naturii umane și divine ale lui Iisus Christos si dacăSfanta Maria ar putea fi legitim numita „Maica lui Dumnezeu„, sau doar „Maica lui Hristos”.Conciliul i-a dat Maicii Domnului titlul din greaca „Theotokos” (literal „Purtatoare de Dumnezeu„, sau „Maica Domnului„).
·472: A murit Flavius Ricimer (n.cca.405), general german în armata romană, care a condus de facto Imperiul Roman de Apus între 456 și 472 d.Hr. A devenit magister militum, pe vremea imparatului Avitus, pe care l-a detronat în 456,în favoarea lui Majorian. Magister militum a fost un grad utilizat spre sfârșitul Imperiului Roman, fiind echivalentul comandantului suprem al armatei. Ricimer era fiul printului sueb Rechila și al unei fiice a regelui vizigot Wallia, iar originea sa barbară și credința ariană l-au împiedicat să acceadă la tronul Romei, dar în schimb și-a făcut o carieră de succes în armata imperială. În timpul cât a fost magister militum, a avut autoritatea reală asupra împăraților occidentali: Avitus, Maioran, Severus, Anthemius și Olybrius. A întreținut relații bune cu Imperiul Roman de Răsărit, iar în timpul împăratului bizantin Leon I, a încercat să organizeze o expediție comună, impotriva vandalilor în 468.
·849: A decedat calugarul si teologul german Walafrid Strabo; (n.808).
·1227 - A murit Ginghis Han, unul dintre cei mai mari cuceritori din toate timpurile.
Ginghis Han, lider mongol – foto: ro.wikipedia.org
Ginghis Han („Întemeietorul“) unul dintre cei mai mari cuceritori din toate timpurile: a cucerit o mare parte din Asia, punând temeliile Imperiului Mongol. A cucerit o mare parte din Asia si Europa, punând temeliile Imperiului Mongol,creind astfel unul dintre cele mai mari imperii pe care le-a cunoscut istoria omenirii.
În anul 1206 la 42 ani și după o campanie militară împotriva unor triburi din estul Mongoliei devine „mare conducător” (1206-1227) (hagan, „hanul hanilor”), sub numele de Ginghis, al unei populații vorbitoare de dialecte mongole și turcești. Ginghis a unit triburile mongole și a reușit să ocupe cu oștile sale teritorii vaste, spre est, până la Marea Chinei , și spre vest până la Marea Caspica, cuprinzand de doua ori dimensiunea Imperiului Roman si de patru ori Imperiul lui Alexandru cel Mare.
Pentru administrarea acestui uriaș imperiu , Ginghis han a emis decretele necesare sub formă de texte de lege. Oamenii de știință au descoperit că a omorât atât de mulți oameni, încât pământurile cultivate s-au transformat în păduri. După moartea sa, imperiul a fost împărțit între fii lui și extins în continuare, timp de două generații, după care marea formațiune statală mongola s-a dezmembrat.
Imperiul Mongol – foto: ro.wikipedia.org
·1276 - A murit Papa Adrian al V-lea. Sub influenţa lui Charles d’Anjou , el a fost ales Papă la 12 iulie 1276, dar a murit la Viterbo pe 18 august 1276 . Pentru ca Adrian V nu a fost niciodată hirotonit episcop, el nu a devenit cu adevărat Episcop al Romei , dar în mod tradiţional este numărat în succesiunea papale. Adrian V a fost al treilea Papă din “Anul celor patru papi”- 1276.
·1503: Papa Alexandru al VI-lea(n.1 ianuarie1431, Xativa, lângă Valencia, Spania; d.18 august1503,Roma) este numele sub care a devenit Papă al Bisericii CatoliceRoderic Borja, descendent al unei familii nobiliare catalane atestată din secolul al XIII-lea, fiu al lui Jofre Lançol și Isabella Borja, și nepot de soră al PapeiCalixt al III-lea(fostul cardinal Alfonso Borja, la vremea nașterii nepotului său).
Roderic Borja s-a stabilit în Italia în timpul pontificatului unchiului său, Calixt al III-lea. Borja s-a redenumit Rodrigo Borgia și a început o ascensiune ce se va încheia cu dobândirea, pentru unsprezece ani, a tiarei papale (1492-1503). După un șir de votări neconcludente și răsturnări de situație, în noaptea de 10 spre 11 august 1492, cardinalii reuniți în conclav la Roma îl alegeau cu o largă majoritate de voturi (14) ca nou Papă: Alexandru al VI-lea, cel de-al doilea suveran pontif catalan.
În anul 1494, Papa Alexandru al VI-lea a folosit coridorul secret din "Pasajul Borgo" dintre Vatican și fortificația învecinată Castelul Sant'Angelo, pentru a scăpa cu viață la invazia trupelor lui Carol al VIII-lea al Franței.
Istoria papei Alexandru al VI-lea a reținut mai mult poveștile de alcov - nu puține reale. E cunoscut pentru orgiile pe care le-a organizat, în special una din 1501, intitulat "Turnirul Curvelor", în care 50 de dansatoare se dezbrăcau în jurul mesei la care se afla papa și familia sa. Aceștia aruncau cu castane pe jos, femeile mișunând pe podea precum animalele, și se ofereau premii celui care se culca cu cele mai multe dintre ele. Un alt hobby al acestui papă era sǎ se uite la cai în timp ce se împerecheau. A avut 7 copii nelegitimi și numeroase amante
Tânǎrul Rodrigo nu își alesese definitiv profesia când alegerea unchiului sǎu ca papǎ (1455) i-a deschis noi perspective. A fost adoptat imediat în familia Callixtus și a fost prezentat italienilor ca Rodrigo Borgia. Unchiul sǎu l-a trimis pentru o perioadǎ scurtǎ de timp sǎ studieze dreptul la Universitatea din Bologna. În 1456, la vârsta de 25 de ani, a devenit diacon la biserica Sfântul Nicolo in Carcere, titlu pe care și l-a pǎstrat pânǎ în anul 1471, când este avansat episcop de Albano. În 1476 devine episcop de Porto. Poziția sa oficialǎ în curia romanǎ dupǎ anul 1457 a fost aceea de vicecancelar al Bisericii Catolice, motiv pentru care a fost invidiat de mulți. Prin anul 1470 începe relația sa cu Vanozza Catanei, mama celor patru copii ai sǎi: Juan, Caesar, Lucrezia și Jofrenǎscuți, dupǎ Gregorovius, în 1474, 1476, 1480 și 1482.
Borgia, cu douǎ treimi din voturi, a fost ales papǎ pe 11 august 1492, luând numele de Papa Alexandru al VI-lea. Cu toate cǎ se crede că voturile au fost cumpǎrate, acest fapt este dificil de dovedit din punct de vedere juridic, din moment ce alegerea a fost validatǎ. Tot ceea ce se poate afirma cu certitudine este cǎ factorul determinant în alegerea ca papǎ a lui Borgia a fost influența cardinalului Ascanio Sforza, cât și votul lui. Este aproape sigur cǎ opțiunea lui Sforza nu a fost influențatǎ de bani, ci de dorința acestuia de a deveni noul consilier papal. Alegerea ca papǎ a celui care timp de 35 de ani a condus afacerile cancelariei romane cu o rarǎ abilitate a fost făcută prin aprobarea generalǎ. Pentru romani în general, care începuserǎ sǎ-l vadǎ pe Borgia ca unul de al lor și care au prezis un pontificat splendid și energic, alegerea a fost acceptabilǎ.
·1559: Papa Paul al IV-lea (n. 1476) * 1620: Împăratul Wanli (4 septembrie1563 - 18 august1620), cu numele de naștere Zhu Yijun, a fost al 13-lea împărat al dinastiei Ming. Numele regal al împăratului, "Wanli", înseamnă "Zece mii de ani". A fost al treilea fiu al Împăratului Longqing. Domnia sa de 48 de ani (1572-1620) a fost cea mai lungă domnie a dinastiei Ming. Construcția Marelui Zid Chinezesc a atins apogeul sub administrația împăratului Wanli.
Domnia lui Wanli a coincis cu expansiunea europeană în Asia și cu începuturile misiunii creștine acolo. Primul european care a obținut permisiunea de a intra în Orașul Interzis a fost misionarul iezuit Matteo Ricci în anul 1601. Un an mai târziu acesta a prezentat împăratului prima lucrare cartografică a lumii în limba chineză, realizată după concepțiile apusene.
Împăratul Wanli
·1642: Guido Reni (n. 4 noiembrie 1575 – d. 18 august 1642) a fost un pictoritalian ale cărui lucrări se înscriu în curentul baroc. Născut la Bologna într-o familie de muzicieni, Guido Reni a fost fiul lui Daniele Reni și al Ginevrei de’ Pozzi. La nouă ani, a fost luat ucenic la studioul bolognez al lui Denis Calvaert. La scurt timp, la acel studio au venit și Albani și Domenichino. Este posibil ca el să fi fost pregătit de un alt pictor pe nume Ferrantini. Pe la vârsta de douăzeci de ani, Reni împreună cu ceilalți doi ucenici ai lui Calvaert au trecut la un studio rival aflat în ascensiune, pe nume Accademia degli Incamminati (Academia „nou-veniților”), condus de Lodovico Carracci. Ei au format nucleul unei prolifice și de succes școli de pictori bolognezi care l-au urmat pe Annibale Carracci la Roma. Ca și la mulți alți pictori bolognezi, picturile lui Reni prezentau un stil eclectic.
Pe la sfârșitul lui 1601, Reni și Albani erau mutați la Roma[1] și lucrau cu echipe conduse de Annibale Carracci la decorarea frescelor palatului Farnese. În 1601-1604, principalul său client era cardinalul Paolo Emilio Sfondrati. În 1604-1605, a fost angajat independent pentru pictarea unei piese de altar cu Crucificarea Sf. Petru. După o perioadă de câțiva ani petrecută în Bologna natală, a revenit la Roma și a devenit unul dintre cei mai de marcă pictori în timpul papei Paul al V-lea (Borghese). Din 1607-1614, el a fost unul din pictorii frecventați de familia Borghese.
Tavanele cu fresce de Reni aflate în sala centrală Casino dell'Aurora din Palazzo Pallavicini-Rospigliosi, este considerată a fi capodopera sa. Cazinoul a fost la început un pavilion comandat de cardinalul Scipione Borghese;[2] the rear portion overlooks the Piazza Montecavallo and Palazzo del Quirinale. Masiva frescă este încadrată in quadri riportati și îl reprezintă pe Apollo în carul său precedat de Aurora aducând lumină lumii.[3] Lucrarea prezintă un clasicism redus, copiind posturi de pe sarcofage romane, mult mai simplă și modestă decât Triumful lui Bacchus și al Ariadnei de Caracci[4] din Farnese. Reni s-a aliat în această pictură mai mult cu sumbra școală Cavaliere d'Arpino, Lanfranco, și Albani de pictură mitico-istorică, și mai puțin cu frescele mai aglomerate caracteristice lui Pietro da Cortona. Se face puțină concesie perspectivei, și stilul vibrant colorat este în antiteză cu tenebrismul adepților lui Caravaggio. Documentele arată că a fost plătit cu 247 scudi și 54 baiocchi la terminarea lucrării la 24 septembrie 1616.
A realizat fresce și în Capela Paolină de la Santa Maria Maggiore din Roma precum și aripile Aldobrandini ale Vaticanului. S-a zvonit că Reni ar fi fost angajat să picteze capela pontificală de la Montecavallo (Capela Buna Vestire), dar că el a considerat că nu este plătit suficient și că de aceea a plecat la Bologna, lăsându-i lui Domenichino rolul de principal pictor de la Roma.
Mai târziu, Reni s-a dus la Napoli să picteze tavanul unei capele din San Gennaro. Acolo însă, ceilalți pictori de seamă, cum ar fi Corenzio, Caracciolo și Ribera, se opuneau vehement oricărei concurențe și s-a zvonit ca ei ar fi conspirat să-l otrăvească pe Reni (așa cum se zice că mai târziu ar fi pățit Domenichino la Napoli). A mai trecut puțin prin Roma, dar a plecat rapid din oraș, în timpul pontificatului lui Urban al VIII-lea, după ce a fost criticat de cardinalul Spinola.
Glorie Sf. Dominic pe Arca di San Domenico.
Revenit la Bologna, mai mult sau mai puțin definitiv, Reni a înființat un studiou de pictură care a avut succes. A fost angajat să decoreze cupola capelei Sfântul Dominic din Basilica San Domenico din Bologna, între 1613 și 1615, care a avut ca rezultat radianta frescă Glorie Sf. Dominic, o capodoperă comparabilă cu Arca di San Domenico. El a contribuit și la decorarea Capelei Rozariului din aceeași biserică, pictând Învierea.
La Ravenna, a pictat capela din catedrală cu admirata pictură Israeliți strângând mana. După plecarea de la Roma, Reni a pictat în stiluri variate, fidel gustului eclectic al multor ucenici ai lui Carracci. De exemplu, piesa de altar Samson Victorios formulează posturi stilistice caracteristice manierismului. Crucificarea și Atlanta și Hipomenes[1] prezintă însă o mișcare diagonală cuplată cu efecte de lumini și umbre care trădează influența lui Caravaggio. Turbulenta și violenta pictură Massacrarea Inocenților (Pinacoteca, Bologna) a fost realizată într-o manieră ce amintește de Raphael. În 1625 prințul Władysław Sigismund Vasa al Poloniei a vizitat atelierul artistului de la Bologna în călătoria sa prin Europa de Vest.[5] Relația apropiată dintre pictor și prințul polon s-a soldat cu achiziții de desene și picturi.[5] În 1630, a pictat Pallion del Voto cu imagini ale Sf. Ignațiu și ale lui Francis Xavier, pictate în timpul epidemiei de ciumă din 1630 ce a afectat Bologna.
Cel mai remarcabil ucenic al său a fost Simone Cantarini, zis „Il Pesarese”; el a pictat un portret al maestrului său, astăzi în Galeria Bologneză. Temele abordate sunt în principal biblice și mitologice. Reni a pictat puține portrete: cele ale papei Sixt al V-lea, al cardinalului Bernardino Spada, și Beatrice Cenci sunt cele mai cunoscute. Identitatea portretului lui Cenci este însă neclară, întrucât Beatrice Cenci a fost executată la Roma înainte de nașterea lui Reni și deci nu ar fi putut poza pentru portret. Lui Guido Reni i se atribuie și multe schițe, unele după propriile picturi și altele după alți artiști. Ele sunt însuflețite, într-un stil cu linii și puncte delicate. Tehnica lui Reni a fost utilizată de școala bologneză și a fost un standard pentru artiștii italieni ai vremii.[6]
·1657 - S-a stins din viaţă Mitropolitul Moldovei Varlaam, autorul "Cazaniei" sau "Cărţii româneaşti de învăţătură" şi al primelor versuri în limba română. Mitropolitul Varlaam al Moldovei, cu numele de mirean Vasile Moţoc a decedat la 18 august 1657 la mânăstirea Secu. Mitropolitul Varlaam a fost una din personalităţile marcante ale perioadei domniei în Moldova a lui Vasile Lupu. Vasta sa cultură cărturărească şi teologică de ortodoxie creştină acumulată l-a făcut să se evidenţieze printre fraţii de credinţă şi rugăciune. În 1610 termină de întocmit traducerea din limba slavonă în română a manuscrisului "Scara paradisului" a ecumenului creştin ortodox, Ioan Climax, al unei mănăstiri de pe muntele Sinai, Orientul Apropiat, cunoscut în ţările române ca Ioan Scărariul. În 1628, Varlaam, devine duhovnic şi sfetnicul personal al domnitorului Moldovei Miron Barnovschi-Movilă. În scurtă vreme va fi numit în fruntea unei solii la Moscova trimise cu daruri şi comenzi de icoane la ţarul Rusiei Mihail Fiodorovici şi Patriarhul Moscovei Filaret Nikitici. La întoarcere trece pe la Kiev, unde este primit cu ospitalitate de arhimandridul Petru Movilă, iar în 1632 este uns Mitropolit al Moldovei sărind treapta de egumen. În 1639 Varlaam figurează printre cei 3 candidaţi la funţia de Patriarh al Constantinopolului alături de Partenie (Mitropolit al Adrianopolului) căruia i sa dat preferinţa şi de Porfirie (Mitropolit al Niceii) fapt ce demonstrază înalta sa pondere în lumea ortodoxă. Cazania lui Varlaam (Cartea românească de înţelepciune) este cea mai relevantă lucrare a sa pe care o finalizează în 1637. "Cazania" lui Varlaam contine primele versuri în limba română, intitulate "Stihuri în stema domniei Moldovei". Reuşeşte să o tipăreacă abia în 1643 la Iaşi la "tiparul domnesc". Varlaam participă la publicarea în 1644 a "Predisloviei" şi a altei tipărituri "Şapte taine bisericeşti" în tălmăcirea lui Eustratie Logofătul. În 1645 vede lumina tiparului o altă carte "Răspunsul împotriva catihismului calvinesc" fiind un fel de mărturisire ortodoxă din Moldova pentru românii din Transilvania. Cartea românească de învăţătură (Cazania) a Mitropolitului Moldovei Varlaam, opera sa de vîrf, este apreciată drept capodopără a literaturii române din prima jumătate a sec. XVII. Cunoscutul istoric literar George Ivaşcu, referindu-se la această operă, arată: "Cartea românească de învăţătură... deţine în cultura română un loc analog "Bibliei" lui Luther în cultura germană. Ea este cea mai însemnată scriere sub raportul contribuţiei la formarea limbii literare, atît prin geniul lingvistic al tălmăcitorului, care a reuşit cel dintîi să emancipeze limba română de originalele slavone, creînd pe o bază populară, stilul cărturăresc al limbii noastre vechi, cît şi prin răspîndirea extraordinară ce a cunoscut-o...". Prin activitatea sa de mare prelat şi de cărturar Mitropolitul Varlaam a apărat biserica ortodoxă din ţările române de curentele reformatoare. Prin cărţile sale şi prin activitatea sa de Mitropolit al Moldovei Varlaam a făcut un mare pas în trecerea la limba română în biserică. În multe biblioteci, arhive, mănăstiri şi biserici din România, Republica Moldova, Rusia şi alte ţări se păstrează cărţi tipărite şi manuscrise, obiecte de cult şi veşminte care au aparţinut celebrului cărturar.
Împăratul Carol al VI-lea și-a favorizat familia, care, pe lângă faptul că erau verii săi, au servit Casa de Austria cu distincție. El a vrut să o căsătorească pe fiica sa Maria Tereza cu fratele mai mare al lui Francisc, Leopold Clement. După moartea lui Clement Leopold, Carol l-a ales ca ginere pe fratele său mai mic. Francisc a crescut la Viena cu Maria Tereza, cu înțelegerea că aceștia urmau să se căsătorească, iar între ei a apărut o afecțiune reală.
Francisc Stefan de Lorena i-a succedat tatălui său ca Duce de Lorena în 1729. În 1731 el a fost inițiat în masonerie (Marea Lojă a Angliei) la Haga în casa ambasadorului britanic, Philip Stanhope, al 4-lea Conte de Chesterfield.[2] În timpul unei vizite ulterioare în Anglia, Francisc a fost făcut Maestru Mason la Houghton Hall, pe moșia Norfolk a prim-ministrului britanic, Robert Walpole.[3]
Maria Tereza a aranjat pentru Francisc să devină "Lord Locotenent" al Ungariei în 1732. El n-a fost prea entuziasmat de această poziție însă Maria îl voia în apropierea ei. În iunie 1732 el a fost de acord să meargă la Pressburg.
O pace preliminară a fost încheiată în octombrie 1735 și ratificată în Tratatul de la Viena din noiembrie 1738. Conform tratatului, Stanisław I, socrul regelui Ludovic al XV-lea al Franței și pretendent la tronul polonez, a primit Lorena, în timp ce Francisc, în compensație pentru pierderea lui, a fost făcut moștenitor al Marele Ducat al Toscanei, pe care l-a moștenit în 1737. Totuși Francisc a trebuit să aștepte să moară ultimului Marele Duce de Toscana din ramura de Medici, Gian Gastone de Medici în 1737 pentru a permite schimburile teritoriale prevăzute prin așezarea păcii.
La 31 ianuarie 1736 Francisc a fost de acord să se căsătorească cu Maria Tereza. El a ezitat de trei ori înainte de a semna. Mai ales mama Élisabetei Charlotte d'Orléans și a fratelui ei, prințul Karl Alexander de Lorena, au fost împotriva pierderii Lorenei. La 1 februarie Maria Tereza a trimis o scrisoare lui Francis: ea va renunța la domnie atunci când va apărea un succesor de sex masculin pentru tatăl ei.
Ei s-au căsătorit la 12 februarie la Viena. Nunta a avut loc la 14 februarie 1736. Tratatul secret dintre împărat și Francisc a fost semnat la 4 mai 1736. În ianuarie 1737 trupele spaniole s-au retras din Toscana și au fost înlocuite de 6000 de militari austrieci.[4] La 24 ianuarie 1737 Francisc a primit Toscana e la socrul său.[5]
Gian Gastone de Medici, care a murit la 9 iulie 1737, a fost văr de-al doilea cu Francisc.[6] În iunie 1737 Francisc a plecat în Ungaria pentru a se lupta cu turcii. În octombrie 1738 s-a întors la Viena. La 17 decembrie 1738 cuplul a călătorit în sud, însoțiți de fratele lui Karl pentru a vizita Florența timp de trei luni. Ei au ajuns la 20 ianuarie 1739.
În 1744 fratele lui Francisc, Karl, s-a căsătorit cu sora mai mică a Mariei Tereza, Arhiducesa Maria Anna de Austria. În 1744 Karl a devenit guvernator al Țărilor de Jos austriece, post pe care l-a deținut până la moartea sa în 1780.
În 1740 după moartea împăratului Carol al VI-lea, conform dispozițiilor Sancțiunii Pragmatice, recunoscută de statele europene, teritoriile habsburgilor au trecut fiicei lui, Maria Tereza. Francisc era foarte mulțumit să lase puterea în mâinile soției sale. El a avut o capacitatea excelentă de afaceri și a fost un asistent util pentru Maria Tereza în sarcina ei laborioasă de guvernare a dominioanele austriece, dar nu a fost activ în politică. Cu toate acestea, soția lui l-a lăsat responsabil de afacerile financiare, pe care le-a condus bine până la moartea sa.[7] La sfârșitul războiului de șapte ani, Imperiul Austriac a fost într-o stare financiară mai bună decât Franța sau Anglia în anii 1780. El era foarte interesat de științele naturale. A fost membru al francmasonilor.
Francisc a fost un adulterin, multe dintre aventurile sale erau cunoscute și indiscrete; cea mai notabilă a fost cea cu Maria Wilhelmina, Prințesă de Auersperg, care era mai mică decât el cu 30 de ani.
A murit brusc în timp ce era în trăsură întorcându-se de la operă la Innsbruck la 18 august 1765, la vârsta de 56 de ani.
Francisc împreună cu soția sa Maria Tereza și copiii lor.
Maria Tereza și Francis au avut 16 copii (11 fete și 5 băieți):
El este considerat unul dintre cei mai mari scriitori francezi în domeniul romanului realist, romanului psihologic și a romanului fantastic.
Apreciat de critica literară, Gérard Gengembre,[20] G. Vannier,[21] cât și de filozofi sau eseiști ca Alain[22], Albert Béguin[23] el a fost caracterizat drept un autor vizionar de către Albert Béguin [23].
În cultura română a avut doi admiratori de valoare, G.Călinescu, cel care milita pentru balzacianism în articolele sale teoretice exemplificând tehnica acestuia în romanul Enigma Otiliei, și de Mircea Eliade, care, în tinerețe și-a dorit să scrie o monografie consacrată operei lui Balzac. Pornind de la motivul androginului, care constituie de fapt nucleul nuvelei de ample dimensiuni Séraphita, Mircea Eliade a dezvoltat teoria sa din eseul Mitul reintegrării.[24]
Datorită complexității operei sale, Balzac a fost greu de încadrat, atât de critica literară din acea perioadă, cât și de cea de astăzi, ca aparținând unei categori deja existente, aparte.
El a creat un adevărat monument, "Comedia umană" (în francezăComédie humaine), ciclu în a cărui componență intră 95 de lucrări terminate (nuvele, romane și eseuri) și 48 lucrări neterminate. Ideea continuității dintr-o lucrare în alta, a uninii, a apărut pentru prima dată în 1830, odată cu gruparea romanelor Sarrasine, Gobseck, sub titlul Scènes de la vie privée.
În anul 1746 se naște Bernard-François Balsa, scris uneori Balsac sau Balssa, tatăl scriitorului, în cătunul Nougayrié (aparținând parohiei Canezac, comuna Montirat - Tarn).
În ciuda pretențiilor sale de noblețe, se trăgea dintr-o familie simplă de țărani, extrasul de botez clasândul ca "fiul pălmașului Balssa". Discordanțele continuă în viața sa, pretinsul regalist incoruptibil figurând in Almanahul național pe 1793 printre ofițerii comunali și membrii Consiliului general comunal, la secțiunea Drepturile omului.
Este privit ca fiind un om robust și inteligent, muncitor și ambițios, cam repezit, vorbăreț, clocotind de idei. După însușirea unui nivel cultural satisfăcător își părăsește cătunul natal devenind secretar al unui notar dintr-un târg apropiat.
Ambiția îi îndreaptă pașii către Paris, de unde are posibilitatea de a ocupa anumite funcții atât în capitală cât și în alte orașe din provincie în perioada lui Ludovic al XVI-lea cât și sub Revoluție.
Tradiția familiei îi acordă meritul de a fi fost suspectat de Robespierre pentru că ar fi încercat să-i salveze pe câțiva "foști". Fapta îl pune în pericolul de a înfrunta ghilotina, dar este salvat prin intervenția unui prieten și trimis în Armata din Nord cu misiunea de a organiza serviciul aprovizionării.
Se căsătorește cu fiica mai tânără cu 32 de ani decât el a șefului său, în urma căsătoriei fiind numit administrator al Ospiciului general din Tours, unde își așază o gospodărie remarcabilă.
În timpul vieții a avut o slabă activitate literară, scriind broșuri tratând problemele sociale ale timpurilor sale.
Convins că va trăi peste 100 de ani, că va deveni milionar înjghebând toutina (drepturile bănești ale unei asociații fondate de bancherul italian Tonti, sumele depunătorilor decedați atribuindu-se supraviețuitorilor) el părăsește această lume la 83 de ani "într-un accident".
În timpul vieții el a născocit povestea nobleții neamului, pretinzând descinderea din niște Balzac d'Entraignes, iar înainte de Revolutie semnând cu particula nobiliară.
În sânul familiei unui bogat negustor de postavuri, în anul 1778, se naște Anne-Charlotte-Laure Sallambier viitoarea mamă a lui Honore de Balzac.
Femeie autoritară, inteligentă, instruită, frumoasă ea este preocupată de problemele timpului, de științe și literatură dar mai cu seama de ocultism. Citește scrierile mistice, biblioteca sa conținând operele teosofilor Jacob Boehme, Emanuel Swedenborg, Saint-Martin ("filozoful necunoscut").
Odată cu anul 1797 este formată familia Balzac, viitorul leagăn al scriitorului, din Bernard-François Balsa în vârstă de 51 de ani și Anne-Charlotte-Laure Sallambier în vârstă de 19 ani.
La 20 mai 1799 se naște în orașul Tours Honoré de Balzac fiind primul copil al familiei. Acesta primește un singur prenume Honoré, fapt destul de rar pentru Franța acelei perioade. Noul născut va fi încredințat unei doici, în satul Saint-Cyr de lângă Tours, unde va rămâne până la vârsta de patru ani, după obiceiul timpului.
În 1805 este luat de la doică și dat la internatul Leguai din Tours. După doar doi ani este trecut la internatul unui colegiu din Vendôme. Viața din internat este, după cum va apărea mai apoi ilustrată în Louis Lambert, foarte severă folosindu-se pedepse ca bătaia cu vergi și închiderea la carceră. În contrast cu duritatea vieții din internat însă, acesta i-a dat ocazia tânărului Balzac de a citi mult, în special lucrări de știință și filozofie, scriind chiar un Traité de la volonté (Tratatul voinței), care a fost confiscat de către un supraveghetor. În afară de versurile pe care le compunea neobosit, Traité de la volonté dovedește preocupările copilului, una dintre laturile firii sale.
Relevantă pentru acea perioadă a vieții scriitorului este o scrisoare prin care directorul colegiului răspundea întrebărilor, în ceea ce privește aspectul și caracterul lui Honoré, unui editor în 1855:
„Un copil grăsuț, dolofan și cu fața rumenă. Iarna plin de degerături la mâini și picioare. Din cauza acestui neajuns a trebuit să fie cruțat adesea de bătaia cu vergi, care pe atunci se mai folosea întrucâtva, iar pedeapsa îi era schimbată în ținere la arest. Multă nepăsare, taciturn, deloc răutăcios, originalitate completă.”
În 1813, în timpul celui de-al doilea trimestru școlar, Balzac este luat acasă de la colegiul din Vendôme, din cauză că „slăbise, îngălbenise la chip și avea o privire de somnambul”, după cum va mărturisi mai târziu sora lui Laure. Se reface repede și la începutul noului an școlar își reia învățătura la liceul din Tours.
Spre sfârșitul anului 1814, Balzac-tatăl este numit șef al aprovizionării diviziei întâia militare și se mută la Paris cu întreaga familie, în cartierul Marais, pe strada Temple. Balzac este dat pe rând la două instituții din cartier.
Odată cu anul 1815, Balzac terminându-și studiile, se înscrie la Facultatea de Drept în urma unui compromis între el și tatăl său care l-ar fi dorit în Școala politehnică. Pentru inițiere în jurisprudență, face practică mai întâi la Guillonnet-Marville (notar al cărui ucenic a fost și dramaturgul Eugène Scribe), urmând ca după un an și jumătate să treacă pentru încă optsprezece luni sub maestrul Passez. Munca aceasta îl pasiona, viitorul romancier acumulând observații asupra oamenilor și a dramelor sociale pe care funcția îi dă prilejul să le cunoască.
Pe de altă parte, însă, Facultatea de Drept nu îl atrăgea. Prefera în schimbul cursurilor facultății sale pe cele de literatură de la Sorbona, pe cele de filozofie ținute de spiritualistul eclectic Victor Cousin, sau expunerile naturalistului Geoffroy Saint.
În 1819, odată cu împlinirea vârstei de 20 de ani, familia tânărului Honoré deschide o discuție asupra viitorului său. Când acesta își expune hotărârea fermă de a se consacra literaturii, tatăl îl apostrofează: „În literatură trebuie să fii rege, ca să nu fii ordonanță !”. Tânărul Balzac, cu lacrimi în ochi răspunde: „Eu voi fi rege !”, după cum va mărturisi mai târziu Laurei Surville, sora lui preferată, și, de departe, una dintre cele mai apropiate persoane pe întreg parcursul vieții scriitorului.
La cei 73 de ani ai săi, Balzac-tatal, după ce se consultă cu soția lui, îi oferi tânărului Balzac un răgaz de doi ani în care să-și demonstreze talentele literare. Pentru aceasta, Balzac urma să trăiască dintr-o rentă de 1500 de franci, rămânând la Paris, cu toate că familia sa se retrăgea într-o casă nou achiziționată la Villeparisis în Saine-et-Marne, nu departe de Paris.
Datorită insuficienței banilor, tânărul Balzac s-a văzut în ipostaza de a se abține de la multele plăceri ale tinereții. Cu toate acestea, trăind într-o mansardă închiriată, ducându-și traiul de pe o zi pe alta, a gusta plăcerile începuturilor meseriei sale. Într-o scrisoare adresată surorii sale Laure, el spunea: „Focul s-a aprins pe strada Lesdiguieres nr. 9, în capul unui biet flăcău, iar pompierii nu l-au putut stinge. A fost pus de o femeie pe care el n-o cunoaște: se zice că locuiește la Patru Națiuni, la capătul podului Artelor; se numește Gloria.”
Aici are șansa de a citi și admira „romanele populare” ale unor scriitori ca Pigault-Lebrun, Ducray-Duminil, Pixérécourt, ajungând totodată să le invidieze autorii pentru câștigurile aduse de acestea. Balzac era într-o perioadă de acumulare; la finalul celor doi ani de proba nu reușește să termine decât o operă Cromwell, o tragedie în cinci acte, în versuri. Alte opere Cromwell vor mai da la lumină și Mérimée și Victor Hugo, dar, după el.
Se întoarce la Villeparisis, în casa părintească unde citește opera sa. Efectele lecturării au fost dramatice, familia considerând că tânărul Balzac nu are talent. Un fost profesor al Școlii politehnice, prieten de familie, prezent în acea seară îl dojenește: „Fă orice, numai literatură nu!”
Familia îi interzice întoarcerea la Paris, datorită slăbiciunii lui, efectele vieții austere, a mizeriei și a sărăciei își spun cuvântul. Tânărul Balzac se reface rapid în confortabila casă părintească și nu mai are decât un singur gând: să devină independent.
În perioada petrecută la Villeparisis se îndrăgostește de Laure de Berny, o femeie la 45 de ani, venită împreună cu soțul și cei nouă copii la Villeparisis pe întreaga durată a verii. Deși situația doamnei de Berny o constrânge, tânărul Balzac ajunge prin perseverența declarațiilor să și-o facă amantă.
Doamna de Berny a fost, poate, singura femeie ce l-a iubit cu adevărat. Balzac a avut încredere în ea, iar ea, i-a călăuzit pașii spre lumea și gloria către care aspira. Până la ruperea relației, odată cu împlinirea vârstei de 55 de ani a doameni Berny, ea a avut rolul de a îi ghida munca, citea manuscrisele și adnota simplu: „prost” sau „frază de refăcut”.
Balzac își creează relații printre tinerii scriitori ai Parisului: Le Poitevin de l’Egreville, Horace Raison, Étienne Arago; este presupusă lansarea unor „romane populare” în colaborare cu aceștia sub pseudonim. În 1823 Balzac publica romane comerciale, cu pseudonimul Horace de Saint-Aubin, cum ar fi: Ultima zână sau Noua lampă fermecată.
În 1824 publica – semnat cu același pseudonim Horace de Saint-Aubin – Anette și criminalul, și o nouă ediție din Vicarul din Ardeni, un nou roman Wan-Chlore al cărui subiect, rivalitatea dintre o mamă despotică și fiica sa, va deveni substanța multora dintre „scenele” sale. După cum va afirma mai târziu sora lui, Balzac scrie în acei ani de început peste patruzeci de lucrări, care însă, nu aduc câștigurile mult visate.
Avid de bani, Balzac se lansează în afaceri. Planurile sale nu sunt rele, un realist putând face avere speculând ideile respective: o editură menită să tipărească în condiții excepționale, folosind toate inovațiile moderne din tehnica grafică, operele marilor clasici francezi. În asociere cu librarul Urbain Canel tipărește o ediție completă din opera lui Moliere și una din cea a lui La Fontaine, ediții ce l-au costat aproximativ 10 000 de franci, dar din care nu se vând, într-un an, din pricina sabotajului inițiat de concurență decât douăzeci de exemplare. Pentru a-și zdrobi concurența Balzac cumpără o imprimerie pe str. Maris-Saint-Germain (azi str. Visconti) nr. 17, și îl angajează pe Barbier, fost maistru tipograf să se ocupe de partea tehnică.
Activul întreprinderii lui Balzac marchează 67 000 de franci, iar pasivul 113 000. Nu se descurajează, ia un alt asociat, Laurent, și mai cumpără și o turnătorie de litere. Dar, comenzile nădăjduite nu sosesc, clienții existenți plătesc greu, creditul încetează și falimentul e iminent. Datoriile lui Balzac ating în acel moment suma de 90 000 de fraci, suma, acoperită parțial de mama lui, care îi oferă 45 000 de franci, -sărăcind pentru tot restul vieții, fiind nevoită la bătrânețe să se întrețină din pensia acordată de nora sa de 3000 de franci - , restul de 45 000 de franci urmând a fi acoperit de doamna de Berny, care pentru a face rost de bani își girează aproape toate bunurile.
Astfel Balzac datora acum suma de 90 000 de franci, la care trebuia să se plătească o dobândă anuală de 6000, fără a pune în calcul cei 3000 de franci necesari strictei sale existențe.
După ruinarea viselor de afaceri, singura soluție care-i rămâne lui Balzac este scrisul. Pleacă în Bretania la un vechi prieten de familie, generalul baron de Pommereul. În casa călduroasei gazde el scrie prima carte semnată H. Balzac: Le dernier chouan ou la Bretagne en 1800, carte ce va apărea mai apoi în patru volume un an mai târziu în 1828.
La 18 iunie 1829 moare bătrânul Balzac. În vila de la Bouleauniere a doameni de Berny, Honore scrie La paix du ménage (Pacea căsniciei). În octombrie, în satul, și poate și la castelul Maffliers al unei noi susținătoare ducesa d’Abrantes, scrie povestirea Gloire et malheur (Glorie și nefericire). Se întoarce la Paris unde scrie Le bal de Sceaux ou Le Pair de France, al cărui subtitlu a fost suprimat mai târziu. Publica Physiologie du mariage ou Méditation de philosophie éclectique sur le bonheur et le malheur conjual. Gloria începe să se schițeze, deși, pe ultimele sale lucrări nu încasase decât 1000 de franci.
Succesul obținut cu Șuanii și cu Fiziologia căsătoriei schimbă substanțial poziția socială și perspectivele de viitor ale lui Balzac, care își găsește acum prieteni mai peste tot în presă. La 7 ianuarie 1830 devine colaborator la revista La Silhouette, îi sunt solicitate colaborări la revista La Mode, invitație făcută de redactorul șef din acea vreme Emile de Girardin; pentru fiecare 16 pagini primind câte 50 de franci.
La 3 martie devine colaborator al Feuilleton des journaux politiques, revistă la a cărei fondare participă și unde i se rezervă rubrica de cronică externă. Din păcate revista va cădea după unsprezece numere. La 5 martie devine colaborator la Le Voleur, la 4 noiembrie la La Caricature unde timp de doi ani va semna cu diverse pseudonime precum: Alex. De B..., Henri B..., Alfred Coudreaux, Eugene Morisseau.
1830 a fost primul an de glorie din viața lui. Ușile lumii mondene îi sunt larg deschise, astfel, ajunge în cele mai strălucite saloane ale epocii: la poeta Marceline Desbordes-Valmore, la baronul Gerard, la contesa Merlin, la George Sand, la ducesa Bratiano, la Sophie Gay, la Delphine de Girardin, la celebra doamna Recamier, la doamna Ancelot, la doamna contesa d’Agoult.
Chipul jovial, fruntea largă, ochii de foc, costumul elegant îl fac să fie binevenit pretutindeni. Își mobilează cu gust apartamentul de pe str. Cassini și duce o viață îmbelșugată. Ducea o activitate bulevardistă și mondenă intensă.
În ceea ce privește munca sa, Balzac spunea: „Mă scol la miezul nopții și lucrez șaisprezece ore în șir”. E greu de imaginat cum a putut să dea publicității numai în cursul acelui an peste o sută de lucrări. În ianuarie a scris La Vendetta (O frumoasă poveste de dragoste ce se ivește între doi tineri aparținând unor familii vrășmașe. La o primă vedere asemănările cu Romeo și Julieta de William Shakespeare, rivalitatea dintre familii, o dragoste interzisă, căsătoria imposibilă, diminuându-i valoarea. Însă Balzac merge mai departe, prezentând realitatea, urcușurile și coborâșurile unei căsnicii tolerate, mizeria și disperarea, tinzând spre distrugere. Realmente o dramă de familie puternic marcată de orgoliile impuse de spiritul corsican), în februarie La Femme vertueuse (mai târziu intitulată Une Double famille) și Les Dangers de l’inconduite (redenumită Gobseck).
În două volume intitulate Scene de la vie privee, titlul reflectând pentru întâia oară ideea grupării operelor sale în “Scene”, publică aproape toate nuvelele pe care le scrisese până atunci: La Maison du Chat qui pelote, Le bal de Sceaux, La Vendetta, Une Double famille, Gobseck, etc. – în mare parte drame de familie, în care tinerele fete mânate de himere doresc să se ridice prin căsătorie deasupra condiției lor sociale.
1831: Balzac își continuă munca în același ritm, publicând în cursul anului peste nouăzeci de titluri. Apar primele iluzii ale posibilității de a parveni printr-o lansare în politică. Balzac se hotărăște să candideze în alegerile apropiate, planul său era să-și deschidă “prin lovituri de tun, ușa la Academie, prin Academie să devină pair, prin titlul de pair ministru, și să ajungă la putere prin puterea însăși”.
În luna aprilie publica broșura Ancheta asupra politicii celor două ministere, semnată: “Dl. De Balzac, elector eligibil” – folosind pentru întâia oară particula nobiliară inventată de tatăl său. De aici înainte va semna pe întregul parcurs al vieții ca “de Balzac”.
Pentru a avea o șansă în alegerile din 5 iunie, Balzac e dispus să se căsătorească cu fiica unui legitimist ce luptase în armata lui Condee, cu care se împrietenise la Villeparisis: Eleonore de Trumilly. Dar dl. de Trumilly se opune, găsind opiniile scriitorului prea liberale, reproșându-i faptul că aprecia monarhia constituțională și nu regretase căderea autocratului Carol al X-lea.
În luna august publică romanul La Peau de chagrin (Pielea de sagri), interesantă poveste fantastică în jurul căreia se oglindește întreaga viață a Parisului. Succesul obținut de prima carte literară semnată Honore de Balzac este enorm, situându-l pe autor printre cei mai mari scriitori ai vremii. În septembrie îi apar, grupate în trei volume, o serie de povestiri intitulate Romans et contes philosophiques cuprinzând: La Peau de chagrin, Sarrasine (tratând vicii împotriva naturii), La Comédie du diable, Jésus-Christ en Flandre, Les Proscrits (conține un excepțional portret făcut lui Dante exilat în Franța), Le Chef-d’oeuvre inconnue, El Verdugo, L’Élixir de longue vie, Les Marana.
La 5 octombrie primește o scrisoare anonimă de la o cititoare care îi analiza scrierile. Descoperă, nu după mult timp că autoarea scrisorii era marchiza de Castries, care îl va invita în curând la ea. Are ocazia de a face cunoștința cu ducele de Fitz-Jammes, unchiul marchizei, astfel devenind fondator al ziarului legitimist Le Rénovateur. Spre sfârșitul anului apare prima parte din Femeia de treizeci de ani, al cărei subiect îi este inspirat, fără îndoială, de viața doamnei de Berny.
În 1832 după moartea la 7 aprilie a Dl. de Trumilly de holeră, Balzac, în ciuda sfaturilor doamnei de Berny și ale doamnei de Castries, cere mână domnișoarei de Trumilly - dânsa reprezentând singura modalitate de a poseda o avere suficientă pentru candidatură - dar este refuzat. Văzându-și iluziile politice spulberate, Balzac se rezervă doamnei de Castries și literaturii.
În mai publică o nouă ediție din Scene de la vie privee, sporită cu nuvele ca: Le Cure de Tours, Grădina cu rodii, Femeia părăsită, Colonelul Chabert etc. Tot în mai, mai publică și primele zece povestiri din Les Cent contes drolatiques colligez ez abbayes de Tourayne par le sieur de Balzac pour l’esbattement des pantagruelistes et non aultres (Cele o sută de povești znovoase adunate și rânduite din Tourayne de jupânul de Balzac spre hlizirea pantagrueliștilor și nu a altora).
În toamna aceluiași an pleacă împreună cu capricioasa doamnă de Castries spre Italia. Se opresc mai întâi la Aix-les-Bains, apoi în octombrie la Geneva. În Geneva speranțele amoroase ale lui Balzac sunt spulberate, se întoarce în Franța unde, își expune în scris starea de spirit: “dezolat, blestemând tot, afurisind femeia”. Spre liniștea lui sufletească, la 12 noiembrie primește o scrisoare din Ucraina, semnată L’Étranger (Străina), plină de cuvinte elogioase ce-l consolează de eșecul suferit cu marchiza de Castries.
Opera:
Primul succes al lui Balzac “Les Chouans” 1829, inițial publicat sub numele de “Le Dernier Chouan”) a fost urmat de “La Peau de chagrin” (1831). În următorii 20 de ani el a scris o vastă colecție de romane și scurte povești cunoscută sub numele “La Comédie humaine”. Aceasta, cea mai de seamă lucrare a sa, este o reproducere a societății franceze a timpului său, ilustrând în detaliu peste 2000 de personaje specifice fiecărei clase sociale și profesii. Cele mai importante romane din Comedia umana sunt:
Calitățile lui Balzac care îi depășesc defecte precum lipsa stilului literar, critica, tendința spre melodramă, sunt: originalitatea, marea putere de observație și imaginația sa. Scurtele sale poveștioare includ părțile cele mai bune din limbaj, dar încercările de a scrie dramă au eșuat.
Alte romane și nuvele ale autorului:
1829: Fiziologia căsătoriei ("Physiologie du mariage");
·1858: Barbu Lăutarul (Vasile Barbu), cântăreț, cobzar și violonist. A murit la Iași. Din marturii ale vremii, se stie ca Franz Liszt, aflat la Iasi în 1847, a ramas impresionat de maiestria artistica a lautarului român; (n. 1780).
·1936 - A fost asasinat, în timpul Războiului Civil din Spania, scriitorul Federico Garcia Lorca (n. 5 iunie 1898).
·1944 - A murit Alexandru Șerbănescu, as al aviației de vânătoare române (n. 1912)
Alexandru Șerbănescu, as al aviației de vânătoare române – foto: ro.wikipedia.org
Căpitanul aviator Alexandru Șerbănescu, cunoscut ca „Alecu”, (n. 17 mai 1912, Colonești, jud. Olt, d. 18 august 1944, jud. Buzău) as al aviației de vânătoare române în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Format inițial ca vânător de munte, este atras de aviație, devenind întâi observator aerian, iar în 1941 pilot, zburând inițial pe avionul IAR 80, iar ulterior pe Bf 109G. A participat la campaniile de la Stalingrad, Dniepropetrovsk și Mariupol, unde a luptat alături de aviația germană împotriva aviației URSS; a participat la apărarea regiunii petrolifere Ploiești, împotriva aviației de bombardament americane. A fost comandantul Grupului 9 Vânătoare.
Cpt. Şerbănescu la terminarea campaniei de la Stalingrad. Având 6 victorii, era considerat as – foto: ro.wikipedia.org
A căzut eroic în lupta împotriva Aliaților, copleșit de escorta de Mustanguri ale operațiunii de bombardament american asupra Ploieștiului din 18 august 1944. În momentul căderii era asul cu cel mai mare număr de victorii aeriene (47) din Forțele Aeriene Regale ale României. A fost înmormântat cu onoruri militare în Cimitirul militar Ghencea în data de 22 august 1944. A fost citat de două ori pe ordin de zi și decorat cu numeroase ordine și medalii. Numele eroului căpitan aviator Alexandru Șerbănescu îl poartă acum Baza 95 Aeriană Bacău.
Aşii români decoraţi în 30 august cu Ordinul Mihai Viteazul: Cantacuzino, Dicezare, Greceanu, Şerbănescu şi Milu – foto: ro.wikipedia.org
* 1948: Arhiducele Wilhelm Franz de Austria, mai târziu Wilhelm Franz von Habsburg-Lothringen (ucraineanăВасиль Вишиваний, Vasil Visivanie; 10 februarie1895 – 18 august1948) a fost arhiduce de Austria, colonel în armata ucraineană și poet.
Acomodându-se la creșterea naționalismului din secolul al XIX-lea, tatăl său, arhiducele Karl Stephan, a decis ca ramura familiei sale de Habsburg să adopte identitatea poloneză și să combine loialitatea față de familia Habsburg cu loialitatea față de Polonia. A avut doi fii care au învățat poloneză încă de la o vârstă fragedă și a încercat să le insufle un sentiment de patriotism polonez. Fiul său cel mare, Karl-Albrecht, a devenit un ofițer polonez care a refuzat să renunțe la loialitatea sa poloneză chiar și sub tortura Gestapoului. Cele două fiice ale lui au intrat prin căsătorie în familiile nobile lituaniene Radziwill și Czartoriski. Wilhelm, copilul cel mic, s-a răzvrătit și s-a identificat cu rivalii politici tradiționali ai polonezilor, ucrainenii. A dezvoltat o fascinație pentru cultura ucraineană; curând a început să vorbească fluent ucraineana și adolescent fiind a părăsit moșia familiei călătorind incognito timp de o săptămână prin satele huțuli în apropiere de Munții Carpați și Bucovina.[1] Acest interes față de oamenii relativ sărăci ucraineni i-a adus porecla de "Prințul Roșu".
În timpul Primului Război Mondial, atât tatăl său și fratele său Karl-Albrecht erau moștenitori ai tronului din Polonia care era controlată de către Puterile Centrale. Ambiția lui Wilhelm, cu aprobarea tatălui său, era de a a deveni regele Ucrainei.[2] În ciuda tinereții sale, el a jucat un important rol istoric.
Ca membru al casei imperiale de Habsburg el a lucrat îndeaproape cu deputații ucraineni din parlamentul Imperiului austro-ungar într-un efort de a obține mai multe drepturi pentru minoritatea ucraineană, servind ca o legătură între liderii comunității ucrainene și împăratul Austriei Carol I. În timpul Primului Război Mondial Wilhelm și-a început cariera militară ca locotenet al regimentului 13 de ulani. După convalescența pentru tuberculoză, Wilhelm a preluat la data de 5 aprilie 1917 comanda unui detașament de ucraineni din Galiția, servind în rangul de căpitan.[3] În timpul ocupației germane și austriece din Ucraina în 1918, el a comandat regimentul ucrainean care a eliberat Ucraina de Sud de la bolșevici. Din acel moment Wilhelm a devenit Vasil Visivanie (pentru că adesea purta o cămașă ucraineană brodată), nume pe care l-a preferat celui real și după terminarea războiului.[4][5]
În timpul șederii sale în sudul Ucrainei, Wilhelm a devenit punctul central al luptei liniștite dintre doi aliați, Austro-Ungaria și Imperiul german, pentru viitorul Ucrainei. Habsburgii au sprijinit eforturile lui Wilhelm de a câștiga popularitate printre ucraineni precum și pentru a promova patriotismul ucrainean. Germanii, pe de altă parte, erau preocupați în primul rând de obținerea de cereale și au sprijinit regula lui Pavlo Skoropadski.
Wilhelm și regimentul său, 1918
În zona personală de ocupație a lui Wilhelm, țăranilor li s-a permis să-și păstreze terenurile pe care le-au luat de la proprietari în 1917 și Wilhelm a împiedicat forțele armate habsburgice să rechiziționeze cerealele. Ucrainenii care s-au opus rechiziționării în altă parte - inclusiv a celor care au ucis soldați germani sau austrieci - s-au refugiat pe teritoriul lui Wilhelm. Aceste acțiuni au indignat Germania și oficialii austrieci de la Kiev dar a crescut popularitatea lui printre localnicii ucraineni, care l-au numit cu afecțiune "Prințul Roșu" nu în sensul marxist ci pentru că era apropiat oamenilor obișnuiți. El s-a amestecat cu ușurință printre țăranii locali care au admirat capacitatea lui de a trăi pur și simplu ca și soldații lui.
Wilhelm a negociat cu ministrul de externe Ottokar Czernin autonomia Galiției de Est.[1] În iulie și august 1917 Wilhelm însoțit de vărul lui kaiserul Carol a făcut un tur al Galiției de Est. Germanii se temeau că Wilhelm ar putea crea o lovitură de stat și să-l răstoarne pe Hetmanate. Într-adevăr, au existat mai multe tentative ale ucrainenilor pentru ca arhiducele Wilhelm să devină suveran al Ucrainei, transformând țara într-o monarhie. De fiecare dată el a amânat ținând cont de refuzul din motive diplomatice al împăratului austriac. Totuși, Carol I a rezistat presiunilor germane de a-l îndepărta pe Wilhelm din Ucraina.
În cele din urmă Wilhelm și soldații săi au plecat din Ucraina în 1918 din cauza condițiilor revoluționare de acolo și s-a mutat în Bucovina.[6] După dizolvarea Austriei, Wilhelm a ordonat oamenilor săi să se deplaseze de la Bucovina la Liov pentru a susține cauza ucraineană. El însuși a fugit în acest oraș după ce forțele române au capturat Bucovina, însă președintele Republicii Ucrainei de Vest i-a spus că serviciile sale nu erau necesare iar Wilhelm s-a retras la o mânăstire din apropiere.
După ce a promis loialitate față de Republica Populară Ucraineană în 1919 a fost ridicat la rang de colonel și a lucrat la ministerul apărării din acestă țară. În semn de protest la Tratatul de pace a lui Petliura cu Polonia din 1920, pe care el l-a considerat a fi o trădare a Ucrainei de Vest, a demisionat și a trăit în exil la Viena și Paris.
Wilhelm Habsburg la Viena 1947
Într-un interviu într-un ziar vienez, în ianuarie 1921, Wilhelm a mustrat public Polonia, condamnând pogromurile din Liov ca pe ceva care nu se întâmplă într-o țară civilizată și că este dezonorant pentru Polonia și polonezi. Acest lucru a cauzat o înstrăinare permanentă, publică, între Wilhelm și tatăl său Stephan. În 1921, Wilhelm a publicat o carte de poezie în limba ucraineană, «Mynayut Nistru» (Минають дні) - "Zilele trec".
În același an, a devenit implicat în diverse comploturi ale monarhiștilor și a altora care doreau să răstoarne noua ordine de după Primul Război Mondial. La Viena, el a fondat o organizație de veterani din Ucraina și s-a împăcat un timp cu rivalul său Pavlo Skoropadski. Atitudinea intransigentă a lui Wilhelm față de Polonia l-a făcut popular printre exilații ucraineni; a devenit lider al ucrainenilor și un candidat viabil la tronul Ucrainei.
Wilhelm în captivitate sovietică, 1948
În 1922, sub numele său ucrainean a părăsit Austria pentru Spania unde spera la suport financiar pentru aventura ucraineană de la vărul său, regele Alfonso al XIII-lea.[7] Între 1925 și 1929 Wilhelm a lucrat în Spaniaca agent imobiliar, apoi a plecat la Paris. În 1935, el a devenit implicat într-un scandal de fraudă cauzat de iubita lui, Paulette Couyba. În timpul procesului bine-mediatizat, Wilhelm a fugit de la Paris la Viena pentru a scăpa de închisoare.[8]
La mijlocul anilor 1930, Wilhelm și-a reluat activitățile sale naționaliste ucrainene. A stabilit contactul cu vechi camarazi de arme din Galiția și cu Andrii Melnik, care conducea Organizația Naționaliștilor Ucraineni. Deși ca tânăr el a fost pro-evreu, Wilhelm a început să adopte anti-semitismului și a crescut aproape de un cerc din interiorul partidului nazist, condus de Alfred Rosenberg, care a pledat pentru un stat aliat ucrainean.
Atunci când prin 1941 a devenit clar pentru Wilhelm că naziștii nu vor sprijini independența Ucrainei, el s-a întors împotriva naziștilor și a făcut spionaj pentru britanici în cea mai mare parte din Al Doilea Război Mondial. Ultimii lui ani au fost ca spion pentru francezi împotriva Uniunii Sovietice.
În 1947 a fost arestat de armata sovietică de contrainformații SMERSH din Viena și dus la închisoarea Lukianivka din Kiev. În timpul detenției a insistat să vorbească în ucraineană la interogatorii.[10] La 12 august 1848 s-a luat decizia se a-l transporta în vestul Ucrainei pentru o pedeapsă cu închisoare de 25 de ani. Înainte ca acest lucru să se întâmple, la 18 august Wilhelm a murit de tuberculoză netratată[11] și a fost îngropat într-un mormânt nemarcat.
Wilhelm este acum venerat de către naționaliștii ucraineni ca un luptator pentru independența Ucrainei față de Uniunea Sovietică.
După absolvirea liceului la Blaj, unde a participat la difuzarea Memorandului, urmează cursurile Facultății de Drept, Universitatea din Cluj (1893-1898), luând parte activă la manifestațiile de solidaritate cu tribunii din procesul Memorandului. A fost unul din cei 41 de studenți exmatriculați, înainte de examen, din universitățile austro-ungare, în iunie 1894, din cauza apelului lansat intelectualilor în 5 mai 1894, prima zi a procesului memorandiștilor și solidarizarea cu comitetul național condus de dr. Ioan Rațiu. După anularea interdicției, la intervenția guvernului român, în Octombrie 1894 s-a reînscris la facultate și în anul IV de studii s-a transferat la Budapesta. După absolvire, fiind considerat „persona non grata”, este silit să se auto-exileze ca stagiar la Biserica Alba, Vârșeț, Banat (acum în Serbia). În anul 1902 devine doctor în drept al Universității din Budapesta și deschide birou de avocat la Oravița.
A fost membru al Partidului Național Român din 1894. Ca membru în conducerea Partidului Național Român mobilizează românii de pe valea Carașului pentru participarea la activismul parlamentar. A participat ca delegat al orașului Oravița la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. După împlinirea la 1 Decembrie1918 a „Unirii cu Țara”, în anul 1919 se transferă la Timișoara ca avocat și jurist consult al Uzinelor și Domeniilor Reșița. Competența juridică și social-morală îl impun în elita intelectuală bănățeană. Este ales decan al Baroului Timiș, în trei rânduri, în anii 1924, 1927 și 1937, vicepreședinte al Uniunii Avocaților din România și prefect al județului Timiș-Torontal în guvernarea Partidului Național Țărănesc, 1928-1930. În rândurile baroului din Timișoara au activat ca decani, avocați de mare valoare morală și profesioanală printre care și Liviu Cigăreanu. Încă de la înființarea corpului profesional al avocaților, aceștia au fost în primele rânduri ale luptei duse pentru reîntregirea neamului românesc, mulți dintre acestia făcând parte din rândurile Partidului Național Român, din componența căruia făcea parte și elita intelectualilor bănățeni. După instaurarea administrației românești în Banat, Statul Român a făcut apel la avocați, să intre în administrație, ocupând înalte funcții administrative. Printre cei care au ocupat demnitatea de Prefect al Judetului Timiș a fost și Liviu Cigăreanu. A fost decorat cu Ordinul Coroana României, în grad de ofțer, pentru serviciile aduse Marii Uniri.
În 1939 se retrage din avocatură și devine notar public, până la arestarea sa în noaptea din Sâmbăta Paștilor la 15 aprilie 1952. În timpul războiului a fost șef de cabinet la Președintia Consiliului de Miniștri.[2] Atitudinea sa profund democratică s-a manifestat și în timpul dictaturii militare. În locuința sa adăpostește două familii de evrei, iar din 1943, pe nepotul său Mircea-Dimitrie Rațiu supravegheat de Siguranța Statului pentru colaborare cu fratele Ion-Iancu, refugiat politic în Anglia din 1940. A condamnat public trecerea trupelor române dincolo de Nistru. A contribuit la acțiunea de salvare a comuniștilor (Gheorghe Gheorghiu-Dej ș.a.) închiși la Caransebeș, opunându-se predării acestora germanilor care i-ar fi executat ca spioni ai URSS.
Regimul austro-ungar și cel totalitar nu s-au încumetat să-l priveze de libertate, pentru criticile publice aduse. Sub dictatura comunistă, instaurată de trupele sovietice, a fost însă arestat, condamnat și exterminat la vârsta de 77 ani. A decedat în închisoarea Văcărești la 18 august 1952, unde ispășea condamnarea de 24 luni în colonia de munca (decizia M.A.I. nr.532/1952), pentru activitate în Partidul Național Țărănesc. A murit decimat de enterită dizenteriformă după patru luni de detenție și a fost îngropat într-un loc necunoscut. A fost privat până și de dreptul elementar creștinesc, de a avea parte de rugăciunile prohodului și de un mormânt cu cruce la căpătâi. În memoria sa, din inițiativa lui Mircea-Dimitrie Rațiu a fost realizat un basorelief din bronz al Dr. Liviu Cigăreanu (sculptori: Cornel Vana și Ovidiu Guleș), care împreună cu o placă comemorativă au fost așezate pe fațada Colegiului Tehnic „Dr. Ioan Rațiu” din Turda alături de cele ale Dr. Augustin Rațiu, ctitorul acestei vechi și prestigioase instituții de învățământ. Colegiul a fost construit pe terenul fostei casei părintești, donat de către dr. Liviu Cigăreanu. Casa proprietate personală situată în Str. Timotei Cipariu Nr. 2 din Timișoara i-a fost confiscată de regimul comunist. Tot la inițiativa lui Mircea-Dimitrie Rațiu au fost confecționate două placi memoriale pentru a fi așezate pe fațada și în holul casei sale din Timișoara, str. Timotei Cipariu nr. 2. Datorită opoziției actualilor proprietari ai casei, acest lucru nu s-a putut realiza deocamdată. În parcela rezervată membrilor familiei Rațiu din cimitirul Bisericii Rățeștilor din Turda-Veche (Cimitirul Central), lângă soția sa, așteaptă încă un loc de mormânt gol, cel al martirului Liviu Cigăreanu.
Liviu Cigăreanu
Dr. Liviu Cigăreanu Basorelief în bronz, sculptor Cornel Vana
Alexandru A. Herlea se naște la 24 iunie 1907 ȋn Vinerea-Orăștie într-o veche familie românească din Transilvania, prezentă în viața politică, religioasă și culturală a Romȃniei.
El descinde din familiile Herlea și Moga pe linie paternă, Rațiu și Balaș pe linie maternă, cunoscute toate de peste trei secole, în care găsim numeroși preoți și juriști, dascăli și profesori, militari și diplomați, antreprenori și ingineri.
Printre strămoșii săi direcți se numără: protopopul Nicolae Rațiu, din Alba Iulia, duhovnicul lui Horea ȋnaintea supliciului (1784), episcopul Vasile Moga, primul episcop român ortodox din Transilvania (1811) după unirea cu Roma, revoluționarul de la 1848 Nicolae Herlea, mai tȃrziu memorandist, deputații ȋn Dieta romȃnească a Transilvaniei din 1863 protopopul Ioan Rațiu (redactor la Telegraful Român, profesor la Teologia din Sibiu) și juristul Ioan Balaș, viceprefect al lui Avram Iancu, sau Gheorghe Balaș, Bezirkshauptmann (șef de județ) al Țării Hațegului.[1]
Alexandru A. Herlea este fiul notarului Alexandru Th. Herlea - primar (vreme de 14 ani) al Orăștiei după Marea Unire, văr primar cu Lucian Blaga - și al Minodorei (n. Rațiu). Ambii săi bunici, Theodor Herlea și Dominic Rațiu, sunt juriști, diplomați ai Facultății de Drept (Academia Evanghelică Transilvania) din Sibiu, fii de preoți. Dominic Rațiu, fiul protopopului martir Grigore Rațiu din Alba Iulia, descinde din ramura familiei Rațiu de Teiuș a familiei medievale Rațiu de Noșlac, cu rădăcini istorice de la sfârșitul sec. XIII (1298). [2]
Alexandru A. Herlea a fost căsătorit cu Silvia, născută Herța (n. Săliște -Sibiu, 23 iulie 1914 - d. București, 7 ianuarie 2002), profesoară de filosofie, nepoata Acad. Ioan Lupaș și au avut doi copii: Alexandru Ioan Herlea, profesor universitar, doctor inginer, născut la Brașov, 11 octombrie 1942, și Dorin Herlea (n. Brașov, 20 iulie 1945 - d. 20 decembrie 1957). [3]
A decedat la 18 august 1979 ȋn București și este înmormântat în cimitirul Bisericii „Sfânta Parascheva” din „Groaverii” Brașovului. Tot acolo mai sunt ȋnmormȃntați soția și fiul cel mic.
A fost elev la școala elementară din Hațeg (1913-1916) și la Colegiul Reformat „Kocsárd Kun” din Orăștie (1916-1921) - devenit după naționalizare Liceul „Aurel Vlaicu”, pe care l-a urmat (1921-1925) și unde a susținut bacalaureatul.
Studiile universitare le-a făcut la Facultatea de Drept din Cluj (1925-1929) și - pentru o scurtă perioadă - la cea din Cernăuți, unde în 1928 a obținut licența în Drept. Tot la Cluj urmează în anii 1926-1929 cursuri la Academia de Științe Economice și la Facultatea de Litere și Filosofie.
La Facultatea de Drept din Cluj a obținut ȋn anul 1930 diploma de Doctor în Drept, Științe Economice și Politice și a urmat seminarul de aptitudini pedagogice, absolvit in 1928.
Ȋn anul 1934 devine Doctor în Științe Juridice al Universității din Iași. Face două voiaje de studii (în 1936 și 1938) la Paris (Facultatea de Drept), Roma și Londra
ACTIVITATE PROFESIONALĂ
a) În ȋnvățămȃntul superior
Student fiind, în anul universitar 1926-1927, a suplinit catedra de Drept și Economie Politică la Școala Superioară de Comerț din Cluj, iar în anii 1928-1929 și 1929-1930, a fost conferențiar suplinitor de Drept Agrar la Academia de Înalte Studii Agronomice din Cluj, unde în anul 1938 va ocupa prin concurs postul de conferențiar universitar de Drept Agrar.[5]
Intră definitiv în învățământul superior ȋn 1941, când este numit, prin concurs, asistent definitiv la catedra de Drept Civil a Academiei de Înalte Studii Comerciale și Industriale Cluj-Brașov. Aici devine conferențiar și profesor suplinitor, între anii 1944 și 1946 (titularul catedrei, prof. Ion Mateiu, fiind bolnav). Va deveni titularul catedrei de Drept Civil la 1 octombrie 1946. Între 1942 și 1944 este și conferențiar suplinitor de Istorie Economică. [6]
Între 1942 și 1947 este directorul Seminarului de Drept Civil al Academiei de Înalte Studii Comerciale și Industriale Cluj-Brașov. În acest cadru organizează un oficiu model de publicitate imobiliară, dotându-l pe cont propriu cu toată documentația necesară. Acest oficiu a fost primul și singurul de acest fel din învățământul juridic superior din România.[7]
Ȋn aceeași perioadă (1942-1947) este și director al Afacerilor Sociale și Universitare ale Centrului Universitar Brașov. În această calitate, printre alte activități, organizează sporturile studențești pe care le-a condus cu succes, instituția obținând prin competitorii săi mai multe cupe și premii la diverse concursuri. În 1943 a organizat și condus la Brașov concursurile interuniversitare ale sporturilor de iarnă.[8]
Alexandru Herlea a activat ca membru al mai multor institute și comisii între anii 1940 și 1948:
- Membru al „Institutului de Științe Economice” Brașov (1940-1947)
- Membru al Comisiei Ministeriale pentru întocmirea regulamentului de organizare a învățământului superior în România (1941-1942)
- Membru al Comisiei "Alaci" (denumită după matematicianul Valeriu Alaci) pentru reforma învățământului economic superior în România.
- Reprezentantul în România al „Institutului de Drept Comparat” din Paris și al „Societății de Legislație comparată” din Paris (1945-1948).[9]
În toamna anului 1947, Alexandru Herlea va fi dat afară (”comprimat”) din învățământul superior, la primele epurări pe considerente politice efectuate de regimul comunist.
b) Avocat și jurist-consult
Din 1929 Alexandru A. Herlea este înscris în Baroul Avocaților. Va activa la barourile din Cluj, Hunedoara și Brașov. Pledează și la Curtea de Casație, între altele - în anii 1932-1948 - în celebrele procese „Mica”, în care este avocatul persoanelor deposedate abuziv de Societatea Mica (ce deținea minele de aur din munții Apuseni). De asemenea, pledează în procesul civil al lui R. Budai-Deleanu, în procesul penal al lui Pompiliu Piso etc. [10] Este dat afară din Barou, de către comuniști, în 1948. [11]
Este Consilier juridic la Societatea „Astra” - Orăștie, la Societatea „Creditul Industrial” Brașov (1944-1948), la Societatea "Metalo-Chimice" Brașov (1964-1968) și șef al Serviciului Juridic al Societății Gostat din Brașov (noiembrie 1955 - martie 1959). Organizează acest serviciu, nou creat, și realizează ȋn 1956, la cererea Ministerului Agriculturii, un studiu privind publicitatea imobiliară a statului, care va deveni un document de bază al Ministerului. De asemenea, este responsabil juridic al restituirii caselor naționalizate ale sașilor.[12]
c) Cercetător științific
Istoric al Dreptului la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei, București, în perioada 1966-1975. A putut fi angajat la Institutul de Istorie al Academiei datorită sprijinului dat de Ilie Murgulescu, președintele Academiei la acea vreme, care a ajutat pe mulți foști profesori universitari - foști deținuți politici, încadrându-i în cercetarea științifică. La Institutul „N. Iorga” a lucrat în special în probleme privind istoria dreptului transilvan, ȋn secția de Istorie a Dreptului, condusă de Gheorghe Cronț și din care făceau parte personalități precum: George Fotino, Valentin Georgescu, Petre Strihan, Alexandru Constantinescu, Dan Lăzărescu, Ovidiu Sachelarie, Constantin Bucșan, Tudor Voinea, etc.
Directorului institutului, Andrei Oțetea, a făcut tot ce i-a stat în putință ca să-l mențină pe Alexandru Herlea la un salariu cât mai mic și să-l împiedice să publice. [13]
De altfel, tot ceea ce a publicat în țară după 1947, cu foarte rare excepții (articolele în revistele „Studii de istorie” și „Revue roumaine d’histoire”) sunt publicații scoase pe cont propriu.
Este grăitor felul în care au fost publicate două din lucrările mai importante scrise după 1947. Este vorba de lucrările: „Sur la condition juridique de l’enfant en Roumanie” și „Aprobatae Constitutiones”. Prima a fost publicată în străinătate de către societatea internațională de istoria dreptului „Jean Bodin” din Bruxelles. „Aprobatae Constitutiones”, traducerea și studiul introductiv, erau terminate din 1967, Herlea începând să lucreze la traducere din 1942. La traducere au colaborat Romul Pop și Iuliu Nasta. Publicarea îi este refuzată în mod constant, invocându-se argumente politice legate de persoana sa. Lucrarea n-a apărut decȃt în 1978, la Editura Mitropoliei din Sibiu, într-un număr extrem de redus de exemplare și numai după ce Herlea și-a asociat doi coautori fără ”pete” politice: Valeriu Șotropa de la Universitatea din Cluj și Ion Floca de la Seminarul Teologic din Sibiu. În 1997, lucrarea „Constituțiile Aprobate ale Transilvaniei” în îngrijirea prof. Liviu Marcu, a fost publicată la Editura Dacia din Cluj.[14]
Pensionat, în 1975, de la Institutul de Istorie "Nicolae Iorga" din București.
d) Jurnalist și activitatea asociativă
- Până în 1948
Redactor la revistele: „Societatea de mîine”, „Patria”, „Chemarea”, Cluj, în perioada 1925-1931.
Președintele Societății Studenților Hunedoreni, Cluj (1926-1929).
Colaborator la revistele: „Țara de mâine”, „Tribuna”, „Observatorul social-economic”, „Țara nouă”, „Libertatea”, „Gazeta Transilvaniei”, „Analele Academiei Cluj-Brașov” (1930-1948).
Redactor-șef al ziarului „Solia Dreptății”, Orăștie (director: Aurel Vlad), între 1932 și 1935.
Membru și consilier în Biroul Central al Sindicatului Presei din Transilvania și Banat, Cluj (1934-1947).[15]
Fondator și director (1935-1938) al ziarului „Solia” - Orăștie. Fondează acest ziar ca oficios al P.N.Ț. după separarea lui Aurel Vlad de Iuliu Maniu.
- După 1970
Fondator (în 1976) și primul președinte al „Asociației de istorie comparativă a instituțiilor și dreptului” din România, în a cărei creare a întâmpinat mari dificultăți, pe care le-a depășit în cele din urmă. Alexandru Herlea a atras în această asociație colaboratori valoroși, începând cu colegii săi de la Institutul de Istorie ”Nicolae Iorga”, menționați mai sus, precum și multi foști deținuți politici. Asociația a fost, astfel, un cadru în care s-au putut exprima cei care n-au putut publica nimic sau vorbi în public după 1947 (printre care și Corneliu Coposu). Asociația promova adevărata istorie națională și principii de reală democrație și legalitate și a reunit până în august 1979, când fondatorul ei s-a stins din viață, peste 160 de membri (100 români și 60 străini).
Alexandru A. Herlea a afiliat asociația sa la „Association internationale d’Histoire du droit et des institutions”, fapt apreciat de președintele acesteia, profesorul Jean Gaudemet din Paris.[16]
În 1977, Alexandru Herlea fondează la București și o revistă a Asociației de Istorie comparativă a instituțiilor și dreptului: revista „Recherches sur l’histoire des institutions et du droit”, finanțată numai din cotizațiile membrilor asociației.[17] Revista „Etnologica”, fondată în 1978 și condusă de Romulus Vulcănescu apare ca supliment al revistei „Recherches sur l’histoire des institutions et du droit”.
Al. Herlea a mai fost:
- membru al „Asociației Oamenilor de Știință din România” (1972) ;
- membru corespondent al „Academiei Tiberine” din Roma (1977) ;
- membru activ al „Academiei de Științe” din New York (1978)
- colaborator la revistele: „Studii de istorie”, „Revue roumaine d’histoire”, „Mitropolia Ardealului”.
După 1970, timp de un deceniu, activitatea sa se distinge și prin participarea la marile congrese de istoria instituțiilor și dreptului care se desfășoară anual. Se succed astfel congresele de la Moscova, Bratislava, Pecs, Cracovia, Mamaia, Bari, San-Francisco, Praga, Strasbourg, Varșovia, Anvers.[18]
e) Poet
Publică pe cont propriu, în 1978, trei volume de poezii (300 de exemplare fiecare):
La porțile gândului, Tipografia Universității București, 1978.
Pe puntea întrebărilor, Tipografia Universității București, 1978.
Cronica neliniștii, Tipografia Universității București, București, 1978.
Aproximativ 500 poezii se află în manuscris.
Aproximativ 1000 poezii au fost confiscate de Securitate la percheziția din martie 1959, la a doua arestare, și nu au mai fost recuperate.
ACTIVITATE POLITICĂ
Membru al P.N.Ț. din 1926.
Membru fondator al Organizației tineretului național-țărănist „Chemarea”, 1926. Responsabil cu organizarea „Chemării” la Cernăuți.
Membru al comitetului județean P.N.Ț. din județul Hunedoara, 1931-1938.
Secretar al grupului parlamentar al județului Hunedoara în Cameră, 1932.
Ales deputat în județul Hunedoara, 1938.
Invitat de Biroul „Internaționalei verzi” (asociația partidelor agrariene din Europa), la reuniunile acestuia de la Praga care au avut loc în anii 1936 și 1937.
Figurează în 1940 pe lista neagră a Mișcării Legionare care cuprindea persoanele ce urmau a fi lichidate. Avertizat, se ascunde la București.[19]
Membru fondator (1933) și Secretar general (1945-1947) al „Frăției Ortodoxe Române”, cea mai mare organizație laică a Bisericii Ortodoxe Române.[20]
Este coredactor (ȋmpreună cu profesorii Victor Jinga și Vasile Gionea de la Academia Comercială din Cluj-Brașov) în primăvara anului 1944 al unui manifest intitulat „Proiect de enunțări principiale și programatice” ȋndreptat împotriva războiului, a fascismului și dictaturilor. Acest manifest aborda toate aspectele vieții politice, sociale, economice și culturale ale țării. Semnat și de alte nouă persoane (Augustin Tătaru, Ion Tarția, Ion Tocitu, Laurean Someșan, av. Gheorghe Voișianu, Gheorghe Fodoreanu, Emil Pascu, Cornel Pop, Gheorghe Vrînceanu), majoritatea profesori la Academia Comercială din Cluj-Brașov, strânși în jurul revistei „Țara de mîine”; manifestul a fost publicat în 2000 de exemplare și difuzat clandestin în iunie 1944. El a cunoscut o mare audiență în rândul intelectualilor democrați.[21]
Refuză diferite propuneri de colaborare cu regimul instalat după 23 August 1944, precum cea a lui Petru Groza, care a venit în repetate rânduri la Brașov înainte de 6 martie 1945 pentru a le propune lui Alexandru Herlea și Victor Jinga o colaborare și posturi ministeriale, sau cea a lui Mihail Ralea care, aflând de manifest, propune semnatarilor să participe la crearea unui partid socialist-țărănist.
După ocuparea României de către sovietici - și în special după instalarea la putere a lui Petru Groza, Alexandru Herlea desfășoară o intensă activitate (total nonviolentă, numai cu verbul și condeiul) de denunțare a metodelor prin care comuniștii se instalau la putere și a tragicelor consecințe pe plan politic, economic și social.
Deținut politic, august 1949 – august 1954: Securitatea și închisoarea din Brașov (un an și jumătate), Canalul Dunăre-Marea Neagră (Peninsula, Valea Neagră, și Poarta Albă, februarie 1951 – august 1954) și martie 1959 - ianuarie 1963, Securitatea Brașov și închisoarea Codlea (martie 1959 – martie 1961), Jilava (martie 1961 – ianuarie 1963). [24] Muncitor, cioplitor de piatră, 1954-1955, cariera Babarunca din Munții Ciucaș, pasul Bratocea. Contabil, la un mic restaurant și la un depozit de vinuri, 1955. Brasov.
În primăvara anului 1949, Augustin Popa, în numele „Comitetului național de coordonare romȃnească” condus de generalul Rădescu, care tocmai se constituise la Paris, trimite o scrisoare național-tărănistului Victor Anca pe care îl roagă să organizeze redactarea unui memoriu privitor la situația politică, socială, economică existentă în România. Victor Anca face apel la profesorul Alexandru Herlea și Victor Jinga, care acceptă.
De scrisoarea lui Augustin Popa mai au cunoștință: Ion Lugojanu, Dimitrie Gerota, Emil Hațieganu, Gabriel Țepelea din București, Vasile Munteanu și Ghiță Dragoș din Brașov.
V. Jinga și A. Herlea redactează în mai 1949 un prim memoriu pe care Herlea îl predă lui Victor Anca, acesta ducându-l la legația franceză care-l expediază prin curier diplomatic.
Augustin Popa primind memoriul, trimite lui V. Anca o scrisoare de răspuns tot prin legație. Valiza diplomatică este deschisă la graniță, scrisorile oficiale neatinse iar cele personale ca ceea către V. Anca deschise și închise la loc. Astfel securitatea ia cunoștiință de activitatea lui V. Anca, V. Jinga și A. Herlea și îi pune sub urmărire.
V. Jinga și A. Herlea redactează un al doilea memoriu pe care tot A. Herlea îl duce ȋn 3 august 1949 lui V. Anca la București, iar acesta în vederea expedierii îl ascunde acasă. La o percheziție inopinată se găsește acest al doilea memoriu la V. Anca. La arestarea lui V. Jinga se găsește și copia primului memoriu pe care acesta o păstrase. Trebuie specificat că cele două memorii nu conținea nici o dată secretă, fiind numai o analiză a situației existente, realizată cu date la care se putea avea acces în modul cel mai legal.[23]
În timpul detenției, A. Herlea a fost bătut crunt la închisoarea din Brașov de ofițerul Mayer, care cu o lovitură de cismă l-a rănit grav, intestinul gros fiind atins. A fost operat un an mai târziu la „Canal”, în situație disperată, rana fiind infectată, de un coleg de detenție, dr. Achile Sari, pe atunci student în ultimul an de medicină, cu un bisturiu improvizat dintr-un cuțit de bucătărie și fără anestezie. Cicerone Ionițoiu vorbește despre aceasta în cărțile sale.
După revoluția din Ungaria din toamna anului 1956, existau dispoziții secrete să se facă procese politice de intimidare. De la ieșirea din închisoare, Alexandru Herlea fusese urmărit pas cu pas după cum a putut să constate, de exemplu, din rapoartele ce i s-au arătat în timpul anchetei la securitatea din Brașov, rapoarte redactate de securitatea din Constanța pentru timpul cât se aflase acolo în vacanță. De asemenea, erau trimiși instigatori să-l îndemne la acțiuni de sabotare. El n-a cazut însă în nici una din aceste curse.
Securitatea îl avea la index pentru dinanismul care îl caracteriza și prestigiul de care se bucura în Brașov, în special printre foștii deținuți politici datorită frumoasei atitudini avute în prima arestare. (a se vedea publicațiile lui Remus Radina, Cicerone Ionițoiu, Ion Cârja, etc.).
Ca șef al oficiului juridic al societății Gostat - Brașov, unde este foarte apreciat, angajase ca avocați numai foști deținuți politici spre a-i ajuta, aceștia fiind însă și foarte capabili profesional. Era rău văzut și pentru legăturile pe care le-a menținut cu V. Jinga și alți fruntași național-țărăniști, printre care Mihai Popovici, vice-președintele P.N.Ț., care a venit în primăvara anului 1958 la Brașov și pe care l-a găzduit.
În primăvara lui 1958 este arestat un funcționar de la Banca Agricolă, care delapidase peste 100000 lei și care conform legii trebuia condamnat la moarte. Pentru a scăpa de această pedeapsă, declară, sfătuit de securitate, că el nu a furat ci a sabotat economia națională din ordinul lui A. Herlea. Dosarul constituit de securitate este trimis spre avizare unui expert contabii (prof. Barbă de la Politehnica Brașov) care refuză însă să-l semneze, considerându-l cu totul absurd.
Securitatea arestează atunci alte două persoane pe care le determină să afirme că în iulie 1954 A.Herlea a organizat o acțiune contrarevoluționară, teroristă. Se constituie astfel un lot de 18 persoane, național-țărăniști și legionari – Herlea șef de lot, Lazăr Eugen, sub-șef al național-țărăniștilor, Mălușel subșef al Legionarilor. Securitatea (cpt. Urzică și col. Alexandrescu) a făcut presiuni brutale asupra lui Herlea, torturându-l, pentru a-l determina să declare că el a acționat la ordinul lui Mihai Popovici, și să însceneze astfel un mare proces național. Herlea însă rezistă.
În această a doua punere în scenă, securitatea a făcut o greșeală, și anume în ce privește data indicată ca dată de organizare : ziua de Sf. Ilie (20 iulie) 1954, când toți s-ar fi întâlnit la Zărnești, la preotul Ilie Piso acasă. Numai la proces, după doi ani de anchetă, pentru ca securitatea să nu modifice această dată, A. Herlea a relevat că acest lucru nu stă în picioare deoarece în ziua de 20 iulie 1954 el se afla încă în executarea primei pedepse de 5 ani, la Canal. Numai în felul acesta a reușit să scape de pedeapsa capitală pe care o ceruse procurorul acuzându-l de crimă împotriva statului, sub amenințarea căreia a trăit doi ani.
A fost totuși condamnat la 20 ani muncă silnică, în ciuda evidentei nevinovății și a pledoariei curajoase a avocatului Gheorghe Voișanu din Cluj, bunul său prieten care l-a apărat ȋn proces. La terminarea acestuia a fost din nou bătut crunt de cpt. Urzică și col. Alexandrescu, pentru că ținuse secret alibiul hotărâtor.[25]
După decembrie 1989 torționarii Urzică și Alexandrescu au devenit generali, beneficiind de pensii speciale.
În același timp cu procesul Herlea s-a judecat la Brașov și procesul Jinga, acesta fiind capul unui alt lot acuzat de propagandă împotriva statului și condamnat la 10 ani muncă silnică.
5 ani închisoare corecțională (1949-1954), 20 de ani (1959-1963) muncă silnică
* 1979: Kazys Škirpa(n.,Pasvalys[*],Imperiul Rus – d.,Washington,SUA) a fost un ofițer militar și diplomat lituanian implicat în încercările de obținere a independenței Lituaniei din 1941 și în ororileHolocaustului.
În Primul Război Mondial a fost mobilizat în armata țaristă și a încercat să formeze detașamente lituaniene în Petrograd. După ce Lituania și-a declarat independenta în 1918, s-a întors și s-a oferit voluntar în Războaiele de Independență a Lituaniei. A decis să urmeze o educație militară în Kaunas și Bruxelles. Kazys Škirpa a lucrat ca Șef al Marelui Stat Major, dar a fost forțat să demisioneze după lovitura de stat din Lituania din 1926 deoarece a fost un opozant activ al acesteia și a încercat să strângă sprijin militar pentru a proteja Guvernul.
După aceea a servit ca reprezentant al Lituaniei în Germania (1927-1930), Liga Națiunilor (1937), Polonia (1938) și din nou în Germania(1938-1941). După ocupația sovietică a Lituaniei în 1940, Škirpa a fugit în Germania și a fondat Frontul Activist Lituanian cu caracter antisemitic și antipolonez, o organizație efemeră având scopul precis de eliberare a Lituaniei cu sprijinul naziștilor.[1] După invadarea URSS de către Germania în iunie 1941, Škirpa s-a întors în Lituania și a încurajat populația să ucidă evrei prin intermediul transmisiunilor radio. Până la finalul acelui an, au fost uciși 2,500 de evrei în urma progromurilor, iar unitățile Einsatzgruppe au ucis 133,346 de oameni dintre care 114,856 erau evrei
Kazys Škirpa
·1998: A murit Iosif Sava, muzicolog, realizator de emisiuni radio şi de televiziune (nascut Iosif Segal), creatorul “Seratelor muzicale” la TVR. Intre scrierile sale remarcam: “Seismograf muzical”, “Majestatea sa muzica”, “Muzica si zgomotul lumii”); (n. 15.02.1933, Iasi).
·1998: A decedat Otto Wichterle, inventatorul ceh al lentilelor de contact, fost preşedinte al Academiei de Ştiinţă cehoslovace şi preşedinte onorific al Academiei Cehe (n.27.10.1913).
Convertit la catolicism, Kim și-a luat numele de botez de Thomas More.
Fiu al unui țăran mijlocaș, Kim s-a născut la Mokpo în ceea ce era atunci provincia Jeolla (actualmente, provincia Jeolla de sud). A terminat liceul comercial din Mokpo în 1943 în fruntea clasei, dar nu a urmat vreo facultate, preferând să lucreze pentru o firmă de transport marin japoneză, firmă al cărei patron a devenit în 1945.
Kim a fost ales pentru prima dată în parlamentul sud-coreean în 1961, dar o lovitură militară de stat condusă de generalul Park Chung-hee (care ulterior urma să acapareze puteri dictatoriale) a anulat rezultatul alegerilor.[5] În următoarele alegeri, din 1963 și 1967 a fost reales, devenind un politician de opoziție de marcă. Astfel, a fost candidatul natural pentru postul de preșdinte la alegerile din 1971. A pierdut cu o margină mică.[6]
Orator talentat, Kim a avut susținători foarte loiali, iar în regiunea Jeolla până la 95% din alegători votau pentru el.
În august 1973, a fost răpit dintr-o cameră de hotel din Tokio (unde se afla în vizită sperând să organizeze o coaliție pentru democrație în Coreea de Sud a organizațiilor de emigranți sud-coreeni din Japonia[7]) de către agenți secreți sud-coreeni datorită criticii sale la adresa „Constituției Yushin” (constituție care dădea drepturi dictatoriale președintelui Park), retrimis ascuns pe un vas sud-coreean la Seoul[8]fiindu-i interzis să mai participe la viața politică. În 1976 a fost condamnat la o pedeapsă cu închisoarea pe 5 ani datorită participării sale la o proclamație a unui manifest antiguvernamental, pedeapsă care a fost schimbată în arest la domiciliu în 1978. Când președintele Park a fost asasinat în 1979 de către propriul șef al serviciului secret, Kim a fost reinstaurat în drepturile cetățenești. Dar în 1980, a fost condamnat la moarte pe baza unor acuzații de sedițiune și conspirație de către noul președinte Chun Doo-hwan și datorită revoltei populare din Gwangju, bastionul său de suport politic.
La intervenția Statelor Unite ale Americii, sentința a fost comutată la închisoare pe viață și apoi la 20 de ani închisoare, dar în 1982 i s-a permis să plece în exil în SUA, unde a stat până în 1985, când a decis să se întoarcă în Coreea de Sud. Dar la întoarcere, a fost pus din nou sub arest la domiciliu.
Când Chun Doo-hwan a permis alegeri libere în 1987 pentru prima dată după lovitura de stat din 1972, Kim a candidat la postul de președinte, pierzând (ca și celălalt candidat al opoziției, Kim Young-nam) în fața candidatului guvernului, general pensionat Roh Tae-woo.
În 1992, Kim a mai candidat odată la președinție, pierzând de data aceasta în fața lui Kim Young-sam.
Majoritatea oamenilor au crezut că cariera politică a lui Kim a luat sfârșit când s-a retras din viața politică pentru a prelua un post de profesorinvitat la Universitatea Cambridge din Marea Britanie. Dar în 1995 s-a reîntors la viața politică, pregătindu-se pentru o a patra candidatură a sa la președinție. A câștigat alegerile ținute pe data de 18 decembrie1997, fiind inaugurat ca al 15-lea președinte al Coreii de Sud pe data de 25 februarie1998. Inaugurarea sa a constituit prima dată când partidul de guvernământ sud-coreean a predat puterea opoziției în mod pașnic printr-o alegere democratică.
Președinții anteriori, începând cu Park și terminând cu Kim Young-sam, veniseră toți din provincia relativ prosperă Gyeongsang. Kim a fost primul președinte originar din provincia Jeolla (în sud-vestul țării), o regiune care fusese tradițional neglijată și mai puțin dezvoltată, cel puțin în parte din cauza discriminărilor politice ale președinților de până atunci. Administrația lui Kim a fost dominată de persoane din provincia Jeolla, ceea ce a dus la acuzații de discriminare inversă.
A obținut premiul Rafto, în anul 2000, pentru presiunile democratice pe care le-a exercitat în Coreea de Sud.
Și-a dus la bun sfârșit mandatul de președinte al Coreei de Sud, în anul 2003.
Kim și-a început președinția în plină criză economică, care începuse în ultimul an al președinției lui Kim Young-sam. După ce economia sud-coreeană se contractase cu 5.8% în 1998, ea a crescut cu 10.2% în 1999 datorită reformelor propuse de Fondul Monetar Internațional și inițiate de guvernul Kim.[9]
Politica lui Kim de destindere față de Coreea de Nord, numită „Politica razei de soare”, a făcut să se întâlnească cu Kim Jong-il, liderul nord-coreean în 2000 la Phenian. Pentru acest lucru a primit Premiul Nobel pentru Pace în același an. Informații ulterioare au arătat că acestă întâlnire a avut loc după ce Coreea de Sud a plătit $500 milioane lui Kim Jong-il.[10] Kim și-a terminat mandatul în 2003, fiind succedat de Roh Moo-hyun.
Kim a decedat pe data de 18 august la un spital din Seoul. Cauza decesului a fost anunță ca fiind sindromul de disfuncționalitate organică multiplă (SDOM)
Kim Dae-jung
* 2010: Zoltan David (n. 2 august1932, Bacău ? - d. 18 august2010, Galați) a fost un mare jucător dar și antrenor de fotbal la centrele de copii și juniori din Galați era un adevărat șlefuitor de talente.
·2012: A decedat renumitul cantaret si compozitor american Scott McKenzie; (n.1939). * 2014: Prof. dr. Ruzena Dostálová, Csc. (n. 22 aprilie1924, Bratislava – d. 18 august2014Praga) a fost o filologă, istoric, istoric literar, traducătoare și bizantinologăcehă. A urmat cursuri de filologie clasică (1945–1950) și de greacă modernă (1949-1952) la Facultatea de Filosofie a Universității Caroline din Praga. În 1952, la aceeași universitate, a susținut teza de disertație cu titlul Řecký román o Ninovi na papyrových zlomcích și a primit titlul de doctor. În 1959 a primit titlul de candidat în științe. După terminarea studiilor, a lucrat la Academia de Științe a Cehoslovaciei. În anul 1993 a susținut teza de docență în domeniul filologiei bizantine și neogrecești la Universitatea Carolină din Praga și în 1996 a fost numită profesor de filologie clasică. Ea a publicat un număr mare de cărți, studii și traduceri. De asemenea, a ținut prelegeri la Universitatea Carolină din Praga și la Universitatea Masaryk din Brno.
* 2019 – Un bărbat internat la Spitalul Săpoca a omorât patru pacienţi şi a rănit alţi 9 cu un stativ de perfuzie. Un pacient de la Spitalul de Neuropsihiatrie şi Măsuri pentru Siguranţă Săpoca, judeţul Buzău, a omorât, în noaptea de sâmbătă spre duminică, patru pacienţi şi a rănit alţi nouă cu un stativ de perfuzie.
Potrivit comisarul – şef Laurenţiu Pantazi, şeful IPJ Buzău, unul dintre pacienţi a intrat cu un stativ de perfuzii în două dintre saloane şi a atacat pacienţii. Din primele informaţii, ar fi vorba de patru morţi şi nouă răniţi grav, câteva victime având traumatisme cranio-cerebrale.
Agresorul are 38 de ani şi este din comuna Săgeata, judeţul Buzău, fiind fără ocupaţie. El a fost internat voluntar cu sevraj etilic în cursul zilei de joi. După producerea atacului, a încercat să fugă şi a fost imobilizat de un poliţist, aflat în unitatea medicală pentru internarea unui alt pacient.
Regatul Aragonului .jpg)
.jpg)
.svg){kind=small}
.png)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu