2. /29 AUGUST 2022 - ISTORIE PE ZILE : Decese; Sărbători

Decese

886 - A murit împaratul bizantin Vasile I Macedoneanul ( n.cca.811), intemeietorul dinastiei macedonene.

Vasile I cu fiul său, Constantin și a doua sa soție, Eudokia Ingerina – foto: ro.wikipedia.org

Vasile I Macedoneanul (c.811 – 29 august, 886), a fost împărat bizantin între 867 și 886, întemeietorul dinastiei macedonene și inițiatorul renașterii artei bizantine. Pe 26 mai 867, Vasile a fost încoronat co-împărat, iar în noaptea de 23/24 septembrie, l-a asasinat pe împăratul Mihail al III-lea, proclamându-se împărat. A scris multe cărți legislative, printre care Basilica (sau Basiliscale, terminată de Leon VI), Prochiron sau Eisagoge si fost un sprijinitor al renasterii artei bizantine.

·       1526: Ludovic al II-lea al Ungariei și Boemiei (n. 1 iunie 1506, Buda – d. 29 august 1526, Mohács) a fost un rege al Ungariei și al Boemiei. A fost ultimul rege din dinastia Iagello, căzut la vârsta de 20 de ani pe câmpul de luptă de la Mohács, după care turcii victorioși au ocupat centrul statului ungar de atunci (Bazinul Panonic), administrându-l ca raia turcească, timp de aproximativ 150 de ani.

Ludovic al II-lea

Regele Ungariei

* 1533 - Francisco Pizarro îl execută pe Atahuallpa, al treisprezecelea și ultimul împărat al incașilor.

* 1763: Karl August Friedrich de Waldeck și Pyrmont (24 septembrie 1704 – 29 august 1763) a fost Prinț de Waldeck și Pyrmont din 1728 până în 1763 și comandant al forțelor olandeze în Războiul de Succesiune Austriacă.

S-a căsătorit la 19 august 1741 la Zweibrücken cu verișoara lui primară Christiane Henriette de Zweibrücken (1725–1816), fiica lui Christian al III-lea, Conte Palatin de Zweibrücken. În 1746, Karl a devenit mareșal al Sfântului Imperiu Roman.

Din căsătoria cu Christiane Henriette, Karl August a avut următorii copii:

• Karl (1742–1756)
• Friedrich (1743–1812), Prinț de Waldeck și Pyrmont
• Christian (1744–1798), general portughez
• George I (1747–1813), Prinț de Waldeck și Pyrmont; s-a căsătorit în 1784 cu prințesa Auguste de Schwarzburg-Sondershausen (1768-1849)
• Caroline Louise (1748–1782); s-a căsătorit în 1765 cu Peter von Biron, Duce de Courland (1724-1800); au divorțat în 1772.
• Louise (1751–1816); s-a căsătorit în 1775 cu ducele Frederic Augustus de Nassau-Usingen (1738-1816)
• Louis (1752–1793), general olandez, ucis în bătălie

Karl August

·         1780: Jacques-Germain Soufflot, arhitect francez (n. 1713)

* 1790: Louis Günther II de Schwarzburg-Rudolstadt (22 octombrie 1708, Rudolstadt – 29 august 1790, Rudolstadt) a fost prinț suveran de Schwarzburg-Rudolstadt din 1767 până la moartea sa.

Louis Günther II de Schwarzburg-Rudolstadt a fost fiul cel mic al Prințului Ludwig Friedrich de Schwarzburg-Rudolstadt și a soției acestuia, Anna Sophie de Saxa-Gotha-Altenburg. Prințul Louis Günther a crescut alături de șapte surori și trei frați (două surori muriseră înainte să se nască el).

În tinerețe, Louis Günther a călătorit în Italia. În acest fel, prințul a putut admira patrimoniul artistic al Italiei. Între 1722 și 1731, el a vizitat Rudolstadt doar de două ori. Cariera sa militară a fost încheiat din cauza problemelor pe care le avea la o ureche.

În 1767, Louis Günther a moștenit principatul Schwaryburg-Rudolstadt, la vârsta de 59 de ani. Cele mai multe afaceri de guvern au fost tranzacționate de cancelarul său, Christian Ulrich von Ketelholdt, cu care a avut o bună relație de lucru. S-ar putea spune că regentul de facto era cancelarul. Prințul a avut diverse ocupații; printre altele, el era foarte entuziasmat de cai.

În momentul nașterii sale, Louis Günther II era al patrulea în linia de succesiune. Până în 1726, doi dintre frații săi mai mari au murit iar el a devenit al doilea în linie. Între 1734 și 1741, un castel baroc numit Castelul Ludwigsburg a fost construit pentru el, mai jos de Castelul Heidecksburg.

După ce nepotul său Prințul Johann Frederic a murit în 1767, el s-a mutat de la Castelul Ludwigsburg la Castelul Heidecksburg. După plecarea lui, Ludwigburg a servit ca școală de artă domnească și a adăpostit colecția de istorie naturală deținută de Prințul Frederic Karl și colecția de monede ale lui Louis Günther. Mama sa, care deținea ea însăși o colecție de raritati i-a stârnit pasiunea pentru colecții. Colecția a fost extinsă în 1712 prin prin achiziționarea colecției Printului Anton Günther al II-lea, devenind una dintre cele mai importante colecții de monede din secolul al XVIII-lea și a inclus o colecție separată de peste 600 de bracteate medievale. Louis Günther a continuat să-și extindă colecția prin achiziții. Succesorii săi însă n-au fost interesați de colecție și chiar au vândut o parte din ea. Până în 1919 numai 1710 pise mai rămăseseră; acum ele fac parte dintr-o colecție de 5000 de monede încă adăpostite în castelul Heidecksburg.^[1][2]

În 1778, Louis Günther II a înființat o bibliotecă în aripa de vest a Castelului Heidecksburg, punând astfel bazele Bibliotecii Palatului, care astăzi conține aproximativ 7000 de volume.^[3] În plus, Louis Günther II a cumpărat din Italia lucrări ale unor artiști renumiți.

A murit la 29 august 1790 și a fost succedat de fiul său Friedrich Karl.

Louis Günther II s-a căsătorit la 22 octombrie 1733 la Greiz cu contesa Sophie Henrietta de Reuss-Untergreiz (1711-1771). Ei au avut patru copii:

• Friederike Sophie (1734-1734)
• Christiane Friederike (1735-1738)
• Friedrich Karl (1736-1793), succesorul său
• Christian Ernst (1739-1739)

 

·         1799: Papa Pius al VI-lea (n. 1717)

* 1816: Johann Hieronymus Schröter (n. 30 august 1745, Erfurt – d. 29 august 1816, Lilienthal) a fost un astronom german.

Între 1762-1767 Schröter a studiat dreptul la Universitatea din Göttingen, apoi a început o perioadă de stagiu care a durat 10 ani.

În 1777 în Hanovra, el a făcut cunoștință cu frații Herschel, iar în 1779 a cumpărat un telescop refractor, cu lentile acromatice de 50mm pentru a observa Soarele, Luna și Venus.

Cartografia sistematică a Lunii a început în 1779, când Johann Schröterși-a început observațiile și măsurările meticuloase ale caracteristicilor Lunii.

Descoperirea lui Uranus în 1781 de Herschel, l-a stimulat pe Schröter să depună mai multe eforturi în domeniul astronomiei.

În 1784 el a plătit 31 de Reichstaleri (aproximativ 600 de euro în prezent), pentru un telescop reflector al lui Herschel, cu o distanță focală de 122 cm și 12 cm deschidere. A cucerit o faimă sigură în mediul astronomic mulțumită rapoartelor sale de observații pe care le-a publicat în diverse reviste, însă Schröter nu era satisfăcut de rezultate și în 1786, el a cheltuit 600 de Reichstaleri pentru un refractor cu distanța focală de 214 cm și deschiderea de 16,5 cm; a cheltuit, de asemenea, 26 de Reichstaleri pentru un șurub micrometric. Cu acest echipament a observat, în mod regulat, Venus, Marte, Jupiter și Saturn.

Schröter a desenat în detaliu structurile de pe suprafața lui Marte, deși aceasta a rămas întotdeauna cu convingerea greșită că aceste structuri au fost formațiuni simple de nori.

În 1791, a publicat un important studiu privitor la topografia lunară întitulat Selenotopographische Fragmente zur genauern Kenntniss der Mondfläche.

În 1793, a fost primul care a notat anomalia fazelor planetei Venus, astăzi cunoscute ca efectul Schröter, în care faza apare mai concavă decât cea prezisă geometric.

Împreună cu Franz Xaver von Zach și Heinrich Wilhelm Olbers, a fondat în 1800, la Lilienthal, Die Astronomische Gesellschaft (în română: „Societatea Astronomică”). Obiectivul principal al Societății Astronomice îl constituia observarea și studiul corpurilor cerești încă necunoscute, mai ales acele presupuse planete mici (de fapt asteroizi) existente între Marte și Jupiter. O altă sarcină a Societății Astronomice era promovarea și difuzarea de cunoștințe și informații privitoare la descoperirile astronomice efecuate. Primul președinte al Societății Astronomice a fost Johann Hieronymus Schröter.

În 1813, Johann Hieronymus Schröter a fost victima distrugerilor din timpul Războaielor Napoleoniene, ofițerul francez Dominique Vandamme distrugându-i toate cărțile, scrierile și observatorul. A fost o catastrofă după care Schröter nu a mai reușit să-și reia munca^[2].

Desenele sale despre Marte au fost redescoperite abia în 1873, datorită lui François J. Terby, și au fost publicate postum în 1881 de către H. G. van de Sande Bakhuyzen.

Mulțumită telescopului său Newton de 152 mm diametru și cu grosismente de 134x161, el a realizat desene privitoare la caracteristicile lui Marte, deși, în mod curios, era convins că ceea ce vedea scotea în evidență fenomene meteorologice sau puteau fi selenite^[3]. În 1791 a publicat un studiu despre topografia suprafeței Lunii, Selenotopographische Fragmente zur genauern Kenntniss der Mondfläche. Cu acea ocazie a atribuit numele astronomului Maximilian Hell unei întregi câmpii selenare, denumire restrânsă în anii 1820 la craterul Hell (en:Hell_(crater)).

În 1793 a fost primul care a notat o anomalie privitoare la planeta Venus, astăzi cunoscută ca efectul Schröter, în care fazele planetei apar concave.

Craterul lunar Schröter și craterul marțian Schröter sunt numite după el, la fel ca Vallis Schröteri (Valea lui Schröter) de pe Lună.

Johann Hieronymus Schröter

Johann Hieronymus Schröter (1799)

·         1868 - A încetat din viaţă chimistul Christian Friedrich Schonbein, descoperitorul ozonului (n. 1799)

·        1904 - A murit Murad al V-lea, sultan otoman; (n. 1840).

Mehmed Murad al V-lea - foto – cersipamantromanesc.wordpress.com

Mehmed Murad al V-lea (n. 21 septembrie 1840) a fost sultan al Imperiului Otoman timp de trei luni, pana la 31 august 1876.

·         1935: Astrid a Suediei (17 noiembrie 1905 – 29 august 1935) a fost soția regelui Leopold al III-lea al Belgiei.

Prințesa Astrid a Suediei s-a născut la Stockholm la 17 noiembrie 1905. A fost nepoata de frate a regelui Gustav al V-lea al Suediei și fiica cea mică a fratelui regelui, Prințul Carl, Duce de Västergötland și a soției lui, Prințesa Ingeborg a Danemarcei. Bunicul patern a fost regele Oscar al II-lea al Suediei iar cel matern regele Frederick al VIII-lea al Danemarcei. Sora lui Astrid, Prințesa Märtha, s-a căsătorit cu viitorul rege Olav al V-lea al Norvegiei. Sora mai mare Prințesa Margareta a Suediei s-a căsătorit cu Prințul Axel al Danemarcei în timp ce unicul ei frate, Prințul Carl, Duce de Östergötland a făcut o căsătorie morganatică.

Logodna Prințesei Astrid și a Prințului Leopold la 21 septembrie 1926.

Prințesa Astrid s-a căsătorit civil la Stockholm la 4 noiembrie 1926 și religioasă la Bruxelles la 10 noiembrie cu prințul moștenitor al Belgiei, fiul regelui Albert I al Belgiei, Leopold. Astrid a fost iubită de belgieni pentru frumusețea, simplitatea și farmecul său. În 1927, Leoplod și Astrid au avut o fiică, Prințesa Josephine-Charlotte iar în 1930 s-a născut primul lor fiu, Prințul Baudouin(care i-a succedat tatălui său sub numele de Baudouin I al Belgiei).

Crescută în religia luterană, Astrid s-a convertit la catolicism după căsătoria cu Leopold. Inițial, ea a dorit convertirea la catolicism deoarece aceasta era religia în Belgia însă preotul pe care l-a consultat i-a spus să nu facă asta până nu crede cu adevărat că aceasta este adevărata ei religie. Astrid a învățat mai multe despre catolicism și câțiva ani mai târziu, în 1930 s-a convertit. Decizia a făcut-o fericită, ea a mărturisit unei prietene apropiate: "Sufletul meu și-a găsit liniștea"

La 17 februarie 1934, regele Albert a murit într-un accident de alpinism la Marche-les-Dames, Belgia. Leopold și Astrid au devenit regele și regina Belgiei. Un an mai târziu s-a născut al treilea copil al cuplului regal. A fost numit Albert după bunicul său, și în cele din urmă i-a succedat la tron fratelui său Baudouin ca rege al Belgiei.

Ca regină, Astrid și-a dedicat timpul pentru creșterea copiilor și pentru cauze sociale. Era foarte preocupată de situația femeilor, a copiilor și a celor dezavantajați. În timpul crizei economice din Belgia din anul 1935, a organizat o colectare de haine și hrană pentru cei săraci. A făcut acest lucru trimițând o scrisoare deschisă pe care presa a publicat-o drept "Apelul reginei".

La vârsta de 29 de ani, în mod tragic, regina Astrid a murit într-un accident de mașină în munți la Küssnacht am Rigi în apropiere de Lacul Lucerna, Elveția, la 29 august 1935. A fost plânsă atât de soțul ei regele Leopold cât și de belgieni și suedezi. În Elveția a fost construită o capelă comemorativă la locul accidentului.

Regina Astrid este înmormântată în cripta regală de la Biserica Fecioara nostră din Laeken, Belgia, lângă soțul ei și cea de-a doua soție a acestuia, Prințesa Lilian a Belgiei.

Astrid a Suediei

Regină a Belgiei

·         1944: A murit in localitatea  Otelul Rosu inginerul Constantin C. Orghidan, colecţionar, membru al Academiei Române şi al Societăţii numismatice, pasionat colecţionar de monede, sigilii, obiecte arheologice ş.a, pe care le-a donat Academiei Române. Printre acestea de menţionat „cameea Orghidan”, de dimensiuni impresionante. A fost membru de onoare al Academiei Române din 1942 si a sprijinit editarea unor lucrări de referinţă pentru cultura română, între care şi “Enciclopedia României”; (n. 22.06.1874, Bucuresti).

·         1945: Constantin Tănase (n. 5 iulie 1880, Vaslui, România – d. 29 august1945, București, România) a fost un actor român de scenă și de vodevil, celebru cupletist și o figură cheie în teatrul de revistă românesc

S-a născut într-o familie modestă (tatăl, Ion Tănase, era laborant de farmacie), într-o casă țărănească din Vaslui, județul Vaslui. A fost un elev mediocru, cele mai mari note fiind la muzică și sport, iar primul contact cu teatrul l-a avut prin frecventarea spectacolelor de la Grădina "Pîrjoala", unde se juca teatru popular, cu actori precum Zaharia Burienescu si I.D. Ionescu. Acest lucru l-a inspirat în crearea unui grup de teatru de amatori împreuna cu prietenii, cu care juca scene din piesele Meșterul Manole, Căpitanul Valter Mărăcineanu sau Constantin Brâncoveanu, prima lor scenă fiind beciul casei. În timp, reprezentațiile s-au mutat în hambar și chiar în poiată.

Prima experiență profesională ca actor a fost în cadrul trupei de teatru de limba idiș condusă de Mordechai Segalescu: aveau nevoie de un actor pentru un spectacol in Vaslui și a fost ales tânărul Tănase, care era deja nelipsit de la repetiții. În 1896 termina gimnaziul și, în ciuda dorinței sale de a deveni actor, s-a înscris la liceul militar din Iași, unde a fost respins la examenul medical, singura probă unde nu-și făcuse griji, în favoarea unui fiu de colonel. Dezamăgit, s-a îndreptat către Brăila, unde a frecventat o scurtă perioadă liceul "Nicolae Bălcescu", la care însă a fost nevoit să renunțe după câteva săptămâni din lipsă de bani.

În Brăila s-a împrietenit cu învățătorul și scriitorul Ion Adam, care i-a oferit tânărului de 18 ani catedra sa din Cursești, Rahova, de vreme ce Adam urma să plece la cursuri în Belgia. S-a descurcat destul de bine ca învățător, însă a intrat în conflict cu directorul și câțiva profesori. Cu ajutorul lui Adam, a primit un alt post la Hârșoveni, Poenești, unde învățase poetul Alexandru Vlahuță. Tănase și-a dezvoltat repede propriul stil de predare, aducând muzica și gimnastica pe primul loc, lucru care a atras noi elevi către școală. Părinții elevilor au fost de asemenea implicați în activitățile școlare, prin excursii în aer liber, unde preda istorie și geografie. Ajuns foarte repede un personaj iubit în localitate, atrage însă antipatia notarului și câtorva avocați locali care nu îi apreciau metodele, astfel încât Tănase este în cele din urmă dat afară.

Ziua de 14 octombrie 1899 îl găsește în București, unde s-a înrolat voluntar la Regimentul 1 Geniu București. După efectuarea stagiului militar s-a înscris la cursurile Conservatorului de Artă Dramatică, de unde a absolvit în 1905. A început sa lucreze în teatru, și s-a căsătorit cu Virginia Niculescu în 1917.

In 1919 a pus bazele trupei de teatru Cărăbuș în București, împreună cu care urma să creeze o tradiție de teatru de cabaret/ revistă pe parcursul următorilor 20 de ani, tradiție prezentă și astăzi, mai ales la Teatrul de revistă „Constantin Tănase”, care funcționează încă la adresa fostului "Cărăbuș" pe Calea Victoriei, 33-35, în inima Bucureștiului.

În buna tradiție a marilor actori de comedie, a creat un tip de personaj, acela al cetățeanului simplu, umil și necăjit, mereu în contradicție cu birocrația aparatului de stat; personajul său, unic în costumul său clasic, cu pătrățele, crizantemă la butonieră și bastonaș, s-a făcut purtătorul de cuvânt al unei întregi categorii sociale, ceea ce-l va aduce de multe ori în atenția cenzurii.

Împreună cu "Cărăbuș" a făcut numeroase turnee prin țară, și cel puțin un turneu în Turcia. Tănase a jucat de asemenea și la Paris. O sursă menționează operele de caritate ale actorului – 3 școli primare și o biserică.

La "Cărăbuș", Tănase lansează carierele a numeroși artiști, mai ales Maria Tănase și Horia Șerbănescu.

A fost decorat la 28 ianuarie 1942 cu Ordinul „Coroana României” în gradul de Comandor

Constantin Tănase jucând în Visul lui Tănase(1932)

Tănase a murit în București pe 29 august 1945. Au existat zvonuri conform cărora actorul ar fi fost ucis de către Armata Roșie invadatoare. Potrivit acestei versiuni, Tănase încă mai juca în București, un an după sosirea rușilor, și a fost ucis din cauza satirei la adresa soldaților ruși care aveau obiceiul să "rechiziționeze" toate bunurile personale purtate la vedere, mai ales ceasuri, pe care le cereau spunând "Davai ceas". Tănase a compus un cuplet:

„Rău a fost cu «was ist das»

Da-i mai rău cu «davai ceas»

De la Nistru pân' la Don

Davai ceas, davai palton

Davai casă si moșie

Harașo, tovărășie!”

După mai multe reprezentații a fost arestat, amenințat cu moartea, și i s-a ordonat să nu mai joace piesa. Dar Tănase nu era omul ușor de intimidat. La următorul spectacol a apărut pe scenă într-un pardesiu imens, cu mâinile "bandajate" cu ceasuri de mâna. Spectatorii l-au aplaudat frenetic la apariție, deși actorul nu a scos nici un cuvânt. Apoi și-a deschis pardesiul, scoțând la iveală un imens ceas cu pendulă. Arătând către acesta, a spus doar: "El tic, eu tac, el tic, eu tac". Două zile mai târziu marele actor era mort.

Nepotul actorului, Tănase Radu Alexandru, a oferit o versiune care pare mai plauzibilă [1]: blocaj renal în urma unui tratament cu 20 de aspirine/zi, aplicat în urma unei infecții faringiene survenită datorită consumului unei halbe de bere rece într-o zi călduroasă de vară. Întrucât de puțină vreme se inventase penicilina, un apropiat s-a oferit sa îi procure antibioticul din Italia. Din păcate un membru al familiei a refuzat oferta, argumentând că maestrul Tănase avea un sistem de autoreglare al organismului foarte eficient. Ceea ce a urmat s-a dovedit fatal pentru marele actor, teatrul românesc pierzând prematur una dintre cele mai mari valori ale sale din toate timpurile.

Teatrul lui Tănase era adesea politic și avangardist. Iată câteva versuri reprezentative dintr-un cântec:

„În țara asta, țara pâinii

Să aibă pâine chiar și câinii

Guvernul nostru ne obligă

S-avem o zi de mămăligă

Lor ce le pasă cum e traiul

Scumpiră trenul și tramvaiul

Scumpiră tot, la cataramă

Până și pâinea și tutunul

Și când înjuri pe șleau de mamă

Ei, cică, eu fac pe nebunul.”

„Teoria mea-i ușoară

Toată viața e o scară

Pe care, ca și la moară

Toți o urcă și-o coboară”

Și cu asta ce-am făcut?

„Ne-am trezit din hibernare

Și-am strigat cât am putut:

Sus cutare! Jos cutare!

Și cu asta ce-am făcut?

Am dorit, cu mic, cu mare,

Și-am luptat, cum am știut,

S-avem nouă guvernare,

Și cu asta ce-am făcut?

Ca mai bine să ne fie,

Ne-a crescut salariul brut,

Dar trăim în sărăcie,

Și cu asta ce-am făcut?

Ia corupția amploare,

Cum nicicând nu s-a văzut,

Scoatem totul la vânzare,

Și cu asta ce-am făcut?

Pentru-a căștiga o pâine,

Mulți o iau de la-nceput,

Rătăcesc prin țări străine,

Și cu asta ce-am făcut?

Traversăm ani grei cu crize,

Leul iar a decăzut,

Cresc întruna taxe-accize,

Și cu asta ce-am făcut?

Totul este ca-nainte,

De belele n-am trecut,

Se trag sforile, se minte,

Și cu asta ce-am făcut?

Se urzesc pe-ascuns vendete,

Cum nicicând nu s-a văzut,

Țara-i plină de vedete,

Și cu asta ce-am făcut?

Pleacă-ai noștri, vin ai noștri!

E sloganul cunoscut;

Iarăși am votat ca proștii,

Și cu asta ce-am făcut?”

Filmografie:

• "Peripițiile călătoriei lui Rigadin de la Paris la București" (1924, film mut)
• "Visul lui Tănase" (1932)
• "Răbdare Tănase!" (1943)

Din momentul în care s-a mutat la București, singurele vizite făcute părinților au fost în timpul turneelor cu "Cărăbuș". Cu toate acestea, una dintre cele două case de cultură din Vaslui îi poartă astăzi numele, iar arhivele sale personale și multe dintre obiectele care i-au aparținut au fost donate de soția actorului către muzeul județean Vaslui. Începând cu anul 1970la Vaslui are loc un festival de teatru de comedie sub conducerea lui Valentin Silvestru. Festivalul, acum și festival internațional de caricatură, atrage comedianți din toată țara începând cu anul 1980.  

Constantin Tănase
Date personale
Născut	5 iulie 1880  Vaslui, România
Decedat	29 august 1945 (65 de ani)  București, România
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Cetățenie	România
Ocupație	actor comediograf[*] umorist coupletist[*] regizor de teatru dramaturg
Activitate
Alma mater	Colegiul Național „Gheorghe Lazăr” din București

·         1952 - A încetat din viaţă Dionisie Linţia, ornitolog; a întocmit primul nomenclator al păsărilor din România şi a întocmit şi publicat primul catalog sistematic al păsărilor din ţara noastră (n. 13 august 1880).

* 1960: Hedwig (Vicki) Baum (n. 24 ianuarie 1888, Viena - d. 29 august 1960, Hollywood, California) a fost o prozatoare austriacă, stabilită în SUA din 1931.

Fiind evreică, toate cărțile ei au fost puse sub index și au fost arse în 1933 de naziști.

Fiica lui Hermann, un funcționar de bancă tiranic și ipohondru și al lui Mathilde (născută Donat), bolnavă psihic, Vicki Baum a crescut într-o familie în care lectura era considerată un „viciu ascuns”. De aceea, tatăl său i-a interzis să citească „de plăcere” și chiar s-a înfuriat când a aflat că fiica sa a luat Premiul 1 la un concurs literar.^[3]

În 1904 a întrerupt școala și s-a înscris la „Academia de Muzică și Arta Spectacolului” (Universität für Musik und darstellende Kunst Wien) din Viena unde a studiat harpa. La vârsta de 18 ani a fugit din casa în care se simțea oprimată și s-a căsătorit cu Max Prels (1878–1926), un jurnalist care a introdus-o în lumea literaților și a scenei culturale din Viena. Atunci și-a publicat primele nuvele sub numele soțului său.^[3]

Căsătoria nu a durat, așa că în august 1912 s-a mutat la Darmstadt, unde s-a angajat în orchestra operei. Acolo l-a cunoscut pe dirijorul Richard Lert (1885–1980), cu care s-a căsătorit în 1916 și l-a urmat în turnee, din oraș în oraș. Cuplul a avut doi fii, Wolfgang și Peter. După nașterea celui de-al doilea fiu, Vicki și-a vândut harpa și s-a dedicat exclusiv carierei de scriitoare.

Opera:

• 1923: Lumea fără păcate ("Die Welt ohne Sünde");
• 1929: Oameni la hotel ("Menschen im Hotel");
• 1937: Dragoste și moarte la Bali ("Liebe und Tod auf Bali")
• 1939: Hotel Shanghai
• 1944: Cauciuc ("Kautschuk");
• 1947: Zbor fatal ("Schicksalsflug").

Hedwig Baum

Vicki Baum portret de Emil Stumpp (1930)

·         1961: George Mărgărit, poet român

* 1964: Prințesa Auguste de Bavaria (germană Auguste Maria Luise Prinzessin von Bayern; 28 aprilie 1875 – 25 iunie 1964) a fost membră a casei regale Wittelsbach din Bavaria și soția Arhiducelui Joseph August de Austria.

Auguste s-a născut la München, Bavaria, ca al doilea copil al Prințului Leopold al Bavariei și al soției acestuia, Arhiducesa Gisela a Austriei(fiica împăratului Franz Joseph I al Austriei și a împărătesei Elisabeta a Austriei). A avut o soră mai mare, Prințesa Elisabeta Maria de Bavaria, și doi frați mai mici, Prințul Georg de Bavaria și Prințul Konrad de Bavaria.

Arhiducele Joseph August și soția lui, Arhiducesa Augusta

La 15 noiembrie 1893, la München, s-a căsătorit cu Arhiducele Joseph August de Austria, fiul cel mare al Arhiducele Joseph Karl și a soției acestuia, Prințesa Clotilde de Saxa-Coburg și Gotha. Toți cei șase copii ai tânărului cuplu s-au născut în timpul vieții străbunicului lor, împăratul Franz Joseph al Austriei.

• Arhiducele Joseph Francis de Austria, n. 28 martie 1895; d. 25 septembrie 1957 (62 de ani)

• Arhiducesa Gisela Auguste Anna Maria, n. 5 iulie 1897; d. 30 martie 1901 (3 ani)

• Arhiducesa Sophie Klementine Elisabeth Klothilde Maria, n. 11 martie 1899; d. 19 aprilie 1978 (79 de ani)

• Arhiducele Ladislaus Luitpold, n. 3 ianuarie 1901; d. 29 august 1946 (45 de ani)

• Arhiducele Matthias Joseph Albrecht Anton Ignatius, n. 26 iunie 1904; d. 7 octombrie 1905 (1 an)

• Arhiducesa Magdalena Maria Raineria, n. 6 septembrie 1909; d. 11 mai 2000 (90 de ani)

Prințesa Auguste de Bavaria

Arhiducesa Auguste de Austria

* 1966: Prințesa Augusta Victoria de Hohenzollern (19 august 1890 - 29 august 1966), a fost o prințesă germană. A fost soția regelui Manuel al II-lea al Portugaliei însă după detronarea acestuia.

Augusta Victoria a fost fiica lui Wilhelm, Prinț de Hohenzollern, fost moștenitor prezumptiv la tronul Regatului României și a primei lui soții, Prințesa Maria Teresa de Bourbon-Două Sicilii.^[1][2] Bunicii paterni au fost Leopold, Prinț de Hohenzollern și Infanta Antónia a Portugaliei, una dintre moștenitoarele tronului Portugaliei.^[1][2] Bunicii materni au fost Prințul Louis, Conte de Trani și Mathilde Ludovika, Ducesă de Bavaria.

Louis a fost fiul cel mare al regelui Ferdinand al II-lea al celor Două Sicilii și al celei de-a doua soții, Arhiducesa Maria Theresa de Austria. Mathilde Ludovika a fost sora împărătesei Elisabeta a Austria ("Sisi").

Fratele mai mic al tatălui ei a fost regele Ferdinand I al României.

Prințesa Augusta Victoria

La 4 septembrie 1913, Augusta Victoria s-a căsătorit cu Manuel al II-lea al Portugaliei.^[1][2] El a succedat la tronul portughez după asasinarea tatălui său Carlos I al Portugaliei și a fratelui mai mare, Luís Filipe, Duce de Braganza la 1 februarie 1908. A fost detronat de revoluția din 5 octombrie care a dus la crearea Primei Republici Portugheze. Mireasa avea 23 de ani iar mirele 24. Manuel a murit la 2 iulie 1932 la Fulwell Park, Twickenham, Middlesex, Anglia. Nu au rezultat copii din această căsătorie.

La 23 aprilie 1939, Augusta Victoria s-a recăsătorit cu contele Robert Douglas,^[1][2] fiul cel mare al contelui Ludvig Douglas. Mireasa avea aproape 49 de ani iar mirele 59. Nici din a doua căsătorie nu au rezultat copii. Douglas a murit la 26 august 1955.

Augusta Victoria de Hohenzollern

·    1975 - A murit Theodor Constantin, prozator, unul dintre cei mai cunoscuţi cultivatori ai genului poliţist (“Doamna în mov”, “Magdalena de la miezul nopţii”); (n. 21.11.1910).

* 1977: Jean Hagen (născută ca Jean Shirley Verhagen la 3 august 1923, Chicago, Illinois - d. 29 august 1977, Los Angeles, California) a fost o actriță americană

Hagen s-a născut ca Jean Shirley Verhagen în Chicago, tatăl ei fiind Christian Verhagen (n. 10 august 1890 – d. aprilie 1983), un imigrant olandez, iar mama sa era Marie, născută în Chicago.

Jean Hagen

Hagen în filmul său de debut Adam's Rib (1949)

·         1982: Ingrid Bergman (n. 29 august 1915, Stockholm, Suedia - d. 29 august1982, Londra, Marea Britanie) a fost o mare actriță de film, de origine suedeză, laureată cu trei premii Oscar. A jucat în numeroase filme, între care cel mai cunoscut rămâne Casablanca (1942).

Filmografie:

• Casablanca (1942)
• Pentru cine bat clopotele (1943)
• Notorious (1946)
• Arcul de triumf (1948)
• Vă place Brahms? (1961)

Ingrid Bergman

Ingrid Bergman în filmul Casablanca

·         1984: Muhammad Naguib, politician egiptean, primul președinte al Egiptului (n. 1901)

* 1987: Naji al-Ali, (în arabă : ناجي سليم العلي / Nājī Salīm al-‘Alī) (cca. 1938, Al-Shajara, Palestina - 29 august 1987, Londra), a fost un caricaturistpalestinian.

S-a născut într-un sat de lângă Nazaret, în Galileea, Palestina. În 1948 (anul proclamării statului Israel și al începutului exodului populației arabe), la vârsta de 10 ani a fugit împreună cu familia sa la Ain al-Hilweh, una dintre taberele de refugiați din sudul Libanului.

Naji al-Ali s-a mutat apoi la Beirut, unde a trăit într-un cort în tabăra de refugiați Shatila și a lucrat în diverse locuri de muncă în industrie. În 1957, după obținerea diplomei ca mecanic auto, a călătorit în Arabia Saudită, unde a lucrat timp de doi ani.

În 1959 Naji al-Ali a revenit în Liban și, în același an, s-a alăturat Mișcării Naționaliste Arabe (ANM), dar a fost expulzat de patru ori într-un an pentru lipsă de disciplină de partid. Între 1960 și 1961, împreună cu camarazii din ANM, a publicat un jurnal politic de mână: Al-Sarkha („Strigătul”).

Publică primele desene și este închis din motive politice în închisorile libaneze. În 1961 îl cunoaște pe Ghassan Kanafani, unul dintre cei mai cunoscuți intelectuali palestinieni (asasinat în Beirut în 1972), care îi oferă posibilitatea de a publica lucrările sale în revista الحرية (al-Hurriyah: „Libertatea”).

Prin acest mijloc, Al-Ali începe să folosească desenele sale ca un instrument de luptă politică în problema palestiniană împotriva Israelului. Personajul său cel mai cunoscut este Handala, un copil palestinian reprezentat întotdeauna cu spatele, deoarece nu este de acord cu ocupația israeliană; își va arăta fața doar atunci când Palestina va fi eliberată.

Nu se cunoașe încă cine a deschis focul asupra lui Naji al-Ali, în afara biroului din Londra al ziarului kuweitian Al Qabas la 22 iulie 1987, el fiind împușcat în tâmpla dreaptă. Naji al-Ali a rămas inconștient până la moartea sa pe 29 august 1987.

Deși dorința lui era să fie îngropat în Ain al-Hilweh, lângă tatăl său, acest lucru s-a dovedit imposibil de asigurat, așa că a fost înmormântat în Cimitirul Brookwood islamic din afara Londrei. Poliția britanică l-a arestat pe Ismail Sowan, un cercetător palestinian de la Universitatea Hull, în vârstă de 28 de ani, născut la Ierusalim. Poliția a găsit o ascunzătoare de arme în apartamentul său și au spus că erau destinate pentru atacuri teroriste în Europa; el a fost acuzat doar de posesie de arme și explozibili. Inițial, poliția a declarat că Sawan a fost membru al Organizației pentru Eliberarea Palestinei (OEP), deși această organizație a negat orice implicare.^[1]

Mai târziu Sawan a mărturisit că a lucrat atât pentru OEP cât și pentru agenția de informații israeliană Mossad. Un al doilea suspect a fost arestat de Scotland Yard, despre care a spus, de asemenea, că a fost agent dublu. Mai târziu s-a aflat că Mossad-ul a avut doi agenți dubli cu sediul la Londra și care au avut legăură cu asasinatul. Prin refuzul de a transmite informații relevante pentru omologii lor britanici, Mossad și-a atras nemulțumirea Marii Britanii, care s-a răzbunat prin expulzarea a trei diplomați israelieni, dintre care unul a fost un atașat la ambasadă identificat ca legătură pentru cei doi agenți. Prim-ministrul Margaret Thatcher a închis baza de la Londra a Mossad-ului din Palatul Green, Kensington

* 1992: Pierre-Félix Guattari (Pronunție în franceză: /gwataʁi/) (n. 30 aprilie1930,^[1] Villeneuve-les-Sablons, Franța – d. 29 august 1992,^[2][1] Paris, Franța) a fost un activist politic francez, anti-psihiatru, critic, psihanalist, filosof și semiolog.

A devenit cunoscut pentru elaborarea conceptelor de ecozofie și schizanaliză, împreună cu Gilles Deleuze. Cele mai importante lucrări elaborate de cei doi filozofi fiind Capitalism and Schizophrenia: Anti-Oedipus (1972) și A Thousand Plateaus (1980).

* 1995: Michael Ende (n. 12 noiembrie 1929, Garmisch-Partenkirchen - d. 28 august 1995, Stuttgart)^[11] a fost un scriitor german.

Este cunoscut mai ales datorită romanelor sale așa-zise „pentru copii”, care au făcut de mult înconjurul lumii, fiind traduse în principalele limbi de circulație europeană.

Cea mai importantă operă a lui, romanul-basm Povestea fără sfârșit, poate fi analizată din mai multe puncte de vedere; tema principală a cărții este importanța imaginației în viața individului dar întâlnim și o adevarată galerie a principalelor mituri ale civilizațiilor europene, și nu numai ale acestora. Textul următor se dorește a fi o expunere succintă a celor mai cunoscute teme și motive din romanul lui Ende, precum și o încercare de a stabili modelele mitologice pe care Ende le-a avut în vedere când a creat figurile care populează fascinantul univers al țării imaginare Fantàzia.

Prozatorul german a purtat o asiduă corespondență cu scriitorul român Iordan Chimet.

Scrieri:

• Lungul drum către Santa Cruz, 64 p., Editura All, 2003, ISBN: 9738407311
• Jim Năsturel și Lukas, mecanicul de locomotivă, 256 p., Editura All, 2003, ISBN: 9738457319
• Neverending Story, Editura Puffin, 2014, ISBN: 9780141354972
• Punci cu porunci, 232 p., Editura Arthur, 2014, ISBN: 9786068044668
• Momo, 240 p., Editura Polirom, 2016, ISBN: 9789734660261
• Povestea fără sfârșit, 416 p., Editura Polirom, 2016, ISBN: 9789734661299
• Jim Năsturel și cei 13 sălbatici, 294 p., Editura Arthur, 2017, ISBN: 9786067880083

* 1997: Victor Săhleanu (n. 1 februarie 1924, Gura Humorului - d. 29 august1997, București) a fost o personalitate plurivalentă a culturii românești. Activitatea sa multiplă (endocrinolog, antropolog, filozof, matematician, biofizician, poet, eseist) desfășurată pe parcursul a peste cinci decenii, a pus bazele abordării multidisciplinare în știința României de după cel de-al Doilea Război Mondial.

Victor Aurelian Săhleanu s-a născut sub semnul Vărsătorului la Gura Humorului, jud.Suceava. Familia Săhlenilor e originară din Maramureș, satul Cuhea (din 1968 numit Bogdan Vodă). Numele Săhlean provine de la cuvântul “sâhlă” care înseamnă „pâlc de pădure”. Săhlenii s-au strămutat în Moldova în secolul al XIV-lea traversând pasul Prislopînsoțindu-l pe voievodul Bogdan I și s-au stabilit în partea de sud a Bucovinei. În secolul al XVII-lea un Săhlean a fost primar al Sucevei.

Tatăl său, Emil Săhleanu, era profesor, licențiat în matematică, doctor în științe biologice, histolog și paleontolog - și preda matematica, fizica, chimia. Cânta la vioară și la pian și avea o bibliotecă impresionantă și poseda o amplă colecție de discuri cu muzică clasică. Mama sa, Victoria Săhleanu (născută Ignătescu), descindea din patru generații succesive de preoți (bunicul lui Victor a fost preot la Mitocul Dragomirnei, lângî Suceava). Victor a crescut alături de fratele Alexandru și sora Melita (copii din prima căsătorie a tatălui său). Copil plin de curiozitate, era filatelist, ‘’se exersa” la pian (între 6 și 16 ani), visa răsfoind atlasele geografice, învăța istoria după manualele lui D.D. Pătrașcanu, citea Jules Verne, Karl May și Nicolae Iorga. În 1934 e înrolat la liceul “Dragoș Vodă” din Câmpulung Moldovenesc.

Cu mama sa, Victoria, la o reuniune de familie în 1935

După moartea prematură a tatălui sau (1939), când Victor avea doar 15 ani, familia a trecut printr-o perioadă dificilă financiar, România fiind foarte afectată de criza economică mondială. A continuat la liceul „Aron Pumnul” din Cernăuți, unde și-a luat bacalaureatul absolvind ca șef de promoție. În paralel cu continuarea studiilor, adolescentul a contribuit financiar dând meditații elevilor de liceu, unii chiar din clase mai mari. În liceu începe să țină un jurnal zilnic, pe care îl va continua toată viața - la moartea sa jurnalul cuprinzând peste 25.000 de pagini.

Valedictorian la "Aron Pumnul", Liceul de la Cernăuți.

În 1942 Victor Săhleanu începe cursurile Facultății de Medicină „Carol Davila” din București. Încă din anii studenției, este extern al unor spitale din București, preparator de microscopie al prof. E. Crăciun, de la catedra de anatomie patologică la Catedra de Anatomie Patologică (1946), intern prin concurs la Institutul de Endocrinologie (1948). În paralel, urmează cursuri la Facultatea de Filosofie (1945-1946). Termină Facultatea de Medicină ca șef de promoție (1949) și devine Doctor în Medicină și Chirurgie cu teza (240 de pagini) „Considerații asupra medicinii terenului”. În 1954, se înscrie la Facultatea de Fizică-Matematică a Universității din București, (examen și diplomă de absolvire 1961).

La Facultatea de Medicină o întâlnește pe Zoe Rusiu studentă, la pediatrie, colegă de an. După o relație de cinci ani, în iulie 1948 se căsătorește civil - și apoi religios la Catedrala Sfinții Petru și Pavel din Ploiești. În 1951 se naște primul lor copil, Adrian George, urmat în 1955 de al doilea fiu, Valentin Victor. Familia are o dinamică complexă și uneori tensionată din cauza angajamentelor profesionale intense și neîncetate ale omului de știință.

Cu soția, Zoe, in ziua nunţii lor, în 1948

La Școala de Medicină a cunoscut-o pe Zoe Rusiu, studentă de pediatrie și colegă, cu care s-a căsătorit după o relație de cinci ani (căsătoria civilă în iulie 1948, urmată de o nuntă religioasă la Catedrala Sfântul Petru și Pavel din Ploiești). Primul lor fiu, Adrian George, s-a născut în 1951, urmat în 1955 de Valentin Victor. Familia a avut o dinamică complexă și, uneori tensionată, datorită angajamentelor profesionale intense și neobosite ale omului de știință.

În specialitatea de endocrinologie va lucra 17 ani, înființând la Institutul de Endocrinologie primul Laborator de Morfologie. Cariera sa include statute cu valori ierarhice ascendente, străbătute rând pe rând asistent, cercetător științific, cercetător științific principal la Institutul de Endocrinologie, colaborator al lui C.I. Parhon și acad. Ștefan Milcu. Din 1950 este referent științific în Colectivul de Antropologie, o secție a institutului creată de dr. I. Rainer și viitorul Centru de Cercetări Antropologice al Academiei Române). Critic competent și neobosit al climatului științific (dominat în anii ‘50-’60 de o atitudine servilă pro-sovietică) îi creează adesea dificultăți. În 1965, obține titlul de Doctor Docent; în același an prin transfer devine șef de Sector și al Secției sociale, la Institutul de Geriatrie (1965 - 1969) unde colaborează cu fondatoarea geriatriei românești, Ana Aslan. La invitația acad. Eugen A. Pora predă la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj cursuri de biofizică și biomatematică (1963-1969) în calitate de conferențiar.

În biroul său de la Centrul Academiei Române pentru Cercetări Antropologice

În 1969 este numit director adjunct la Centrul de Cercetări Antropologice al Academiei Române (condus de prof. Olga Nekrasov). Deși este foarte cunoscut și apreciat în general, este privit cu neîncredere^{[cine?][necesită citare]} în cercurile științifice românești din cauza refuzului sau de a se „specializa” îngust într-un domeniu specific. La această neîncredere contribuie și interesul arătat pentru studierea unor domenii complet ignorate sau marginalizate de oamenii de știință din România cum ar fi homeopatia și parapshihologia. În 1974 preia conducerea Centrului și promovează schimbări menite să îl transforme Într-un „institut pentru studiul complex, multidisciplinar al Omului” - ecou al întâlnirii sale în perioada formativă a tinereții (1938) cu volumul lui Alexis Carrel, laureat al premiului Nobel, (1912) “L’homme - cet inconnu” (“Omul ființă necunoscută”). Este ales membru al Academiei de Științe Medicale, și devine membru fondator al Societății Medicilor Scriitori și Publiciști din România.

Alexandru Ofrim consideră că Săhleanu a scris maculatură comunistă care combătea plăcerile erotice

Începând cu anii 1950, Victor Săhleanu (nume conspirativ “Saveanu Elian”, dosarul Nr. 2584) intră sub supravegherea poliției secrete (Securitate) suspectat de a fi fost membru al Tineretului Național-Țărănist. Activitatea de supraveghere continuă pe tot parcursul vieții profesionale și personale. Rapoartele informatorilor (unii recrutați chiar din rândul membrilor apropiați ai familiei) duc la interzicerea permanentă de a călători în străinătate și autorizarea unor măsuri extinse de urmărire: interceptarea corespondenței, convorbirilor telefonice, etc.

În 1980 este numit într-o comisie de cercetare și analiză pentru expertizarea tehnicii de relaxare neuro-psihică „Meditația Transcendentală”, pe care Ceaușescu se gândise s-o introducă în România în scopul de a crește productivitatea muncitorilor. Răspândirea rapidă a interesului pentru MT în intelectualitatea românească generează suspiciuni în conducerea Securității. Pe listele lor, reunind peste 400 practicanți cuprinde alături de Prof. Victor Săhleanu (la nr. 96) un număr semnificativ de personalități culturale: Acad. Ștefan Milcu, Andrei Pleșu, Octavian Paler, Adrian Păunescu, Aurora Liiceanu, Marin Sorescu, Gheorghe Zamfir, sculptorul Ovidiu Maitec, pictorul Sorin Dumitrescu, profesorul de filozofie Mihai Șora, samd). Speriat de posibilitatea creării unei rețele subversive ostilă regimului comunist, Ceaușescu decide ca toți cei care au avut contact cu MT (cercetători, artiști, scriitori, ingineri, medici, etc.) să fie trimiși „la munca de jos, în producție”. În 1982, Victor Săhleanu este dat afară din funcția de conducere a Centrului de Antropologie și repartizat ca doctor de circumscripție la Policlinica Titan. Este exclus din viața științifică românească, numele său nu mai poate apărea nicăieri, iar cărțile scrise și publicate sunt scoase din rafturile bibliotecilor. În anul 1984 se pensionează la cerere.

După căderea regimului comunist a lui Ceaușescu (decembrie 1989) revine în publicistică, îndeosebi la săptămânalul Viața Medicală, unde contribuie cu rubrica „Medicina, în alt fel”.

La 1 februarie 1990 este reintegrat ca director la Centrul de Cercetări Antropologice al Academiei Române, prin decret guvernamental. În decembrie 1989, înființează împreună cu scriitorul Toma George Maiorescu, Mișcarea Ecologică din România. Continuând efortului de a crea „singurul Institut de Antropologie cu o cuprindere atât de largă, pe plan mondial”, colaborează și coordonează o perspectivă antropologică cu viziune largă, colaborând cu biologi, medici, anatomiști, anatomopatologi, endocrinologi, psihologi, psihanaliști, sociologi, etnografi, etnologi, istorici, lingviști, biochimiști, fizicieni, biofizicieni, statisticieni, informaticieni, filosofi, specialiști în arte plastice, etc.). În paralel cu activitatea științifică și publicistică, predă cursuri post-universitare de antropologie (pentru studenții francofoni) la Centrul Demografic al ONU-București.

Călătorește în străinătate, în Franța unde i se acordă un titlu onorific și în SUA, la Boston, unde Adrian și Valentin sunt stabiliți din 1985. În conversațiile avute cu ei refuză ideea de a părăsi România și a se stabili în străinătate, afirmându-și apartenența la cultura româneasca „de care este legat cu un număr enorm de cordoane ombilicale”.

În august 1997 suferă o hemoragie cerebrală în urma căreia se stinge din viață în ziua de 29 august 1997.

Își începe foarte timpuriu activitatea publicistică, colaborând din liceu la ziare și la presa literară (prima sa colaborare (la 14 ani) în 1937, cu „Oameni sălbăticiți”, la Ziarul științelor și al călătoriilor, apoi la cotidianul Suceava). Până la încetarea sa din viață a colaborat la peste 100 publicații și 70 volume colective (Între care și „Istoria medicinii universale”, 1969). Dincolo de cărți, lista activității în spațiul cultural românesc cuprinde peste 2.700 titluri de comunicări științifice, studii, articole, eseuri, recenzii, conferințe, prelegeri, emisiuni la radio și televiziune etc. (cu peste 200 de colaboratori și coautori).

Volume:

Personale:

• Metode matematice în cercetarea medico-biologică (1957);
• Chimia, fizica și matematica vieții (1965);^[2]
• Biofizica (1966); ^[3]
• Etica cercetării științifice (1967); 
• Omul și sexualitatea (1967) (cu traducere în maghiară și germană); 
• Omul și îmbătrânirea (1971); 
• Nobila aventură a științei (1971); ^[4]
• Arta rece și știința fierbinte (1972); ^[5]
• Știința și filosofia informației (1972); ^[6]
• Concepții despre om în medicina contemporană (1976); 
• Omul și alimentația (1977); 
• Dela magie la experimentul științific (1978); 
• O introducere în metamedicină (1979)
• Protecția mediului înconjurător și educația ecologică (1989); 
• De la omul necunoscut la omul cognoscibil (1996)^[7]

Volume în colaborare

• Probleme de sexologie masculină (1958); 
• Fiziopatologia experimentală a glandei tiroide (1963);^[8][9]
• Hormonii și patologia cardio-vasculară (1966); 
• Introducere în biofizică (1967); ^[10]
• Introducere în gerontologie (1969); ^[11]
• Introducere critică în psihanaliză (1972); 
• Vita sexualis (1972); ^[12]
• Atlasul Antropologie al zonei Bran (1973); 
• Biologie umană, 2 ediții (1972, 1974); 
• Atlasul antroponimic al zonei Porțile de Fier (1974); 
• Psihologia profesiunii medicale (1973); 
• Mică enciclopedie de Biologie și Medicină (1976); ^[13]
• Introducere critică în parafizică și parapsihologie (1979); 
• Premiile Nobel în știința de azi (1982); 
• Elemente de psihologie medicală (1983); 
• Număr, viață, rezonanță (1985); 

Volume de poezie

• Poem didactic (1970, reeditat 1971);
• Marea și dragostea (1977);
• Câteva cuvinte (poezii) 1977);^[14]
• Poeme într’un vers (1995); 
• Cosmos Uman (2009)^[

Victor Săhleanu

Date personale Nume la naștere Victor Aurelian Săhleanu Născut 1 februarie 1924  Gura Humorului, România  Decedat 29 august 1997 (73 de ani)  București, România  Cetățenie  România  Ocupație antropolog matematician filozof poet  Activitate Alma mater “Carol Davila” Scoala de Medicina (MD, 1949) Patronaj Centrul de Academia Română pentru Cercetări Antropologice Organizație Universitatea Babeș-Bolyai   Cunoscut pentru Interdisciplinaritate Antropologie Biofizică Endocrinologie Filozofie Matematică

·         2001 - A murit Francisco Rabal, actor şi regizor spaniol (roluri în filmele: “Eclipsa”, regia M. Antonioni, “Nazarin”, regia L. Bunuel) (n.08.03.1925).

* 2003: Michel Constantin (născut Constantin Hokloff la 13 iulie 1924 – d. 29 august 2003) a fost un actor francez de film.

·         2005: A încetat din viaţă Radu Anton Roman, jurnalist, scriitor şi realizator TV, cunoscut mai ales pentru emisiunile pe teme culinare (n. 19 august 1948).

·         2005: Antonie (Leonida) Plămădeală (n. 17 noiembrie 1926, Stolniceni, județul Lăpușna (interbelic) – d. 29 august 2005, Sibiu) a fost înalt ierarh al Bisericii Ortodoxe Române, mitropolit ortodox al Ardealului (1982-2005), membru de onoare al Academiei Române.

Pe numele de mirean Leonida Plămădeală, a primit numele de Antonie odată cu tunderea în monahism, în anul 1948. La 27 decembrie 1970 a fost hirotonit vicar patriarhal, cu titlul „Ploieșteanul”. În anii 1970 a reprezentat Biserica Ortodoxă Română în comitetul central al Consiliului Mondial al Bisericilor, cu sediul la Geneva.

La 9 decembrie 1979, după ce a fost responsabil cu relațiile externe ale Bisericii Ortodoxe Române, a fost ales episcop al Buzăului. La 10 ianuarie 1982 a fost ales arhiepiscop al Sibiului și mitropolit al Ardealului, funcții pe care le-a deținut până la moarte.

Consiliul Național Bisericesc al Bisericii Ortodoxe Române s-a întrunit pe 3 noiembrie 2005 pentru a-l alege pe succesorul lui Antonie Plămădeală în scaunul de mitropolit ortodox al Ardealului. Cei doi pretendenți au fost Andrei Andreicuț, arhiepiscop de Alba Iulia și Laurențiu Streza, episcop de Caransebeș. Consiliul l-a ales după un al doilea tur de scrutin pe Laurențiu Streza în scaunul rămas vacant. A doua zi același Consiliu Național Bisericesc a hotărât scoaterea eparhiilor din nordul Ardealului și a celei de Alba Iulia de sub jurisdicția Mitropoliei Ardealului, ceea ce l-a transformat pe Antonie Plămădeală în ultimul mitropolit al Mitropoliei Ardealului cu jurisdicție asupra întregului Ardeal. Noua Mitropolie a Ardealului cuprindea doar județele Sibiu, Brașov, Covasna și Harghita.

Opera:

Teologică

1. Tradiție și libertate în spiritualitatea ortodoxă ^[1] - Lucrarea vrednicului de amintire Mitropolit Antonie Plămădeală, se constituie în zece capitole, o prefată a Pr. Prof. Acad. Dumitru Stăniloae și un cuvânt înainte al autorului. Cartea este tipărită în două ediții: prima la editura Axios 1995, la București, și a II-a la editura Reîntregirea, 2005. Titlul lucrării este unul foarte inspirat și cuprinzător, întru început dorind doar a face precizarea că „și”-ul din titlu „Tradiție și libertate în spiritualitatea ortodoxă”, este unul conjunctiv și nu unul disjunctiv, unul care realizează unitatea și nu distincția. În tot cuprinsul cărții se postulează ideea că tradiția și libertatea sunt complementare, traditia naște libertate și libertatea tradiție, ambele dând nota specificității spiritualității ortodoxe.

Lucrarea de față, a mitropolitului Antonie Plămădeală este una de sinteză și chiar dacă se constituie din mai multe studii, intervenții verbale și conferințe, păstrează un aer de spontaneitate proprii Ortodoxiei.

Puternic ancorat în Tradiția Bisericii, aceasta este cea care îi dă autorului o așa mobilitate în expunere și un puternic avânt către actualitate. Mai ales acolo unde se cer afirmate, tradiția și libertatea spiritualității ortodoxe sunt cele care animă în autor persuasiunea firescului adevăr.

Capitolele cărții, ca și conferințele ținute în Occident sunt ca o mână întinsă a spiritualității orientale, către cea apuseană, și nu orcând, ci mai ales în momentele de criză ale acesteia din urmă. Din acest punct de vedere, lucrarea vrednicului de amintire Mitropolit Antonie Plămădeală, împreună cu a încă câtorva profesori (Pr. Dumitru Stăniloae), este una de pioneriat în deschiderea către celelalte spiritualității ale creștinătății, în care modelul Ortodoxiei să fie cel care se afirmă cu convingere, și singurul viabil într-o criză a creștinătății europene, când în Apus se generase o depopulare a mănăstirilor și rigiditatea regulelor slăbise credința.

Lucrarea tratează temele spiritualității comune răsăritenilor și apusenilor, dar cu un stil propriu, cu un penel gingaș dar ferm care lasă a se întrevedea superioritatea uneia față de cealaltă, dar aceasta nu la modul grosier și egoist, ci conturând o evidență clară a bogăției de înțelesuri venită dinspre Orient, de unde izvorăște pe bună dreptate și verbul : a te orienta.^[2]

2. Cuvinte duhovnicești - Este o lucrare în care se profilează chipul și experiența duhovnicească a autorului. Pe parcursul răsfoirii filelor ei vom avea bucuria întâlnirii unor teme cu totul și cu totul originale pentru Spiritualitatea Ortodoxă. „Căderea în sus”, „Capcanele smereniei” și „Un Catehism pentru intelectuali”, sunt doar unele dintre ele.

3. Tâlcuiri noi la texte vechi - predici la dunimicile de peste an, cu o foarte mare receptivitate mai ales în rândul tinerilor.

4. Rugul aprins

5. Basarabia

Publicistică

1. Gânduri de frumuseți albe - Apariție în cinci volume constând din adunarea articolelor publicate de-a lungul timpului în ziarul Telegraful român, la rubrica „semnalăm... semnalăm...”

2. Biserica în mers -antologie a unor interviuri în două volume.

Beletristică

Trei ceasuri în iad - O fină dar usturătoare critică la adresa regimului comunist. Un roman excepțional, receptat de către cititorii anilor șaptezeci cu mare interes, fiind interzis și retras din librării de către autoritățiile comuniste. Astăzi din păcate,nu prea mai este cunoscut, ultima sa reeditare datând din anul 2004 la editura „Media Concept”, Sibiu.

Citind acest roman, îți dai seama că un autor de o asemenea profunzime, nu are cum să se fi coborât într-atât încât să portizeze cu Securitatea. „Compromisuri” se înțelege trebuie să fi existat, dar acestea nu pentru un beneficiu personal, ci pentru un „rău mai mic”. Numai cine nu l-a cunoscut și citit pe vrednicul de amintire Dr. Academician Mitropolit Antonie Plămădeală poate susține contrariul. Aici nu a avut loc o trădare a Bisericii în favoarea Statului, ci o implicare a Statului (atunci comunist) în problemele Bisericii, o îmblânzire și o transformare a lui.

O somitate ca academicianul Antonie Plămădeală nu avea ce învăța de la mediocritățile din Securitate, este ca și cum ai spune despre Mântuitorul Iisus Hristos că era evreu, că era de partea evreilor, când El era Fiul lui Dumnezeu, faptul că între evrei și-a desfășurat activitatea, aceasta este cu totul altceva. Și în cazul mitropolitului lucrurile se prezintă tot așa. Dacă în timpul său regimul care era la putere a fost comunist, așa a fost, trebuia să colaboreze cu el pentru împlinirea misiunii la care este chemată Biserica.

Mitropolitul Antonie Plămădeala a realizat atunci, în vremurile de restriște pentru Biserică, o „îndumnezeire a maidanului”, cum ar zice Constantin Necula.

Frații fostului mitropolit au solicitat Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității accesul la întregul dosar al mitropolitului Plămădeală.^[5] De asemenea, frații și executorii săi testamentari, Mihai și Alexie Plămădeala, cer aprobarea de a efectua copii xerox ale tuturor documentelor pe care, în urma consultării dosarului, le vor selecta, informează Rompres. Solicitarea lor vine ca reacție la afirmațiile lui Mircea Dinescu publicate în ziarul "Cotidianul" la data de 9 august 2007.^[6] Mircea Dinescu a declarat că ÎPS Antonie i-ar fi cerut lui Nicolae Ceaușescu avansarea în grad de general. Prin urmare, cei doi frați solicită în special copii ale scrisorii prin care mitropolitul i-a cerut lui Nicolae Ceaușescu avansarea la grad de general, dacă aceasta există, precum și copii dupa documentele oficiale prin care fostului mitropolit al Ardealului i s-a atribuit gradul de colonel și copie după documentul prin care CNSAS i-a permis lui Mircea Dinescu accesul la dosarul mitropolitului, cu precizarea celui care a efectuat solicitarea. La amenințarea Patriarhiei Române de a-l reclama pe Mircea Dinescu, acesta a răspuns că Patriarhia dorește să amâne la nesfârșit deconspirarea clericilor securiști

Antonie Plămădeală
Date personale
Născut	17 noiembrie 1926  Regatul României
Decedat	29 august 2005 (78 de ani)  Sibiu, România
Cetățenie	România
Religie	creștinism ortodox[*]
Ocupație	preot
Activitate
Membru de onoare al Academiei Române

·         2007:  Pierre Messmer, politician francez, prim-ministru al Franței (n. 1916)

·         2009: A decedat Dan-Alexandru Voiculescu, compozitor, muzicolog, pianist şi profesor universitar; (n. 1940). A studiat între anii 1958-1964 la Academia de muzică „Gheorghe Dima” din Cluj,  continuandu-si perfecționarea la Hochschule für Musik und Tanz Köln, cu mari compozitori germani ai vremii: Karlheinz Stockhausen și Hans Ulrich Humpert și la Veneția cu Virgilio Mortari. A parcurs toate treptele ierarhice din învățământul superior: preparator, asistent, lector, conferențiar și profesor universitar, la Catedra de armonie și contrapunct, la Academia de muzică „Gheorghe Dima” din Cluj, iar din anul 2000 se mută la București, fiind profesor la Universitatea Națională de Muzică București. A scris muzică de cameră, piese pentru pian, piese corale destinate copiilor, lucrări simfonice, precum și opera de cameră Cântăreața cheală, după Eugen Ionescu. În anul 1991 înființează și conduce Fundația „Sigismund Toduță”, care promoveaza creatia marelui sau Profesor sau sprijină tinerele talente în ascensiunea lor artistică. A fost membru al Uniunii Compozitorilor din România și al Academiei Române.

* 2017: Adnan Abdul Aziz Ahmed^[1] (n. 1977 în Manbij, Siria - d. 29 august 2017 în Raqqa), mai cunoscut sub pseudonimul Adnan Abu Amjad (în arabă عدنان أبو أمجد), a fost comandantul Consiliului Militar Manbij, unitate a Forțelor Democratice Siriene din Războiul Civil Sirian. Adnan și-a condus grupul, Consiliul Militar Manbij, dar și Batalionul Soarele Nordului, în fiecare bătălie începând cu formarea sa în 2014, inclusiv în Asediul orașului Kobanî, Ofensiva Tell Abyad, Ofensiva de la Barajul Tishrin, Ofensiva Manbij, orașul său natal, unde și-a eliberat părinții de sub regimul Statului Islamic, în august 2016,^[5] sau în Campania Raqqa, fiind ucis în luptă în Bătălia de la Raqqa, pe 29 august 2017

Adnan Abu Amjad

Sărbători

• În calendarul ortodox: (+) Tăierea Capului Sf Proroc Ioan Botezătorul (Post)
• Slovacia: Ziua Insurecției naționale. Sărbătoare națională.