2. /6 AUGUST 2022 - ISTORIE PE ZILE: Decese; Sărbători
A fost unul dintre cei mai puternici prinți germani ai timpului său, până când dinastia rivală Hohenstaufen a reușit să-l izoleze și în cele din urmă i-a luat ducatele de Bavaria și Saxonia în timpul domniei vărului său Frederic I și a lui Henric al VI-lea, fiul lui Frederic I.
La apogeul domniei sale, Henric a domnit peste un teritoriu care se întindea de la coasta Mării Nordului și a Mării Baltice la Alpi și de la Westfalia la Pomerania. Henric a realizat această putere în parte prin perspicacitatea lui politică și militară și în parte prin moșteniri de la cei patru bunici.
Animalul său heraldic era leul.
| Henric Leul | |
.JPG) Statuia lui Henric Leul din Braunschweig, Germania. | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | c. 1129 Ravensburg |
| Decedat | 6 august 1195 (65/66 ani) Ducatul de Brunswick |
| Înmormântat | Catedrala Brunswick |
| Cauza decesului | illness[*]  |
| Părinți | Henric al X-lea de Bavaria[1] Gertruda de Süpplingenburg[1] |
| Frați și surori | Richardis of Babenberg[*] |
| Căsătorit cu | Clemence de Zähringen Matilda a Angliei |
| Copii | Gertrude, regină a Danemarcei Henric al V-lea, Conte de Palatin de Rin Otto al IV-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman William de Winchester |
| Cetățenie |  Germania |
| Ocupație | guvernator |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | duce () |
| Familie nobiliară | Casa de Welf |
| Duce de Saxonia | |
| Domnie | 1142–1180 |
| Predecesor | Albert I |
| Succesor | Bernard al III-lea |
| Duce de Bavaria | |
| Domnie | 1156–1180 |
| Predecesor | Henric XI |
| Succesor | Otto III |
S-a născut la Paris, ca fiu al regelui Filip al II-lea și al Isabellei de Hainaut. Era supranumit Ludovic "Inimă de Leu".
În vara anului 1195, s-a sugerat o căsătorie între Ludovic și Eleanor de Bretania, nepoata regelui Richard I al Angliei, pentru crearea unei alianțe între Filip al II-lea și Richard, însă planul a eșuat. Acest lucru a deteriorat brusc relațiile între Richard și Filip.[2]
La 23 mai 1200, Ludovic în vârstă de 12 ani s-a căsătorit cu Blanche a Castiliei, în urma negocierilor prelungite dintre Filip al II-lea și unchiul lui Blanche, Ioan al Angliei.
.jpg)
În 1214 regele Ioan al Angliei și-a început campania lui finală de a recupera Normandia de la Filip al II-lea. Ioan era optimist deoarece încheiase alianțe de succes cu împăratul Otto al IV-lea, contele Renaud de Boulogne și contele Ferdinand de Flandra.[3] Planul lui Ioan era de a împărți forțele lui Filip, împingându-le la nord-est de Poitou spre Paris, în timp ce Otto, Renaud și Ferdinand sprijiniți de William Longespée, conte de Salisbury, urmau să mărșăluiască spre sud-vest de Flandra.[4]
Întrucât Filip al II-lea August a preluat comanda pe frontul de nord împotriva împăratului și a aliaților săi, el a dat fiului său Ludovic comanda pe frontul împotriva posesiunilor Plantagenet din mijlocul Franței. Prima parte a campaniei a mers bine pentru partea engleză, care a recuperat comitatul Anjou, până la sfârșitul lunii iunie.[5][6] Ioan a asediat castelul de la Roche-au-Moine, o fortăreață cheie, forțându-l pe Ludovic să lupte împotriva unei părți mai mari a armatei lui Ioan.[7]
La scurtă vreme, Filip al II-lea August a câștigat lupta grea de la Bouvines în nord împotriva lui Otto și a altor aliați ai lui Ioan, punând capăt speranței lui Ioan de a recuperara Normandia.
În 1215, baronii englezi s-au răzvrătit în primul război al baronilor împotriva nepopularului rege Ioan al Angliei (1199-1216). Baronii i-au oferit tronul Prințului Ludovic, care a ajuns fără opoziție pe insula Thanet din Anglia, în capul armatei sale, la 21 mai 1216. A existat o rezistență mică atunci când Prințul a intrat în Londra; la Catedrala St Paul, Ludovic a fost proclamat rege, cu mare pompă și sărbătoare, în prezența tuturor din Londra. Chiar dacă el nu a fost încoronat, mulți nobili, precum și regele Alexandru al II-lea al Scoției (1214-1249), pentru terenurile sale din Anglia, s-au adunat pentru a-i oferi un omagiu.
La 14 iunie 1216, Ludovic a capturat Winchester și curând a controlat mai mult de jumătate din regatul Angliei.[9] Dar atunci când se părea că Anglia era a lui, moartea regelui Ioan, în octombrie 1216, a cauzat multe rebeliuni în favoarea fiului de 9 ani al lui Ioan, Henric al III-lea.
Cu William Marshall, conte de Pembroke în calitate de regent, un apel pentru englezi "pentru a apăra țara noastră" împotriva francezilor a dus la o inversare a norocului pe câmpul de luptă. După ce armata sa a fost înfrântă în Bătălia de la Lincoln (20 mai 1217) și forțele sale navale, conduse de Eustace Călugărul, au fost învinse în Bătălia de la Sandwich (24 august 1217), el a fost obligat să facă pace cu englezii.
Prevederile principale ale Tratatului de la Lambeth au fost o amnistie pentru rebelii englezi; Ludovic s-a angajat să nu atace din nou Anglia și 10.000 de mărci urmau să fie acordate lui Ludovic. Efectul tratatului a fost că Ludovic a fost de acord că nu a fost niciodată regele legitim al Angliei.
Ludovic al VIII-lea i-a succedat tatălui său la 14 iulie 1223; încoronarea a avut loc la 6 august în același an la catedrala de la Reims. Ca rege, el a continuat să se răzbune pe Casa de Plantagenet și a confiscat Poitou și Saintonge de la ei. A urmat confiscarea Avignon și Languedoc.
La 1 noiembrie 1223, el a emis o ordonanță care interzicea funcționarilor săi să înregistreze creanțe datorate evreilor, inversând astfel politicile stabilite de către tatăl său, Filip al II-lea Augustus. Camăta era ilegală pentru creștinii practicanți. Conform legii bisericești camăta era văzută ca un viciu, în care oamenii profitau de nenorocirea altora (cum ar fi jocurile de noroc), și a fost sancționată prin excomunicare. Cu toate acestea, deoarece evreii nu erau creștini, nu au putut fi excomunicați. Interzicerea lui Ludovic al VIII-lea a fost o încercare de a rezolva această problemă juridică care a fost o sursa constanta de fricțiuni între biserică și stat.
În timp ce se întorcea la Paris, regele Ludovic al VIII-lea s-a îmbolnăvit de dizenterie și a murit la 8 noiembrie 1226, la castelul de la Montpensier, la vârsta de 39 de ani. A fost succedat de fiul său cel mare, Ludovic al IX-lea al Franței.
| Ludovic al VIII-lea | |
 Sigiliul lui Ludovic al VIII-lea | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 5 septembrie 1187 Paris, Franța |
| Decedat | (39 de ani) Castelul Montpensier, Franța |
| Înmormântat | Biserica Saint Denis |
| Cauza decesului | cauze naturale[*] (Dizenterie) |
| Părinți | Filip al II-lea al Franței[1] Isabelle de Hainaut[1] |
| Frați și surori | Maria de Franța Filip I de Boulogne |
| Căsătorit cu | Blanche a Castiliei |
| Copii | Ludovic al IX-lea al Franței Robert I, Conte de Artois Alphonse, Conte de Toulouse și Poitiers Sfânta Isabela a Franței Carol I de Sicilia |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Franța |
| Religie | creștinism |
| Ocupație | monarh |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | Conte |
| Familie nobiliară | Casa de Capet |
| Rege al Franței | |
| Domnie | 14 iulie 1223 – 8 noiembrie 1226 |
| Încoronare | (35 de ani) |
| Predecesor | Filip II |
| Succesor | Ludovic IX |
| Anne Hathaway | |
 Acest desen de Sir Nathaniel Curzon, datat 1708, pretinde a o reprezenta pe Anne Hathaway. Samuel Schoenbaum scrie că acesta este, probabil, o reproducere a unui portret elisabetan pierdut, dar nu există nicio dovadă despre acel portret. | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | 1552[1][2][3][4] Shottery[*], Stratford-upon-Avon, Regatul Angliei |
| Decedată | 1623 (70 de ani) Stratford-upon-Avon, Regatul Angliei |
| Înmormântată | Warwickshire |
| Părinți | Richard Hathaway[*] |
| Căsătorită cu | William Shakespeare (–)[5] |
| Copii | Hamnet Shakespeare[*][5] Susanna Hall[*][5] Judith Quiney[*][5] |
| Cetățenie |  Anglia |
| Ocupație | Companion[ |
SCRIERI
- 1598: Fiecare om cu toana lui ("Every Man in His Humour")
- 1603: Sejanus
- 1609: Epicoene sau femeia tânără ("Epicoene, or the Silent Woman")
- 1609: Masca reginelor ("The Masque of the Queens")
- 1611: Catilina ("Catiline")
- 1610: Alchimistul ("The Alchimist")
- 1613: Târgul de Sfântul Bartolomeu ("Bartholomew Fair")
- 1616: Pădurea ("The Forest")
- 1640: Lăstăriș ("Underwoods")
- 1640: Lemnul sau descoperiri făcute asupra oamenilor și materiei ("Timber, or Discoveries Made Upon Men and Matter").
| Benjamin Jonson | |
 Ben Jonson, pictură de Abraham Blyenberch, c. 1617 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | City of Westminster, Regatul Unit |
| Decedat | (65 de ani)[2][3][4][5][6][7][8][9][10] Londra, Regatul Angliei[11] |
| Înmormântat | Catedrala Westminster |
| Naționalitate | engleză  |
| Cetățenie | Regatul Angliei Anglia |
| Etnie | englez |
| Ocupație | Dramaturg, poet și actor |
| Limbi | limba engleză[1] |
| Studii | Westminster School[*] |
| Activitatea literară | |
| Mișcare/curent literar | Renașterea |
| Subiecte | satiră la adresa societății |
| Specie literară | teatru satiric, poezie, eseu |
| Note | |
| Premii | doctor honoris causa |
El a fost al cincilea fiu, însă doar al doilea care a atins vârsta adultă, al lui Ernst I, Duce de Saxa-Coburg-Altenburg (1601-1675) și a soției acestuia, Elisabeta Sofia de Saxa-Altenburg (1619-1680). S-a născut la Gotha. Împreună cu fratele său mai mic Bernhard a urmat Universitatea din Tübingen din 1666 și mai târziu și-a continuat studiile la Geneva. A mers într-un tur al țărilor cu fratele său Heinrich vizitând Danemarca, Suedia și Olanda.
Când tatăl său a murit în 1675, Albrecht a devenit conducător al ducatului de Saxa-Gotha-Altenburg împreună cu toții frații săi, și și-a stabilit reședința la Saalfeld. În 1680, după încheierea unui tratat de partiție cu frații săi, el a primit Coburg, unde și-a mutat reședința.
A murit fără să lase moștenitori în viață iar Coburg a fost disputat între frații săi; în cele din urmă a fost moștenit de cel mai mic frate, Johann Ernest.
Albrecht s-a căsătorit prima dată la Gorha, la 18 iulie 1676 cu Marie Elisabeth de Brunswick-Wolfenbüttel, Ei au avut un fiu:
- Ernest August (n. 1 septembrie 1677, Saalfeld – d. 17 august 1678, Saalfeld).
A doua oară Albrecht s-a căsătorit la Coburg, la 24 mai 1688 cu Susanne Elisabeth Kempinsky; în 1689 ea a fost numită contesă Kempinsky de Schwisitz și Altenhofen. Nu au avut copii.
| Albrecht al V-lea | |
| Duce de Saxa-Coburg | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 24 mai 1648 Gotha |
| Decedat | (51 de ani) Coburg |
| Părinți | Ernest I, Duce de Saxa-Gotha Elisabeta Sofia de Saxa-Altenburg |
| Frați și surori | Dorothea Maria of Saxe-Gotha-Altenburg[*] Elisabeta Dorothea de Saxa-Gotha-Altenburg Christian, Duke of Saxe-Eisenberg[*] Bernhard I Frederic I, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg Johann Ernst, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld Ernest Heinrich |
| Căsătorit cu | Marie Elisabeth de Brunswick-Wolfenbüttel Susanne Elisabeth Kempinsky |
| Copii | Ernst August von Sachsen-Coburg[*][1] |
| Cetățenie | Germania |
| Religie | Luteranism |
| Ocupație | aristocrat[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | duke of Saxe-Coburg[*] () |
| Familie nobiliară | Casa de Wettin |
| Duce de Saxa-Coburg | |
| Domnie | 1675–1699 |
| Succesor | Johann Ernest al IV-lea |
A fost fiul regelui Frederic al IV-lea al Danemarcei și al Louisei de Mecklenburg-Güstrow. S-a căsătorit cu Sofia Magdalena de Brandenburg-Kulmbach și a fost tatăl viitorului rege Frederic al V-lea al Danemarcei.
Din 1706, Cristian l-a avut pe Mecklenburgish J.G. Holstein și pe germanul J.W. Schroder ca tutori ai săi. El a început să înțeleagă daneza folosită zi de zi, însă germana știa să o scrie și să o vorbească. El a primit o educație mult mai bună și a dobândit mai multe cunoștințe decât tatăl și bunicul său, deși nu era suficientă pentru un conducător. Ca prinț, tatăl său i-a permis să-și găsească personal o soție. În timpul unei călătorii prin Europa însoțit de cancelarul Adolf Ulrik Holstein prințul, moștenitor a decis, fără ezitare, să se căsătorească cu Sophia Magdalena, una din doamnele de la curtea reginei Christiane Eberhardine în Castelul Pretzsch. Sophia Magdalena provenea dintr-o dinastie minoră de Hohenzollern, unde fondurile nu erau foarte bogate, jumătate din terenuri fiind ipotecate iar tatăl său murind de tânăr. Ea a avut 13 frați și a considerat că este un meci inegal pentru prințul danez, însă regele și-a dat permisiunea. Cei doi s-au căsătorit pe 7 august 1721, în timp ce Cristian a fost încoronat prinț. Nunta a avut loc la Pretzsch în Saxonia.
Regele a fost timid și introvertit și a rămas la fel și în public. Noul cuplu regal a trăit o viață retrasă și, deși pioși, au fost înconjurați de splendoarea luxuriantă. În spatele perdelelor lor închise a avut loc una dintre cele mai tiranice și represive vremuri ale Danemarcei.
Curtea a fost înghețată în timp, și deseori se spunea că este una dintre cele mai monotoane și plictisitoare. Muzica la curte era religioasă și nu se dansa niciodată. Regele, atât din motive de sănătate cât și religioase, rareori organiza sau participa la vânătoare.
Indignarea lui Cristian la bigamia tatălui său a fost motivul principal pentru durerea mamei sale, care a adus la unul dintre primele sale acțiuni de guvernare, inversând voia tatălui său și privând-o pe văduva Anna Sophie, a doua soție a lui Frederick al IV-lea, de o mare parte din averea moștenită. În cele din urmă a exilat-o la moșia Clausholm, casa ei din copilărie.
Pentru primii zece ani de guvernare, el s-a consultat foarte mult cu vărul său, Contele Cristian Ernst de Stolberg-Wernigerode care avea să ia parte la aproape totul, de la concedierea bucătarilor reginei până la politicile de alianță. El l-a susținut pe rege cât de mult a fost posibil pentru a menține o alianță cu englezii, care a condus la căsătoria dintre fiica lui George al II-lea al Marii Britanii cu fiul cel mare a regelui.
Actul principal național al lui Cristian a fost introducerea unei legi care îi forța pe țărani să rămână la casele lor, și prin care țărănimea era supusă atât nobilimii locale cât și armatei. Deși ideea din spatele acestei legi a fost, posibil, pentru a asigura un număr constant de soldați țărani, mai târziu a fost privată ca subjugarea țărănimii daneze. Actul a fost abolit în 1788.
Politica externa a lui a fost una pașnică iar Danemarca a rămas strict neutră. În comerț și industrie, a fost o epocă de avansare, fiind fondate unele companii și bănci. Planurile sale de a-și face singura fiică Regină a Suediei în timpul alegerilor moștenitorului pentru tronul suedez vacant în 1742 - 1743, printr-un angajament cu Prințul de Zweibrücken-Birkenfeld, care a acționat în calitate de candidat al Franței, nu s-au îndeplinit niciodată.
Pe 6 august 1746, cu o zi înainte de aniversarea căsătoriei de argint, regele a murit la Palatul Hirschholm. Cristian a fost înmormântat în Catedrala Roskilde. Memorialul neoclasic proiectat și produs de sculptorul Johannes Wiedewelt a fost comandat de către văduva regelui, care la moartea sa, i-a mulțumit lui Dumnezeu pentru un rege incomparabil cu care timp de 25 de ani, ea a trăit în iubire și bucurie neschimbătoare.
| Christian al VI-lea | |
| Rege al Danemarcei și Norvegiei | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 30 noiembrie 1699 Palatul Christiansborg, Copenhaga |
| Decedat | (46 de ani) Palatul Hirschholm |
| Înmormântat | Catedrala Roskilde |
| Părinți | Frederic al IV-lea al Danemarcei Louise de Mecklenburg-Güstrow |
| Frați și surori | Princess Charlotte Amalie of Denmark[*] |
| Căsătorit cu | Sofia Magdalen de Brandenburg-Kulmbach |
| Copii | Frederic al V-lea al Danemarcei Louise, Ducesă de Saxa-Hildburghausen |
| Cetățenie |  Danemarca-Norvegia |
| Religie | luteranism |
| Ocupație | monarh |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | rege[*] duce Conte |
| Familie nobiliară | Casa de Oldenburg |
| Domnie | |
| Domnie | 1730–1746 |
| Predecesor | Frederic al IV-lea |
| Succesor | Frederic al V-lea |
| Frederica Charlotte a Prusiei | |
| Ducesă de York și Albany | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Friederike Charlotte Ulrike Katharina |
| Născută | 7 mai 1767 Charlottenburg, Germania |
| Decedată | (53 de ani) Oatlands, Surrey |
| Înmormântată | Surrey |
| Părinți | Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei Elisabeth Christine de Brunswick-Lüneburg |
| Frați și surori | Wilhelmine a Prusiei Prințesa Augusta a Prusiei Marianne von the Mark[*] Julie von Brandenburg[*] Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei Prințul Wilhelm al Prusiei Prințul Louis Carol al Prusiei Friedrich Wilhelm, Count Brandenburg[*] Alexander Mark[*] Hendrik van Pruisen[*] Gustav Adolf Ingenheim[*] |
| Căsătorită cu | Prințul Frederic, Duce de York și Albany |
| Cetățenie | Germania |
| Ocupație | aristocrat[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | duce ducesă[*] prințesă |
| Familie nobiliară | Casa de Hanovra Casa de Hohenzollern |
După ce a studiat teologia la Universitatea Humboltd din Berlin a studiat astronomia la Universitatea din Königsberg.[2]
În anul 1853 a mers în Anglia să lucreze pentru George Bishop. În acea vreme, locurile de muncă plătite în domeniul astronomiei erau destul de rare.
Albert Marth a lucrat în Malta ca asistentul lui William Lassell. A descoperit circa 600 de nebuloase. De asemenea, a descoperit asteroidul 29 Amphitrite și obiecte din Noul Catalog General de Nebuloase și Roiuri de Stele (NGC 3, NGC 4, NGC 15, NGC 30, NGC 138, NGC 139 etc.).
În anul 1883 până în anul 1897 a lucrat în Irlanda la Observatorul Markree.[3]
Albert Mart a creat efemeride lungi despre corpuri din sistemul nostru solar.
Cratere de pe Lună și de pe Marte au fost numite după el (de exemplu Craterul lunar Marth).
| Albert Marth | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1] Kołobrzeg, Polonia |
| Decedat | (69 de ani)[1] Heidelberg, Imperiul German |
| Cauza decesului | cauze naturale[*] (cancer) |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Germania |
| Ocupație | astronom fizician |
| Activitate | |
| Domeniu | astronomie |
| Alma Mater | Universitatea Humboldt din Berlin |
| Cunoscut pentru | discoverer of asteroids[*] |
| Premii | Premiul Lalande () Medalia de Aur a Royal Astronomical Society |
S-a zvonit de diferiți candidați pentru o căsătorie cu Prințesa Matilda. Printre ei și Prințul Neapolelui în 1896,[2] însă în cele din urmă Prințul s-a căsătorit cu Prințesa Elena de Muntenegru un an mai târziu. Alți candidați au fost Arhiducele Franz Ferdinand al Austriei, moștenitor al tronului austro-ungar,[3] și Jaime, Duce de Madrid.
La 1 mai 1900 la Munchen, Matilda s-a căsătorit cu Prințul Ludwig de Saxa-Coburg-Kohary, fiu al Prințului Ludwig August de Saxa-Coburg-Kohary și a soției lui, Prințesa Leopoldina a Braziliei.[1] El era căpitan în armata austriacă și crescuse în Brazilia ca nepot al împăratului Pedro al II-lea.[3] Prințul făcea parte din ramura catolică a Casei de Saxa-Coburg și Gotha. Împreună au avut doi copii:
- Prințul Antonius de Saxa-Coburg și Gotha (17 iunie 1901 - 1 septembrie 1970)
- Prințesa Maria Immaculata de Saxa-Coburg și Gotha (10 septembrie 1904 - 18 martie 1940)
| Matilda de Bavaria | |
| Prințesă Ludwig de Saxa-Coburg-Kohary | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Mathilde Marie Theresia Henriette Christine Luitpolda |
| Născută | 17 august 1877 Villa Amsee, Lindau, Bavaria, Imperiul german |
| Decedată | (28 de ani) Davos, Elveția |
| Înmormântată | Starnberg |
| Cauza decesului | cauze naturale[*] (tuberculoză) |
| Părinți | Ludwig al III-lea al Bavariei Maria Theresa de Austria-Este |
| Frați și surori | Princess Maria Ludwiga Theresia of Bavaria[*] Adelgunde de Bavaria Hildegard Maria von Bayern[*] Franz de Bavaria Rupert, Prinț Moștenitor al Bavariei Prince Karl of Bavaria[*] Wiltrud Marie Alix von Bayern[*] Gundelinde von Bayern[*] |
| Căsătorită cu | Prințul Ludwig de Saxa-Coburg-Kohary |
| Copii | Prințul Antonius Maria Ludwig Prințesa Maria Immaculata Leopoldine |
| Cetățenie | Imperiul German |
| Ocupație | poetă scriitoare |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | prințesă |
| Familie nobiliară | Casa de Wittelsbach Casa de Saxa-Coburg și Gotha |
În timpul Primului Război Mondial a fost trimis pe frontul din România. În cursul Revoluției Ruse, Cotovschi a devenit bolșevic. La întoarcerea în România a lucrat în aparatul de propagandă al PMR[1], dar de acolo, a trecut înapoi în URSS, unde a fost realizatorul pe teren al RSSA Moldovenească formată din opt raioane din regiunea Odessa, în Transnistria, în cadrul Ucrainei. Conform politicii sovietice de atunci, această nouă republică trebuia să propage comunismul în Basarabia vecină, existând șanse să aducă revoluția comunistă în România și chiar în Balcani[2]. Conform versiunii oficiale, Cotovski, mare amator de femei, ar fi murit asasinat (de un soț gelos aflat printre cadrele Partidului), în 1925, la vîrsta de 44 de ani.
Este posibil ca GPU-ul să nu fi fost străin de moartea lui [3], întrucât autorul crimei - un oarecare Maiorov (după alte surse Meer Zaider) - , nu a stat decât trei ani în închisoare.
Condamnat pentru jafuri înarmate și crime la ocnă, Cotovschi a fost grațiat de guvernul Kerenski, ca urmare a înrolării sale ca voluntar în armata rusă de pe frontul românesc,[4] astfel că în mai 1917, ele a fost eliberat condiționat și încorporat în trupele ruse din România. Deja în octombrie 1917, printr-un decret al guvernului provizoriu, a fost promovat în praporgic (în rusă пра́порщик, transliterat praporșcik) și a primit Crucea Sfântului Gheorghe pentru curajul în luptă.[5] Pe front, a devenit membru al comitetului regimental al Regimentului de Infanterie 136 din Taganrog. În noiembrie 1917, s-a alăturat Revoluționarilor Sociali din Stânga și a fost ales membru al comitetului militar al Armatei a 6-a. Apoi, Cotovschi, cu un detașament loial lui, a fost autorizat de RUMCEROD să impună ordine noi în Chișinău și în împrejurimile sale.
Cotovschi a fost împușcat pe 6 august 1925, în timp ce se odihnea la dacea din satul Ceabanca (pe litoralul Mării Negre, la 30 km de Odesa) de către Meyer Zayder, numit Maiorcik, care în 1919 a fost adjutant al lui Mișca Iaponcic.[6] Potrivit unei alte versiuni, Zayder nu avea legătură de serviciul militar și nu era un adjutant al "autorității criminale" din Odesa, ci fostul proprietar al bordelului din Odesa, unde Cotovschi se ascundea de poliție în 1918.[5][7] Documentele privind cazul asasinării lui Cotovschi au fost ținute în secret. Meyer Zayder nu s-a ascuns de investigație și a anunțat imediat infracțiunea comisă. În august 1926, ucigașul a fost condamnat la 10 ani de închisoare. Fiind încarcerat, aproape imediat a devenit șeful clubului penitenciarului și a primit dreptul de acces liber în oraș. În 1928, Zayder a fost eliberat cu pretextul "Pentru un comportament bun". A lucrat ca un cuplaj pe calea ferată.
În toamna anului 1930, a fost ucis de trei veterani ai diviziei Cotovschi. Anchetătorii au motive să creadă că, autoritățile competente aveau informații despre pregătirea asasinării lui Zayder. Lichidatorii lui Zaider nu au fost condamnați.
| Grigore Cotovschi | |
 Grigori Kotovski | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 24 iunie 1881 Hîncești, Imperiul Rus |
| Decedat | (44 de ani) Raionul Lîmanskîi, Ucraina |
| Înmormântat | Bârzula |
| Cetățenie |  Imperiul Rus.svg){kind=small} URSS |
| Ocupație | funcționar[*] personal militar[*] politician |
| Activitate | |
| A luptat pentru |  Uniunea Sovietică (1918-1925) |
| Ani de serviciu | 1918–1925 |
| Gradul | General |
| A comandat | Armata Roșie |
| Bătălii / Războaie | Primul Război Mondial Războiul Civil Rus |
| Decorații și distincții | |
| Decorații | Ordinul Steagul Roșu (3) Ordinul Sfântului Gheorghe |
A urmat Liceul Romano-Catolic din Cluj, unde s-a remarcat ca redactor al revistelor școlare „Hajnal" (în maghiară) și „Speranția" (în română). După studii de drept făcute la Universitatea din Cluj, a funcționat ca inspector școlar al comitatului Turda-Arieș între anii 1876–1886. În perioada 1886–1919 a fost profesor de limba și literatura română la Universitatea Francisc Iosif din Cluj, iar în 1892–1893 și 1902–1903 a fost decanul Facultății de Filologie. În anul universitar 1906–1907 a fost rectorul universității.
Din 1889 a lucrat ca raportor pentru secția română a Societății Etnografice a Ungariei.
Este înmormântat la Cluj în Cimitirul Hajongard.
| Grigore Moldovan | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 12 martie 1845 Gherla |
| Decedat | 6 august 1930 (85 ani) Cluj |
| Înmormântat | Cimitirul Hajongard din Cluj |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | filolog, folclorist. profesor universitar |
| Activitate | |
| Alma mater | Universitatea Franz Joseph din Cluj |
| Izabela Sadoveanu-Evan Isabella Sadoveanu, Izabela Morțun, Izabela Sadoveanu-Andrei | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | 24 februarie 1870 probabil în Săucești, județul Bacău |
| Decedată | (71 de ani) |
| Naționalitate | Română |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | critică literară, jurnalistă, poetă, profesoară, activistă |
| Studii | Universitatea din București |
| Activitatea literară | |
| Activă ca scriitoare | 1890–1939 |
| Mișcare/curent literar | Poporanism, Impresionism, Viața Românească |
| Specie literară | eseu, poezie lirică |
A început studiile muzicale la Maddaloni (1879-1883) cu Michele Serino (teorie-solfegiu) și Luigi Picillo (teorie-solfegiu, armonie) și le-a continuat la Conservatorul din Napoli (1883-1889) cu Paolo Serrao (armonie), Francesco Cilea și Umberto Giordano (contrapunct, fugă, compoziție).
A fost profesor particular de mandolină, chitară, vioară și teorie muzicală la Galați (1896-1901), continuând ca profesor de orchestră (1904-1905), de armonie, contrapunct, compoziție și orchestrație la Conservatorul din București (1905-1940).
În 1914 a fondat orchestra Tinerimea simfonică din București.
Între 1925 și 1929 a fost inspector al muzicii în Ministerul Artelor.
În afară de prelucrări după autori preclasici, a compus două simfonii, schița simfonică „Tarantella” (1904), poeme simfonice („Talatta”, 1906; „Marsyas”, 1907), muzică de cameră. Are realizări și în domeniul muzicii vocale (coruri, cântece etc.). În creația sa muzicală, caracterizată prin pragmatism și meșteșug artistic, se resimte influența impresionismului. Deosebit de importantă a fost activitatea sa pedagogică în domeniul predării armoniei și contrapunctului, fiind profesorul multor compozitori și dirijori români, printre care George Georgescu, Ion Dumitrescu, Gheorghe Dumitrescu, Alfred Alessandrescu, Nicolae Brânzeu, Ion Vasilescu.
A fost și un talentat artist plastic, pictând portrete și peisaje. A făcut parte din cercul de artiști plastici de seamă ai vremii sale: Jean Alexandru Steriadi, Camil Ressu, Fritz Storck, Paul Verona, Ștefan Dimitrescu, Ștefan Luchian, Alexandru Szathmary, Iosif Iser și Oscar Han.
LUCRĂRI
muzică de teatru
- Floriana, 1902, operă într-un act, libretul de V. Ambra;
- Făt Frumos (Porc Împărat), 1915, feerie în 3 acte și 5 tablouri, libretul de G. Diamandy. muzică vocal-simfonică
- Missă pentru solist, cor mixt și orchestră, 1889;
- La chanson d'Eve, 1911, patru poeme lirico-simfonice pentru voce și orchestră, versuri de Ch. Van Lerberge.
muzică simfonică
- Uvertură pentru orchestră, 1902, dedicată sculptorului Fritz Storck;
- Tarantella, 1904, schiță simfonică pentru instrumente de coarde;
- Thalassa, 1906, poem simfonic;
- Marsyas, 1907, poem simfonic pentru orchestră mare;
- Simfonia nr. 1 în la minor, 1916;
- Simfonia nr. 2 L'Eroe senza glorie, 1925.
muzică de cameră
- Elegie pentru vioară și pian, 1886;
- Cvartet de coarde în stil antic;
- Cvartet de coarde nr. 2;
- Marșul vânătorilor, 1901, pentru pian solo;
- Elegie pentru violoncel și pian,;
- Nani, nani al păpușii, 1929, pentru harpă solo
muzică corală
- Lauda di Beatrice, 1921, pentru două coruri la 8 voci, versuri de Dante Alighieri
muzică vocală
- Due melodie per canto e piano-forte sul poesie d'autori del secolo XVII, 1913
muzică militară
| Alfonso Castaldi | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1] Maddaloni, Italia[2] |
| Decedat | (68 de ani)[1] București, România[3] |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | dirijor compozitor profesor de muzică[*] profesor universitar[*] pictor |
Tot în 1905 a venit la Sibiu, predând teologia la Seminarul andreian, iar în 1909 a devenit profesor titular al Catedrei de teologie sistematică, activând acolo până în anul 1920.[1]
În cei 15 ani în care a activat ca profesor în sistemul de învățământ teologic, a publicat numeroase studii și articole. În 1907 a întemeiat primul periodic de cultură teologică academică din Ardeal: Revista Teologică, care a apărut până în anul 1916. În 1911 a înființat Biblioteca Bunului Păstor venind în ajutorul clerului, iar în 1918 a fondat Gazeta poporului, care a menținut trează conștiința înfăptuirii unirii tuturor românilor.[1]
În noiembrie 1918, Consiliul Național Român din Transilvania l-a trimis pe Nicolae Bălan la Iași, cu misiunea de a interveni pe lângă membrii Guvernului României pentru realizarea unității naționale.
La 27 februarie 1920 Nicolae Bălan a fost ales și hirotonit mitropolit al Ardealului, întronizarea oficială având loc în ziua de 30 mai 1920, în Catedrala din Sibiu.[2]
În calitate de mitropolit, a contribuit substanțial la întocmirea Statutului de organizare a Bisericii Ortodoxe Române, aprobat în anul 1925, și a apărat cu tărie autonomia Bisericii.
la inițiativa sa, în 1921, Institutul Teologic din Sibiu este ridicat la rangul de Academie Teologică. Începând cu anul 1943, Academia Teologică din Sibiu va elibera diplome de licență, iar din 1948, institutul a obținut gradul de universitate. Până în anul 1948, mitropolitul Nicolae Bălan a îndrumat și activitatea școlilor secundare aflate până atunci în grija Bisericii: Liceul Andrei Șaguna din Brașov, Liceul Avram Iancu din Brad și Școala normală Andrei Șaguna din Sibiu. În plus, el a înființat o Școală normală de fete, o Școală de cântăreți bisericești și un internat arhidiecezan, toate în Sibiu. A construit Schitul Paltini și un cămin de bătrâni, precum și paraclisul și biblioteca Academiei Teologice din Sibiu.[2]
Nicolae Bălan a fost și un important ecumenist. Astfel, în 1925 el a participat la Congresul Ecumenist de la Stockholm, iar în 1926 la Conferința ecumenismului practic de la Berna
În timpul evenimentelor tragice pentru România din vara anului 1940, la ședința Consiliului de Coroană (29-30 august 1940) el a protestat energic împotriva Dictatului de la Viena și s-a pronunțat ferm în vederea reîntregirii teritoriale naționale.[2]
Imediat după ocuparea Transnistriei în anul 1941 a vizitat acest teritoriu și a pus bazele Misiunii Ortodoxe Române din Transnistria. Din acest motiv, în anul 1945, după întoarcerea frontului și ocuparea României de către Armata Roșie, a existat temerea că mitropolitul Bălan va fi înlăturat din funcție alături de ceilalți ierarhi ortodocși activi în Transnistria, precum Tit Simedrea, mitropolitul Bucovinei, respectiv Nifon Criveanu, mitropolitul Olteniei.[3] Acest lucru nu s-a întâmplat întrucât mitropolitul Bălan și-a arătat utilitatea față de sovietici.[4]
Decizia generalului Antonescu de a revoca hotărârea inițială româno-germană, și de a nu-i mai deporta pe evreii din Ardealul de sud, Moldova și Muntenia spre lagărele naziste din Polonia ocupată, luată dintr-un complex de motive strategice, s-a datorat, după toate probabilitățile și într-o măsură importantă, intervențiilor Mitropolitului Bălan, ale Familiei Regale și ale corpului diplomatic.
În anul 1948, după moartea patriarhului Nicodim Munteanu, care se opusese unei înghițiri în stil sovietic a Bisericii Române Unite cu Roma de către Biserica Ortodoxă Română, mitropolitul Bălan a pus în aplicare, împreună cu patriarhul Justinian Marina, planul de desființare a Bisericii Române Unite.[6]
La 15 mai 1948 a fost sărbătorit cu mare fast, în prezența lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și a lui Petru Groza, centenarul Adunării de la 3/15 mai 1848 de la Blaj. Câmpia Libertății a fost panotată cu portrete ale lui Karl Marx, Friedrich Engels și Lenin, respectiv cu sloganuri purtând inscripții de genul „Trăiască RPR!” În cadrul acestei manifestații mitropolitul Bălan a rostit un discurs de chemare a uniților la ortodoxie, fapt care avea să coincidă cu ofensiva explicită a guvernului Groza împotriva Bisericii Române Unite.[7] Episcopului unit de la Blaj Ioan Suciu nu i s-a îngăduit să vorbească după discursul ofensator al mitropolitului ortodox de la Sibiu. Episcopul ortodox de la Oradea, Nicolae Popoviciu, a refuzat să mai ia cuvântul în momentul în care a văzut că manifestația fusese deturnată de autoritățile comuniste.[8]
Episcopul unit Vasile Aftenie, vicar la București, a calificat cuvântarea mitropolitului Bălan din 15 mai 1948 drept „o îndrăzneață nerușinare”. Referindu-se la chemarea „acasă” din 15 mai, episcopul Vasile Aftenie a arătat că „acasă” înseamnă la Blaj și la Roma, „unde este Apusul civilizat, aci ne sunt prietenii care ne-au ajutat să clădim o Românie liberă.”[9] Autoritățile comuniste au interzis imediat orice reacție publică de apărare a Bisericii Române Unite.
După ce a condus timp de 35 de ani Mitropolia Ortodoxă a Ardealului, Nicolae Bălan a decedat la 6 august 1955, în reședința mitropolitană de la Sibiu, la vârsta de 73 de ani, în urma unei boli de inimă. În testamentul său, întocmit în urmă cu zece ani, mitropolitul Ardealului își mărturisea dorința de a fi înmormântat la Mănăstirea Brâncoveanu, din Sâmbătă de Sus, ctitorie a sa. Slujba de înmormântare a fost săvârșită în ziua de 9 august 1955, de un sobor de ierarhi și preoți în frunte cu patriarhul Iustinian, locul de înmormântare al lui Nicolae Bălan aflând-se în partea dreaptă a pronaosului bisericii mănăstirii, loc dinainte rânduit.
| Nicolae Bălan | |
._1940.jpg) Nicolae Bălan | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | Blăjenii de Sus, Șintereag, Bistrița-Năsăud, România |
| Decedat | 6 august 1955 Sibiu, România |
| Cetățenie | .svg){kind=small} România |
| Religie | creștinism ortodox[*] |
| Ocupație | prezbiter[*] politician |
| Funcția episcopală | |
| Predecesor | Vasile Mangra |
| Succesor | Iustin Moisescu |
| Arhiducesa Maria Christina de Austria | |
| Prințesă Ereditară de Salm-Salm | |
_photo.jpg) | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Maria Christina Isabelle Natalie |
| Născută | 17 noiembrie 1879 Kraków, Marele Ducat de Cracovia, Austro–Ungaria |
| Decedată | (82 de ani) Anholt |
| Înmormântată | Princely Pantheon of Salm-Salm, Anholt[*] |
| Părinți | Arhiducele Friedrich, Duce de Teschen Prințesa Isabella de Croÿ |
| Frați și surori | Arhiducele Albrecht Franz Maria Anna de Austria (1882–1940) Maria Henrietta de Austria Arhiducesa Isabella de Austria Archduchess Nathalia of Austria[*] Archduchess Gabriele Maria of Austria[*] Archduchess Stephanie Maria of Austria[*] |
| Căsătorită cu | Emanuel Alfred, Prinț Ereditar de Salm-Salm |
| Copii | Isabelle, Baroneasă de Loë Rosemary, Arhiducesă Hubert Salvator de Austria Nikolaus Leopold, Prinț de Salm-Salm Cäcilie, Prințesă de Salm-Reifferscheidt-Krautheim Prințul Franz |
| Cetățenie | Germania |
| Ocupație | aristocrat[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | Arhiduce |
| Familie nobiliară | Casa de Habsburg-Lorena Casa de Salm-Salm |
OPERA
Filozofia
Theodor W. Adorno lansează critici asupra idealismului lui Hegel și împotriva existențialismului. Critică de asemenea "cultura industrială" specifică capitalismului contemporan.
Scrieri
- Philosophy of Modern Music (1949)
- The Authoritarian Personality (et al. 1950). New York: Harper.
- Negative Dialectics. Translated by E.B. Ashton, London: Routledge, 1973 (Published in German in 1966)
- Prisms (1967)
- Aesthetic Theory (Published in German in 1970)
- Dialektik der Aufklärung (1944 with Horkheimer). Translations:
- Dialectic of Enlightenment. Trans. John Cumming. New York: Continuum, 1973.
- Dialectic of Enlightenment: Philosophical Fragments. Ed. Gunzelin Schmid Noerr, trans. Edmund Jephcott. Stanford, Cal.:Stanford University Press, 2002.
- Minima Moralia (1974)
- Against Epistemology: A Metacritique; Studies in Husserl and the Phenomenological Antinomies (1983).
- Critical Models: interventions and catchwords (1998).
- Metaphysics: Concept and Problems (2000).
- Kant's 'Critique of Pure Reason' (2001).
ADORNO CA MUZICIAN
În 1925, la Viena, a luat lecțiile de teorie muzicală și de compoziție muzicală de la Alban Berg. Autor al mai multor lucrări - cântece, muzică instrumentală și corală, scrise într-o manieră apropiată de expresionism. În anii 1930. A plecat să compună (ultima compoziție completă - 6 piese pentru orchestră op. 4 - datată 1929). Principalul interpret și editor al lui Adorno pentru opere de pian este Maria Luisa López Vito.
| Theodor W. Adorno | |
 Theodor W. Adorno | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [2][3][4][5][6][7][8][9][10][11][12][13][14][15] Frankfurt pe Main, Imperiul German[16][17][4] |
| Decedat | (65 de ani)[2][18][3][4][5][6][7][8][9][10][11][12][13][15] Visp, Elveția[19][4] |
| Înmormântat | Cimitirul Central din Frankfurt[*] |
| Cetățenie |  SUA Germania |
| Ocupație | filozof compozitor muzicolog[*] sociolog[*] profesor universitar[*] critic literar[*] critic muzical[*] aphorist[*] pianist scriitor |
| Activitate | |
| Alma mater | Merton College[*] Universitatea Johann Wolfgang Goethe Frankfurt |
| Organizație | Universitatea Johann Wolfgang Goethe Frankfurt |
| Influențat de | Walter Benjamin[1], Max Horkheimer[1], Georg Wilhelm Friedrich Hegel[1], Karl Marx[1], Friedrich Nietzsche[1] |
| Premii | medalia Goethe a orașului Frankfurt[*] () |
| Profesor pentru | Jürgen Habermas |
Batista a fost conducătorul militar de facto al Cubei între 1933 și 1940 și președinte de jure al Cubei între 1940 și 1944, după câștigarea alegerilor. După succesul din cursa prezidențială din 1952, Batista a participat din nou la alegeri în anul 1954, fără a avea un contra-candidat, și a condus țara până la înmânarea puterii din ultima zi a anului 1958. Cauza acestui eveniment a fost agitația politică cauzată de o insurgență multi partidă, compusă preponderent din studenți. Mișcarea de guerilă a lui Fidel Castro a fost unul dintre grupurile implicate în Revoluția cubaneză. S-a aproximat la 20 000 numărul oamenilor uciși în timpul regimului Batista ca urmare a represiunii politice, majoritatea lor fiind torturați.
| Fulgencio Batista | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Rubén Zaldívar |
| Născut | 16 ianuarie 1901 Banes, provincia Holguín, Cuba |
| Decedat | (72 de ani) Guadalmina, Spania[1] |
| Înmormântat | Cimitirul San Isidro[*] |
| Cauza decesului | cauze naturale[*] (stop cardio-respirator) |
| Căsătorit cu | Elisa Godinez Gomez de Batista Marta Fernandez Miranda de Batista |
| Număr de copii | 9 |
| Copii | Mirta Caridad Batista Godinez Elisa Aleida Batista Godinez Fulgencio Rubén Batista Godinez Jorge Batista Fernández Roberto Francisco Batista Fernández Carlos Batista Fernández Fulgencio José Batista Fernández |
| Cetățenie |  Cuba |
| Religie | romano-catolic[*] catolicism |
| Ocupație | militar, politician |
| Al 19-lea Președinte al Cubei | |
| În funcție 10 octombrie 1940 – 10 octombrie 1944 | |
| Precedat de | Federico Laredo Brú |
| Succedat de | Ramón Grau |
| În funcție 10 martie 1952 – 1 ianuarie 1959 | |
| Precedat de | Carlos Prío |
| Succedat de | Anselmo Alliegro y Milá |
| Premii | Pulitzer Prize for International Reporting[*] () Ordinul de Merit al Germaniei în grad de mare cruce, clasă specială[*] Ordinul Meritul Germaniei în grad de mare cruce, versiune specială[*] () Crucea Federală de Merit |
| Partid politic | Progressive Action Party[*] (–) United Action Party[*] (–) PLC[*] (–) Democratic Socialist Coalition[*] (–) |
| Paul al VI-lea | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Giovanni Battista Enrico Antonio Maria Montini |
| Născut | [1][2][3][4][5][6][7] Concesio, Italia |
| Decedat | (80 de ani)[1][2][3][8][4][5][6][7] Castel Gandolfo, Italia |
| Înmormântat | Bazilica Sfântul Petru din Roma |
| Cauza decesului | cauze naturale[*] (infarct miocardic) |
| Părinți | Giorgio Montini[*] |
| Cetățenie |  Italia Vatican.svg){kind=small} Regatul Italiei |
| Religie | Biserica Catolică |
| Ocupație | preot catolic[*] diplomat |
| Activitate | |
| Început de pontificat | 21 iunie 1963 |
| Final de pontificat | 6 august 1978 |
| Predecesor | Ioan XXIII |
| Succesor | Ioan Paul I |
Vasile Aștileanu a urmat studiile secundare la Liceul "George Bariț" din Cluj (1925-1933), cele superioare la Academia Teologică Unită din Cluj (1933-1935), continuând cu studii de Filosofie și Teologie în Colegiul “De Propaganda Fide" din Roma (1935-1942), unde a fost trimis de episcopul Iuliu Hossu. La Roma a obținut licența (1941) și doctoratul (1942). A fost secretar eparhial și preot la Biserica Bob din Cluj (1942-1949).
În august 1949 a trecut fraudulos frontiera cu Iugoslavia. După extrădarea sa în România a lucrat ca bibliotecar la un spital din București în 1950, apoi ca strungar la Combinatul Siderurgic Reșița în 1951-1952.[1]
Între 1952-1955 a fost deținut politic ca preot greco-catolic, sub acuzația de a fi organizat împreună cu Nicolae Pura rezistența unită în Episcopia de Cluj-Gherla. După eliberarea sa ca urmare a amnistiei din 5 octombrie 1955 a funcționat ca paroh romano-catolic la Biserica Sfinții Apostoli Petru și Paul din Răducăneni, în actualul județ Iași.
În anul 1958 a trecut la Biserica Ortodoxă Română, unde a funcționat mai întâi ca inspector patriarhal, apoi, din 1962 ca episcop vicar patriarhal.[1] Trecerea sa la BOR a fost folosită de autorități ca mijloc de presiune asupra altor preoți greco-catolici, să-i urmeze exemplul. În noiembrie 1958, după „revenirea” lui Aștileanu, au fost arestați mai mulți preoți greco-catolici care activaseră clandestin (în Turdaș, Benic, Crișcior, Beldiu etc.).[1]
În perioada în care a fost inspector general patriarhal a slujit ca preot la Biserica Popa Tatu și la Biserica Antim din București (1958-1961). La 9 septembrie 1962 a fost tuns în monahism la Mănăstirea Sinaia, sub numele Visarion, și hirotonit arhiereu cu titlul „Ploeșteanul”. Între 1962-1969 a funcționat ca episcop-vicar patriarhal. În data de 16 decembrie 1968 a fost ales episcop-vicar la Mitropolia Ardealului, cu titlul „Rășinăreanul”, recunoscut în funcție de Nicolae Ceaușescu în data de 30 decembrie 1968.[2] Instalarea sa în funcție a avut loc pe 1 iunie 1969. În data de 10 iunie 1973 a fost ales episcop al Aradului, ca succesor al episcopului Teoctist Arăpașu. La Arad a fost înscăunat la 26 august 1973, unde a păstorit până la moarte.
Ca episcop al Aradului a îndrumat activitatea administrativă-economică a eparhiei, a redeschis Mănăstirea Prislop, a fost preocupat de valorificarea patrimoniului cultural-artistic al eparhiei. A editat volumul „Mănăstirea Hodoș-Bodrog” (Arad, 1980). A făcut parte din câteva delegații sinodale care au vizitat alte biserici, participant la adunarea generală a Conferinței Bisericilor Europene de la Nyborg (1964).
Episcopul Iuliu Hossu a relatat în memoriile sale faptul că Aștileanu l-a vizitat la Mănăstirea Căldărușani în cursul anului 1961. Conform memoriilor lui Iuliu Hossu, când l-a văzut, lui Aștileanu i s-au umplut ochii de lacrimi și cu greu a putut să mai vorbească.[3] Editorul volumului, ieromonahul Silvestru Augustin Prunduș, a notat într-o notă de subsol, că spre sfârșitul vieții, când era deja episcop al Aradului, Visarion Aștileanu a primit sfintele taine de la preoții greco-catolici, cărora le-a spus că se simte ca la închisoare, fiind strâns supravegheat de personalul episcopiei.[4]
Episcopul Aștileanu a fost înmormântat la Mănăstirea Hodoș-Bodrog.
| Visarion Aștileanu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | Cluj, Austro-Ungaria |
| Decedat | (70 de ani) Arad, România |
| Religie | creștinism ortodox[*] |
| Ocupație | prezbiter[*] |
| Funcția episcopală | |
La un moment dat, Klassen a ocupat funcția de legislator republican în statul Florida și susținător al lui George Wallace în campania sa prezidențială. Pe lângă munca religioasă și politică, Klassen avea pregătire în inginerie electrică și este cunoscut pentru inventarea desfacatorului de conserve atașabil.[2][3][4] Acesta avea și convingeri neobișnuite cu privire la sănătate și dietă. Era un adept al ortopatiei și un oponent al teoriei germenilor și medicinei convenționale, promovând în același timp dieta crudivoră.
| Ben Klassen | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | Rozivka, Molotschna[*], Imperiul Rus |
| Decedat | (75 de ani) Otto[*], Comitatul Macon, Carolina de Nord, SUA |
| Cauza decesului | sinucidere |
| Naționalitate | American |
| Cetățenie | SUA |
| Religie | Creativitate |
| Ocupație | inginer autor politician inventator filozof |
| Milton O. Thompson | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Milton Orville Thompson |
| Născut | 4 mai 1926 Crookston, Minnesota, U.S. |
| Decedat | (67 de ani) Lancaster, California, U.S. |
| Naționalitate | American |
| Cetățenie | SUA |
| Ocupație | Naval aviator, test pilot |
| USAF / NASA Test Pilot | |
| Alte nume | Milt Thompson |
| Alma mater | University of Washington, B.S. 1953 |
| Rang |  Lieutenant Commander, USNR |
| Misiuni | Niciuna |
| Decorații |  |
Modifică date / text  | |
În urma implicării sale cu programul X-15, Thompson a devenit inginer șef și director al proiectelor de cercetare la Centrul de cercetare a zborurilor Dryden NASA.
Există îndoieli cu privire la locul exact al nașterii lui Jorge Amado. Unii biografi indică faptul că el s-a născut la ferma din Auricídia la acel moment aparținând orașului Ilheus. Mai târziu, pământurile fermei Auricídia au trecut la municipalitatea actuală a Itajuípe cu emanciparea districtului Ilheus din Pirangi. Cu toate acestea, este sigur că Jorge a fost înregistrat în satul Ferradas, fiul cel mare al colonelului João Amado de Faria și Eulália Leal, care aparține Itabuna. A avut trei alți frați :. Jofre, Joelson și James.
La un an după nașterea sa, o plagă variola a forțat familia să părăsească ferma și să se stabilească în Ilheus, unde a trăit cea mai mare parte a copilăriei, care a devenit sursă de inspirație pentru mai multe romane. Ca adolescent, la 14 ani, a început să se implice mod eficient în viața literară din Salvador. A fost unul dintre fondatorii "Academia de Rebeli" grup de tineri a jucat un rol important în reînnoirea literaturii Bahiane. Lucrările lui au fost publicate în reviste fondate de ei înșiși.
A fost la Rio de Janeiro, capitala țării pe atunci, pentru a studia la Facultatea de Drept a Universității din Rio de Janeiro, în prezent Școala Națională de Drept a Universității Federale din Rio de Janeiro (UFRJ). În anii 1930, colegiul a fost un centru de discuții politice și de artă, și acolo a prins primele sale contacte cu mișcarea comunistă organizată. A devenit un ziarist, și s-a implicat în ideologia politică comunistă, ca și mulți alții din generația lui. În anul 1945 a fost ales deputat federal pentru Partidul Comunist brazilian (PCB), cauzându-i presiuni politice puternice. În calitate de deputat, el a fost autorul amendamentelor care garantează libertatea religioasă și drepturile de autor.
A fost căsătorit cu scriitoarea Zelia Gattai. Cu ea a avut doi fii: John Jorge (născut în 25 noiembrie 1947) și Paloma Jorge (născuta la 19 august 1951) . De asemenea, el a avut o altă fiică, Eulalia Dalila Amado (născută în 1935, care moare prematur, pe când avea doar 14, în 1949), rezultatul unei căsătorii anterioare cu Matilde Garcia Rosa.
Militant comunist, Jorge Amado a trăit în exil în Argentina și Uruguay (1941-1942), Paris (1948-1950) și la Praga (1951-1952). Ca scriitor profesionist, el a trăit aproape exclusiv drepturile de autor ale cărților sale.
În anii 1990, cu toate acestea, el a trăit puternică tensiune odată cu posibilitatea Falimentului Băncii Economico unde își ținea economiile. Nu a ajuns însă să-și piardă economiile, deoarece banca a suferit o intervenție din partea Guvernului. Cu sănătate precară în ultimii ani, Jorge Amado a murit la 6 august 2001, din cauza unui stop cardiac. În luna iunie a acelui an, el a fost internat în spital din cauza unei hiperglicemii. Trupul lui Jorge Amado a fost incinerat și cenușa îngropata în casa lui din cartierul Rio Vermelho( Raul Rosu), Salvador. Cenusa Zelia este, de asemenea, depozitata în același loc, după moartea sa în 2008. Acolo funcționează astăzi Casa din Rio Vermelho (Râul Roșu), expunând amintiri din viața de cuplu a scriitorilor.
Opera lui Jorge a fost publicată în 55 de țări și tradusă în 49 de limbi: albaneză, arabă, armeană, azeră, bulgară, catalană, chineză, coreeană, croată, daneză, slovacă, slovenă, spaniolă, Esperanto, estoniană, finlandeză , franceză, Galiciană, georgiană, greacă, Guarani, ebraică, maghiară, idiș, engleză, islandeză, italiană, japoneză, letonă, lituaniană, macedoneană, mongolă, norvegiană, persană, poloneză, română, rusă (dar și trei în braille), sârbă, suedeză, thailandeză, cehă, turcă, turkmenă, ucraineană și vietnameză.
OPERA
- 1932: Pământul carnavalului ("O país do carnaval");
- 1933: Cacao ("Cacau");
- 1935: Jubiabá;
- 1936: Mare moartă ("Mar morto");
- 1937: Căpitanii nisipurilor ("Capitães da areia")
- 1943: Pământ fără lege ("As terras do sem fim");
- 1944: Sfântul Gheorghe din Ilhéus ("São Jorge dos Ilhéus");
- 1958: Gabriela, cuișoare și scorțișoară ("Gabriela, cravo e canela");
- 1963: Bătrânii lupi de mare ("Os velhos marineiros");
- 1963: Păstorii nopții ("Pastores da noite");
- 1966: Dona Flor și cei doi soți ai ei ("Dona Flor e seus dois maridos");
- 1973: Teresa Batista ostenită de război ("Teresa Batista cansada de guerra").
| Vizma Belševica | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | 30 mai 1931 Rīga, Latvia |
| Decedată | 6 august 2005 Rīga, Latvia |
| Înmormântată | Rainis Cemetery[*] |
| Copii | Klāvs Elsbergs[*] Jānis Elsbergs[*] |
| Naționalitate | Latonă |
| Cetățenie |  URSS Letonia |
| Ocupație | Scriitoare, poetă, tranducătoare |
| Limbi | limba letonă[1] |
| Studii | Institutul de Literatură Maxim Gorki[*] |
| Note | |
| Premii | Ordinul celor Trei Stele[* |
Născut în Geyer, Germania, Klötzer a antrenat o serie de cluburi, printre care Hannover 96, Fortuna Düsseldorf, 1. FC Nurnberg, Hamburger SV, Hertha BSC, MSV Duisburg și Werder Bremen. În finala Cupei Cupelor din 14 mai 1977, Hamburgul condus de el a învins-o cu 2–0 pe Anderlecht, pe stadionul Olympisch Stadion din Amsterdam.
- În calendarul ortodox: (+) Schimbarea la Față a Domnului (Dezlegare la pește)
Schimbarea la Față a Mântuitorului - foto preluat de pe doxologia.ro
Schimbarea la față a lui Iisus Hristos (sau Transfigurarea Domnului) este un eveniment descris de Evangheliile sinoptice, în care Iisus se schimbă la față pe Muntele Tabor, (Matei 17:1-9, Marcu 9:2-8, Luca 9:28-36). Iisus devine strălucitor, vorbește cu Moise și Ilie și este numit Fiul lui Dumnezeu. Este una din minunile lui Iisus menționate în Evanghelii.
Ziua Hiroshimei – Ziua mondială a luptei pentru interzicerea armei nucleare
La 6 august 194, Bombardierul american Enola Gay a lansat prima bombă atomică, denumită Little Boy, asupra orașului japonez Hiroșima. În jur de 70.000 de persoane sunt ucise instantaneu, și câteva zeci de mii de oameni mor în anii următori de arsuri și de radiații.![stanga - Norul ciupercă provocat de explozia aruncării primei bombe atomice, Little Boy, deasupra orașului Hiroshima; dreapta - Norul ciupercă provocat de explozia aruncării celei de-a doua bombe atomice, [The] Fat Man, deasupra orașului Nagasaki s-a ridicat la 18 km (sau 11 mi = 60,000 ft) în atmosferă deasupra hipocentrului foto preluat de pe en.wikipedia.org](https://www.unitischimbam.ro/wp-content/uploads/2015/08/Hiroshima-and-Nagasaki.jpg)
stanga – Norul ciupercă provocat de explozia aruncării primei bombe atomice, Little Boy, deasupra orașului Hiroshima;dreapta – Norul ciupercă provocat de explozia aruncării celei de-a doua bombe atomice, [The] Fat Man, deasupra orașului Nagasaki s-a ridicat la 18 km (sau 11 mi = 60,000 ft) în atmosferă deasupra hipocentruluifoto preluat de pe en.wikipedia.orgBolivia – Ziua națională – aniversarea proclamării independenței – 1825
Bolivia (în quechua Buliwya, în aymara Wuliwya), oficial denumită Statul Plurinațional al Boliviei (în spaniolă Estado Plurinacional de Bolivia), este o țară din America de Sud, mărginită cu Brazilia în nord și est, Paraguay și Argentina la sud, Chile în sud-vest și Peru la vest. Cu o suprafață de 1.098.581 km² și o populație de 8,8 milioane de locuitori, Bolivia își are conducerea administrativă împărțită între două orașe importante: Sucre (capitala legală și sediul puterii judiciare) și La Paz (sediul guvernului).
Jamaica – Ziua națională – aniversarea proclamării independenței – 1962
Jamaica este o țară insulară din Marea Caraibilor, și a treia cea mai mare insulă din Antilele Mari. Insula are o suprafață de 10.990 km², și se află la 145 km sud de Cuba, și 191 km vest de Hispaniola, insula pe care se află Haiti și Republica Dominicană. Jamaica este a cincea cea mai mare insulă din Caraibe.
Romania – Ziua Minerului
Ziua Minerului se sărbătoreşte, în fiecare an, pe data de 6 august, pentru a comemora greva ortacilor de la mina Lupeni, din perioada 5-6 august 1929, mişcarea de protest soldându-se cu 22 de morţi din rândurile minerilor ce au fost împuşcaţi de soldaţii trimişi să înăbuşe conflictul de muncă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu