2. /5 AUGUST 2022 - ISTORIE PE ZILE: Decese; Sărbatori

Decese

•       882: A murit Ludovic al III-lea al Franței (n. 863)

·       1364: A murit  impăratul Kōgon al  Japoniei; (fiul lui Go-Fushimi, numit împărat de Hojo Takatoki).
* 1594: Arhiducesa Eleanor de Austria (2 noiembrie 1534 – 5 august 1594) a fost fiica împăratului Ferdinand I și a Annei a Boemiei și Ungariei.

Eleanor a fost al optulea copil și a șasea fiică din cei cincisprezece copii ai împăratului Ferdinand I și a Annei a Boemiei și Ungariei. Ea a fost soră cu Elisabeta de Austria, regină a Poloniei, Anna de Austria, Ducesă de Bavaria, Arhiducesa Maria de Austria, Ecaterina de Austria, regină a Poloniei, Arhiducesa Barbara de Austria și Ioana a Austrieicare a fost mama Mariei de Medici, regină a Franței.

Frații săi au fost: Maximilian al II-lea, Împărat Roman, Ferdinand al II-lea, Arhiduce de Austria și Carol al II-lea, Arhiduce de Austria.

Eleanor s-a căsătorit cu Guglielmo Gonzaga, Duce de Mantua la 26 aprilie 1561. Copiii lor au fost:

• Vincenzo I, Duce de Mantua (21 septembrie 1562 – 9 februarie 1612); s-a căsătorit cu Eleonora de Medici (nepoata Eleanorei).
• Margherita Gonzaga (27 mai 1564 – 6 ianuarie 1618); s-a căsătorit cu Alfonso II d'Este.
• Anna Caterina Gonzaga (17 ianuarie 1566 – 3 august 1621); s-a căsătorit cu unchiul matern, Ferdinand al II-lea, Arhiduce de Austria.

Eleonora a devenit văduvă în 1587; a murit la vârsta de 59 de ani, la 5 august 1594. A fost unul dintre ultimii copii ai lui Ferdinand și ai Annei în viață la acea vreme, singurul frate al ei în viață fiind Ferdinand al II-lea, Arhiduce de Austria care a murit la un an după Eleonora.

Eleanor de Austria

Ducesă de Mantua și Montferrat

* 1712: Georg Kraus (cel Tânăr) (n. 25 ianuarie 1650, Sighișoara - d. 5 august 1712, Biertan) a fost un episcop sas din Transilvania.

A fost fiul cronicarului Georg Kraus. Studiile le-a făcut la Pojon (Bratislava), iar începînd cu 1669 a fost student la Universitatea din Leipzig. În 1678 a devenit pastor la Șaeș, în 1684 fost ales pastor la Sighișoara, apoi cu data de 19 ianuarie 1711, episcop.

Unica sa lucrare: Hagar Sarae, hoc est, Philosophia prima Theologia ancilla se se submittens, quae partem Metaphysicae generalem, sectione exegetica brevi praemissa, porismaticam exhibet, principiorum omnium et singulorum theologicum usum uberrimum aperiendo, et nefandissimum abusum detegendo. Cuius disputationem praesentem, Praeside Joanne Faustio … solenniter sistit … Argentorati, 1668

•       1729: Thomas Newcomen, inventator englez (n. 1663)

•       1792: Frederick North, Lord North, politician englez, prim-ministru al Regatului Unit (n. 1732)
* 1877: Prințul Moștenitor Gustav al Suediei, Prinț de Vasa (9 noiembrie1799 - 4 august/5 august 1877), a fost fiul regelui Gustav al IV-lea al Suediei și a reginei Frederica de Baden.

După naștere a fost plasat sub supravegherea doamnei de onoare Hedvig Ulrika De la Gardie, care a fost guvernanta copiilor familiei regale din 1799 până în 1803.

Gustav avea zece ani când tatăl lui a fost detronat și a părăsit Suedia împreună cu familia. Între momentul loviturii de stat care a dus la detronarea regelui și momentul părăsirii Suediei, el, mama și surorile sale au fost sub arest la domiciliu. În 1816 și-a asumat titlul de Conte de Itterburg. Gustav a servit ca ofițer în armata Austriei iar în 1829 împăratul Francisc I al Austriei l-a numit Prinț de Vasa. A fost ridicat la rangul de mareșalul-locotenent în armata austro-ungară în 1836.

În 1828, s-a logodit cu Prințesa Mariana a Țărilor de Jos însă presiunea politică l-a împins să încheie orice plan de nuntă. La 9 noiembrie 1830s-a căsătorit la Karlsruhe cu verișoara sa primară, Prințesa Amelie de Baden. Au divorțat în 1843. Fiul lor Louis care s-a născut în 1832 a murit la scurt timp după naștere. Fiica lor, Prințesa Carola, s-a căsătorit cu regele Albert I al Saxoniei însă nu au avut moștenitori.

Gustav a murit la 5 august 1877. În 1884, rămășițele sale (și ale fiului său) au fost mutate la Stockholm pentru a fi înmormântat lângă tatăl său.

Prințul Moștenitor Gustav

·       1886 - A murit Alexander Mohailovici Butlerov, chimist rus; este cunoscut ca fondator al teoriei structurii chimice, teorie ce stă la baza chimiei organice (n.06.10.1828).

•       1895 - A încetat din viaţă filozoful german Friedrich Engels; el a dezvoltat teoria comunistă, a fost coautor al Manifestului Partidului Comunist împreună cu Karl Marx (n. 28 noiembrie 1820).

•       1901: Prințesa Victoria, împărăteasă a Germaniei, fiica reginei Victoria (n. 1840)
* 1932: Dezső Jakab (n. 4 noiembrie 1864, Vadu Crișului, Vadu Crișului, Bihor, România – d. 5 august 1932, Budapesta, Regatul Ungariei) a fost un arhitect maghiar care a lucrat împreună cu Marcell Komor. Cei doi sunt promotorii curentului inițiat de Ödön Lechner, secessionul maghiar.

în 1893 și-a obținut diploma la Universitatea Tehnică din Budapesta. A făcut studii în Italia, Germania, Franța, Anglia, Olanda, Belgia. La începutul carierei lucrează la mai multe birouri și dobândește experiență în practică. La început lucrează la Imre Francsek împreună cu Marcell Komor (cu care termină facultatea concomitent), mai apoi lucrează în biroul lui Korb și în biroul lui Pecz. Lucrează pentru o perioadă scurtă de timp și la Ödön Lechner. În 1896 a ajuns la Ministerul Agriculturii la secția de proiectare a expozițiilor. El a proiectat mai multe lucrări pentru expoziția Millenium.

În 1897 începe să lucreze cu Marcell Komor și în 1899 deschid o firmă împreună. Această colaborare durează până în 1918. În prima parte a carierei se specializează pe case individuale (Budapesta, strazile Szondy- și Csengery- colț de stradă în 1899 ; Piața Döbrentei, 1902) și vila comună cu Komor Marcell cu atelier care a fost proiectată și realizată în 1909 la Budapesta, strada Keleti Károly, număr 29-31.

Proiectul de la Târgu Mureș (Palatul Culturii și Palatul Administrativ) creează și sarcini urbanistice. La Palatul Cultirii - una dintre cele mai impozante construcții ale vremii - decorațiile sunt realizate de artiștii din colonia din Gödöllő. A proiectat multe clădiri publice ( la Subotica, cladirea Bancii în 1907, Ștrand în 1909, Teatrul Erkel Budapesta 1912-1913,Vigadó orășean și palat de muzică la Bratislava în 1906.

La începutul anilor 1920, începe să colaboreze cu ginerele lui, Sós Aladár. În 1913 împreună cu Komor Marcell lucrează la proiectul pentru sediul firmei OTI pe strada Fiume, care va fi transformată în clădire modernistă în 1930 unde lucrează alături de Sós Aladár. Tot cu el realizează și Sanatoriul de la Svábhegy.

Printre realizările sale se numără și participarea la concursurile de sculptură (momumente memoriale, Mausoleul Kossuth la Budapesta, 1902 proiect realizat împreună cu Komor Marcell și Vedres Márk ; proiectul sculpturii Kossuth în 1908 împreună cu Komor Marcell și Kallós Ede).

A publicat articole cu titlul „Orașe Grădină din Anglia” , „Despre arhitectura contemporană modernă”,” „Spațiu și formă”, „Lechner Ödön”. El primește pentru munca lui medalia de aur și argint de la Institutul Maghiar de Ingineri și Arhitecți unde A ținut numeroase discursuri despre munca sa.

„ Jakab Dezső - în colaborare cu Komor Marcell - a adus-o pe Subotica în Europa. Sau Europa a intrat întâmplător la Subotica. În final este indiferent. Drumeț, dacă vii aici, gândește-te la Jakab Dezső (și Komor Marcell), și oprește-te în fața clădirii Fehér Hajó (Vapor Alb - nota traducătorului), una dintre cele mai frumoase clădiri din oraș, în stilul eclectic . Doamne, nu lăsa ca orașul, care trebuie să fie atât de recunoscător pentru cei doi, să fie iarăși invadat de barbari.

Clădiri importante:

În colaborare cu Komor Marcell:^[2]

• 1890-1900. Szentes. Hotel și sală de teatru Petőfi Concurs: Premiul I. și  realizare. [1]
• 1898. Expo Paris în 1900. Pavilionul Ungariei. Concurs: Premiul II.
• 1899. Szeged. Sinagogă.
• 1899. Budapesta. Bursă de valori și marfă, proiect.
• 1900. Budapesta, VI. str. Csengery nr. 76. Casă de locuit.
• 1901. Subotica, Sinagogă. Concurs: premiul I. și realizare în 1902.
• 1901. Pécs. Administrație poștală. Concurs: premiul III.
• 1902. Bratislava. Camera de Comerț și Industrie. Concurs: premiul I. 
• 1902. Budapesta. Mauzoleul Kossuth,Concurs. (împreună cu sculptorul Vedres Márk)
• 1903. Budapesta, XIII. str. Radnóti Miklós nr. 4-6. Casă de locuit. 
• 1903. Bratislava. Hală pentru piață, concurs.
• 1904. Kiskunfélegyháza. Școala centrală. Concurs: premiul II. (cu Gesztesi Mihály)
• 1905. Budapesta. Băile publice Sáros-fürdő. (cu Márkus Géza) [2]
• 1904-1907. Kecskemét. (piața Széchenyi nr. 7.), piața Kossuth nr. 4. Casa industriei. Concurs: premiul I. și realizare. (Astăzi: Casa tineretului).[3] [4]
• 1905. Budapesta. Statuia Libertății. Concurs. (cu Márkus Géza și sculptorul Kallós Ede)
• 1905. Kiskunhalas. Hotel. Concurs: premiul I.  (cu Márkus Géza)
• 1905-1906 Nagyvárad. str. Patriotilor nr 4-6, casele Adorján
• 1905. Salonta. Primărie. Concurs: premiul II. 
• 1905. Sinagoga Marcali. (modificată)
• 1905. Târgu Mureș. Primărie. Concurs: premiul I. 
• 1906-1907.Palatul administrativ, Târgu Mureș (1910, construit între 1911 -1913)
• 1906-1907. Kecskemét.Casa industriei
• 1906. Oradea. Camera de comerț și industrie. Concurs: premiul I.
• 1906. Oradea. Hotelul Vulturul Negru. Concurs: premiul I. Realizat: 1907-1908 [5]
• 1906. Oradea. Casă de economii. Concurs: premiul II.
• 1906. Bratislava. Vigadó și palatul muzicii[6]
• 1907. Subotica, Primărie. (realizat 1908-1910)
• 1907. Subotica. Banca comercială
• 1907. Budapesta. Sediul fundației pentru muncitorii bolnavi. 
• 1908. Budapesta, I. piața Döbrentei, casă de locuit. (demolată)
• 1908. Viena. Ministerul apărării. Concurs: premiul III.
• 1908. Timișoara. Bancă Comercială
• 1908-1909. Szolnok. Bancă Comercială și casă de economii. (nu s-a păstrat)
• 1908-1909. Oradea. palatul Stern
• 1908-1909. Budapesta, VI. str. Benczúr nr. 47. Sanatoriul Liget. [7]
• 1909. Palics. Vigadó.
• 1909-1910. Budapesta, VI. str. Színyei Merse nr. 21. casa Lefèvre
• 1909-1910. Budapesta, II. str. Keleti Károly nr. 29-31. biroul și locuința lui Komor și Jakab.
• 1909-1910. Budapesta, VIII. str. Hegedüs Gyula nr. 94. Locuință colectivă.
• 1910. Târgu Mureș. casa administrativă a județului (vármegye) Mureș-Turda. Concurs: premiul I. [8]
• 1910. Déva, teatru. 
• 1910. Budapesta, VIII. str. Rákóczi nr. 43. Hotelul Palace.
• 1911. Palatul bancii Budapesta. palotája. Tervpályázat: megvétel. [9]
• 1911. Budapesta, VII. str. Dózsa György nr 84. Sanatoriul Park (demolată)
• 1911. fosta Opera Poporului, (astăzi: teatrul Erkel (realizat cu ajutorul planurilor lui Márkus Géza)
• 1911-1913. Târgu Mureș Palatul Culturii,
• 1912. Buda, Sinagogă. Concurs. [10]
• 1912-1914. palatul regelui bulgar Murány Ferdinánd. Concurs: premiul I. și realizare.^[3]
• 1913. Teatrul Național din Budapesta

În colaborare cu Sós Aladár:^[4]

• 1923-1927. Budapesta, XII. str. Eötvös nr. 11-14 Sanatoriul Svábhegyi
• 1929. Budapesta, II. str. Borbolya nr. 4. locuințe colective.
• 1929-1931. Budapesta, VIII. str. Fiumei nr. 19. Clădire administrativă
• 1932. Budapest, II. str. Bimbó nr. 12. (str. Mész nr. 4/a) clădire de locuit.

Dezső Jakab

·       1944: A murit Francisc Iosif Rainer, medic şi anatomist, membru de onoare al Academiei Române; (n. 28 decembrie 1874).

•       1946: Wilhelm Marx, avocat și politician german, al 17-lea cancelar al Germaniei (n. 1863)
* 1960: Mario Meunier (n. 12 decembrie 1880 - d. 5 august 1960), a fost un publicist, scriitor, traducător și istoric francez, comandor al Légion d'Honneur.
Frecventează până la vârsta de 12 ani Școala Saint-Jean Soleymieux unde învață latina. Cu benedictinii din Marseille învață și greaca veche. Între 1912 și 1914 este secretarul sculptorului Auguste Rodin, pe care îl va ajuta la redactarea cărții despre catedrale. După razboiul mondial, primele lui cărți vor apărea la editura lui Marcel Seheur, cu ilustrații de Lucien Boucher. În urma șederii în Germania, a scris placheta "Un camp des represailles FR K III" (1919).
Se dedică totodată unei prodigioase activități de traducere din Platon, Sofocle, Sappho, Nonnos, Euripide, Pitagora, Hierocles sau Proclos. În 1921 publică un tratat de estetică lirică, intitulat "Pour s'asseoir au foyer de la maison des dieux". Peste trei ani primește premiul Academiei Franceze pentru traducerile "Isis și Osiris" de Plutarh, iar în 1925, pentru "Versurile de Aur", de Pitagora. Tot în această perioadă lucrează la "Legende doree des Dieux et des Haeros", în doua volume, apoi la "Les Laegendes epiques de la Grece et de Rome" și la "Recits sacres de l'Ancien et du Nouveau Testament", cât și la "La Legende de Socrate". Colaborează masiv cu "Nouvelles Litteraires", cu "Mercure de France", cu "Le Figaro" și alte mari reviste franceze. În 1943 vede lumina tiparului monumentala traducere a Iliadei și Odiseea, la editura Union latine d'editions, cu ilustrații de Berthol-Mahn.

Mario Meunier

·       1962: Marilyn Monroe (născută Norma Jeane Mortensen; n. 1 iunie1926, Los Angeles, California, SUA – d. 5 august 1962, Brentwood[*], SUA a fost o actriță, model, cântăreață, sex simbol și divă pop a secolului al XX-lea. Ascensiunea lui Monroe la nivelul de celebritate a început cu selectarea ei pentru a poza în câteva reviste, asta în timp ce primul ei soț făcea parte din Marina Comercială.

Cea mai însemnată parte a filmelor ei au fost făcute pentru 20th Century Fox, unde și-a luat și numele care a făcut-o celebră. După câteva apariții minore în decurs de câțiva ani, Marilyn a început să devină cunoscută pentru talentul ei de comediană, ajutată fiind și de remarcabila ei prezență scenică. Și-a îndreptat eforturile către apariții mai consistente, și, la un anumit moment al carierei sale, a reușit să-și îndeplinească acest scop. Circumstanțele misterioase ale morții lui Marilyn au fost subiectul multor speculații, dar nu au reușit să-i știrbească reputația de cea mai legendară figură publică a tuturor timpurilor.

Cu toate că a devenit cea mai celebrată actriță a istoriei filmului, începuturile lui Monroe au fost modeste. Ea s-a născut în secția socială de maternitate a spitalului din Los Angeles County. Numele sub care a fost înregistrată a fost Norma Jeane Mortensen (mai târziu, bunica sa Della Monroe Grainger a botezat-o în stil baptist drept Norma Jeane Baker). Majoritatea biografilor cred că tatăl său biologic a fost Charles Stanley Gifford, un agent de vânzări pentru studioul cinematografic unde mama lui Monroe, Gladys Pearl Monroe Baker Eley, lucra ca editor de film.^[15] Totuși, certificatul ei de naștere îl indica pe norvegianulMartin Edward Mortensen ca fiind tatăl. În ultimii ani câțiva biografi chiar au început să susțină că de fapt acest lucru ar fi și situația reală.

Gladys nu a fost în stare să o convingă pe Della să aibă grijă de Norma Jeane, așa că a încredințat-o unor părinți adoptivi, Albert și Ida Bolender din Hawthorne, California,^[16] la sud-vest de Los Angeles, unde ea a trăit până la vârsta de șapte ani. În autobiografia sa My Story (rom: "Povestea mea"), Monroe declară că a crezut că Albert și Ida erau părinții săi până într-o zi când, pe un ton aspru, Ida a corectat-o.

Și tot din My Story, aflăm că Gladys o vizita pe Norma Jeane în fiecare sâmbătă, dar niciodată nu o lua în brațe, nu o săruta sau măcar să îi zâmbească. La un anumit moment, Gladys a anunțat că a cumpărat o casă pentru ea și fiica sa, dar după câteva luni după ce s-au mutat acolo, a avut o cădere psihică. Monroe și-o amintește pe Gladys ca "țipând și râzând" când a fost internată cu forța în spitalul de boli mentale din Norwalk, California, același spital în care mama lui Gladys, Della a murit în august 1927. Tatăl lui Gladys, Otis, a murit de asemenea într-un spital de boli nervoase (lângă San Bernardino, California) ca urmare a sifilis-ului.

Marilyn Monroe în 1944, lucrând la fabrica Radioplane

Totuși merită subliniat că My Story nu poate fi considerată o sursă de încredere, pentru că a fost de fapt scrisă de un jurnalist numit Ben Hecht și a fost menită să portretizeze imaginea de orfan îndurerat pentru Monroe. Mărturisirile de acolo au fost considerate ca fiind discutabile.

Gladys a fost declarată incapabilă de a-și îndeplini îndatoririle de părinte, iar prietena ei cea mai bună, Grace McKee (mai târziu Goddard) a devenit tutorele său legal.^[17] După căsătoria lui McKee din 1935, Norma Jeane a fost trimisă la orfelinatul din Los Angeles,^[18] ca mai apoi să urmeze o lungă succesiune de familii adoptive^[19] unde se crede că a fost abuzată și neglijată. Există totuși puține dovezi că au fost atât de multe familii adoptive precum susține. Ca o completare, Monroe înseși e cunoscută pentru slăbiciunea ei de a exagera informațiile despre copilăria sa în timpul interviurilor.

În septembrie 1941, Norma Jeane și-a reîntâlnit mama. Familia Goddard, se mută pe coasta de est și au crezut că cel mai bine pentru Norma Jeane (15 ani) era să se căsătorească, pentru că altfel trebuia să se reîntoarcă la orfelinat.^[20] Ea i-a făcut cunoștință cu fiul vecinului său, James Dougherty,^[21] care i-a devenit primul soț, în 1942, după ce a împlinit 16 ani

În timp ce soțul ei era plecat să lupte în cel de-al doilea război mondial, tânăra doamnă Norma Jeane Dougherty a început să lucreze într-o fabrică unde pulveriza soluție anti-fugnitivă pentru piese de avioane.^[22] Un tânăr fotograf militar, David Conover, se plimba prin fabricile locale făcând poze pentru un articol din revista YANK despre femeile care ajută la eforturile depuse pentru război. El i-a remarcat imediat potențialul de model și i-a oferit să colaboreze cu agenția de modelling The Blue Book.^[23] Norma Jeane a devenit unul dintre cele mai de succes modele ale agenției, pozând pe prima pagina a sute de reviste.^[24] În 1946 ea a intrat în atenția căutătorului de talente Ben Lyon. El i-a aranjat un test de filmare pentru 20th Century Fox.^[25] A reușit să treacă acest test și i s-a oferit un contract standard pe șase luni cu un salariu de început de 75 de dolari pe săptămână (300$ pe lună), categorie superioară de salarizare judecând după standardele industriei de atunci. I-a fost dat numele Marilyn după actrița Marilyn Miller și i-a fost sugerat numele de fată al mamei sale, Monroe, ca nume de familie.^[26] Astfel Norma Jeane Baker la numai 20 de ani devine "Marilyn Monroe".

În primele sale 6 luni la 20th Century Fox, lui Monroe nu i-a fost oferit nici măcar un rol. În schimb ea a învățat despre coafură, machiaj, costume, actorie, dans și iluminarea scenică.^[27] După șase luni Fox a decis să îi reînnoiască contractul, și, în următoarele 6 luni i-au fost date roluri secundare neînsemnate în două filme: Scudda Hoo! Scudda Hay! și Dangerous Years.^[28] Ambele au fost lansate în 1947 și au fost niște eșecuri din punct de vedere al încasărilor, așa că Fox a decis să nu îi mai reînnoiască contractul. Monroe s-a reîntors astfel la modelling și a început să își extindă rețeaua de cunoștințe din Hollywood.

În 1948, o colaborare de 6 luni cu Columbia Pictures^[29] a făcut-o să apară în alt film, Ladies of the Chorus,^[30] dar și acest musical cu buget redus a fost un eșec,^[31] ceea ce a dus la concedierea lui Monroe încă o dată. Mai apoi, ea l-a cunoscut pe unul dintre cei mai vestiți agenți ai Hollywood-ului, Johnny Hyde,^[32] care i-a facilitat un nou contract cu Fox, după ce MGM refuzase o colaborare. Vice-președintele de la Fox Darryl F. Zanuck nu era convins de potențialul de celebritate al lui Monroe. Totuși, datorită insistenței lui Hyde, ei i-au fost încredințate roluri secundare în All About Eve și The Asphalt Jungle.^[33] Chiar dacă aceste roluri au fost secundare, spectatorii de film au remarcat-o și Monroe a început să primească mai multe scrisori de la admiratori decât mulți dintre actorii celebri ai timpului.

Monroe a jucat primul rol principal (excluzând Ladies of the Chorus) în Don't Bother To Knock(1952), ecranizând o babysitter cu probleme, care, într-un acces de furie, o atacă pe fetița pe care o avea în grijă. Cu toate că a primit critici mixte,^[34] Monroe a susținut mai târziu că acesta a fost una dintre interpretările ei favorite. Mai târziu, numeroși critici de film au considerat ca această contribuție a ei la realizarea filmului a fost una dintre cele mai puternice din cariera ei.

Marilyn Monroe în filmul Niagara

Deși criticii americani/latini au avut rezerve la început să îi recunoască abilitățile dramaturgice, ei nu au ezitat să îi conteste sex appeal-ul. Monroe juca acum (1953) într-un film cu buget mare Niagara. Criticii de film si-au concentrat atenția asupra magnetismului camerei față de Monroe, nu numai la acțiunea de fundal a filmului. Niagara a ajuta-o pe Monroe să devină senzația momentului aproape peste noapte. Rolul ei de femeie dezechilibrată cu moravuri ușoare care plănuiește să își asasineze soțul,^[35] i-a făcut pe critici să afirme că ar fi fost actrița principală perfectă pentru unul din filmele regizate de Alfred Hitchcock.

Acest moment coincide cu timpul în care pozele nud ale lui Monroe, făcute de către fotograful Tom Kelley în anii de luptă pentru roluri,^[36] încep să iasă la lumină. Copii ale acestora au fost cumpărate de către Hugh Hefner și în decembrie 1953 au apărut în prima ediție a noii sale reviste Playboy. Chiar dacă Fox a fost îngrijorat că asta va crea o controversă ce îi va afecta cariera, Monroe a decis să admită în mod public că ea este modelul din fotografii. Unui ziarist care a întrebat-o ce îmbrăcăminte a purtat în timpul ședinței i-a răspuns: "Radio-ul." La întrebarea despre ce poartă în pat, răspunsul a fost de asemenea simplu: "Chanel No. 5." Mai târziu avea să devină celebră pentru aceste replici incitatoare lipsite de predicat.

Marilyn Monroe în Domnii preferă blondele

"Domnii preferă blondele" a fost un musical excepțional de îndrăzneț pentru acele timpuri, și azi este privit ca una dintre cele mai bune comedii din toate timpurile de către numeroși critici. Autoironia rolului lui Monroe de showgirl căutătoare de aur, Lorelei Lee, este general considerat ca unul definitor pentru eforturile sale cinematografice. Aparițiile ei în "Diamonds Are a Girl's Best Friend" sunt printre cele mai cunoscute scene din cariera lui Monroe.^[37]

În 'How to Marry a Millionaire', Monroe a făcut echipă cu alte două atracții ale 20th Century Fox, Lauren Bacall și Betty Grable. Ea interpretează rolul de blondă proastă numită Pola Debevoise și reușește să fie strălucitoare chiar și printre cele două celebre staruri. Chiar dacă rolul este unul stereotipic, Monroe a strâns opinii favorabile, iar criticii i-au remarcat capabilitățile de comedie. În Statele Unite, ea era considerată un sex simbol înșelător, pe când în Europa deja începuseră să îi fie recunoscute calitățile actoricești, ajungându-se să fie comparată cu Charles Chaplin.

Scena cu fusta ridicată din The Seven Year Itch

Următoarele două filme, western-ul River of No Return și musical-ul There's No Business Like Show Business, nu s-au bucurat de succes, parte din vină având-o faptul că lui Monroe nu i s-a oferit un rol deosebit. Monroe, ambițioasă ca întotdeauna și dornică să învingă neajunsurile, s-a plictisit de rolurile pe care Zanuck i le încredința. După încheierea filmărilor la The Seven Year Itch la începutul lui 1955, ea încheie contractul și abandonează Hollywood-ul pentru a studia actoria la The Actors Studio în New York. Fox nu dorește să îi satisfacă noile solicitări contractuale și insistă ca ea să revină pentru a începe lucrul la noi producții pe care ea le considera nepotrivite, precum Heller In Pink Tights (care nu a fost filmat pana la urmă), The Girl in the Red Velvet Swing și How To Be Very, Very Popular.

Monroe refuză să apară în aceste filme și rămâne la New York. Pentru că The Seven Year Itch ajunge în topul încasărilor din vara lui 1955, și pentru că celelalte starlete Fox Jayne Mansfield și Sheree North dezamăgesc în a prinde la public, Zanuck se recunoaște învins și Monroe se întoarce cu triumf la Hollywood. Un nou contract a fost întocmit, care îi permitea lui Monroe drepturi regizorale complete precum și opțiunea de a juca în alte proiecte ale studioului.

Primul film făcut sub noul contract a fost Bus Stop, regizat de Joshua Logan. Criticii au remarcat imediat abordarea profundă al lui Monroe pentru personajul interpretat. În general este apreciată pentru prestația sa ca Cherie, o cântăreață dintr-un saloon bar care se îndrăgostește de un cowboy. Monroe apare în mod intenționat prost machiată și lipsită de strălucirea unui star. Mulți au crezut că va fi nominalizată pentru premiile Oscar. Se crede că nu a reușit această performanță datorită reputației ei controversate. Totuși a fost nominalizată la Globul de Aur.^[38]

O necunoscută practic la acea vreme, Monroe a fost prima femeie care să-și deschidă propria casă de producție, împreună cu prietenul său, fotograful Milton H. Greene.^[39] Marilyn Monroe Productions a lansat primul său film The Prince and the Showgirl^[40] în 1957 și a primit opinii mixte. Pe lângă funcția de producător executiv pentru acest film, ea a jucat alături de apreciatul actor britanic Laurence Olivier, care a fost regizorul.^[41] Din păcate, atracția dintre cei doi lipsea, lucru care nu era tocmai surprinzător. Asta având în vedere concepția lui Olivier despre comportamentul "neprofesional" al lui Monroe (incluzând obiceiul notoriu de a îi lăsa pe oameni să aștepte ore întregi până la apariția ei la filmări) și astfel a crescut reputația ei în industria filmului de actor dificil.

Interpretarea compozitoarei Elsie Marina, totuși, a fost considerată de primă mână de către criticii vremii, mai ales în Europa, unde i-a fost înmânat un David di Donatello, echivalentul italian al Oscar-ului, precum și un premiu Crystal Star în Franța. Chiar mai mult, Monroe a fost nominalizată pentru foarte apreciatul premiu BAFTA.

Marilyn Monroe în filmul Some Like It Hot

În 1959 ea înregistrează cel mai mare succes al carierei jucând alături de Tony Curtis și Jack Lemmon în comedia lui Billy Wilder Unora le place jazz-ul. Comportamentul ei dificil pe scenă este de acum legendar, asemenea numeroaselor duble necesare. Totuși, la terminarea filmărilor, Wilder a declarat că era dispus să treacă oricând peste aceste inconveniente, prețuind calitățile ei de comediană de prima clasă. Unora le place jazz-ul este considerat acum ca fiind una dintre cele mai bune comedii din toate timpurile. Rolul lui Monroe de cântăreață îndoielnică, consumatoare frecventă de băuturi, dar plină de compasiune - Sugar Kane, a fost premiat cu un Globul de Aur pentru cea mai bună actriță într-un musical sau comedie.^[38]

După Unora le place jazz-ul, Monroe a făcut un musical numit Let's Make Loveregizat de George Cukor alături de Yves Montand.^[43] Monroe, Montand și Cukor considerau filmul ca fiind unul slab, dar Monroe a fost forțată să îl facă datorită obligațiilor față de Twentieth Century Fox. Deși filmul nu s-a bucurat de un succes comercial sau artistic, el include unul dintre numerele muzicale legendare ale lui Monroe, "My Heart Belongs to Daddy" de Cole Porter.

Cu Clark Gable, Montgomery Clift și Thelma Ritter în The Misfits. Ultimul film complet al actriței

Prin 1961, cel de-al treilea soț al lui Monroe, scenaristul Arthur Miller, scrisese și lucrase deja la ceea ce avea să fie ultimul film filmat de ea împreuna cu Clark Gable, The Misfits.^[44] A fost o filmare lungă și obositoare în fierbintele deșert Nevada.^[45] Întârzierile lui Monroe au devenit cronice și asta a creat probleme și mai mari filmărilor. În ciuda tuturor acestor lucruri, Monroe, Gable și Montgomery Clift au fost capabili să joace extraordinar, chiar exemplar. Monroe s-a împrietenit cu Clift, simțind că au o legătură profundă. Gable a murit de atac de cord la puțin timp după asta, existând voci care o învinuiau pe Monroe, susținând că ea îl supăra pe platourile de filmare. Totuși nu trebuie uitat că Gable a insistat să facă pe grozavul, consumând cantități mari de băutură și țigări, așa că toți au fost de acord că era suprasolicitat fizic. Monroe a participat la ceremonia funerară a acestuia.

Unele dintre cele mai faimoase fotografii ale ei au fost făcute de către Douglas Kirkland în 1961, ca bonus pentru revista LOOK ediția aniversară - 25 de ani.

Marilyn și JFK

Monroe s-a întors la Hollywood pentru a relua filmările la pelicula Something's Got to Give.^[46] În mai 1962, Monroe și-a făcut ultima apariție publică importantă, cântând Happy Birthday, Mr. President în cadrul unei petreceri televizate făcută în cinstea președintelui american John F. Kennedy.^[47] După filmările care sunt considerate ca fiind primele scene nud ale unei celebrități, aparițiile lui Monroe au devenit și mai puțin frecvente datorită problemelor de sănătate.

Datorită constrângerilor financiare cauzate de costurile pentru filmările la Cleopatra, cu Elizabeth Taylor, Fox s-a folosit de absența lui Monroe ca scuză pentru a o exclude din film și a o înlocui cu Lee Remick. Totuși, o clauză în contractul lui Dean Martin îi conferea acestuia dreptul să aleagă actrița principală a filmului. Pentru că el nu era dispus să lucreze cu altcineva, Monroe a fost reangajată pentru un salariu dublu față de cel inițial.

Monroe a acordat un interviu detaliat revistei Life, în care și-a exprimat părerea de rău pentru modul în care Hollywood-ul o eticheta ca fiind o blondă proastă și cât de mult își iubea publicul. A făcut de asemenea o ședință fotografică pentru Vogue și a început discuțiile pentru un viitor film cu Gene Kelly și Frank Sinatra. Ea plănuia de asemenea să joace drept Jean Harlow. Alte proiecte care i se pregăteau pentru viitor erau What a Way to Go! și The Stripper.

Înainte ca filmările la Something's Got to Give să fie reluate, Monroe a fost găsită moartă în casa sa din Los Angeles, în dimineața zilei de 5 august 1962. Moartea sa, oficial înregistrată ca o probabilă sinucidere prin consum excesiv de medicamente, a fost marcată de lipsa de profesionalism a anchetei poliției. A devenit astfel o temă folosită în teoria conspirației. Acest lucru nu a afectat însă statutul ei de model pentru arhetipul unui sex simbol și o stea de cinema.

Căsătorii:

Marilyn Monroe la studiourile 20th Century-Fox în 1947

La vârsta de șaisprezece ani, Monroe se căsătorea cu James Dougherty pe 19 iunie, 1942. În cărțile sale The Secret Happiness of Marilyn Monroe și To Norma Jeane With Love, Jimmie, Dougherty afirmă că erau îndrăgostiți și că ar fi trăit fericiți dacă visul ei de a deveni celebră nu i-ar fi îndepărtat. Totuși Monroe a susținut mereu că aceasta a fost o căsătorie din interes. Marilyn a divorțat de Dougherty pe 13 septembrie 1946.^[48]

În documentarul din 2004 Marilyn's Man, Dougherty a făcut trei afirmații semnificative: el a inventat personajul "Marilyn Monroe"; Fox a obligat-o să divorțeze de el; ea spera mereu să fie din nou împreună. Nu există nici o dovadă care să susțină aceste afirmații sau că au rămas în contact unu cu altul (ea era o necunoscută în 1946, când Fox a "obligat-o" să divorțeze - ceea ce face improbabilă afirmația.) Ea a fost înfuriată după ce el a dat un interviu pentru Photoplay în 1953, în care susținea că ea amenințase că va sări de pe pontonul din Santa Monica dacă el o va părăsi vreodată. Mai târziu el a apărut în To Tell the Truth drept "primul soț real al lui Marilyn Monroe".

Faptele lui Dougherty nu susțin nici ele afirmațiile despre dragostea adevărată dintre el și Monroe. El s-a recăsătorit la numai câteva luni de la divorțul lor. Când a fost informat despre moartea ei, reporterul de la New York Times a mărturisit că a spus în mod repetat îmi pare rău și și-a continuat serviciul de patrulare pentru LAPD; nu a participat la ceremonia funerară. Într-un interviu pentru A&E Network, el a admis că mama sa ar fi fost rugată de către Grace Goddard care l-ar fi întrebat dacă ar fi de acord să se căsătorească cu Norma Jeane pentru a evita ca ea să fie trimisă la orfelinat.

Dougherty a rămas căsătorit cu cea de-a treia sa soție până la moartea acesteia în 2003. El a trăit în Maine până în 15 august 2005 moartea sa fiind datorată unor complicații survenite din cauza leucemiei.

Monroe și Joe DiMaggio înainte de căsătoria lor de pe data de 14 ianuarie 1954

În 1951 star-ul de baseball Joe DiMaggio a văzut o fotografie a lui Monroe cu doi jucători de la Chicago White Sox, dar a așteptat până după retragerea lui să îi ceară domnului care organizase fotografia o întâlnire cu ea. Monroe nu a vrut să se întâlnească cu el, temându-se că este un sportiv îngâmfat, dar după doi ani de curtenire cei doi s-au căsătorit la primăria din San Francisco pe 14 ianuarie 1954. În perioada lunii lor de miere, ea a fost solicitată să viziteze trupele din Coreeapentru a-i înveseli pe soldați. Ea a susținut zece spectacole în patru zile la temperaturi extrem de scăzute. Audiența sa a constat în peste 60 000 de soldați și marinari.^[49] După mărturisirile presei, Joe nu a fost încântat de decizia soției sale din timpul perioadei pe care el și-o imaginase ca fiind o perioadă foarte intimă.

Biograful lui DiMaggio, Maury Allen, l-a citat pe purtătorul de cuvânt al New York Yankees Arthur Richman care a mărturisit că DiMaggio îi spusese că totul s-a năruit după călătoria în Japonia. Deși Marilyn declarase că vrea să se oprească ea intenționa să își continue cariera. Prietenii au afirmat că DiMaggio a devenit foarte posesiv și că o persecuta pe Monroe în timp ce aceasta se depărta din ce în ce mai mult dorințele lui. După filmarea celebrei scene cu ridicatul fustei din The Seven Year Itch, Billy Wilder își amintește de privirea "stupefiată" ce se putea citi pe fața lui DiMaggio în timp ce privea împreună cu fanii și figuranții. Tom Ewell a declarat pentru Louisville Courier-Journal la câțiva ani mai târziu că Wilder inventase toată scena ca aerul care venea de la aerisirea de la metrou să îi ridice rochia până peste cap. Richard Ben Cramer, biograful lui DiMaggio, a afirmat că Joe a fost atât de "scârbit" de "ușurința" lui Marilyn încât a început să o abuzeze. Tipul de la machiaj al lui Merilyn, Allan "Whitey" Snyder, își amintește că a apărut cu brațul învinețit. În 24 octombrie, la 274 zile de la căsătorie, ea a depus actele pentru divorț, iar ca motiv era declarat "cruditatea mentală".

Monroe și DiMaggio și-au reluat relația după divorțul ei de Arthur Miller. Ea s-a reîntors la căile auto-distructive încrezându-se în oameni pe care DiMaggio îi credea nocivi pentru ea (incluzându-l pe Frank Sinatra). Starea ei fizică și mentală au devenit subiect de presă. Terapeutul lui Monroe a aranjat ca ea să fie internată la clinica psihiatrică "Payne Whitney". Fiindu-i imposibil să se externeze de una singură ea l-a sunat pe DiMaggio. Pe 10 februarie 1961 el a consfințit ca ea să fie externată (ea fusese internată în secția pentru bolnavii cei mai gravi). Mai târziu ea l-a însoțit în Florida. Afirmațiile lor că ar fi "doar buni prieteni" nu au oprit zvonurile unei recăsătorii. După Maury Allen pe 1 august 1962DiMaggio și-a părăsit slujba de la oficiul poștal al armatei pentru a se întoarce în California și pentru ai îi cere să se recăsătorească.

Cu al treilea soț, Arthur Miller, la Hotelul Waldorf-Astoria în New York, 1957

Pentru douăzeci de ani, DiMaggio a pus de trei ori pe săptămână 12 trandafiri la mormântul lui Monroe. Spre deosebire de ceilalți doi soți, sau de bărbații care susțineau ca o cunoscuseră intim, el nu a vorbit public despre ea. Nu s-a recăsătorit niciodată. A murit pe 8 martie 1999 după un lung cancer.

Pe 23 ianuarie 2006 a fost anunțat că nepoata lui DiMaggio va scoate la licitație lucrurile lui personale în mai, printre acestea fiind și o fotografie pe care Monroe îi scrisese: "I love you Joe."

Pe 29 iunie 1956, Monroe s-a căsătorit cu Arthur Miller, pe care îl cunoscuse în anul 1951, în cadrul unei ceremonii civile desfășurată la White Plains, New York.^[50] Judecătorul Seymour Robinowitz a oficiat ceremonia grabnică desfășurată în biroul lui Sam Slavitt (nunta a fost ascunsă presei și publicului). Deși a crescut ca fiind creștină, ea s-a convertit la iudaism înainte de a se mărita cu Miller. După încheierea filmărilor la The Prince și Showgirl cu Laurence Olivier, cuplul s-a întors din Anglia în Statele Unite, unde și-au dat seama că ea era însărcinată. Totuși, ea suferea de endometrioză,^[51] și sarcina era ectopică.^[52] A urmat mai apoi o întrerupere de sarcină.^[53]

Scenariul lui Miller pentru The Misfits, o poveste despre dispariția unei divorțate, a vrut sa fie cadoul său de Sf. Valentin către soția sa, dar filmările la această peliculă au început în 1960, când căsătoria lor scârțâia. Un divorț mexican a fost acordat pe 24 ianuarie 1961.^[54] La 17 februarie 1962, Miller s-a căsătorit cu Inge Morath, una dintre fotografele care au contribuit la realizarea peliculei The Misfits.

Marilyn Monroe

Marilyn Monroe în 1952

•       1969: Ducele Adolf Friedrich Albrecht Heinrich de Mecklenburg (10 octombrie 1873 – 5 august 1969) a fost explorator german în Africa, guvernator de Togo și primul președinte al Comitetului Olimpic Naționalal Germaniei (1949–1951). În anul 1918 a ocupat tronul Ducatului Baltic Unit, care reunea ducatele Curlandei, Estlandei și Livoniei, ce cuprindeau teritoriul de azi al Estoniei și Letoniei.
Născut la Schwerin, Adolf Friedrich a fost al treilea copil al lui Frederic Francisc al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg (1823–1883) și al celei de-a treia soții, Prințesa Marie de Schwarzburg-Rudolstadt.

Adolf Friedrich de Mecklenburg

•       1976: Vasile Zăpârțan, preot român unit, adversar al regimului comunist (n. 1918)
* 1981: 

•       1983: Bart Jan Bok, astronom american de origine olandeză (n. 1906)

•       1984: Richard Burton (n. 10 noiembrie 1925, Pontrhydyfen, Țara Galilor – d. 5 august 1984, Geneva, Elveția) a fost un actor de film britanic, originar din Țara Galilor.
Filmografie:

• 1949 Now Barabbas, regia Gordon Parry
• 1949 The Last Days of Dolwyn
• 1949 The Woman with No Name
• 1950 Waterfront, regia Michael Anderson
• 1951 Green Grow the Rushes
• 1952 Verișoara mea Rachel (My Cousin Rachel), regia Henry Koster
• 1953 The Desert Rats, regia Robert Wise
• 1953 Tunica (The Robe), regia Henry Koster
• 1954 Thursday's Children (narator)
• 1955 Prince of Players
• 1955 Ploile din Ranchipur (The Rains of Ranchipur) regia Jean Negulesco
• 1956 Alexandru Macedon (Alexander the Great), regia Robert Rossen
• 1957 Bitter Victory
• 1957 Sea Wife
• 1958 Privește înapoi cu mânie (Look Back in Anger), regia Tony Richardson
• 1959 A Midsummer Night's Dream (narator)
• 1960 Ice Palace
• 1960 The Bramble Bush
• 1962 Dylan Thomas

• 1962 Ziua cea mai lungă (The Longest Day), regia Darryl F. Zanuck
• 1963 Cleopatra, regia Darryl F. Zanuck, Rouben Mamoulian, Joseph L. Mankiewicz
• 193 The V.I.P.s
• 1964 Zulu (1964) (narrator)
• 1964 Becket, regia Peter Glenville
• 1964 Noaptea iguanei (The Night of the Iguana), regia John Huston
• 1964 Hamlet, regia John Gielgud, Philip Saville, Bill Colleran
• 1965 What's New Pussycat? (Cameo)
• 1965 The Sandpiper
• 1965 The Spy Who Came in from the Cold
• 1966 Who's Afraid of Virginia Woolf?
• 1967 The Taming of the Shrew (și producător)
• 1967 Doctor Faustus (producător și director)
• 1967 Comedianții (The Comedians), regia Peter Glenville
• 1968 Boom!
• 1968 Acolo unde se avântă vulturii (Where Eagles Dare), regia Brian G. Hutton
• 1968 Candy
• 1969 Staircase
• 1969 Anna celor o mie de zile (Anne of the Thousand Days), regia Charles Jarrott
• 1971 Atac împotriva lui Rommel (Raid on Rommel), regia Henry Hathaway
• 1971 Villain
• 1972 Under Milk Wood
• 1972 The Assassination of Trotsky
• 1972 Bluebeard
• 1972 Hammersmith Is Out
• 1973 Represalii la Roma (Rappresaglia), regia George P. Cosmatos
• 1973 Sutjeska, regia Stipe Delic
• 1974 The Klansman
• 1974 Brief Encounter
• 1977 Exorcist II: The Heretic
• 1977 Equus, regia Sidney Lumet
• 1978 Absolution
• 1978 The Wild Geese, regia Andrew V. McLaglen
• 1978 Atingerea meduzei (The Medusa Touch), de Jack Gold
• 1979 Breakthrough
• 1980 Circle of Two
• 1981 Lovespell
• 1984 1984

Căsătorit cu	Elizabeth Taylor (15 martie 1964–26 iunie 1974) Sally Burton[*] (3 iulie 1983–5 august 1984) Sybil Christopher[*] (5 februarie 1949–5 decembrie 1963) Suzy Miller[*] (21 august 1976–1982) Elizabeth Taylor (10 octombrie 1975–29 iulie 1976)
Copii	Kate Burton[*] Jessica Burton[*] Liza Todd Burton[*] Maria Burton[*]

Richard Burton în filmul Cleopatra(1963)

·       1991: A murit  Soichiro Honda, întreprinzător şi inginer japonez, fondatorul firmei de motociclete „Honda” (n.17.11.1906).

•       1998: A murit actriţa româncă de teatru şi film Coca Andronescu; ( n. 03.071932, Patarlagele, Buzau).

•       1998 - A încetat din viaţă omul politic Todor Jivkov, fost lider comunist, şef al statului bulgar (prim secretar al CC al PCB (1954-1989), preşedinte al Consiliului de Stat (1971-1989) (n. 7 septembrie 1911).

•       2000 - A încetat din viaţă actorul britanic Sir Alec Guiness: "Dr. Jivago", "Oliver Twist", "Războiul stelelor", “Să fii o dată milionar”, “Cheile spre Paradis”, “Podurile peste Kwai”, “Omul nostru în Havana”, “Hitler. Ultimele zece zile” (n. 1914).

Alec Guinness

•       2000 - A murit, în Germania, Ştefan Berindei, interpret de jazz, realizator de rubrici în cadrul emisiunilor de divertisment ale TVR, dedicate popularizării jazz-ului; în 1975 s-a expatriat, stabilindu-se în Germania (n. 22 mai 1942)

•       2002 - Scriitorul italian Franco Lucentini, în vîrstă de 81 ani şi suferind de cancer la plămâni, s-a sinucis (n. 1920).
* 2002: Francisco Coloane (19 iulie, 1910 – 5 august, 2002) a fost un scriitor chilian.
Opere:

• Cabo de Hornos (1941)
• El último grumete de la Baquedano (1941)
• La Tierra del Fuego se apaga (1945)
• Golfo de Penas (1945)
• Los conquistadores de la Antártida (1945)
• Tierra del Fuego (1956)
• Viaje al Este (1958)
• El camino de la ballena (1962)
• El chilote Otey y otros relatos (1971)
• Rastros del Guanaco Blanco (1980)
• Crónicas de la India (1983)
• Velero Anclado (1995)
• Cuentos completos (1999)
• Papeles recortados (2004) - postum^[2]
• Última carta (2005) postum^[3]

Francisco Coloane

•       2003 - A încetat din viaţă fostul campion naţional la tenis Gheorghe Viziru.

·       2007:  A incetat din viata actorul şi muzicianul Florian Pittiș, la vârsta de 63 de ani. S-a născut la Bucureşti, la 4 octombrie 1943. A studiat la Liceul “Gheorghe Lazăr” şi a absolvit în 1966 Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică (clasa prof. Radu Beligan). În 1992, a fondat trupa Pasărea Colibri, împreună cu Mircea Baniciu, Mircea Vintilă şi Vlady Cnejevici. A rămas în formaţie până în 2000, când i-a luat locul Marius Baţu. A fost însă, în permanenţă, o prezenţă activă în lumea muzicii prin emisiuni la radio şi televiziune, articole în ziare, prezentări de concerte, colaborări pe diferite discuri. O voce inconfundabilă a unor emisiuni de televiziune, printre care longeviva “Teleenciclopedie” şi a unor audiobook-uri (“Jurnalul unui mag” de Paulo Coelho – Humanitas Multimedia, “Levantul” de Mircea Cărtărescu – Editura Casa Radio) Pittiş a fost director, începând cu decembrie 1998, al Radio România Tineret, transformat în Radio3net. În ultimii trei ani de viață a condus acest post de radio aparţinând Societăţii Române de Radiodifuziune, care emite doar pe Internet, începând din noiembrie 2004.

* 2008: Sotiris Fotopolos (n. 6 decembrie 1937, orașul Heisi, Grecia - d. 5 august 2008, București, România) a fost un politician român de etnie greacă, reprezentant al acestei minorități în Parlamentul României în perioada 2000-2008. În legislatura 2000-2004, Sotiris Fotopolos a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Elenă și Republica Cipru iar în legislatura 2004-2008, el a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Elenă, Republica Lituania și Republica Cipru. După deces, Sotiris Fotopolos a fost înlocuit de deputatul Dragoș Gabriel Zisopol.

·       2011: Emilian Drehuță (n. 2 martie 1931, Baineț, județul Rădăuți; în prezent comuna Mușenița, județul Suceava – d. 5 august 2011, Bacău)^[1] a fost un economist, editor, memorialist și autor român.

A fost inițiatorul și organizatorul colectivului care, începând cu anul 2004, a conceput și elaborat prima „Enciclopedie a județului Bacău”, a cărei primă ediție a fost tipărită în anul 2007.

Sărbători

·       În calendarul ortodox: Înainte-prăznuirea Schimbării la Față a Domnului; +) Sf Cuv Ioan Iacob de la Neamț; Sf Mc Evsignie; Sf Nona, mama Sf Ier Grigorie Teologul; Sf Ier Fabian, episcopul Romei

·       În calendar romano-catolic: Sfințirea Bazilicii Santa Maria Maggiore din Roma

·       Burkina Faso - Ziua Independenței