MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

7. /26 AUGUST 2022 - POEZIE

PANAIT CERNA

Date personale
Panait Cerna

Nume la naștere	Panait Stancioff
Născut	25 septembrie 1881 Cerna, România
Decedat	26 martie 1913 (32 de ani) Leipzig, Germania
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Cauza decesului	cauze naturale (tuberculoză)
Naționalitate	român
Cetățenie	România
Ocupație	lingvist jurnalist filozof critic literar[*] traducător poet
Activitate
Pseudonim	Panait Cerna
Domeniu artistic	poezie, proză
Studii	Universitatea din București, Universitatea Humboldt din Berlin, Universitatea Leipzig
Pregătire	Universitatea Humboldt din Berlin, Universitatea din Leipzig
Mișcare artistică	poezie, romantism
Influențat de	Mihai Eminescu
Modifică date / text

Plachetă metalică aflată în Colecțiile Bibliotecii Județene Tulcea, realizată în anul 2000, având imprimat chipul lui Panait Cerna

Panait Cerna, pe numele său de naștere Stanciof, de origine bulgară, (n. 25 septembrie 1881, Cerna, județul Tulcea – d. 26 martie 1913, Leipzig)^[1] a fost un poet intimist, romantic minor sau tradiționalist român, un epigon al poetului Mihai Eminescu, precum și filosof, critic literar și traducător. Vorbitor nativ al limbii bulgare, Cerna a scris cu toate acestea în română și a dezvoltat un stil tradiționalist, care a fost legat de clasicism și neoclasicism.

Debutul literar al lui Panait Cerna a avut loc la 16 ani^[2], la 24 august 1897, în revista ”Foaia interesantă” ^[3], cu poezia Trecut.^[4]

Nașterea și copilăria[modificare | modificare sursă]

În județul Tulcea, în extremitatea vestică, se află localitatea Cerna. Aici, în mijlocul satului, se află Casa memorială ”Panait Cerna”. Bine păstrată, acoperită cu olane, case are 3 camere, în care vizitatorii pot cunoaște mai bine viața și activitatea literară a poetului. Materialul expozițional cuprinde: fotocopii după actele de stare civilă, după revistele și ziarele la care a colaborat și numeroase ediții ale operei poetului.

Tatăl poetului, Panait Stanciof, venise din Bulgaria și era învățător la școala primară. Era un om cult, harnic și provenea dintr-o familie înstărită cu numeroase figuri de ofițeri, pictori, profesori. Printre școlari se afla și Maria Tașcu, o elevă bună la învățătură. Când fata a împlinit 14 ani, învățătorul a cerut-o, de la părinți, în căsătorie. S-au mutat în casa pe care și-o cumpărase (actuala casă memorială) dar, după 3 luni, acesta a decedat. Maria Stanciof, rămasă văduvă și gravidă, se întoarce în casa părintească iar după câteva luni se recăsătorește cu Naum Costea, agricultor și cojocar. ^[5]

La naștere, băiatul primește numele Panait, în memoria tatălui său. Copilăria și-o petrece în sat, bucurându-se de dragostea părinților și a fraților. Totuși familia creștea iar traiul era dificil. Frecventează școala primară din sat, fiind un elev harnic și silitor. Mama și tatăl vitreg, oameni fără cultură dar inimoși, trec peste problemele materiale și îl duc la Liceul ”Nicolae Bălcescu” din Brăila, pe care îl frecventează din 1893 sub numele Panait Stanciof. Colegii își aduc aminte că avea o comportare civilizată, citea mult, pasionându-l literatura germană și franceză. Era muncitor, ambițios, inteligent, învăța foarte bine. Pentru că era foarte sărac își câștiga de timpuriu existența prin muncă.^[6]

Opera lui Panait Cerna[modificare | modificare sursă]

Poezii, 1910, București, Editura Minerva, ediția I
Poezii, 1914, București, Institutul de Arte Grafice și Editură C. Sfetea, ediția a II-a
Poezii, 1921, București, Cartea Românească, ediția a IV-a
Poezii, 1926, București, Cartea Românească, ediția a V-a
Poezii, 1930, București, Cartea Românească, ediția a VI-a
Poezii, 1942, București, Cartea Românească, ediția a VIII-a
Poezii, 1942, București, Cartea Românească, ediția a IX-a
Poezii, 1963, București, Editura pentru Literatură
De-aș avea eu coiful din poveste, 1964, București, Editura Tineretului
Lirica de idei, 1981, București, Editura Univers
Poezii, 1976, București, Editura Minerva
Poezii, 1981, București, Editura Minerva
Eminescu, Faust. (studiu). Ediție îngrijită și note de Dumitru Cerna, prefață de Petru Poantă. Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2001

POEZII:

Amor

Amor, drag copil cu toane,

Se-abătu şi pe la noi ─
Două aripi diafane
Fâlfâiau pe umeri goi...

Raza lunei visătoare
Din argint îi ţese straie,
...De ce fug din cale-i, oare,
Mândrele, numai văpaie?

Mai sfioase, mai şirete,
Îşi duc mâinile la faţă,
Dar, prin degete, cu sete,
Îl privesc, arzând de viaţă...

Numai o frumoasă, care
Pătimise pe-al lui rug,
Ocolea fără crezare.
Dulcele lui vicleşug:

"Cel ce-a pus puteri în tine,
Să aprinzi în inimi dorul,
De-ţi lua, copile, zborul
Şi-ţi da ochi era mai bine..."

Râde El: "Răutăcioasă!
Mă răneşte vorba-ţi grea ─
Ai noroc că eşti frumoasă;
Altfel, zău, m-aş mânia!

Dar... ca-n veci să nu-ţi învie
Zâmbetul cel nemilos,
Răzbunarea mea să fie:
Să-ntâlneşti pe Făt-Frumos..."

II
Şi, deodată, ea tresare,
Faţa ei răsfrânge foc ─
Un voinic în drum îi sare
Ş-o cuprinde de mijloc.

Mai de voie, mai cu sila,
Ea-l urmează pe cărări ─
De-a lui calde aiurări
Biruită-i iar copila.

Se trezesc săruturi mii,
Şi se zbat la gura-i mică:
Gingaşi pui de turturică
Prinşi la cuibul lor, de vii.

...Plâng de drag, îşi spun pe nume,
Lacomi sufletele-şi sorb
Şi se-nalţă peste lume,
Binecuvântând pe orb...

III
Însă zeul nestatornic
Lângă ei viclean se plimbă...
Pune mâinile pe ornic
Şi răpede-a vremii limbă.

Şi pe când ei se răsfaţă
În puterea lui măiastră,
El, suflând pe a lor faţă,
Îi aduce-n lumea noastră.

Zboară-apoi râzând, pribeagul,
Altora să-şi ducă para ─
A! De mi-ai călca tu pragul,
Cum ţi-aş smulge aripioara!...

Domnița din vis

Cum se ridică negura, pe lună,
Plutind în visuri albe ─ pân' se-mparte...
Cum cântă crângurile de răsună,
Când râde dimineaţa de departe;
Aşa-mi îneci tu inima de cânturi,
De-o sete care nu se mai alină!
Aşa mă urci spre veşnice pământuri.
Domniţa mea, cu ochii în lumină ─
Cu ochii tăi în care se adună
Cerescul foc al stelei din tărie,
Cu albul chip al tău de zee bună,
Cu zâmbet de eternă curăţie...

Pân' nu te-am întâlnit în lumea toată
Voioasă pribegia îmi părea;
Ci-n visul meu tu ai trecut deodată
Şi am simţit atunci cât e de grea...
Luceai ca steaua ce-nfloreşte zarea,
Şi sufletu-mi din noapte te-a chemat,
Dar, măsurând cu spaimă depărtarea,
Tăcut s-a-nchis în el, ─ s-a-nmormîntat...
Ci de-ţi plecai urechea, în tăcere-i
Acolo-n fund tu ai fi auzit
Un glas ce numai luptă şi durere-i ─
Un strigăt după sufletu-ţi iubit...
Şi iată! Astăzi e chiar el cu mine...
Te simt, te mângâi şi mă-ntreb mereu
De-au fost vreodată în trecutul meu
Acele zile reci, pustii de tine...
N-au fost! Răspunde lunca-ntinerită...
N-au fost! N-au fost! Spun toate-n graiul lor ─
Ah, inima-mi de vise-i cucerită
Ca martie de muguri şi de flori!
A crângurilor veselă beţie,
Când se vesteşte-n răsărit lucirea,
E un suspin pe lângă fericirea
Din sufletu-mi ce azi se-nchină ţie...

Dă-mi mii de ochi, dă-mi stelele din slavă,
Să te privesc cu drag o veşnicie!
Ah, daţi-mi mii de coruri de dumbravă
Şi mii de braţe care s-o reţie!
Căci ea, copila raiului, iubirea
Prin sufletu-mi îşi face astăzi cale...
Sub cer trăieşte numai fericirea ─
Şi eu, ecoul cântecelor sale...

*

E ora când se culcă pământenii
Şi numa-ndrăgostitul rătăceşte;
Când la răscruce priveghează genii.
Iar râul şopoteşte ─ şopoteşte...
Când luna ca o liră de lumină
Atârnă peste plaiuri argintate
Şi prin cântarea ei de taină plină
Descântă mii de valuri legănate;
Când după melodia cea din fire
S-aruncă mii de inimi ce visează ─
Şi mii de veacuri spun de fericire
Din fiecare strună-a ei de rază...
Iar tu te pierzi în vis ca trubadurii
Şi te cufunzi în lumi ce-au fost odată ─
Şi-n fiece cântare deşteptată
Auzi cum bate sufletul naturii...

Şi noi avem o rază de iubire
Pe lira veacurilor ce trecură ─
Şi noi suntem o caldă tresărire
A inimii ce bate în natură...
Şi ne oprim ades în aiurire,
Şi ne oprim la fiecare pas ─
Şi-acum te văd întreagă-n strălucire,
Acum pe chip o umbra ţi-a rămas...
Iar tu te-apleci ades la câte-o floare:
Ai vrea s-o rupi şi să mi-o dăruieşti,
Dar ea se apără cu-o tremurare ─
Şi tu o ierţi, iubito, şi zâmbeşti...

Iar altele ca mâini împreunate
Ce-ocrotesc o flacără de vânt,
La orice adiere legănate,
Se-nclină visătoare la pământ...
Acea văpaie care e în ele
O trec din floare-n floare cât trăiesc ─
Pe ceruri ne urmează mii de stele,
Şi mii de flori în raiul pământesc...
Şi ea, copila visului, iubirea,
Se-nalţă uriaşă pân' la cer,
Ca flacăra ce poartă amintirea
De unde-a smuls-o-n vremi un braţ de fer.

Şi din adânc, din pacea slăvii-albastre,
Din sufletul luminii ce se cerne,
S-aşează peste inimile noastre.
Ceva din liniştea celor eterne.

Înseninare

Noi ne-am cuprins de-o flacără curată,
Ce niciodată n-are să apuie ─
Şi nu furam norocul nimănuie,
Ci în iubire tânără, bogată,
Îmbrăţişam pământul, lumea toată...
Şi mă-nălţam sus-sus, până la tine...
Şi-ntâia oară lumea, pentru mine,
Avea numai priviri de bunătate ─
Era numai surâs şi numai floare,
Aşa cum nu o vede fiecare,
Ci numai sufletele-ngemănate...

Tu mâna mi-ai întins-o de departe:
Meniţi suntem să mergem împreună!
Şi-ai pus pe frunte-mi tânără cunună
De sărutări, de viaţă fără moarte.
Deodată, pravili strâmte şi haine
Te-au smuls vijelios de lângă mine ─
S-a stins al fericirii ciripit...
Cernit şi singur, m-a lăsat furtuna,
Dar tot mai port pe fruntea mea cununa
Şi strălucirea care m-a orbit.

Ce zei au fost atâta de avari?
Ce pământeni râvniră la mărirea,
De-a prigoni cu sete fericirea,
Când cei aleşi de ea-s atât de rari?
Când noi ardeam c-o flacără curată,
Cum nici în temple nu e;
Când în iubire tânără, bogată,
Îmbrăţişam pământul, lumea toată,
Şi nu furam norocul nimănuie?

*

Copilă dulce, vis din altă lume!...
Departe mi-eşti, dar sufletu-mi nu geme;
Nici un blestem, ─ mai poate să blesteme
O gură ce-a şoptit cerescu-ţi nume?
Senin renasc şi prind a mă-nălţa
În raza ce-mi trimeţi din lumea ta.
Ce suflet mi-a-ndreptat spre culmi senine
Privirile din lumea clipei? Cine?
Când focul luptei îmi topea puterea.
Ce duh a dezvelit,
În sufletul meu rău şi chinuit,
A bunătăţii stea nemuritoare,
Şi cine m-a-nvăţat să fiu mai mare
Decât regina lutului, durerea?

Din noapte şi din praf renăscătoare,
Senină raza inimii trăieşte
Şi nu cunoaşte lege muritoare.
În preajma noastră, astăzi amurgeşte;
Dar cine-i cel ce poate stăvili
Atâta dor, cum n-a fost, nici va fi,
Pân, ce pământul se va nărui
În focul unde totul se-nfrăţeşte?...
Şi, dacă n-avem clipa cea de faţă,
Nu ne rămâne a nădejdii stea?
Tot viitorul, poleit de ea,
Ca mâne ─ gureş cuib ─ va răsuna
De sfânt înmugurita noastră viaţă...

Destrame-se a gândurilor ceaţă.
În orice colţ zâmbească veselia!
Ce noapte poartă-ntr-însa vecinicia?
Din mii de nori ce-au lunecat subt soare,
Putut-a unul să-i răpească, oare,
Căldura, tinereţea, strălucirea?
E sfânt şi vecinic: ura nu e-n stare
Să năruie tot ce-a clădit iubirea...

...Puteri, ce puneţi între noi hotare!
Ameninţaţi, loviţi, răniţi mai tare!
C-un zâmbet în luminile privirii,
Cu milă şi blândeţe vă primim;
Nu tremurăm la gândul nimicirii,
Noi suntem mai puternici: noi iubim.

Sonet

Un glas blajin din lumi întunecate
Îmi tremură cu sfânta lui vibrare
A gândurilor caldă întrupare
În pacea unei liniști fermecate…

Doi ochi mă urmăresc ca o mustrare,
Când toate par în visuri cufundate;
De-a pururi ard privirile-nsetate,
În noapte-mi, ca un far pe-ntinsa mare…

În ele tremură povești frumoase,
Ce plâng un farmec ruinat în vremuri,
Redeșteptându-mi amintiri duioase…

Și eu le-ngân. – E trist mereu să tremuri,
În umbra visurilor irosite
De dorul unor clipe fericite…

DOMNICA DRUMEA

Mai multe imagini

Domnica Drumea (n. 26 august 1979 în Râmnicu-Vâlcea) este poetă și traducătoare.

Biografie[modificare | modificare sursă]

În 2002 a absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universității București, secția Română-Engleză. În anul 2000 înființează, împreuna cu Marius Ianuș, cenaclul „Litere 2000”, iar în 2002 revista Fracturi. Este căsătorită cu Marius Ianuș și au împreună un copil.

Debut[modificare | modificare sursă]

A debutat în 2003 cu volumul "Crize".

Volume publicate[modificare | modificare sursă]

A publicat poezii în volumul colectiv "40238 Tescani", Editura Image, București, 2000 (alături de Marius Ianuș, Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Ioana Nicolaie, Doina Ioanid, Cecilia Ștefănescu și Ioan Godeanu.

"Crize", 2003, Vinea.
"Not for sale", 2009, Cartea Românească.

Traduceri[modificare | modificare sursă]

“Portocala mecanică” de Anthony Burgess, editura Humanitas, 2003 (împreună cu Carmen Ciora)
“Primăvara la Roma a doamnei Stone” de Tennessee Williams, editura Humanitas, 2003
“Răsfrîngeri într-un ochi de aur” de Carson McCullers, editura Humanitas, 2003
“Factotum” de Charles Bukowski, editura Polirom, 2004
“Clubul Norocoaselor” de Amy Tan, editura Polirom, 2005
“Sub piele” de Michel Faber, editura Humanitas, 2005
“Cartea Codurilor” de Simon Singh, editura Humanitas, 2005

Premii literare[modificare | modificare sursă]

Premiul de Debut al Asociației Scriitorilor din București, pentru anul 2003.

POEZII:

Zăpadă

viața mea e un câmp nesfârșit de zăpadă,
în fața ferestrei, îți spun că zăpada șterge totul,
toate urmele.
am spart oglinda care mă arăta întreagă,
nu mă suport.
nu mă întreba de ce mâna stângă izbește obiecte,
nu mă suport.
viața mea e un câmp nesfârșit de zăpadă.
să faci dragoste ca și cum ai fi închis într-o fecioară de fier.
să râzi până la epuizare.
înlocuiește un cap retezat cu altul
și brațele tale mă cuprind violent și mă așază printre obiecte.
soarele ca o incizie pe cerul de iarnă.
să forțezi limitele autocontrolului, să știi doza exactă,
tot ce trebuie să faci e să nu adormi.
sunt un câmp nesfârșit de zăpadă murdară.
șterg totul.
toate urmele.

Creatura hibridă

lucrurile frumoase mă distrug sunt mult mai bătrână decât tine creatura hibridă căreia îi e mereu foame am lăsat în urmă o casă sub asediu nevoia mea de a mă crucifica de a atinge orice mână întinsă îţi cerşesc mila deşi între noi nu există milă doar un glob fosforescent care ne luminează pe dinăuntru în lumina zilei mă dezintegrez creatură hibridă fără inimă şi fără sex am o soră geamănă ea râde şi pentru mine

Puritate

Puritate ziua din care nu vreau să mă ridic ca dintr-un coşciug de gheaţă o să mor cu inima uscată şi bătrână ca a tuturor oamenilor citesc despre puritate ea e singura care poate lua orice formă şi tot ea o poate distruge la fel cum creierul meu distruge apatic orice comandă spre mâna pregătită să mângâie

Anatomie

am în inimă două tuburi pentru sângele cald şi pentru sângele rece ce a fost mort în mine a murit compasiunea mă inundă pervers şi atroce apoi amintirea ca o rană ce nu se mai închide vocea ta e cu mine vocea ta caldă şi vocea ta rece apoi ochiul de reptilă nu mai ştie nimic

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

joi, 25 august 2022

Cuprins