1. /18 AUGUST 2022 - ISTORIE PE ZILE:  Evenimente; Nașteri

Evenimente

·      1201 - A fost fondat oraşul Riga.

Riga in 1650 (Desen de Johann Christoph Brotze) – foto: ro.wikipedia.org

Riga (letonă Rīga) este capitala Letoniei, situatǎ pe malul Mǎrii Baltice, la gura de vǎrsare a râului Daugava, la 56°58′ N – 24°8′ E. Riga este cel mai mare oraș din Țǎrile Baltice, fiind un important centru cultural, educațional, financiar și politic din zonǎ. Centrul istoric al orașului Riga a fost inclus în anul 1997 de cǎtre UNESCO pe lista locurilor din patrimoniul cultural mondial, iar orașul este remarcat în mod special pentru arhitectura lui în stil Art Nouveau (Jugendstil), putându-se compara din acest punct de vedere numai cu Viena, Praga sau Barcelona.

·     1572 - La Paris a avut loc căsătoria dintre viitorul rege Henric al IV al Franţei şi Margareta de Valois, fiica lui Henric al II-lea, într-o tentativă de reconciliere a protestanților cu catolicii.

Henric al IV-lea al Franței – foto: ro.wikipedia.org

Henric de Bourbon (franceză Henri IV; denumit și Henric cel Mare (Henri le Grand) iar în regiunea lui de baștină, Gasconia, unde era iubit, era numit și “regele nostru Henric” (13 decembrie 1553 – 14 mai 1610), a fost rege al Navarei (1572-1610) și rege al Franței (1589-1610), primul rege din familia de Bourbon. Unul dintre meritele lui este dezvoltarea economică a Franței, după un război religios ce a dezbinat țara. Prin Edictul din Nantes asigură libertatea religiei protestante hughenote în Franța.

Margareta de Valois, cca. 1572, muzeul Condé – foto: ro.wikipedia.org

Margareta de Valois (n. 14 mai 1553 – d. 27 mai 1615, Paris), cunoscută și sub numele de Regina Margot, a fost mai întâi regină a Navarrei, apoi regină a Franței și ducesă de Valois.

·         1786:  Este fondat orasul Rejkiavik, capitala Islandei

·     1812 - Bătălia de la Smolensk. Cu mari pierderi, francezii au învins armata rusă a lui Kutuzov.

Bătălia de la Smolensk (16–18 August 1812) – Battle of Smolensk on 18 August, by Albrecht Adam. Swarms of French skirmishers assault the burning city – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Invazia a început pe 23 iunie 1812. Napoleon și-a trimis la Sankt Peterburg oferta finală de pace cu scurtă vreme înaintea declanșării atacului. Nu a primit niciun răspuns, așa că a fost dat ordinul de ocupare a Poloniei Rusești. Francezii au întâmpinat la început o rezistența slabă și au avansat rapid în teritoriul inamic.

Barclay, comandatul suprem rus, a refuzat să lupte, în ciuda cererilor lui Bagration. Bagration a încercat de câteva ori să oprească înaintare franceză cu linii de apărare puternice, dar de fiecare dată avansarea rapidă a francezilor nu i-a lăsat timp generalului rus să-și organizeze defensiva, și l-a obligat să se retragă de fiecare dată. În timpul retragerilor, rușii au folosit tactica pământului pârjolit, acțiunile lor din 1812 fiind un exemplu clasic folosit în manualele de tactică militară.

Campania din Rusia (1812) – Francezii în Moscova – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Presiunea politică exercitată asupra lui Barclay pentru a angaja în armata într-o mare bătălie hotărâtoare și pozițiile critice ale generalilor săi au dus la înlocuirea lui cu mult mai popularul Mihail Kutuzov. În ciuda retoricii sale războinice, Kutuzov a continuat să acționeze ca predecesorul său, dându-și seama că înfruntarea forțelor franceze într-o bătălie în câmp deschis ar fi dus la sacrificarea fără rost a numeroși soldați.

El a reușit până la urmă să stabilească o poziție defensivă puternică la Borodino, după o luptă indecisă în zona Smolenskului, 16 – 18 august. Bătălia de la Borodino de pe 7 septembrie a fost cea mai sângeroasă luptă a războaielor napoleoniene și una dintre cele mai sângeroase ale istorie mondiale. Rușii nu au reușit să aducă pe câmpul de luptă decât jumate dintre efectivele de care dispuneau și, pe 8 septembrie, au fost nevoiți să se retragă, lăsând liber drumul către Moscova. Kutuzov a ordonat evacuarea capitalei.

După acest moment, rușii au reușit să mobilizeze un mare număr de trupe de rezervă, cee ce a dus totalul trupelor ruse la aproximativ 904.000 de soldați, cu aproximativ 100.000 de oameni în imediata apropiere a Moscovei, rămășițele armatelor înfrânte la Borodino și unele întăriri

* 1835 - Friedrich Strohmeyer, chimist german, a descoperit cadmiul (n. 1776).

·         1844: Constituirea „Roatei de Pompieri” printr-un ofis semnat de principele Gheorghe Bibescu, la propunerea Departamentului Treburilor din Lăuntru. Serviciul nou-înfiintat avea o structură militară și era împărțit în șase grupe, cu un efectiv de 7 ofițeri, 23 subofițeri și 256 soldați. Ca dotare tehnică, noua unitate militară din Garnizoana Bucureștilor dispunea de 14 pompe de incendiu, un car de instrumente, 30 sacale, 48 cai, 40 căngi și 50 lopeți de lemn.

· 1868 - Astronomul francez Pierre Jules César Janssen descoperă heliul analizând cromosfera Soarelui în timpul unei eclipse solare totale în Guntur, India.

Portretul lui Jules Janssen de Jean-Jacques Henner – foto: ro.wikipedia.org

Pierre Jules César Janssen, uneori Jules Janssen (22 februarie 1824, Paris – 23 decembrie 1907, Meudon), a fost un astronom francez. Un accident survenit în tinerețe i-a creat dificultăți mari de mers, fapt ce l-a întârziat în completarea studiilor. A studiat matematica și fizica la Universitatea din Paris Premiul Jules-Janssen a fost instituit în onoarea astronomului francez, în 1897.

·         1877: A apărut "Albina Carpaților". ALBINA CARPAȚILOR (aparuta in anii 1877-1880), a fost o Foaie beletristică, științifică și literară, editata   la Sibiu săptămânal (18 aug. 1877 – 1 oct. 1878), apoi bisăptămânal (15 oct. 1878- 30 sept. 1880), sub conducerea  lui  I. Al. Lepădat, Iosif Popescu, editor și redactor   Visarion Roman. A fost o revistă cu profil enciclopedic, in care erau publicate  fragmente de romane, „nuvele și alte narațiuni, datine, credințe și muravuri, articole istorice, descrieri de călătorii, biografii, articole de igienă, poezii, recenzii și studii, articole de științe naturale, industrie, arhitectură și sculptură, bibliografii.” Fiecare număr conținea ilustrații.

·         1898: Se constituie la Timişoara, Clubul Biciclist, al cărui statut a fost aprobat la 1.05.1899.

·    1916 - Bulgaria a atacat Dobrogea românească. Declarația de război a fost făcută abia a doua zi.

Trupe romane in Dobrogea, 1916. Reproducere după o fotografie din revista franceză Le Miroir, nr. 163 (7 ianuarie 1917) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În vara lui 1916 România intră în război de partea Antantei împotriva Germaniei, Austro-Ungariei, Bulgariei și Turciei (Puterile Centrale). Pentru Bulgaria, războiul trebuia să fie prilejul de a căpăta teritoriile care îi fuseseră atribuite la Tratatul din Yeșilköy/San-Stefano, și Dobrogea.

Ofensiva trupelor bulgare începe chiar înainte ca declarația de război să fie înaintată ministrului României la Sofia. De partea românilor, Dunărea și frontiera terestră erau apărate de Armata a III-a, având în față Armata a III-a bulgară, bine dotată grație armamentului austro-german și beneficiind de susținerea ofițerilor și trupelor specializate germane.

Elementul esențial care dădea forță acestei armate îl reprezenta comandamentul său german și însăși experiența șefului ei suprem, mareșalul Mackensen. În schimb, armata română se afla într-o poziție de inferioritate atât numerică, precum și tehnică, iar din punct de vedere organizatoric comandamentul se găsea la aproape 200 de kilometri de front, la cartierul-general al generalului Mihail Aslan la… București !

Diferite împărțiri ale Dobrogei între România și Bulgaria – foto: ro.wikipedia.org

În anul 1916, după intrarea României în Primul Război Mondial, pe teritoriul Dobrogei au loc operațiuni militare importante. Astfel in august 1916, trupele conduse de generalul Mackensen recuceresc Turtucaia, luând prizonieri 28.000 de militari români. Ofensiva Puterilor Centrale a continuat.

La data de 26 august armata română a evacuat Silistra, iar la mijlocul lunii septembrie a reușit să oprească ofensiva inamicului pe aliniamentul Rasova – Cobadin – Topraisar. La lupte a participat, de partea română, o divizie de prizonieri sârbi și croați din armata austro-ungară, formată în Rusia.

·      1920 - A fost ratificat al 19-lea amendament al Constituţiei SUA, care garantează dreptul la vot al femeilor.

WSPU leaders Annie Kenney (left) and Christabel Pankhurst – foto: ro.wikipedia.org

·   1934 - Al Capone a fost transferat la închisoarea federală din Alcatraz, pentru a preveni contactul cu lumea exterioară.

Mug shot of Capone in Miami, Florida, 1930 – foto: en.wikipedia.org

Alphonse Gabriel „Al” Capone (italiană: Alfonso Capone, n. 17 ianuarie 1899 la Brooklyn, New York – d. 25 ianuarie 1947 la Palm Beach, Florida) a fost unul din cei mai faimoși gangsteri americani din anii 1920 – 1930.

Capone’s FBI criminal record in 1932, showing most of his criminal charges were discharged/dismissed – foto: en.wikipedia.org

Fiu al unei familii de imigranți italieni din zona Napoli, Al Capone a dominat lumea interlopă din Chicago, ajungând conducătorul unei mari rețele de crimă organizată („Chicago Outfit”), obținându-și veniturile din afaceri de jocuri de noroc ilegale, din rețele de bordeluri, iar în anii regimului Prohibiției în SUA, din trafic ilegal de băuturi alcoolice, la care se adăuga extorcarea de bani sub forma taxelor de protecție .

Până astăzi numele său se leagă de noțiunea de spălare a banilor, Al Capone camuflându-și sursele încasărilor sale, prin unele afaceri aparent banale ca spălătorii, vânzare de mobilă veche și antichități, etc., pe care le prezenta ca fiind ocupația sa oficială.

Cell 181 in Alcatraz where Capone was imprisoned – foto: en.wikipedia.org

Deși a reușit multă vreme să se sustragă justiției și să nu fie niciodată găsit vinovat pentru crimele violente comise de «sindicatul crimei » pe care l-a condus, cariera sa de gangster s-a încheiat de fapt în 1931 când guvernul federal a reușit să-l facă judecat și condamnat pentru evaziune fiscală. A petrecut în continuare mai mulți ani în închisori, între care vestita Alcatraz, unde a fost inchis în detenția sa cea mai lungă.

Capone’s death certificate – foto: en.wikipedia.org

Ultimii ani ai vieții i-a petrecut n Florida, bolnav de neurosifilis. A murit în urma unui accident vascular cerebral, la vârsta de 48 ani. Poreclit “Scarface” din cauza cicatricilor de pe față, urme ale unor confruntări violente, și “The Big Fellow” din cauza poziției lui de conducător de bandă, Al Capone a devenit un simbol al gangsterismului american și italo-american. Al Capone a fost căsătorit din 1918, de la vârsta de 19 ani, cu Mae Josephine, născută Coughlin, de origine irlandeză catolică, cu care a avut un fiu – Albert Francis „Sonny” Capone.

·         1939: În Germania, moașele și medicii obstetricieni sunt încurajați să raporteze nou-născuții cu handicap. Începe Programul de eutanasiere nazist.

·    1940 - Cea mai grea zi (germană härtesten Tag; engleză The Hardest Day) din Bătălia Angliei; ambele părți au cele mai mari pierderi.

A Dornier Do 17 of 9 Staffel (Squadron), Kampfgeschwader 76 (Bomber Wing 76). The bomber was shot down by Hawker Hurricane fighter aircraft of No. 111 Squadron RAF. It crash landed near to RAF Biggin Hill, 18 August 1940 – foto: en.wikipedia.org

Ambele părți au inregistrat cele mai mari pierderi. Bătălia Angliei (10 iulie – 31 octombrie 1940) este numele dat eforturilor Luftwaffe depuse pentru câștigarea superiorității aeriene asupra Royal Air Force (RAF), înaintea unei invazii terestre și aeriene asupra Marii Britanii (Operațiunea Leul de Mare), în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Bătălia Angliei a fost prima luptă purtată integral doar de forțele aeriene. A fost de asemenea cea mai mare și susținută campanie de bombardamente desfășurată până la acea dată și primul test adevărat al teoriilor bombardamentelor strategice dezvoltate după Primul Război Mondial. Eșecul Germaniei Naziste de a distruge forța aeriană a Angliei sau de înfrângere a stării de spirit a guvernului sau poporului britanic este considerată prima înfrângere majoră a celui de-al Treilea Reich.

·         1941: Ca urmare a protestelor din Germania, Adolf Hitler ordonă încetarea uciderii sistematice a bolnavilor mintal și a handicapaților.

·         1948 - A fost adoptată “Convenţia privind regimul navigaţiei pe Dunăre” şi Protocolul-anexă, la sfârşitul conferinţei privind regimul navigaţiei pe Dunăre (Belgrad, 30 iulie-18 august). Principiul fundamental al Convenţiei îl constituie respectarea dreptului popoarelor de a dispune de bunurile lor, în conformitate cu interesele lor, regimul stabilit prin convenţie aplicându-se părţii navigabile a Dunări de la Ulm la Marea Neagră, urmând braţul Sulina, cu acces la mare prin Canalul Sulina. Prin articolul 5 al Convenţiei era înfiinţată Comisia Dunării. Convenţia a fost semnată de URSS, Bulgaria, Ungaria, România, Ucraina, Cehoslovacia, Iugoslavia şi a intrat în vigoare la 11.05.1949.

·         1949: România: S-a adoptat Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 903 privind declararea zilei de 23 august ca sărbătoare națională. Hotărârea va fi abrogată în 1990, când se va proclama ziua de 1 decembrie drept sărbătoare națională.

* 1949 - A fost înfiinţată agenţia de presă dpa (Deutsche Presse-Agentur Gmbh), una dintre principalele agenţii internaţionale de presă.

·         1959 - A avut loc, la Opera Română din Bucureşti, premiera dramei muzicale ''Răscoala'' de Gheorghe Dumitrescu, cu un libret scris după romanul lui Liviu Rebreanu.

·         1960: A început comercializarea pastilelor contraceptive in America.

·    1969 - S-a încheiat festivalul de la Woodstock, un festival de muzică de patru zile la care au participat artiști de referință în muzica rock a anilor 1960. Se estimeaza ca aproximativ 400.000 tineri au fost prezenti la ceea ce a devenit cel mai mare concert rock al deceniului.

Part of the crowd on the first day of the Woodstock Festival – foto: ro.wikipedia.org

·         1973 - O echipa de arheologi americani a descoperit, în timpul unor cercetări efectuate în Grecia, dovada că începutul navigaţiei s-ar plasa acum aproape 10.000 de ani.

·         1988: Într-un discurs de campanie, candidatul american la președinție, George H. W. Bush, face celebra promisiune, "Read my lips: no new taxes".

·   1991 - Inceputul Puciului de la Moscova. Liderii GKCP il aresteaza pe Gorbaciov. Pe 18 august 1991, vechea gardă comunistă, reprezentată de Dimitri T. Iazov, ministrul Apărării și comandant al Forțelor Armate Sovietice, Boris K. Pugo, ministrul de Interne, Vladimir A. Kriuskov, șeful KGB-ului și premierul Valentin S. Pavlov, împreună cu trei divizii armate, au ocupat Moscova.

Se zvonea atunci că armata va demola Casa Albă, clădirea guvernamentală și va termina definitiv cu perestroika. În timp ce Gorbaciov era reținut în Crimeea, Elțin se cățăra pe un tanc T-72 și vorbea mulțimii nelinistite, câștigând simpatia moscoviților.

Autorii loviturii de stat care l-au reținut pe Mihail Gorbaciov în reședința de la Foros Crimeea, l-au declarat „incapabil să-și asume funcțiunile din motive de sănătate” si l-au numit în fruntea statului pe vicepreședintele URSS, Ghenadi Ianaev, organizand in pripa un „Comitet de stat pentru starea de urgență”. Presedintele Federației Ruse, Boris Elțin, a făcut apel la rezistență și a cerut armatei să se alature populației pentru a face să eșueze „lovitura de stat reacționară”.

·   2008 - Tenismanul spaniol Rafael Nadal a devenit Numărul 1 ATP , după ce a câştigat turneul de tenis de la Jocurile Olimpice Beijing 2008. În finala turneului olimpic Nadal l-a învins pe chilianul Fernando Gonzalez cu scorul de 6-2, 7-6(4), 6-1

Rafael „Rafa” Nadal Parera

Rafael „Rafa” Nadal Parera (n. 3 iunie 1986) este un jucător spaniol de tenis, fost numărul 1 mondial, în prezent ocupă locul cincilea. Nadal este considerat unul dintre cei mai mari tenismeni din istorie și în opinia multor experți cel mai mare jucător de tenis pe zgură din toate timpurile. Multiplele sale succese pe zgură i-au adus numele de „Regele zgurii”

·  2008 - Președintele Pakistanului, Pervez Musharraf, demisionează din cauza amenințării de punere sub acuzare.

Musharraf în 2004 – foto: ro.wikipedia.org

Pervez Musharraf (n. 11 august 1943) este un politician pakistanez, general retras din activitate, care a servit în calitate de Președinte al Pakistanului între 2001 și 2008.

* 2019 – Un bărbat internat la Spitalul Săpoca a omorât patru pacienţi şi a rănit alţi 9 cu un stativ de perfuzie. Un pacient de la Spitalul de Neuropsihiatrie şi Măsuri pentru Siguranţă Săpoca, judeţul Buzău, a omorât, în noaptea de sâmbătă spre duminică, patru pacienţi şi a rănit alţi nouă cu un stativ de perfuzie.

Potrivit comisarul – şef Laurenţiu Pantazi, şeful IPJ Buzău, unul dintre pacienţi a intrat cu un stativ de perfuzii în două dintre saloane şi a atacat pacienţii. Din primele informaţii, ar fi vorba de patru morţi şi nouă răniţi grav, câteva victime având traumatisme cranio-cerebrale.

Agresorul are 38 de ani şi este din comuna Săgeata, judeţul Buzău, fiind fără ocupaţie. El a fost internat voluntar cu sevraj etilic în cursul zilei de joi. După producerea atacului, a încercat să fugă şi a fost imobilizat de un poliţist, aflat în unitatea medicală pentru internarea unui alt pacient.

Nașteri

·         1450: S-a nascut la Split, poetul croat Marko Marulic  (d. 5 ianuarie, 1524). El este considerat părintele literaturii croate. Cartea sa „Psichiologia ratione animae Humanae”, conține prima mențiune cunoscută a termenului „psihologie”.

·         1606: Maria Anna a Spaniei, prima soție a lui Ferdinand al III-lea, Împărat Roman (d. 1646)

·         1611:  Marie Louise Gonzaga, regină consort a Poloniei (d. 1650)

* 1685: Brook Taylor (n. 18 august 1685 în Edmonton, Anglia - d. 30 noiembrie1731 la Londra) a fost matematician englez ale cărui cele mai notabile contribuții matematice sunt Teorema Taylor și Seriile Taylor. Brook Taylor a fost un om talentat, printre altele s-a mai ocupat și de muzică, pictură și filozofie.În 1701 intră la Colegiul St. John`s de la Cambridge, unde studiază matematica. În 1712 a fost admis ca membru al Societății Regale de la Londra. Doi ani mai târziu devine secretar al acestui înalt for științific, funcție pe care o deține timp de patru ani. Face mai multe vizite în Franța întâlnind diverși matematicieni, ca Abraham de Moivre, Johann Bernoulli cu care întreține o intensă corespondență.Contribuții:

Methodus incrementorum directa et inversa, 1715

• În 1708 rezolvă problema oscilațiilor
• 1712: abordează problema seriilor de puteri ale funcțiilor diferențiabile
• În 1715 se ocupă de Metoda diferențelor finite; astfel creează o nouă ramură a matematicii - calculul diferențial
• seria Taylor
• formula Taylor
• teorema Taylor

Lucrări:

• 1715 - Methodus incrementorum directa et inversa, capodopera matematică a lui Brook Taylor în care tratează Metoda diferențelor finite, ecuații diferențiale și unde, și, pentru prima oară în istoria matematicii, pune bazele matematice ale studiului coardei vibrante. Tot aici introduce o nouă ramură a matematicii moderne - calculul diferențial.
• 1715 - Essay on Linear Perspective, Londra - În lucrare sunt enunțate câteva principii de bază ale artei
• 1719 - On the Jewish Sacrifice și On the Lawfulness of Eating Blood— două lucrări neterminate de factură eseistică cu puternice tente filozofice și religioase
• 1793 --- Contemplatio philosophica, lucrare filozofică apărută postum

Brook Taylor (1685 - 1731)

·         1692: Louis Henri de Bourbon, Duce de Bourbon, Prinț de Condé (18 august 1692 – 27 ianuarie 1740) a fost șeful Casei Bourbon-Condéramură a casei regale franceze Casa de Bourbon din 1700 până la moartea sa și prim ministru în timpul regelui Ludovic al XV-lea din 1723 până în 1726.

Louis Henri s-a născut la Versailles ca fiul cel mare al lui Louis al III-lea, Prinț de Condé și a soției acestuia, Louise-Françoise de Bourbon, fiica cea mare recunoscută a regelui Ludovic al XIV-lea și a metrese sale,Madame de Montespan. Pe linie paternă a fost nepot al lui Louis de Bourbon, le Grand Condé.

În urma morții altor moștenitori la tronul Franței, la începutul secolului al XVIII-lea (cu excepția ducelui de Anjou, nepot al regelui Ludovic al XIV-lea și viitor rege sub numele de Ludovic al XV-lea), Bourbon a fost al treilea în linia succesiune la tron, fiind precedat de Filip al II-lea, Duce de Orléans, care a devenit regent, și de fiul acestuia, Louis d'Orléans, Duce de Chartres. A fost prim-ministru în timpul domniei regelui Ludovic al XV-lea din 1723 până în 1726.

Probabil înainte de a împlini vârsta de 25 de ani, în urma unui accident la vânătoare, și-a putut folosi un singur ochi.

În septembrie 1715, Philippe d'Orléans, care tocmai devenise regent în numele micului rege în vârstă de 5 ani, Ludovic al V-lea, l-a numit pe ducele de Bourbon, pe atunci în vârstă de 23 de ani, în primul său Consiliu de Regență, cel mai înalt corp consultativ al guvernului francez în timpul minoratului regelui, echivalent cu Consiliul Regelui, în timpul domniei unui rege adult.

În 1718, el l-a înlocuit pe Louis-Auguste de Bourbon, duce du Maine ca supraveghetor al educației regelui. Asta s-a întâmplat la Consiliul de Regență din 26 august, la care Maine și contele de Toulouse, cei doi fii recunoscuți ai regelui Ludovic al XIV-lea, au fost retrogradați în rang. Instruirea tânărului rege n-a fost afectată, vechiul pedagog André-Hercule de Fleury, episcop de Fréjus, rămânând în funcție.

Multe dintre descrierile contemporanilor vorbesc despre lipsuri ale caracterului ducelui: lăcomie, moravurile proaste și prostie. De exemplu, Barbier a spus că: "are o minte foarte limitată, nu știe nimic, îi place doar vânătoarea."

Marchiza de Prie, amanta ducelui de Bourbon

La 2 decembrie 1723, după moartea ducelui d’Orléans, ducele de Bourbon a cerut imediat regelui succesiunea sa ca prim-ministru. Cu aprobarea lui Fleury, Ludovic al V-lea a acceptat. Cu toate acestea, el a promis să nu-l vadă pe Bourbon în absența lui Fleury. Urât, cu un singur ochi, Ducele de Bourbon a fost considerat în cuvintele epocii, "spirit mic". Cardinalul de Bernis a scris în memoriile sale despre primul-ministru: "Dacă onestitatea și bunele intenții ar fi fost suficiente pentru a această poziție importantă, ducele ar fi putut spera că va reuși, dar el nu are talent și adesea nici sfaturi bune."

Acesta avea un temperament nestatornic și grăbit. S-a îmbogățit foarte mult (peste 20 de milioane de livre) datorită "sistemul de drept". Amanta ducelui, marchiza de Prie, a avut o mare influență asupra lui. Bourbon a abandonat o parte din afaceri lui Fleury, în special cele religioase, inclusiv cearta în legătură cu bula Unigenitus.

Una dintre primele mutări pe care le-a făcut ca prim-ministru a fost să-l înlocuiască pe d'Argenson, ministrul poliției cu Nicolas Ravot d'Ombreval, care era rudă cu de Prie. Acest lucru i-a dat lui Bourbon controlul de cenzură al presei, și de asemenea, control asupra poștei.^[13]

Una dintre cele mai importante realizări ale prim-ministrului duce a fost aranjamentul căsătoriei regelui. Regele era logodit încă din 1721, de la vârsta de 11 ani, cu Mariana Victoria, Infanta Spaniei, fiica regelui Filip al V-lea al Spaniei (care era nepotul regelui Ludovic al XIV-lea al Franței). În 1724 Infanta avea 6 ani și unii au considerat că Franța va trebui să aștepte prea mulți ani pentru un moștenitor. De asemenea, se temeau că dacă Ludovic al XV-lea moare fără moștenitori, atunci regele Spaniei, Filip al V-lea de Bourbon, va ignora Tratatul de la Utrecht prin care a renunțat la drepturile sale asupra coroanei franceze și va revendica tronul, cufundând Franța și Spania în conflict cu celelalte puteri europene.

Porțelan din colecția Prințului de Condé, Gardiner Museum, Toronto, Ontario, Canada.

Se pare că în vara anului 1724, marchiza de Prie, și, de asemenea, Ducele, au luat în considerare ruperea logodnei lui Ludovic al XV-lea cu Infanta, în ciuda ofensei adusă Spaniei, și găsire unei soții care ar putea da țării un moștenitor cât mai repede posibil.^[14]

În iarna anului 1725 înlocuirea infantei a fost hotărâtă.^[15] Printre candidate s-au inclus surorile Ducelui, în special Mademoiselle de Vermandois. De Prier s-a opus considerând că va acorda mamei ducelui Bourbon prea multă influență.^[16][17]

În aprilie 1725, infanta a fost trimisă înapoi la Madrid — Ludovic nici măcar nu și-a luat rămas bun de la ea.^[18] O candidată puternică a fost fiica regelui George I al Marii Britanii. Dacă ea ar fi fost de acord să devină catolică, ar fi început negocierile de căsătorie.^[19] Acest lucru ar fi creat mari dificultăți tatălui ei, care ocupa tronul Angliei în special pentru că era protestant în timp ce rivalul său, James Stuart, era catolic. A trebuit să refuze politicos oferta Franței.

O altă candidată importantă a fost Marea Ducesă care mai târziu a devenit împărăteasă, Elisabeta a Rusiei. Alte candidate au inclus pe: Prințesa Anne Charlotte de Lorena, prințesă de Savoia care era verișoară primară cu Ludovic al XV-lea, și Caroline de Hesse-Rotenburg.^[11]

Alegerea finală a fost pentru fiica regelui detronat al Poloniei. Numele ei era Marie Leszczyńska; tatăl ei, Stanislaus, ocupase tronul Poloniei din 1704 cu sprijinul regelui Carol al XII-lea al Suediei. A pierdut tronul după cinci ani deoarece susținătorul său a fost învins de Petru cel Mare, la Poltava. Stanislaus s-a refugiat inițial în Germania, apoi în Franța, unde regentul i-a dat o casă la Wissembourg în Alsacia, o pensie de cincizeci de mii de livre, plătite neregulat, și, ca un semn de respect, câteva regimente de soldați drept gardă de onoare. "Proprietățile lui în Polonia au fost confiscate și bijuteriile soției sale amanetate".(Gooch)

Marie nu avea reputația unei mari frumuseți sau inteligențe, însă nu era urâtă, era sănătoasă și bună, generoasă și calmă. La 31 martie 1725, Consiliul s-a întâlnit și și-a dat acordul pentru Marie Leczińska. La 27 mai, numele viitoarei regine a fost făcut public.

Bourbon a rămas prim-ministru până în 1726 când a fost îndepărtat în favoarea Cardinalului Fleury.

Bourbon a fost exilat la moșia sa, Château de Chantilly, la 40 km nord-est de Paris. Castelul a suferit un fel de renaștere, fiind descris ca o "reședință splendidă".^[20] El a murit acolo, la vârsta de 47 de ani. Titlurile din familia Bourbon-Condé au trecut fiului său în vîrstă de 4 ani, care a deținut titlul de prinț de Condé timp de peste șapte decenii.

Louis Henri

Prinț de Condé Duce de Bourbon Prim Ministru al Franței

·         1698: Samuel Klingenstierna, matematician și inventator suedez (d. 1765)

·         1750: Antonio Salieri (n. 18 august 1750, Legnago, Italia – d. 7 mai 1825, Viena, Imperiul Austriac) a fost un compozitor și dirijor, maestru al Capelei Imperiale din Viena, rival al lui Mozart și îndrumător al lui Beethoven, Schubert și Liszt, unul dintre cei mai importanți muzicieni ai timpului său. Cele mai cunoscute lucrări ale sale sunt: Europa recunoscută, Danaidele, Falstaff. Se bănuiește și astăzi că ar fi fost implicat în moartea lui Mozart, deși marea majoritate a muzicologilor specializați în epoca respectivă sunt de părere că suspiciunea este total nefondată.

Crescut într-o familie prosperă de negustori, Salieri a studiat două instrumente importante ale timpului, vioara și clavecinul, dar și toate elementele vocalismului. Fratele său Francesco, care era studentul lui Giuseppe Tartini, i-a fost profesor la rândul său. Francesco era un violonist foarte talentat și era adesea chemat să cânte la festivalurile organizate de bisericile din jurul orășelului natal, Legnago. Antonio erau mereu prezent unde Francesco era chemat să cânte.

După moartea destul de timpurie a părinților se mută la Padua, apoi la Veneția, unde a studiat basso continuo cu Giovanni Battista Pescetti. În 1766, la Veneția, Salieri l-a întâlnit pe Florian Leopold Gassmann, compozitorul oficial al curții imperiale din Viena, care l-a invitat pe Salieri să vină în orașul imperial, unul din centrele muzicii clasice ale timpului. Acolo, Salieri a studiat compoziția cu Gassmann, care l-a inițiat în metoda lui Johann Joseph Fux, Gradus ad Parnassum. Salieri a rămas la Viena pentru restul vieții sale.

În 1774, după moartea lui Gassmann, Salieri a fost numit compozitor al curții de către Împăratul Iosif II. A întâlnit-o pe soția sa, Therese von Helfersdorfe, în 1774. (Cuplul a urmat să aibă opt copii). Salieri a devenit Kapellmeister Imperial în 1788, o funcție pe care a ocupat-o până în 1824. A fost președinte al "Tonkünstler-Societät" (societate a artiștilor muzicali) din 1788 până în 1795, vice-președinte după 1795, și s-a ocupat de concertele ei până în 1818.

A atins un statut social elevat, și era adesea asociat cu alți compozitori celebri ca Joseph Haydn sau Louis Spohr. A avut roluri importante în muzica clasică a secolului al XIX-lea: le-a fost profesor unor faimoși compozitori ca Ludwig van Beethoven, Carl Czerny, Johann Nepomuk Hummel, Franz Liszt, Giacomo Meyerbeer, Ignaz Moscheles, Franz Schubert și Franz Xaver Süssmayr. I-a fost profesor și celui mai mic fiu al lui Mozart, Franz Xaver Wolfgang Mozart.

Salieri este îngropat în Matzleinsdorfer Friedhof (astăzi Zentralfriedhof) în Viena, Austria. La înmormântarea sa propria lui compoziție Requiem în C major - compusă în 1804 - a fost cântată pentru prima oară. Monumentul său este împodobit cu o poezie scrisă de Joseph Weigl, unul dintre elevii lui:

Ruh sanft! Vom Staub entblößt, Wird Dir die Ewigkeit erblühen. Ruh sanft! In ew’gen Harmonien Ist nun Dein Geist gelöst . Er sprach sich aus in zaubervollen Tönen, Jetzt schwebt er hin zum unvergänglich Schönen.

Odihnește în pace! Neacoperită de colb, Veșnicia va înflori pentru tine. Odihnește în pace! În veșnice armonii Dizolvat este duhul tău. El s-a exprimat în note-ncântătoare, Acum plutește spre frumusețea nemuritoare.  În timpul vieții sale, Salieri a dobândit un mare prestigiu ca dirijor și compozitor, în principal pentru lucrările sale de operă, dar mai ales pentru muzica sacră sau muzica de cameră. Printre cele mai apreciate lucrări ale compozitorului se pot menționa Armida (1771), La scuola de' gelosi (1778), Der Rauchfangkehrer(1781), Les Danaïdes (1784), aceasta din urmă prezentată pentru prima dată ca o lucrare a compozitorului Gluck, intitulată Tarare d'Ormus (1788), Palmira, Regina di Persia (1795) și Falstaff o sia Le tre burle (1799)). A compus un număr relativ mic de lucrări instrumentale, printre care se pot menționa două concerte de pian, un concert pentru orgă scris în 1773, un concert pentru fluier, un concert pentru oboi și orchestră (în 1774) și un set de variațiuni având la bază lucrarea La Follia di Spagna din 1815. Se spune că Salieri a cauzat moartea lui Mozart prin otrăvirea acestuia, din cauza rivalității lor în domeniul muzical și pentru că Salieri resimțea puternic superioritatea lui Mozart. Muzicologii au respins în mod complet această teză, dar ea continuă să reziste în literatură,dar și în filmografie, exemplul cel mai ilustru fiind filmul din anul 1984 al lui Milos Forman, Amadeus. Adevărul este că Mozart și Salieri au fost uneori în competiție, dar s-au comportat amical unul față de celălalt și s-au respectat reciproc. Cu toate acestea, au existat și motive care au făcut să existe suspiciuni cu privire la o ostilitate între cei doi. Astfel, în 1790, la Viena, Mozart menționa o serie de intrigi ale lui Salieri cu privire la noua sa operă Cosi fan tutte. Pe măsură ce muzica lui Mozart devenea tot mai populară de-a lungul anilor, muzica lui Salieri era uitată; imputări ulterioare au câștigat credibilitate și au întinat reputația lui Salieri. La începutul secolului al XIX-lea naționalismul crescând a dat naștere unei tendințe de a transfigura geniul austriacal lui Mozart în timp ce italianului Salieri i s-a atribuit rolul rivalului său diabolic. Singspiel Szenen aus Mozarts Leben LoWV28 (1832) a lui Albert Lortzing folosește clișeul intrigantului Salieri care încearcă să frâneze cariera lui Mozart. Trebuie spus însă că, deși născut italian, Salieri a trăit în Viena imperială de la vârsta de 16 ani și a fost privit ca un compozitor german. În 1772 împărăteasa Maria Tereza comenta preferințele sale pentru compozitorii italieni în defavoarea celor germani ca Gassmann, Salieri sau Gluck. Salieri însuși se vedea ca un compozitor german, după cum par să o demonstreze unele dintre scrisorile, cantatele, operele și cântecele sale scrise în limba germană. Biograful Alexander Wheelock Thayer crede că suspiciunile lui Mozart în ceea ce îl privește pe Salieri se pot datora unui incident din 1781 când Mozart a solicitat să fie profesor de muzică al prințesei de Württemberg și Salieri a fost ales în locul lui datorită reputației sale de profesor de canto. În anul următor, Mozart a eșuat din nou în solicitarea de a fi profesorul de pian al prințesei. Târziu apoi când Nunta lui Figaro nu a fost bine primită nici de împăratul Iosif al II-lea nici de public, Mozart a dat vina pe Salieri pentru eșecul operei. "Salieri și clica lui vor mișca cerurile și pământul ca să omoare opera", îi scrie Leopold Mozart fiicei sale Nannerl. dar în momentul premierei lui Figaro, Salieri era ocupat cu opera sa în limba franceză Les Horaces. Thayer crede că intrigile care au înconjurat eșecul lui Figaro au fost instigate de poetul Giovanni Battista Casti împotriva lui Lorenzo da Ponte, poetul Curții care a scris libretul de la Figaro. Mai târziu când da Ponte era în Praga pregătind scenariul pentru Don Giovanni i s-a ordonat să se întoarcă în Viena pentru nunta regală la care va fi interpretat Axur, Re d'Ormus al lui Salieri. Evident, Mozart a fost nemulțumit de acest fapt. Există, totuși, mai multe dovezi ale cooperării celor doi compozitori decât ale unor animozități reale dintre ei. De pildă, Mozart l-a angajat pe Salieri să îi predea fiului său Franz Xaver, și când Salieri a fost angajat Kappelmeister în 1788, el a readus la ordinea zilei opera Figaro în loc să prezinte o operă personală, iar când a fost la festivitățile de încoronare pentru Leopold al II-lea în 1790 avea nu mai puțin de trei masse ale lui Mozart în bagajul său. Salieri și Mozart au compus chiar și o cantată pentru voce și pian intitulată Per la ricuperata salute di Ophelia, care sărbătorea fericita reîntoarcere pe scenă a faimoasei cântărețe Nancy Storace.[12] Aceasta cantată s-a pierdut, deși a fost tipărită de Joseph von Kurzböck în 1785. Davidde penitente K.469 (1785) a lui Mozart, concertul său pentru pian în Mi bemol major K.482 (1785), cvintetul pentru clarinet K.581 (1789), și marea simfonie în Sol minor K.550, au fost prezentate la sugestia lui Salieri care chiar a dirijat una dintre reprezentații în 1791. În ultima sa scrisoare care a supraviețuit, Mozart îi spune soției sale despre prezența lui Salieri la opera sa Flautul Fermecat K 620 vorbind entuziasmat: " A ascultat-o și vizionat-o cu toată atenția, și de la uvertură până la ultimul refren nu a fost nici o bucată care să nu smulgă un bravo sau bello de la el..." Sănătatea lui Salieri s-a deteriorat în ultimii săi ani de viață și a fost spitalizat cu puțin înainte de moartea sa. La scurt timp după ce a murit s-au răspândit zvonuri că, aflat pe patul de moarte, și-ar fi mărturisit asasinarea lui Mozart. Cei doi asistenți ai lui Salieri, Gottlieb Parsko și Georg Rosenberg, cât și medicul său de familie Joseph Röhrig au declarat însă că nu au auzit asemenea lucruri. Cel puțin una dintre aceste trei persoane a fost cu el în tot timpul spitalizării sale. După moartea lui Salieri în 1825, drama lui Aleksandr Pușkin, Mozart și Salieri (1831), precum și compunerea unei opere de Nikolai Andreievici Rimski-Korsakov (1898) au pornit o tradiție de licență poetică bazată pe presupusul asasinat. În perioada contemporană, această versiune este reluată și popularizată de piesa puternic ficțională a lui Peter Shaffer, intitulată Amadeus (1979), dar, mai ales, de filmul câștigător al Oscarului din 1984 al lui Milos Forman bazat pe această piesă, în care F. Murray Abraham îl interpretează pe Salieri și Tom Hulce personajul care dă titlul filmului. Atât Schaffer cât și Forman au afirmat în mod expres natura fictivă a operei lor și în timp ce nu este arătat în mod explicit în piesă ca Salieri l-a ucis pe Mozart, el este portretizat ca urându-l de moarte pe rivalul său, mergând până într-acolo încât să îl renege pe Dumnezeu pentru că l-a binecuvântat pe Mozart cu un talent fantastic (portretizat în piesă ca un dandy imatur), în timp ce lui Salieri nu i-a lăsat nimic altceva decât să fie "o mediocritate". În mare parte din cauza lui Schaffer și a adaptării sale cinematografice cuvântul „Salieri” a intrat în conștiința publicului ca însemnând un artist de calitate, dar care stă în umbra unui geniu sau, mai rău decât atât, un muzician lipsit de talent. pere de Antonio Salieri Armida– 1771 La fiera di Venezia– 1772 Europa riconosciuta– 1778 La scuola de' gelosi– 1778 Der Rauchfangkehrer– 1781 Il ricco d'un giorno– 1784 Les Danaïdes– 1784 Les Horaces– 1786 Prima la musica e poi le parole– 1786 Tarare– 1787 Axur, re d'Ormus– 1788 La cifra– 1789 Palmira, regina di Persia– 1795 Falstaff– 1799  Antonio Salieri

·         1774: Meriwether Lewis, explorator american (d. 1809)

·         1792: John Russell, politician britanic, prim-ministru al Regatului Unit (d. 1878)

·         1819: Marea Ducesă Maria Nicolaievna a Rusiei (rusă Мария Николаевна) (18 august 1819 – 21 februarie 1876) a fost fiica împăratului Nicolae I al Rusiei și sora împăratului Alexandru al II-lea. A fost Ducesă de Leuchtenberg și președintele Academiei Imperiale a Artelor din Sankt Petersburg.

Marea Ducesă Maria Nicolaevna a Rusiei

Marea Ducesă Maria Nicolaevna s-a născut la 18 august 1819 la Krasnoye Selo în apropiere de St. Petersburg. A fost prima fiică și al doilea copil din cei șapte.^[1] Părinții ei, Țarul Nicolae I al Rusiei și împărăteasa Alexandra Feodorovna născută Prințesa Charlotte a Prusiei, erau devotați unul altuia și copiilor lor.

Erau părinți calzi și afectuoși și evitau să fie prea indulgenți.^[1]Seara, Alexandra Feodorovna juca jocuri cu copiii ei, ghicitori și șarade,^[2] în timp ce Țarului îi plăcea să cânte cu ei. Frații au crescut într-o familie unită și au rămas în relații apropiate toată viața.

Maria Nicolaevna a fost crescută împreună cu surorile sale, Olga și Alexandra.^[1] Camerele lor situate la parterul Palatului de Iarnă erau modeste și lipsite de lux. Fetele făceau plimbări în orice anotimp iar doctorii le controlau dietele. Educația Mariei era supravegheată de liberalul și poetul Vasili Zhukovski, care fusese profesorul de rusă al Alexandrei Feodrorovna.^[1] Maria și surorile ei au luat lecții de dans, muzică și desen.^[1]

Din 1835, Marea Ducesă Maria a fost membru activ al societății patriotice, care a fost fondată de împărăteasa Elisabeta Alexeievna.^[2]Ocazional membrii societății se întâlneau în camera Mariei de la Palatul de Iarnă

Marea Ducesă Nicolaevna a fost remarcată pentru personalitatea ei formidabilă, inteligența ei și caracterul puternic.^[3]Sora ei Marea Ducesă Olga a scris în jurnal că Maria a fost "atentă și generoasă cu săracii dar nu putea suporta constrângerile.^[3] Ea este de o sută de ori mai virtuoasă decât mine, mai dinamică decât toți noi șapte"

Maria Nicolaevna a fost curajoasă și inventivă, aprecia noutatea și era aproape indiferentă la opinia societății.^[3] Era plină de viață, energetică, talentată și impulsivă.^[3] Semăna atât fizic cât și la caracter cu tatăl ei. Ca și el, părea serioasă și severă.

Maria Nicolaevna nu voia să părăsească Rusia prin căsătorie sau să-și schimbe religia.

Marea Ducesă împreună cu copiii.

În 1837 regele Ludwig I al Bavariei și-a trimis nepotul de frate, Maximilian, Duce de Leuchtenberg, să ia parte la manevre de cavalerie în Rusia. Maximilian era singurul fiu al lui Eugène de Beauharnais și nepot al împărătesei Josephine. Era frumos, bine educat și interesat de preocupări culturale.

Un an mai târziu, în octombrie 1838, a făcut a doua vizită. Cu înfățișarea lui plăcută și manierele sale, a impresionat-o pe Maria Nicolaevna după cum a notat în jurnal Marea Ducesă Olga: "În patru zile a devenit destul de clar că Max și Maria au fost făcuți unul pentru celălalt".^[4]

Nu a fost o căsătorie de dorit pentru fiica unui împărat al Rusiei. Maximilian avea un rang mic ca membru al unei ramuri secundare a Casei de Bavaria. De asemenea era romano-catolic nu ortodox iar familia lui, în special mama sa era împotriva acestei căsătorii.^[5] Maximilian a fost ultimul Leuchtenberg - linia Beauharnais, iar mama sa s-a temut că descendenții lui, crescuți în credința ortodoxă, ar fi complet rusificați. Ea a spus istoria va da vina pe fiul ei.^[5]

În plus, familia Bonaparte era un dușman înverșunat al Rusiei. Cu toate acestea, țarul a acordat permisiunea pentru căsătorie, cu condiția ca fiica sa să nu plece din Rusia pentru a trăi în străinătate. Având în vedere că ducele de Leuchtenberg nu a fost un membru al unei familii domnitoare, a fost ușor pentru el să-și stabilească reședința la Sankt Petersburg.

Nunta a avut loc la 2 iulie 1839 la Palatul de Iarnă.^[6] Ceremonia a fost descrisă în detaliu de marchizul de Custine, care a vizitat St Peterburg în acea perioadă. El a admirat-o pe Marea Ducesă pentru grația ei, dar i-a displăcut ducele de Leuchtenberg.^[7] Nicolae I nu a scutit nici o cheltuială pentru nunta fiicei sale și festivitățile au durat timp de două săptămâni.^[7] Cuplul a rămas în Rusia, unde au fost crescuți cei șapte copii ai lor.

În ziua căsătoriei, Țarul Nicolae I s-a decis să-i prezinte Mariei palatul ei. A ales un loc din centrul orașului St. Petersburg strategic poziționat vizavi de catedrala St. Isaac, pe malurile râului Moika și destul de aproape de Palatul de Iarnă pentru ca Țarul să-și poată vizita fiica zilnic.^[8] [9]Nici o cheltuială nu a fost cruțată în amenajarea lui pentru tânărul cuplu.

Palatul a fost terminat până la sfârșitul lui 1844 și a fost numit Palatul Mariinski, după Maria Nicolaevna. În timp ce palatul lor era în construcție, Maria a născut trei copii. Cuplul a trăit la Palatul Vorontzov așteptând finalizarea propiei lor reședințe.^[10]

Ducesă de Leuchtenberg

Marea Ducesă împreună cu fii ei Nicolae și Serghei.

Marea Ducesă a jucat un rol important în decorarea casei, afișând gustul ei pentru eleganță. Deoarece Maria Nicolaevna avea probleme de circulație la picioare, Palatul Mariinski a fost proiectat cu o scară fără trepte instalată în aripa dreaptă și care conecta toate cele trei etaje de camerele principale. Palatul a fost umplut cu opere de artă și relicve de familie unele dintre ele moștenite de la împărăteasa Josephine. Maria a organizat baluri, spectacole și concerte. De asemenea, Maria Nicolaevna a avut un conac, Sergievka, cumpărat de la familia Narishkin și dat ei ca un cadou de nuntă. Situat la vest de Peterhof, vila Sergievka a devenit refugiul de familie favorit. Ducesa și soțul ei și-au petrecut luna de miere acolo și între anii 1839 și 1842 au comandat arhitectului Stackensneider să-l reconstruiască.

Marea Ducesă și soțul ei aveau înclinații artistice și erau activi în cauze caritabile și artistice. Soțul Mariei a devenit bine cunoscut ca om de știință în Rusia.^[11] Era interesat de știință și a studiat tehnologia minieră; a fost membru al Academiei de științe. În 1844 Nicolae I l-a numit șeful departamentului din industria minieră. În 1843 a fost numit președintele Academiei de Arte. Maria a fost mândră de realizările soțul ei numindu-l savant.

Totuși, la sfârșitul anilor 1840, cuplul a plutit în derivă. Au avut vieți separate și amândoi au avut relații extraconjugale. Maximilian a devenit afemeiat în timp ce Maria a început o relație pe termen lung cu contele Gregori Alexandrovici Strogonov. Zvonurile de la curte atribuie paternitatea fiului ei George amantului ei. Ducele de Leuchtenberg s-a îmbolnăvit de tuberculoză în timpul expediției miniere din Urali. Eforturile de îmbunătățire a stării sale de sănătate prin călătoriile în țările cu climă mai caldă, nu au avut succes și a murit la 1 noiembrie 1852.

Maria Nicolaevna a fost un pasionant colecționar de artă iar după decesul soțului ei l-a înlocuit ca președinte al Academiei de arte. De atunci, Maria Nicolaevana s-a dedicat colecției ei chiar și cu mai mare ardoare.^[9] Din cauza stilului de viață, finanțele ei au intrat în declin în special după moartea tatălui ei. Alexandru al II-lea, deși apropiat de sora lui, i-a acordat un buget strict.

Marea Ducesă Maria Nicolaevna

Maria Nicolaevna s-a recăsătorit în 1854 cu contele Grigori Stroganov (16 iunie 1824 – 13 martie 1879). A fost o căsătorie morganatică și ținută în secret în timpul vieții tatălui ei. Oficial căsătoria a avut loc la 16 noiembrie 1856, după decesul lui Nicolae I. Anna Tyutcheva a comentat: "Fostul Țar ar fi trimis-o pe Mașa la mânâstire și l-ar fi exilat pe conte în Caucaz", însă mult mai gentilul Țar Alexandru, ca noul cap al familiei, a preferat să se prefacă că nu știe de căsătoria secretă.^[12]

Sora ei Olga a descris-o ca fiind mai talentată decât toți frații și surorile dar lipsită de simțul datoriei. Maria și-a implorat fratele să-i recunoască a doua căsătorie și să-i permită să trăiască în Rusia dar el nu a permis asta; în schimb i-a sugerat să trăiască în străinătate în timp ce el va pretinde în continuare că nu știe de căsătorie.^[12] El nu a putut recunoaște căsătoria ei și a acordat o atenție deosebită copiilor ei din prima căsătorie, care trăiau în Sankt Petersburg, fără mama lor.^[12]

În 1862, Maria Nicolaevna s-a stabilit la Florența la Villa Quarto, care aparținea lui Jérôme Bonaparte și l-a numit consilierul ei pe pe pictorul și colecționarul Karl Liphard. Aproape zilnic au vizitat muzee, colecții private și dealeri de antichități.^[9] În Italia, Marea Ducesă a fost zeloasă în achiziția de picturi, sculpturi și mobilă pentru reședințele ei.^[13]

Marea Ducesă a suferit probabil de varice sau de un fel de boală osoasă astfel că până la sfârșitul zilei a devenit invalidă.^[14] A murit la 21 februarie 1876 la Sankt Petersburg la vârsta de 56 de ani.

După decesul ei, colecția de artă a Mariei Nicolaevnei a fost împărțită între copiii în viață: Prințul Nicolae, Prințul Eugene, Prințul George, Prințesa Maria, Prințesa Eugenia și sora lor vitregă, contesa Elena Strogonova. În 1884, fiul ei, Nicolae Duce de Leuchtenberg, a montat o expoziție la Academia de Arte din St. Petersburg cu fosta colecție a Marii Ducese. În 1913, la Muzeul Ermitaj a fost organizată o altă expoziție. După revoluție, colecția a fost dispersată iar astăzi poate fi privită la muzee din Moscova, Sankt Petersburg, Viena și Statele Unite.^[13] Trei dintre fiii Mariei și ai Ducelui de Leuchtenberg au locuit la Palatul Mariinski până în 1884, când a fost vândut pentru a acoperii datoriile familiei.^[15] Astăzi, Palatul găzduiește Adunarea Legislativă din Sankt Petersburg.

Maria Nicolaevna a Rusiei

Ducesă de Leuchtenberg

·   1830 - S-a născut Franz Joseph I, împărat al Austriei şi rege al Ungariei (d. 1916).

Impăratul Franz Joseph, cca. 1905 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Franz Joseph al Austriei (în română Francisc Iosif I, în germană Franz Josef I, în maghiară Ferenc József I, în cehă František Josef I, în croată Franjo Josip I, în italiană Francesco Giuseppe I), (n. 18 august 1830, Viena – d. 21 noiembrie 1916, Viena) împărat al Austriei din Casa de Habsburg, rege al Ungariei și Boemiei, rege al Croației, mare duce al Bucovinei, mare principe de Transilvania, marchiz de Moravia, mare voievod al Voievodatului Serbia etc. din 1848 până în 1916. Domnia sa de 68 de ani a fost a treia ca lungime dintre domniile din Europa, după cea a regelui Ludovic al XIV-lea al Franței și a principelui Johann al II-lea al Liechtensteinului.

* 1831: Prințesa Helena de Nassau (germană Prinzessin Helene Wilhelmine Henriette Pauline Marianne von Nassau-Weilburg; 18 august 1831 – 28 octombrie 1888) a fost fiica lui William, Duce de Nassau și prima soție a lui George Victor, Prinț de Waldeck și Pyrmont.

Helena s-a născut la Wiesbaden, Ducatul de Nassau ca al nouălea copil al Ducelui de Nassau (1792–1839) și al celei de-a doua soții, Prințesa Pauline de Württemberg (1810–1856), care era fiica Prințului Paul de Württemberg. A fost rudă îndepărtată a familiei regale britanice atât prin tată cât și prin mamă, ambii descendenți ai regelui George al II-lea al Marii Britanii.

Printre nepoții ei se numără:

• Pauline, Prințesă de Wied (1877–1965), ultimul membru al Casei de Württemberg.
• Wilhelmina a Țărilor de Jos (1880–1962), regină a Țărilor de Jos.
• Prințesa Alice, Contesă de Athlone (1883–1981)
• Charles Edward, Duce de Saxa-Coburg și Gotha (1884–1954), ultimul Duce de Saxa-Coburg și Gotha.
• Josias, Prinț Ereditar de Waldeck și Pyrmont (1896–1967)
• George Louis, Prinț de Erbach-Schönberg (1903–1971)

Prințesa Helena s-a căsătorit la 26 septembrie 1853 la Wiesbaden cu George Victor, Prinț de Waldeck și Pyrmont.^[1]

Au avut șapte copii:

• Prințesa Sophie (27 iulie 1854 – 5 august 1869); a murit de tuberculoză la 15 ani.
• Prințesa Pauline (19 octombrie 1855 – 3 iulie 1925) s-a căsătorit cu Alexis, Prinț de Bentheim și Steinfurt.
• Prințesa Marie (23 mai 1857 – 30 aprilie 1882) s-a căsătorit cu regele Wilhelm al II-lea de Württemberg.
• Prințesa Emma (2 august 1858 – 20 martie 1934) s-a căsătorit cu regele Willem al III-lea al Țărilor de Jos. Actuala familie olandeză descinde din această căsătorie.
• Prințesa Helena (17 februarie 1861 – 1 septembrie 1922) s-a căsătorit cu Prințul Leopold, Duce de Albany.
• Prințul Friedrich (20 ianuarie 1865 – 26 mai 1946), ultimul prinț de Waldeck și Pyrmont s-a căsătorit cu Prințesa Bathildis de Schaumburg-Lippe.
• Prințesa Elisabeta (6 septembrie 1873 – 23 noiembrie 1961) s-a căsătorit cu Alexander, Prinț de Erbach-Schönberg.

Helena de Nassau

Prințesă de Waldeck și Pyrmont

* 1832: Eugène Rouché (n. 18 august 1832, Sommières, Gard, Franța - d. 19 august 1910, Lunel, Hérault) a fost un matematician francez.

A terminat facultatea la cunoscuta École Polytechnique, în anul 1852. A devenit profesor de matematică la liceul Charlemagne și apoi la École Centrale, iar ulterior a devenit profesor în comisia de admitere la facultatea pe care a terminat-o.

Rouché este cel mai cunoscut în lumea matematicienilor pentru pentru contribuțiile sale teoretice, teoremele sale, Teorema lui Rouché din analiza matematică complexă, publicată prima dată în jurnalul propriei sale facultăți, École Polytechnique, în 1862 și pentru Teorema Rouché-Capelli din algebra liniară.

·         1857: Eusebie Mandicevschi, compozitor, dirijor de cor și muzicolog român (d. 1929)

·         1860: Dimitrie Popovici-Bayreuth, bariton român (d. 1927)

* 1874: Anna Petrović-Njegoš, Prințesă de Muntenegru (18 august 1874 - 22 aprilie 1971) a fost al șaptelea copil și a șasea fiică a regelui Nicolae I al Muntenegrului și a soției acestuia, Milena Vukotić.

Ana de Muntenegru

Prințesă Francisc Joseph de Battenberg

·         1883 - S-a născut dr. Mihai Ciuc, bacteriolog, imunolog şi epidemiolog, discipol al dr. Ioan Cantacuzino; membru al delegaţiei române la Conferinţa de pace de la Paris (d. 1969).

* 1904 - S-a născut Max Factor, renumit cosmetician de origine poloneza.

* 1906 - S-a născut Marcel Carne, regizor francez, reprezentant al realismului poetic; (d. 1996).

Marcel Carne – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Regizorul Marcel Carne s-a născut la 18 august 1906. A intrat în industria cinematografiei ca asistent al regizorului Jacques Feyder, iar în 1929 a realizat documentarul de scurtmetraj “Nogent, eldorado du dimanche“.

În 1936, Carne a regizat primul său film de lungmetraj, “Jenny”, moment din care şi-a început lunga colaborare cu scenaristul Jacques Prévert, potrivit imdb.com. De-a lungul timpului, cei doi au fost autorii unora dintre cele mai valoroase filme din istoria cinematografiei franceze, dând naştere unui stil care este cunoscut sub numele de realism poetic. Printre filmele lor de succes se numără “Le Quai des brumes” (1938) sau “Hôtel du Nord” (1938).

· 1916 - S-a născut prof. Neagu Djuvara, istoric, diplomat şi filolog român.

Neagu Djuvara, – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Neagu Bunea Djuvara, cunoscut ca Neagu Djuvara (n. 18/31 august 1916, Bucureşti, România – d. 25 ianuarie 2018, Bucureşti, România), a fost un diplomat, filosof, istoric, jurnalist şi romancier român.

·         1922: Alain Robbe-Grillet (IPA: [a'lɛ̃ ʁɔb gʁi'je]) (n. 18 august1922, Brest, Franța – d. 18 februarie2008, Caen, Franța) a fost un scriitor și producător de filme francez. Numit «șef al noului roman francez» și «papă al Noului Roman francez», a fost ales membru al Academiei Franceze, la 25 martie 2004^] înlocuindu-l pe Maurice Rheims. Soția sa a fost romanciera Catherine Robbe-Grillet.

Fiu al inginerului Gaston Robbe-Grillet, director al unei fabrici de hârtie, și al lui Yvonne Canu, fiica unui ofițer de marină, Alain Paul Robbe-Grillet s-a născut la Brest, în Finistère, la 18 august 1922. A urmat, între 1933-1939, studiile secundare la Liceul Buffon din Paris, la cel din Brest, apoi la Liceul Saint-Louis de la Paris.

În 1942 a intrat la Institutul național agronomic de la Paris, unde, în 1945, a obținut diploma de inginer. În iulie 1943, Alain Robbe-Grillet a trebuit să-și întrerupă studiile, fiind trimis la muncă obligatorie în Germania, ca turnător la fabrica de tancuri Panther din Nürnberg, până la eliberare în august 1944.

În 1948, a plecat în Bulgaria pentru a participa în cadrul brigăzilor internaționale de reconstrucție la lucrările de pe șantierul căii ferate Pernik - Vuluiek.

Alain Robbe-Grillet se consacră literaturii și devine unul dintre teoreticienii și reprezentanții Noului Roman, pe care îl teoretizează, în parte, în 1963 în „Pentru Noul Roman”^[18], culegere de articole publicate în special în L'Express^[19]. Robbe-Grillet se ilustrează cu primul său roman Les Gommes^[20], care apare în anul 1953. Între 1955 și 1985, este consilier literar la Éditions de Minuit din Paris.

Primele sale lucrări au fost apreciate de către mari critici ai literaturii franceze, între care Roland Barthes^[21] și Maurice Blanchot^[22].

Lucrează, de asemenea pentru cinema, îndeosebi scenariul filmului L'Année dernière à Marienbad^[23], realizat de Alain Resnais, în 1961. Încetul cu încetul, romanele sale trec spre erotism și spre «autobiografia fantasmatică».

Romanele lui Alain Robbe-Grillet au fost uneori mai apreciate în străinătate decât în Franța, îndeosebi în Statele Unite ale Americii, cel puțin în mediile universitare.

Filmele pe care le-a realizat oscilează între erotism și sado-masochism. Era cunoscut ca un adept al sado-masochismului, mai ales după căsătoria sa în 1957 cu actrița și scriitoarea Catherine Robbe-Grillet, născută Rstakian în 1930, și cunoscută ca autoare de romane erotice cu subiect sado-masochist, sub pseudonimul literar Jeanne de Berg sau Jean de Berg. Cuplul nu a avut copii.

Din 1972 până în 1997, Alain Robbe-Grillet predă în Statele Unite ale Americii, la Universitatea din New-York (NYU) și la Washington University din Saint Louis (Missouri), și conduce Centrul de sociologie a literaturii la Universitatea din Bruxelles, între 1980 și 1988. Participă, de asemenea, la Înaltul comitet pentru apărarea și expansiunea limbii francezeîntre 1966 și 1968.

Alain Robbe-Grillet a murit în noaptea de duminică 17 spre luni 18 februarie 2008, din cauza unei crize cardiace, la Caen, în Calvados.

Opera:

• Un régicide, 1949;
• Les Gommes, 1953;
• Le Voyeur, 1955;
• La Jalousie, 1957;
• Dans le labyrinthe, 1959;
• L'Année dernière à Marienbad, ciné-roman, 1961;
• Instantanés, 1962 (nuvele);
• Pour un nouveau roman, 1963 (eseuri);
• La Maison de rendez-vous, 1965;
• Projet pour une révolution à New-York, 1970;
• Topologie d'une cité fantôme, 1976;
• Souvenirs du Triangle d'Or, 1978 ;
• Djinn, 1981;
• Le miroir qui revient, 1985, (ficțiuni cu caractere autobiografic);
• Angélique ou l'enchantement, 1988, (ficțiuni cu caractere autobiografic);
• Les Derniers Jours de Corinthe, 1994, (ficțiuni cu caractere autobiografic);
• La Reprise, 2001
• Le Voyageur, essais et entretiens, 2001, (eseuri)
• Un roman sentimental^[24], 2007.

Alain Robbe-Grillet

·         1922 - S-a născut Shelley Winters, actriţă de film căreia i s-a decernat Premiul Oscar pentru cel mai bun rol secundar feminin în filmele ''Jurnalul Annei Frank'' (1959) şi ''A Patch of Blue'' (1965) (m.14.01.2006).

* 1929: Joan Taylor (n. 18 august 1929, Geneva, statul Illinois – d. 4 martie2012, Santa Monica, statul California) a fost o actriță americană de film și televiziune.

S-a născut ca Rose Marie Emma la Geneva, Illinois. Tatăl ei, Joseph Emma, era de origine italiană, din Sicilia, iar mama sa, Amelia Berky, de origine austriacă și a devenit o dansatoare/cântăreață de vodevil.^[3]

Taylor s-a căsătorit cu Leonard Freeman în 1953 cu care a avut trei fiice. După ce contractul său pentru programul TV The Rifleman s-a încheiat, ea s-a retras din actorie pentru a-și crește copiii.^[4] După ce Freeman a murit în ianuarie 1974, ca urmare a unei intervenții chirurgicale cardiace, Taylor a început să negocieze cu Leonard Freeman Productions pentru a juca în serialul Hawaii Five-O sub numele Rose Freeman.^[5] Ea a mers la cel puțin o convenție Five-Opentru a vorbi cu fanii.^[6]

Împreună cu fata sa mai mare a început să scrie scenariul pentru comedia Fools Rush In (film din 1997) cu Matthew Perry și Salma Hayek.^[7]

Taylor s-a recăsătorit cu regizorul și producătorul TV Walter Grauman în 1976, deși, ulterior, cuplul a divorțat.

Filmografie:

Televiziune

• Split (1989) ca turist
• 77 Sunset Strip ca Beth Collins (1 episod, 1963)
• The Rifleman ca Milly Scott (18 episoade, 1960–1962)
• The Dick Powell Show (1 episod, 1962)
• Bronco ca Lorain (1 episod, 1962)
• My Three Sons ca Muriel Stewart (1 episod, 1961)
• Rawhide ca Paibada (1 episod, 1961)
• The Detectives Starring Robert Taylor ca Myrna Fontaine (1 episod, 1961)
• Lock Up ca Lauren Bodret (1 episod, 1960)
• Colt .45 ca Dr. Ellen McGraw (1 episod, 1959)
• The Millionaire as Mary Ann Wilson (1 episod, 1959)
• The Texan (1 episod, 1959)
• Philip Marlowe ca Julie Kenton (1 episod, 1959)
• Men Into Space ca Carol Gordon (1 episod, 1959)
• 21 Beacon Street ca Ruth (2 episoade, 1959)
• U.S. Marshal ca Maryjo (1 episod, 1959)
• Gunsmoke ca Anna Wheat (1 episod, 1959)
• Peter Gunn ca Liz Taylor (1 episod, 1958)
• Yancy Derringer ca Lavinia Lake (1 episod, 1958)
• Zane Grey Theater ca Rose Bailey (1 episod, 1958)
• Mike Hammer ca Diane Baxter / (2 episoade, 1958)

Filme artistice

• Wagon Train ca Bright Star (1 episod, 1958)
• Omar Khayyam (1957) ca Yaffa
• 20 Million Miles to Earth (1957) ca Marisa Leonardo
• War Drums (1957) ca Riva
• Earth vs. the Flying Saucers (1956) - Carol Marvin
• Girls in Prison (1956) ca Anne Carson
• Fort Yuma (1955) ca Francesca
• Apache Woman (1955) ca Anne LeBeau
• Rose Marie (1954) ca Wanda
• War Paint (1953) ca Wanima
• Off Limits (1953) ca Helen
• The Savage (1952) ca Luta
• On Dangerous Ground (1952) (nemenționată) ca Hazel
• Last Date (1950) ca Jeanne
• Fighting Man of the Plains (1949) ca Evelyn Slocum

Joan Taylor

·         1929: S-a nascut  cantaretul francez Hugues Aufray.

·         1930: Frank McCourt, scriitor american, laureat al premiului Pulitzer (d. 2009)

·         1930: S-a nascut  profesorul universitar israelian originar din Romania, Liviu Librescu, care a murit  în masacrul de la Virginia Tech (d. 2007).

* 1932: Luc Montagnier (n. 18 august 1932, Paris, Franța) este un medicfrancez, laureat al Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină în 2008, împreună cu Françoise Barré-Sinoussi, pentru descoperirea virusului imunodeficienței umane.^[3] Cei doi au împărțit jumătate din premiu, cealaltă fiindu-i acordată lui Harald zur Hausen.

Luc Montagnier

·         1933: Just „Justo” Fontaine (n. 18 august 1933, Marrakech) este un fost fotbalist și antrenor de fotbal francez. El este deținătorul recordului mondial pentru cele mai multe goluri înscrise la un Campionat Mondial cu 13 goluri marcate la turneul din 1958.^[1][2] În 2004 Pelé la inclus în lista celor mai buni 125 fotbaliști în viață^[3] și a fost ales ca cel mai bun jucător francez din ultimii 50 de ani de către Federația Franceză de Fotbal la aniversarea jubileului UEFA din noiembrie 2003.

·         1933: Roman Polanski (născut Rajmund Roman Thierry Polański, 18 august 1933, Paris) este un regizor, producător de filme, actor și scenarist cu dublă cetățenie: poloneză și franceză.

S-a născut ca Rajmund Roman Liebling, fiul lui Ryszard Liebling și al lui Bula (născută Katz-Przedborska). În 1937 familia sa se întoarce în Polonia, la Cracovia, unde rămân până la începutul celui de al doilea război mondial. Din cauza originilor evreiești, familia sa este închisă în Ghetoul de la Cracovia. Tatăl său va supraviețui, dar mama sa este ucisă în lagărul de la Auschwitz-Birkenau. Roman reușește să scape din ghetou și trăiește ascuns pe tot parcursul războiului. Primele filme le realizează în Polonia comunistă dar în anii 1960 emigrează în Franța. Recunoscut pentru talentul său, realizează mai multe producții hollywoodiene, dar în 1979 fuge din Statele Unite și se stabilește definitiv în Franța, fiind acuzat într-un proces de viol al unei minore. A fost căsătorit de 3 ori și are 2 copii.

Polanski în 2007

Primele lui scurtmetraje au fost "Doi bărbați și un dulap" (1958) și "Mamifere" (1962), unde a arătat umorul lui "negru" și interesul pentru relațile umane bizare. Debutul în lungmetraj este marcat de pelicula "Cuțitul în apă" (1962), unul din primele filme poloneze de după război care nu a fost asociat cu tema războiului. Acesta a fost, de asemenea, și primul film din Polonia care a obținut o nominalizare la Oscar pentru cel mai bun film străin. Fiind deja un regizor cunoscut, a părăsit Poloniapentru Franța, unde s-a împrietenit cu tânărul scenarist Gerard Brach, devenind astfel, pentru foarte mult timp, colaboratori. Următoarele două filme, Repulsie (1965) și Fundătura (1966), au fost produse în Anglia și au câștigat argintul, respectiv aurul la Festivalul Internațional de Film de la Berlin. În 1968, Polanski a plecat la Hollywood, unde părea să aibă o carieră promițătoare, dar a trebuit să fugă din Statele Unite ale Americiipentru a evita închisoarea, fiind condamnat pentru violarea unei minore. Filmele sale din anii 1980 și 1990 nu mai se apropie de "operele" sale anterioare. Gheața a spart-o filmul Pianistul (2002) pentru care a luat și Premiul Oscar pentru cel mai bun regizor. Rămâne în atenția criticii și a iubitorilor de filme cu producția nominalizată la Cannes pentru Palm D'Or: Venus în blană realizată în 2013.

Roman Polanski

Polanski la Festivalul de Film de la Cannes 2013

* 1935: Ion Gheorghe (n. 18 august 1935, Florica, Buzău) este un poet român, reprezentant al generației resurecționale și a paradoxismului.

Este fiul agricultorului Anton Gheorghe și al Filofteii Gheorghe (n. Marin).

După ce studiază la Școala Normală „Spiru Haret“ (1947-1948) și la Școala Pedagogică din Buzău (1950-1952), îl aflăm între discipolii sadovenieni de la „fabrica de scriitori ai proletariatului“, Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu” din București, absolvită în 1954; între 1955 și 1970, anul obținerii diplomei de licență, își desăvârșește studiile la Facultatea de Filologie – Universitatea din București.

Activitatea sa culturală evidențiază următoarele funcții:

• jurnalist la Albina, Drumul belșugului, Luceafărul
• 1992 - funcționar la Ministerul Culturii
• 1994 - 1996 - atașat cultural la Ambasada României din Beijing

Opera poetică a lui Ion Gheorghe, cea eliberată „prompt“ de lestul stihuirilor proletcultiste din Pâine și sare (roman în versuri – București, Editura pentru Literatură, 1957), Căile pământului (București, Editura Tineretului, 1960), Cariatida(București, Editura Tineretului, 1964; augmentat, în ediția din 1967) etc., reunește în bogata-i corolă policromă volumele:

• Nopți cu lună pe Oceanul Atlantic – scrisorile esențiale (București, Editura pentru Literatură, 1966),
• Zoosophia (București, Editura Tineretului, 1967),
• Vine iarba (București, Editura pentru Literatură, 1968),
• Cavalerul trac (București, Editura Tineretului, 1969),
• Mai mult ca plânsul – icoane pe sticlă (București, Editura Eminescu, 1970),
• Megalitice (București, Editura Cartea Românească, 1972),
• Avatara (București, Editura Eminescu, 1972),
• Poeme (cu un Cuvânt înainte de Marin Mincu), București, Editura Albatros (colecția „Cele mai frumoase poezii“), 1972,
• Noimele (București, Editura Cartea Românească, 1976),
• Dacia Fëniks (București, Editura Cartea Românească, 1978),
• Elegii politice (București, Editura Cartea Românească, 1980; reeditări în 1982 și 2002),
• Proba Logosului (antologie, cu o Prefață de C. Stănescu), București, Editura Albatros (colecția „Biblioteca pentru Toți“), 1981,
• Zicere la zicere (București, Editura Albatros, 1982),
• Scripturile (București, Editura Eminescu, 1983),
• Joaca jocului (București, Editura Cartea Românească, 1984) etc.

Alte cărți:

• Țara rândunelelor, București, 1963
• Cultul Zburătorului, București, 1974
• Cenușile, București, 1980
• Și mai joaca jocului, București, 1985
• Condica în versuri, București, 1987
• Zalmoksiile, București, 1988
• Muzaios, București, 2001
• Elegii politice, București, 2002
• Cogaioanele – Munții Marilor pontifi, București, 2004

Este prezent în:

• Les Lettres Nouvelles^[2], coordonator Maurice Nadeau, număr special din februarie 1976, Écrivains roumains d'aujourd'hui, p. 108-110 cu poezia Pierres de cathédrale, în traducerea lui Ion Pop și Serge Fauchereau.
• Streiflicht – Eine Auswahl zeitgenössischer rumänischer Lyrik (81 rumänische Autoren), - "Lumina piezișă", antologie bilingvă cuprinzând 81 de autori români în traducerea lui Christian W. Schenk, Dionysos Verlag 1994, ISBN 3980387119.

Ion Gheorghe

Poetul Ion Gheorghe în tinerețe Date personale Născut 18 august 1935 (84 de ani)  Florica[*], Florica, Judeţul Buzău, România  Naționalitate  România Cetățenie  România  Ocupație poet Limbi limba română[1]   Activitatea literară Activ ca scriitor 1968 - prezent Operă de debut Pâine și sare, 1957

·         1936: Robert Redford (Charles Robert Redford Jr.; n. 18 august 1936, Santa Monica, SUA) este un actor, regizor, producător, model și filantrop american. Fondatorul Festivalului de Film Sundance, Redford a primit Premiul Oscar de două ori, în 1981 pentru regia filmului Oameni obișnuiți și pentru întreaga sa activitate în 2003.

Redford s-a născut în Santa Monica, California, ca fiu al lui Martha W. și Charles Robert Redford Sr. (19 noiembrie 1914 – 2 aprilie 1991),^[8] un lăptar care a devenit contabil originar din Pawtucket, statul Rhode Island.^[9][10][11] Are un frate vitreg, William, din recăsătoria tatălui său. Redford are strămoși englezi, scoțieni și irlandezi.^[12][13][14]

Redford a urmat școala Van Nuys din Los Angeles, California, pe care a absolvit-o în 1954. A primit o bursă de baseball la Universitatea din Colorado, unde a fost membru al Frăției Sigma Kappa. În timp ce era student a lucrat la celebrul restaurant/bar "The Sink". A pierdut bursa din cauza consumului excesiv de alcool,^[15] care fusese probabil generat de moartea mamei sale, pe când Redford avea 18 ani. Mai târziu a studiat pictura la institutul Pratt din Brooklyn și a luat cursuri de teatru la Academia Americană de Artă Dramatică din New York City.

La 9 august 1958, în Las Vegas, Nevada, Robert Redford s-a căsătorit cu Lola Van Wagenen, care a renunțat la facultate pentru a se căsători cu el. Cuplul a avut patru copii împreună, David James ("Jamie"), Shauna, Amy Redford și Scott Anthony Redford. Scott, primul lor născut (născut la 1 septembrie 1959 și decedat la 17 noiembrie 1959) a fost înmormântat la cimitirul din Provo City, statul Utah. Lola și Robert au divorțat în 1985. Cei doi au cinci nepoți, Dylan și Lena Redford (copiii lui Jamie), Mica și Conor Schlosser (copiii fetei lor Shauna) și Eden August (Amy).^[16]

În iulie 2009, Redford s-a căsătorit cu partenera de mult timp, Sibylle Szaggars, în Hamburg, Germania. Cuplul locuiește de la începutul anilor 1990 în Sundance, Utah

Robert Redford

Robert Redford în 2012.

* 1937: Sorin Alexandrescu (n. 18 august 1937, București) este un critic, istoric și teoretician literar român.

Este nepotul de soră al profesorului, scriitorului, filosofului, eseistului, istoricului religiilor român Mircea Eliade, fiul Corinei Eliade. Licențiat al Facultății de Filologie a Universității din București (1969). A emigrat în 1974 în Olanda,^[3] unde a funcționat ca profesor la una dintre cele mai mari catedre de limbă română din Occident, la Universitatea din Amsterdam.

Înainte de plecarea din România, a publicat o monografie dedicată scriitorului american William Faulkner, un studiu de naratologie literară. Și-a continuat activitatea în Olanda dedicând-se semioticii și istoriei ideilor. Din 1983 ține cursuri de semiotică și apoi de filosofie la Amsterdam. A fondat la Amsterdam revista International Journal of Romanian Studies (1976-1989).^[4]

A fost unul din membrii activi ai diasporei literare românești și un militant pentru democratizarea țării, publicând numeroase studii și articole despre România.

S-a întors în zilele Revoluției din decembrie 1989 în România, transmițând materiale pentru un ziar olandez.^[5] S-a implicat în proiectul de renovare și modernizare a Bibliotecii Centrale Universitare, clădirea și colecțiile de carte fiind distruse de un incendiu devastator în timpul revoluției. A făcut lobby pe lângă autoritățile olandeze și în mediile intelectuale occidentale pentru strângerea de fonduri pentru acest proiect.

În 1998 a acceptat postul de consilier prezidențial pentru cultură. În 2001, după ce s-a pensionat în Olanda, s-a întors definitiv în România.^[5] În același an a fondat, împreună cu Dan Grigorescu, Mihai Zamfir, Laura Mesina, Vlad Alexandrescu, Vasile Morar și Zoe Petre, Centrul de Excelență în Studiul Imaginii pe lângă Universitatea din București

CĂRȚI PUBLICATE

• Dickens in Rumania. A Bibliography for the 150th Anniversary (with Alexandru Duțu) 1962
• William Faulkner, 1969; ediție revizuită în limba franceză, Paris, 1971
• The Logic of Personages, 1973
• Logique du personnage: reflexions sur l'univers faulknerien, 1974
• Dimitrie Cantemir: Roemeens historicus en politicus 1673-1723, Bussum, 1975
• Dichters uit Roemenië (Poeți din România), 1976
• Transformational grammar and the Rumanian language 1977
• Roemenië. Verhalen van deze tijd (Proza din România), 1988
• Hemel en Aarde. Werelden van verbeelding (Rai și pământ), 1991
• Rumänien im Umbruch: Chancen und Probleme der europäischen Integration (eds. Ilina Gregori und Angelika Schaser), 1993
• Richard Rorty, 1995
• Figurative of the Art. Beginning and End. 20th Century in Romania, 1998
• Paradoxul român, 1998
• Privind înapoi, modernitatea, Ed. Univers, București, 1999, traduceri de Mirela Adăscăliței, Șerban Anghelescu, Mara Chirițescu și Ramona Jugureanu
• Identitate în ruptură. Mentalitati românești postbelice, 2000
• La modernité a l'Est. 13 aperçus sur la litterature roumaine, 2000
• Mircea Eliade, dinspre Portugalia, Editura Humanitas, 2006 - fragmente

Sorin Alexandrescu
Date personale
Născut	18 august 1937 (82 de ani)[2]  București, România
Naționalitate	român
Cetățenie	română olandeză
Ocupație	critic literar, semiotician, publicist, profesor
Limbi	limba română[1]
Studii	Facultatea de Litere a Universității din București
Activitatea literară
Activ ca scriitor	literatura contemporană
Mișcare/curent literar	postmodernism, literatură interbelică

·         1939 - S-a născut Johnny Preston (J. P. Courville), cântăreţ american.

·         1941: Ilie Motrescu, poet, prozator, publicist român (d. 1969)

·         1943: Giovanni „Gianni” Rivera (n. 18 august 1943, Alessandria, Italia) este un fost jucător italian de fotbal, care a primit cel mai prestigios premiu individual din fotbal, Balonul de Aur, în 1969. O mare perioadă a carierei de club și-a petrecut-o la Milan. Ca internațional a avut 60 de prezențe în echipa națională a Italiei și a marcat 14 goluri. În martie 2004 a fost trecut de Pelé pe lista FIFA 100 cei mai buni 125 de fotbaliști în viață. A fost membru al Parlamentului European în perioada 2004-2009 din partea Italiei.

·         1944 - S-a născut Carl Wayne, vocalist britanic (Move).

·         1945 - S-a născut Sarah Dash, cântăreaţă americană.

·         1945 - S-a născut Barbara Harris, cântăreaţă americană (Toys).

·         1945 - S-a născut Vince Melouney, chitarist american (Bee Gees).

* 1950: Balthasar Waitz (n. 18 august 1950, Nițchidorf, județul Timiș) este un scriitor de limba germană, traducător și ziarist din Banat, România.

A urmat școala generală la Nițchidorf și Reșița și Liceul Teoretic German din Reșița. A continuat cu Facultatea de Filologie, secția germană-română, la Universitatea din Timișoara, promoția 1974, apoi a fost profesor de limba germană la Liceul Industrial nr. 1 din Reșița(1974-1979). ^[1]

A fost membru al cenaclului literar german „Adam Müller-Guttenbrunn” din Timișoara, organizat de filiala din Timișoara a Uniunii Scriitorilor din România, din care făceau parte printre alții Nikolaus Berwanger, Herta Müller, Richard Wagner, Johann Lippet, William Totok, Rolf Bossert, Joachim Wittstock, Franz Liebhard, Erika Scharf și Horst Samson.

În perioada 1979-1990 Balthasar Waitz a lucrat ca redactor la Neue Banater Zeitung. ^[2]

Balthasar Waitz este redactor la publicația de limbă germană Allgemeine Deutsche Zeitung für Rumänien în 1991, redactor la cotidianul Neuer Weg din București (1991-1992).

Se întoarce la Timișoara, unde este traducător și scriitor liber profesionist (1993-2006), iar din 2006 este redactor în Timișoara la publicația Allgemeine Deutsche Zeitung für Rumänien din București.^[3]

Este membru al Rumänisch-Deutsche Kulturgesellschaft (Centrul Cultural Român-German) din Timișoara. ^[4] și al Uniunii Scriitorilor din România - Filiala Timișoara.^[3]

În anul 2007 a fost ales membru în comitetul de conducere al Forumului Democrat al Germanilor din Timișoara.

Scrieri:

• Ein Alibi für Papa Kunze (Proză scurtă), Editura Dacia, Cluj, 1981
• Widerlinge (Proză scurtă), Editura Facla, Timișoara, 1984
• Alptraum (Proză), Editura Kriterion, București, 1996
• Krähensommer und andere Geschichten aus dem Hinterland (Proză scurtă „Vara ciorilor și alte povestiri din Banat”), 204 pag., Editura Cosmopolitan Art, Timișoara, 2011
• Mit Schwalben am Hut. Gedichte (Cu rândunele pe pălărie. Versuri), Editura Cosmopolitan Art, Timișoara, 2014, ISBN 9786068389547

Balthasar Waitz
Date personale
Născut	18 august 1950 (69 de ani) Nițchidorf, Republica Populară Română
Naționalitate	România, origine șvăbească
Cetățenie	România
Ocupație	scriitor de limba germană, traducător, ziarist
Studii	Facultatea de Filologie, secția germană-română, la Universitatea din Timișoara
Note
Premii	Premiul Berwanger

·         1950 - S-a născut Dennis Elliott, baterist britanic (Foreigner).

·         1952: Patrick Swayze (pronunțat în engleză /sweɪziː/; n. 18 august 1952, Houston, Texas - d. 14 septembrie 2009, Los Angeles, SUA) a fost un actor american de film, dansator, cântăreț și compozitor. A devenit celebru datorită interpretărilor sale din filmele Dirty Dancing (1987), pentru care a scris și compus cântecul She's Like the Wind - Ea este ca vântul, durul din Road House (1989), Ghost - Fantoma (1990), Point Break - La limita extremă(1991). A devenit faimos și pentru serialul de televiziune Nord și Sud.

S-a născut în Houston, Texas, fiind al doilea din cei cinci copii ai lui Jessie Wayne Swayze, inginer chimic și cowboy (1925 – 1982) și Patsy Yvonne Helen Karnes (1927 - 2013), coreografă și proprietară a unei școli de dans. Are 2 frați mai mici, Don (1958) și Sean (1962) și două surori, Vicky Lynn (1949 - 1994) și Bambi, ultima adoptată. Are origini irlandeze și probabil americane din tribul Apache. Este rudă îndepărtată cu actorii William Holden și Tom Hulce. De mic copil demonstrează talent față de activitățile artistice și datorită mamei, care conduce o școala de dans începe să ia lecții de dans clasic. În ciuda glumelor pe care colegii de școală le făceau pe seama lui, continuă să danseze, demonstrând că este un dansator de valoare. În paralel, practică patinaj artistic și fotbal american. A învățat la St. Rose of Lima Catholic School și la Black Middle School. În timpul unei partide de fotbal american se accidentează grav la un genunhi și după ce a fost operat, termină liceul la Waltrip High School. Se înscrie la San Jacinto College, unde timp de doi ani studiază gimnastică, dar nu termină studiile, abandonând școala. În 1972 se mută la New York, unde studiază dansul, la școlile Joffrey Ballet și Harkness Ballet.

Primul său rol a fost ca dansator în Parada Disney. A jucat rolul principal, ca dublură în rolul Danny Zuko în producția de pe Broadway a Grease înainte de a-și face debutul în rolul lui "Ace" în Skatetown, U.S.A.(1979). El a jucat rolul lui Pvt. Sturgis în M*A*S*H, în episodul "Blood Brothers" - "Frați de cruce" (1981), ca și în filmul de TV Return of the Rebels - Întoarcerea rebelilor (1981) cu Barbara Eden și a avut un scurt rol în serialul TV din 1983 The Renegades - Renegații, ca șeful de bandă, pe nume Bandit. Swayze a devenit faimos în industria filmului după ce a apărut în The Outsiders - Străinii (1983) ca fratele mai mare al lui C. Thomas Howell și al lui Rob Lowe. Tot în 1983, Swayze a jucat rolul unui rezervist din marină, din U.S.M.C., în filmul despre o misiune de salvare din Vietnam, Uncommon Valor - Onoare ieșită din comun, cu Gene Hackman. În anul următor, Swayze, Howell și prietenul lui Howell, Darren Dalton s-au reunit în Red Dawn (1984); în 1986, Lowe și Swayze s-au reunit în Youngblood - Tinerii (1986).

Primul său rol de succes a fost în miniserialul de televiziune din 1985, Nord și Sud, a cărui acțiune se petrece în timpul Războiului Civil American. Rolul care l-a făcut celebru pe Swayze a fost ca Johnny Castle, instructor de dans, în filmul Dirty Dancing (1987), alături de cealaltă protagonistă din Red Dawn, Jennifer Grey.

Swayze a fost căsătorit cu Lisa Niemi timp de 34 de ani, din 12 iunie 1975 până la moarte; nu au avut copii.

La sfârșitul lui ianuarie 2008, descoperă că are un cancer la pancreas care l-a obligat să se supună imediat tratamentului de chimioterapie. După un an, în 6 ianuarie 2009 este internat în spital pentru o aprindere de plămâni. Rămâne în spital până în 16 ianuarie. În aprilie 2009, doctorii descoperă că tumoarea a atacat și ficatul, iar actorul decide să se supună unor cure experimentale pentru a încerca să învingă boala. A ajuns să cântărească doar 47,63 kg. Swayze moare înconjurat de familia sa în 14 septembrie 2009, la vârsta de 57 de ani (aceeași vârstă la care a murit și tatăl său), la 20 de luni după confirmarea diagnosticului.

Selecție de filme:

• Dirty Dancing (1987)
• Steel Dawn (1987)
• "Road House" (1989)
• "Ghost" (1990)
• Donnie Darko (2001)
• Minele regelui Solomon (2004)
• O dădacă plină de surprize (2005)
• Crăciun în Țara Minunilor (2007)

Patrick Swayze

Întâmpinând fanii dupa "Guys and Dolls" în 2006

* 1953: Eugeniu Plohotniuc (n. 18 august 1953, Băhrinești, Florești, Republica Moldova) este un fizician, pedagog și fost rector al Universității de StatAlecu Russo din Bălți.

STUDII

• Universitatea de Stat din Chișinău, Facultatea de Fizică (1970-1975);
• Institutul de Radiotehnică și Electronică al AȘ URSS (Moscova), stagiar-cercetător (1981-1982);
• Institutul de Radiotehnică și Electronică al AȘ URSS (Moscova), studii la doctorantură, doctor în fizică și matematică (1982-1986);
• Universitatea Tehnică "Gh. Asachi" (România, Iași), stagiu în domeniul arhitecturii calculatoarelor (1996);
• Universitatea de Stat din Illinois (SUA), stagiu în domeniul administrării procesului de studiu în universitate (2002).

FUNCȚII

• Laborant al Catedrei Optică și Spectroscopie (Universitatea de Stat, Chișinău) (1974-1975);
• Laborant superior al Catedrei Optică și Spectroscopie (1975-1978);
• Asistent al Catedrei Discipline Tehnice Generale (Institutul Pedagogic "A. Russo", Bălți) (1978-1981);
• Stagiar-cercetător (Institutul de Radiotehnică și Electronică al AȘ URSS, Moscova) (1981-1982);
• Doctorand (Institutul de Radiotehnică și Electronică al AȘ URSS, Moscova) (1982-1986);
• Lector al Catedrei Discipline Tehnice Generale (Institutul Pedagogic "A. Russo", Bălți) (1986-1987);
• Lector superior al Catedrei Discipline Tehnice Generale (1987-1989);
• Conferențiar universitar al Catedrei Discipline Tehnice Generale (Universitatea de Stat "A.Russo", Bălți) (1989-1997);
• Prodecan al Facultății Discipline Tehnice Generale (1990-1994);
• Decan al Facultății Tehnica, Fizica, Matematica și Informatica (Universitatea de Stat "A. Russo", Bălți) (1994-2003);
• Conferentiar universitar al Catedrei Electronica și Informatica (1997-1998);
• Profesor universitar al Catedrei Electronica și Informatica (1998-2003);
• Șeful laboratorului științific “Radiofizica și electronica” (din 1999);
• Expert al Consiliumului Suprem pentru Știința și Cercetari Tehnologice al Guvernului din Republica Moldova (2000–2004);
• Conferentiar universitar al Catedrei Informatica Aplicata si Tehnologii Informationale (din 2003);
• Seful catedrei Informatica Aplicata si Tehnologii Informationale (din 2003);
• Secretar stiintific al Senatului Universitatii (2005-2007);
• Rector interimar al Universitatii de Stat "A. Russo" din Bălți (2007).

DISTINCTII

• Medalie de aur la al II-lea Salon International al Inventiilor, Cercetarii si Transferului Tehnologic (Iasi, 1994);
• Medalie de aur la al III-lea Salon International al Inventiilor, Cercetarii si Transferului Tehnologic (Iasi, 1996);
• Medalie de bronz la al III-lea Salon International al Inventiilor, Cercetarii si Transferului Tehnologic (Iasi, 1996);
• Diploma de gradul III la Salonul International pentru Tineret "Inventica-Creativitate" (Chisinau, 1996);
• Medalia ,,Henri Coanda” cl.I a Societatii inventatorilor romani si a Institutului de Inventica a Romaniei pentru merite deosebite in creatia tehnica (Iasi, 1998);
• Diploma de gradul III la Expozitia Internationala specializata "INFOINVENT-99" (Chisinau, 1999);
• Diploma de gradul I la Expozitia-Targ regionala specializata (Balti, 2001);
• Ordinul National „Gloria muncii” (Chisinau, 2006).

Eugeniu Plohotniuc
Date personale
Născut	18 august 1953 (66 de ani)  Băhrinești, raionul Florești, Moldova
Cetățenie	URSS  Moldova
Ocupație	fizician
Activitate
Alma mater	Universitatea de Stat din Moldova Universitatea Tehnică Gheorghe Asachi din Iași Illinois State University[*]
Organizație	Universitatea de Stat Alecu Russo
Premii	Ordinul Gloria Muncii (2006)

* 1954: Janusz Leon Wiśniewski (n. 18 august 1954,^[1] Toruń, Polonia) este un om de știință și scriitor contemporan, cu un masterat dublu în fizică și economie, doctorat în informatică și chimie, unul dintre autorii sistemului informatizat AutoNom, utilizat în marea majoritate a firmelor specializate în chimie din lume^[2].

Dacă activitatea științifică a început-o, deja, în 1979, în literatură a debutat în anul 2001 cu romanul S@motność w sieci („Singurătate pe net”), un bestseller în Polonia, care i-a adus faima internațională, atât datorită traducerii în mai multe limbi, precum și lungmetrajului și serialului de televiziune realizat de Televiziunea Poloneză pe baza lui^[2]. Mai mult, teatrul Baltijskij Dom din Sankt Petersburg a adaptat romanul, piesa fiind cap de afiș timp de peste cinci ani^[2].

Cărțile lui au fost traduse în mai multe limbi străine și au fost distinse cu nenumărate premii literare europene.

Este tatăl a două fete: Joanna și Adrianna. Locuiește și lucrează în Frankfurt pe Main^[2].

Pe site-ul său scrie: Doamne, ajută-mă să fiu omul pe care și-l dorește câinele meu.

Singurătate pe net este o poveste de dragoste contemporană cu un final dramatic, care începe într-o lume virtuală, pentru a se consuma ulterior în cotidianul lipsit de magia și farmecul unei conversații imaginative realizată prin intermediul tastaturii calculatorului, dar abundând de sexualitate și de trăire, de emoții și sentimente, toate acestea însă făcând-o imposibilă și greu de continuat în existența de zi cu zi

Opere:

• 2001, S@motność w sieci, (Editura Czarne i Prószyński i S-ka, w koedycji), ISBN: 83-7255-925-2
• 2002, Zespoły napięć, (Editura Prószyński i S-ka SA), ISBN: 83-7337-887-1
• 2003, Martyna, (jako współautor, Wydawnictwo Platforma Mediowa Point Group), ISBN: 83-918772-0-5
• 2003, S@motność w sieci. Tryptyk, (Wydawnictwa Czarne i Prószyński i S-ka, w koedycji), ISBN: 83-7337-477-9
• 2004, Los powtórzony, (Editura Prószyński i S-ka SA), ISBN: 83-7337-756-5
• 2005, 10 x miłość, (jako współautor, Świat Książki), ISBN: 83-7391-784-5
• 2005, Intymna teoria względności, (Wydawnictwo Literackie), ISBN: 83-08-03738-0
• 2005, Opowieści wigilijne, (jako współautor, Wydawnictwo Prószyński i S-ka SA), ISBN: 83-7469-172-7
• 2005, 188 dni i nocy, (z Małgorzatą Domagalik, Wydawnictwo Santorski & Co, wznowiona w wydawnictwie W.A.B.), ISBN: 83-60207-20-8
• 2006, Opowiadania letnie, a nawet gorące, (jako współautor, Wydawnictwo Prószyński i S-ka SA), ISBN: 83-7469-328-2
• 2006, Molekuły emocji, (Editura Literackie), ISBN: 83-08-03902-2
• 2007, Czy mężczyźni są światu potrzebni?, (Wydawnictwo Literackie), ISBN: 978-83-08-04101-7
• 2008, Listy miłosne, (jako współautor, Świat Książki), ISBN: 978-83-247-0984-7
• 2008, Arytmia uczuć, (z Dorotą Wellman, Wydawnictwo G+J), ISBN: 978-83-60376-99-7
• 2008, Sceny z życia za ścianą, (Editura Literackie), ISBN: 978-83-08-04262-5
• 2008, Między wierszami, (z Małgorzatą Domagalik), (Wydawnictwo W.A.B.), ISBN: 978-83-7414-528-2
• 2008, W poszukiwaniu najważniejszego. Bajka trochę naukowa, (Nasza Księgarnia), ISBN: 978-83-10-11562-1
• 2009, Arytmie, (Editura "Elipsa"), ISBN: 978-83-7640-029-7
• 2009, Bikini, (Świat Książki), ISBN: 978-83-247-0391-3
• 2009, Bajkoterapia, (jako współautor, Nasza Księgarnia), ISBN: 978-83-10-11667-3
• 2010, Zbliżenia, (Editura Literackie), ISBN: 978-83-08-04456-8
• 2010, Czułość oraz inne cząstki elementarne, (Wydawnictwo Literackie), ISBN: 978-83-08-04528-2
• 2011, Łóżko, (Świat Książki), ISBN: 978-83-247-2444-4
• 2011, Ukrwienia, (Editura Literackie), ISBN: 978-83-08-04655-5
• 2012, Na fejsie z moim synem, (Editura Wielka Litera), ISBN: 978-83-63387-00-6
• 2012, Moja bliskość największa, (Editura Literackie), ISBN: 978-83-08-04999-0
• 2012, Miłość oraz inne dysonanse, (z Irada Vovnenko, Wydawnictwo Znak), ISBN: 978-83-240-2295-3
• 2014, Grand, (Editura Wielka Litera), ISBN: 978-83-64142-61-1
• 2014, Ślady / Urme (Wydawnictwo Literackie), ISBN: 978-83-08-05355-3
• 2014, Intymnie, Rozmowy nie tylko o miłości, (ze Zbigniewem Izdebskim, Wydawnictwo Znak), ISBN: 978-83-240-2642-5
• 2015, Kulminacje / Culminații (jako współautor, Editura Wielka Litera), ISBN: 978-83-8032-005-5
• 2015, Moje historie prawdziwe, (Editura Literackie), ISBN: 978-83-08-05507-6
• 2015, I odpuść nam nasze..., (Editura Od Deski do Deski), ISBN: 978-83-65157-19-5
• 2016, Udręka braku pożądania, (Editura Literackie) ISBN: 978-83-08-06099-5
• 2017, Eksplozje / Explozii (jako współautor, Editura Wielka Litera), ISBN: 978-83-8032-140-3
• 2017, Marcelinka rusza w Kosmos. Bajka trochę naukowa, (Editura TADAM), ISBN: 978-83-94-6330-28
• 1993, Recent Advances In Chemical Information II, (współautor, Royal Society of Chemistry, London, UK), ISBN: 0-85186-235-7
• 1998, The Beilstein System: Strategies for Effective Searching, (współautor, Oxford University Press), ISBN: 0-8412-3523-6

Janusz Leon Wiśniewski

·         1958: Madeleine Stowe (n. 18 august 1958) este o actriță americană; printre ale cărei interpretări memorabile se numără roluri din filmele Revenge, Stakeout, Unlawful Entry, Ultimul mohican, Blink, China Moon, 12 Monkeys și We Were Soldiers.

Madeleine Stowe s-a născut ca primul copil al familiei cu trei copii. Mama ei Mireya este dintr-o familie proeminentă din Costa Rica, iar tatăl ei, Robert Stowe a fost inginer constructor.^[1][2][3] Tatăl lui Stowe suferea de scleroză multiplă, iar ea îl acompania la tratamente.^[4]

A luat lecții de pian la vârsta de 10-18 ani și dorea să devină pianistă. Mai târziu Stowe explica că prin lecțiile și repetițiile de pian evita să socializeze cu alți copii de vârsta ei. După moartea profesorului ei de pian, când ea avea 18 ani, a hotărât că a sosit timpul ca să fie ea însăși. Madeleine Stowe s-a dus la prima ei întâlnire la vârsta de 18 ani

Stowe a studiat cinematografia și jurnalismul la Universitatea din California de Sud. Nu era prea interesată de studii, însă ea s-a oferit ca voluntar să joace în spectacole la teatrul Solaris, din Beverly Hills, unde un agent de film a văzut-o într-o piesă de teatru și i-a dat mai multe oferte bune pentru apariții în televiziune și pentru filme de cinema. În 1978, ea și-a făcut debutul într-un episod din serialul de poliție Baretta, urmată de un șir de apariții la TV cum ar fi The Amazing Spider-Man, Barnaby Jones și Little House on the Prairie în ultimul ea a jucat rolul lui Annie Crane - o pictoriță oarbă. În 1978, ea a interpretat un rol important în rolul Fecioarei Maria în filmul de televiziune The Nativity (Nașterea Domnului).^[6] Ea a jucat în miniserialul NBC The Gangster Chronicles (Cronicile gangsterilor), în care a jucat alături de Brian Benben, viitorul ei soț. Ea a jucat, de asemenea, în mai multe filme de televiziune, cum ar fi Deerslayer (1978), Amazons (1984) si Blood & Orchids (1986).^[7]

În 1987, Stowe a apărut în primul ei rol în care a avut succes foarte mare în comedia Stakeout(Filaj) alături de Richard Dreyfuss și Emilio Estevez^[6]. Filmul avut un succes de casă atât de mare, încât a ocupat locul 1 la box-office.^[6] The film debuted at No.1 at the box office.^[8] După Filaj în 1989 a jucat cu Mark Harmon în comedia Worth Winning, în thrillerul Revenge (Răzbunare) alături de Kevin Costner și Anthony Quinn în 1990 și în The Two Jakes alaturi de Jack Nicholson. Ea a jucat un rol principal în filmul Closet Land din 1991, film scris și regizat de Radha Bharadwaj.

Madeleine Stowe

* 1960: Adrian Niculescu (n. 18 august 1960, București) este un istoric român.

Corespondent oficial în Italia al Departamentului românesc al Postului de Radio Europa Liberă (1984-1996), din 1985, reprezentant în Italia al Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului în România (L.D.H.R.), secția română, în exil, a Federației Internaționale a Drepturilor Omului (F.I.D.H. - Paris), Delegat în Italia al Asociației pentru Protecția Monumentelor Istorice din România (fondată de Arh. St. Gane, Paris, 1985), colaborator al presei Exilului românesc (Lupta, Limite, B.I.R.E. – Paris, Curentul, Dialog – Germania).^[1]

La propunerea sa, în 2003, se înființează Institutul Național pentru Memoria Exilului Românesc (INMER), secretariat de stat în cadrul Guvernului României (singurul de acest gen în Europa fostă comunistă) și este numit vice-președinte - sub-secretar de stat.^[1] A fost demis din această funcție în iunie 2005 în urma unui conflict cu președintele instituției, Dinu Zamfirescu, care ar fi încercat să incendieze o parte din arhivele instituției.^[1][2]

Autor al volumelor:

• Martor al Istoriei: Emil Ghilezan de vorbă cu Adrian Niculescu, Editura ALL, 1998
• Din Exil, după Exil, Editura Univers, 1998
• Aux racines de la démocratie roumaine – Pruncul Român, premier journal libre roumain, chonique de la Révolution valaque de 1848, Editura Clusium, 2008
• De la limes-ul lui Fokas la granița lui Eminescu – Studii de istorie, Editura Clusium & Scriptor, 2009
• Co-autor al volumului: Violările Drepturilor Omului în Epoca Ceaușescu, Roma, 1989 (destinat introducerii clandestine în țară),
• Romania – Geografia e Storia, Roma, 2010

Adrian Niculescu

Date personale Născut 18 august 1960 (59 de ani)  Ocupație istoric

* 1962: Felipe Calderón Hinojosa (născut la 18 august 1962) este un politician din Mexic care a fost președintele acestei țării între 1 decembrie 2006 - 30 noiembrie 2012. Este un membru al Partidului Acțiunii Naționale, unul din cele trei partide politic importante din Mexic. S-a născut în orașul Morelia, Michoacán.

Felipe Calderón

* 1964: Věra Jourová (n. 18 august 1964, Třebíč, Cehoslovacia) este o politiciană, om de afaceri și avocată cehă. În prezent face parte din Comisia Juncker, fiind comisar european pentru Justiție, protecția consumatorului și egalitate de gen din octombrie 2014.^[1] Anterior, ea a fost ministru ceh pentru Dezvoltare Regională și membră a Camerei Deputaților în perioada 2013-2014.

Věra Jourová

·         1966: Ovidiu Victor Ganț (n. 18 august 1966, Deta, România) este un politician român de etnie germană, reprezentantul FDGR în Parlamentul României. În legislatura 2004-2008, Ovidiu Victor Ganț a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Marele Ducat de Luxemburg și Republica Federală Germania. În legislatura 2004-2008, Ovidiu Victor Ganț a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Regatul Țărilor de Jos (Olanda) și Republica Federală Germania. În legislaturile 2012-2016 și 2016-2020, Ovidiu Victor Ganț a fost membru în grupul parlamentar de prietenie Republica Federală Germania.

Ovidiu Ganț
Date personale
Născut	18 august 1966 (53 de ani)  Deta, România
Cetățenie	România
Ocupație	politician profesor de liceu[*]
Europarlamentar
În funcție 1 ianuarie 2007 – 9 decembrie 2007
Circumscripția	România[*]
Membru al Camerei Deputaților a României
Deținător actual
Funcție asumată 17 decembrie 2004
Circumscripția	Germanii din România
Premii	Ordinul de Merit al Republicii Federale Germania în grad de Cavaler[*] (2008) Ordinul de Merit al Republicii Federale Germania în grad de Ofițer[*]
Partid politic	FDGR
Alma mater	Universitatea de Vest din Timișoara

* 1966: Ovidiu Ioncu "Kempes" (n. 18 august 1966, în Arad) este liderul formației KEMPES și fostul vocalist al formațiilor Cargo și Rezident EX .

În 1988, Ovidiu Ioncu este cooptat în Cargo de la trupa Capricorn din Arad, în locul lui Leo Iorga.

Porecla "Kempes" i s-a dat datorită îndemânării în ale fotbalului și a asemănării cu fotbalistul argentinian Mario Kempes.

Pe 28 martie 2015 a lansat albumul "Regăsire" cu noua lui formație denumită de asemenea KEMPES, ca și porecla artistului.

La puțin timp după lansarea albumului Destin, Kempes are un accident de motocicletă, în care este rănit grav.

A urmat un concert în semn de solidaritate ce a avut loc la Sala Polivalentă în care alături de Cargo au cântat Mircea Nedelcu, Berti Barbera, Vali Sterian, Iris, Weinberger și alții.

În 2003, după 15 ani de muncă în formația Cargo, Ovidiu Ioncu 'Kempes' emigrează în Australia.

Ovidiu Ioncu "Kempes"
Date personale
Nume la naștere	Ovidiu Ioncu
Născut	18 august 1966 (53 de ani), Arad, România
Ocupație	Solist
Activitate
Gen muzical	Heavy Metal, Hard rock
Ani de activitate	1988 - prezent
Interpretare cu	Kempes, Cargo, Rezident EX

* 1967: Eugenia Țarălungă (n. 18 august 1967, București) este o poetă și eseistă română.

Date:

• Eugenia Țarălungă (18 august 1967, București). A urmat Facultatea de Tehnologie Chimică (1986-1991), Școala Superioară de Jurnalism (1993), Școala de radio BBC, Școala de televiziune BBC (1993-1994), cursuri de relații publice. În prezent este redactor de carte la Editura Muzeul Literaturii Române. A fost, în toamna anului 1988, membră a cenaclului Universitas.
• Din nov. 2014 este membră PEN Club.

Volume:

• mici unități de percepție, poeme & texte-bloc, Ed. M.L.R., 2002, Premiul USR pentru debut
• biu, poeme & texte-bloc, Ed. Limes, 2010^[1]
• rabatabil la cerere, poeme & texte-bloc, Ed. Tracus Arte, 2014, Premiul USR, filiala București, pentru poezie - Cartea anului 2014

·         1969: Edward Norton, actor american

* 1969: Erik Francis Schrody (n. 18 august 1969 în Valley Stream, New York), mai cunoscut după numele de scenă Everlast, este un rapper americancâștigător al premiului Grammy. Este cel mai cunoscut pentru hitul solo "What It's Like" dar și ca lider al trupei rap House of Pain. De asemenea face parte din supergrupul hip hop La Coka Nostra alături de ceilalți membrii din House of Pain dar și de alți rapperi. În 2000 a câștigat premiul Grammy pentru cea mai bună piesă rock cântată de un duet sau un grup cu vocalist alături de muzicianul Carlos Santana pentru cântecul "Put Your Lights On".

Everlast

* 1973: Dorian Rogozenco (sau Rogozenko; n. 18 august 1973, Chișinău, RSS Moldovenească, Uniunea Sovietică) este un jucător român de șah, de origine moldovenească, Mare maestru la șah din 2002 și campion al Republicii Moldova în 1994.

·         1977: S-a nascut Murat Iusuf, muftiul Cultului Musulman din România; (n. Medgidia, Constanta ).

* 1978: Ioan Ștefan Gherghel (n. 18 august 1978, Baia Mare) este un înotător român, detinator a multiple recorduri naționale și internaționale, vicecampion mondial și european în probele de 200m fluture și reprezentantul Romaniei la trei ediții a Jocurilor Olimpice .

* 1980: João Artur Rosa Alves (n. 18 august 1980, Chaves) este un jucător de fotbal portughez care evoluează la clubul Vitória Guimarães pe postul de mijlocaș ofensiv.

* 1980: Esteban Cambiasso Matías Deleau (n. 18 august 1980, în Buenos Aires) este un fotbalist argentinian retras din activitate care a evoluat pe postul de mijlocaș defensiv.

* 1981: Dimitrios "Dimitris" Salpingidis (în greacă Δημήτρης Σαλπιγγίδης; n. 18 august 1981, Salonic) este un fotbalist grec care este în prezent liber de contract și evoluează la echipa națională de fotbal a Greciei.

* 1983: Cesár Sampson (n. 18 august 1983, Linz, Austria) este un cântăreț, compozitor, producător, dansator și model austriac. A fost, de asemenea, asistent social și profesor de fitness. El a reprezentat Austria la Concursul Muzical Eurovision 2018, cu piesa „Nimeni în afară de tine”, câștigătoare a votului juriului și terminând pe locul al treilea, după televot.

La vârsta de șaptesprezece ani, el a început un turneu la nivel local și internațional. El a fost un suport cântăreț Austriac versiune de Dans Cu Stele. În producția de muzică domeniu, el a fost parte din muzica formarea Symphonix Internațională, o producție muzicală și evenimentele proiectului, activă în special în Austria și Bulgaria, cu Boby Milanov ca CEO. De asemenea, el a lucrat cu formarea Electric Biserică

Cesár Sampson

Sampson  2018

* 1984: Claudiu Mihai Ionescu (n. 18 august 1984, Pitești) este un fotbalistromân, care evoluează pe postul de mijlocaș ofensiv la clubul din Liga a II-a, Metalul Reșița.

* 1984: Robert Huth este un fotbalist german. A fost născut în Berlin. Joacă ca fundaș central la Leicester City. A început să joace la echipa orașului unde s-a născut, 1. FC Union Berlin.

* 1985: Andreea Ibacka nume la naștere Andreea Pătrașcu (n. 18 august 1985, București) este o actriță română de film. Este cunoscută în rolurile principale din serialele: Inimă de țigan,(2007), Regina (2008), și co-prezentator al emisiunii În al 9-lea cer

În perioada anilor din 2004 - 2008 a urmat cursurile la Academia de Studii Economice din București.

În 2008 Andreea s-a căsătorit cu un fost luptător de kickboxing, Cabral Ibacka

Filmografie:

• Iubire și onoare - Coco (2010)
• Aniela - Nutzi  (2009)
• Regina (2008) - Irina Dumbravă Fieraru
• Inimă de țigan (2007) - Irina Dumbravă
• O grămadă de caramele (2017)- Paula Iepuraș

* 1985: Tiago Filipe Figueiras Gomes (n. 19 august 1985, Vila Franca de Xira, Portugalia) este un fotbalist portughez, care a fost împrumutat de FC Steaua București de la Estrela Amadora(Portugalia) pentru sezonul 2008-2009, cu opțiune de cumpărare. 

* 1985: Bryan Jafet Ruiz González (n. 18 august 1985) este un fotbalist costarican care evoluează la clubul portughez Sporting și la echipa națională de fotbal a Costa Ricăi pe postul de atacant.

·         1993: Maia Mitchell, actriță și cântăreață americană

* 1997: Renato Júnior Luz Sanches (n. Damaia, Amadora, Lisabona, Portugalia; 18 August din 1997) este un fotbalist portughez,^[1] , care joacă ca mijlocașla Swansea împrumutat de la Bayern Munchen din Bundesliga.