8. /14 AUGUST 2022 - POEZIE
Dumitru Ichim
Biografie
ICHIM Dumitru, se naste la 14 aug. 1944, comuna Darmanesti, judetul Bacau.
Poet, prozator si eseist.
Fiul lui Dumitru Ichim, cintaret bisericesc, si al Elenei (n. Camara).
Casatorit cu poeta Florica Batu. Seminarul teologic de la Manastirea Ncamtu (1959-l964); liceul teoretic, fara frecventa, la Moinesti; licentiat al Institutului Teologic din Bucuresti (1968). Tezade licenta e sustinuta cu prof. Petru Rezus; intre 1968 si 1970 urmeaza cursuri pentru doctorat, sectia teologie sistematica, la catedra de teologie dogmatica, sub indrumarea prof. Dumitru Staniloaie. Studiaza la Seabury- Western Theo-logical Seminary, Garrett Methodist Semina-ry, ambele din Evanston, Illinois, si la McCormik Presbiterian Seminary, Chicago, Illinois (1970-l972); continua studiile ca bursier al Consiliului Mondial al Bisericilor la Princeton Presbyterian Seminary, Princeton, New Jersey (1972-l973). indrumatorul tezei de doctorat, intitulata The Orthodox Liturgy and the World, e teologul american James McCord (1973). in 1974 este hirotonit preot al parohiei Sfintii Apostoli Petru si Pavel din Kitchener, Ontario (Canada).
In 1978 se transfera la parohia Sfin-tul loan Botezatorul din acelasi oras. Desfasoara o sustinuta si rodnica activitate in rindurile comunitatii romanesti din Kitchener, contribuind esential la infiintarea Centrului Cultural Romanesc si la zidirea unei noi biserici ortodoxe romane. incepind cu 1979, face parte din colegiul redactional al revista Cuvintul romanesc din Hamilton (Ontario).
Colaboreaza la Amfiteatru, Gazeta literara. Luceafarul. Studii teologice, Telegraful roman, Revista Scriitorilor Romani (Germania), Micromagazin, Drum, Solia (SUA). Luceafarul (Canada) etc. Editeaza revista literara Oqriieus (1988), buletinul parohial Radacini si col. Vestitorul roman canadian. Debut editorial cu volum de poezii De unde incepe omul (1970), urmat de Sub umbra Sfinxului (1975, in colab. cu Petru Rezus), Valea nisipului de aur (1977), Urmele (1977), Constantin Brancoveanu (1981), Melcul (1981), Vinerea Mare (1981), Agape (1982, in colab. cu Nicolae Novac si Florica Batu), Biserica si religie la romani (. in colab. cu Hoiia Stamatu), Dar in silaba Luminii plingeam orfan si greier, poeme tanka (1987) si Aparitiile Maicii Domnului la Mejdugorje (1989).
Volumul de debut. De unde incepe omul (1970), anunta un poet bintuit de nelinisti existentiale si de blagiene suspine launtrice, puse toate sub semnul luminii. Fiinta divizata intre pamint si cer („vis si lut" ar fi spus Arghezi") dobindeste identitatea in transcendent prin participare si vocatie la divin. indoiala carteziana e doar punct de plecare si prilej de a gindi o suprarealitate spirituala, ilustrata metaforic prin dumbrava puritatii paradisiace. Cautarea, tagada, intrebarile privesc regasirea de sine in vesnica esenta a omului ca templu (Sfant Duh).
Un trup fizic locuit de altul
(„Si sint doi care selupta;
Eu cu eu, mine cu mine")
si ambele revelate in trupul Cuvintului (mirele sau crinul cosmic). Taria pe care o jefuieste poetul e un dincolo al firii, nu al noptii imprejmuitoare. Iar vederea, contemplarea acestui tinut ascuns („ochiul de-aproape"), ontologic reprezinta bucuria comuniunii umane cu divinul „inainte de a fi". Exilul n-a alterat cu nimic aceasta viziune de aspiratii leandrice. Dimpotriva, tot ce-a scris Dumitru Ichim dupa 1975 sta sub semnul nostalgiei sacrului. Atit in cele doua volume de poeme haiku (Valea nisipului de aur, 1977; Urmele, 1977), cit si in poemele tanka (Dar in silaba Luminii plingeam orfan si greier, 1987). expresia transfigurind aceleasi gesturi ale ridicarii argheziene „spre bolti" nu mai reprezinta decit suportul verbal al unor iluminari interioare
Poet, prozator si eseist.
Fiul lui Dumitru Ichim, cintaret bisericesc, si al Elenei (n. Camara).
Casatorit cu poeta Florica Batu. Seminarul teologic de la Manastirea Ncamtu (1959-l964); liceul teoretic, fara frecventa, la Moinesti; licentiat al Institutului Teologic din Bucuresti (1968). Tezade licenta e sustinuta cu prof. Petru Rezus; intre 1968 si 1970 urmeaza cursuri pentru doctorat, sectia teologie sistematica, la catedra de teologie dogmatica, sub indrumarea prof. Dumitru Staniloaie. Studiaza la Seabury- Western Theo-logical Seminary, Garrett Methodist Semina-ry, ambele din Evanston, Illinois, si la McCormik Presbiterian Seminary, Chicago, Illinois (1970-l972); continua studiile ca bursier al Consiliului Mondial al Bisericilor la Princeton Presbyterian Seminary, Princeton, New Jersey (1972-l973). indrumatorul tezei de doctorat, intitulata The Orthodox Liturgy and the World, e teologul american James McCord (1973). in 1974 este hirotonit preot al parohiei Sfintii Apostoli Petru si Pavel din Kitchener, Ontario (Canada).
In 1978 se transfera la parohia Sfin-tul loan Botezatorul din acelasi oras. Desfasoara o sustinuta si rodnica activitate in rindurile comunitatii romanesti din Kitchener, contribuind esential la infiintarea Centrului Cultural Romanesc si la zidirea unei noi biserici ortodoxe romane. incepind cu 1979, face parte din colegiul redactional al revista Cuvintul romanesc din Hamilton (Ontario).
Colaboreaza la Amfiteatru, Gazeta literara. Luceafarul. Studii teologice, Telegraful roman, Revista Scriitorilor Romani (Germania), Micromagazin, Drum, Solia (SUA). Luceafarul (Canada) etc. Editeaza revista literara Oqriieus (1988), buletinul parohial Radacini si col. Vestitorul roman canadian. Debut editorial cu volum de poezii De unde incepe omul (1970), urmat de Sub umbra Sfinxului (1975, in colab. cu Petru Rezus), Valea nisipului de aur (1977), Urmele (1977), Constantin Brancoveanu (1981), Melcul (1981), Vinerea Mare (1981), Agape (1982, in colab. cu Nicolae Novac si Florica Batu), Biserica si religie la romani (. in colab. cu Hoiia Stamatu), Dar in silaba Luminii plingeam orfan si greier, poeme tanka (1987) si Aparitiile Maicii Domnului la Mejdugorje (1989).
Volumul de debut. De unde incepe omul (1970), anunta un poet bintuit de nelinisti existentiale si de blagiene suspine launtrice, puse toate sub semnul luminii. Fiinta divizata intre pamint si cer („vis si lut" ar fi spus Arghezi") dobindeste identitatea in transcendent prin participare si vocatie la divin. indoiala carteziana e doar punct de plecare si prilej de a gindi o suprarealitate spirituala, ilustrata metaforic prin dumbrava puritatii paradisiace. Cautarea, tagada, intrebarile privesc regasirea de sine in vesnica esenta a omului ca templu (Sfant Duh).
Un trup fizic locuit de altul
(„Si sint doi care selupta;
Eu cu eu, mine cu mine")
si ambele revelate in trupul Cuvintului (mirele sau crinul cosmic). Taria pe care o jefuieste poetul e un dincolo al firii, nu al noptii imprejmuitoare. Iar vederea, contemplarea acestui tinut ascuns („ochiul de-aproape"), ontologic reprezinta bucuria comuniunii umane cu divinul „inainte de a fi". Exilul n-a alterat cu nimic aceasta viziune de aspiratii leandrice. Dimpotriva, tot ce-a scris Dumitru Ichim dupa 1975 sta sub semnul nostalgiei sacrului. Atit in cele doua volume de poeme haiku (Valea nisipului de aur, 1977; Urmele, 1977), cit si in poemele tanka (Dar in silaba Luminii plingeam orfan si greier, 1987). expresia transfigurind aceleasi gesturi ale ridicarii argheziene „spre bolti" nu mai reprezinta decit suportul verbal al unor iluminari interioare
(„Pe cruce Isus. Griul in pamint. Noi toti Oaspeti ai crucii" sau: „Abis dedesubt. Altul deasupra la fel. Ce rece-i frica Si cum ma soarbe in ea Ametitoarea punte"). |
Volumele urmatoare, epistolarul Sub umbra Sfinxului (1975), poemul istoric Constantin Brancovea-m (1981), scenele in versuri din Melcul (1981), prozele din Agape (1982) ori eseurile din Biserica si religie la romani (1985), sint meditatii pe tema lui „a fi" in eternitate si „a sta" concomitent intr-o lume reala a binelui si a frumosului. Bucuria trairii in zaristea Logosului este intotdeauna exprimata prin cuvinte cu valoare apoftegmatica.
OPERA: De unde incepe omul, versuri. Bucuresti, 1970; Planeta Ichtys, Canada, 1974; Sub umbra Sfinxului. Epistolariu, proza, in colab. cu P. Rezus, Kitchener, 1975; Valea nisipului de aur, poeme haiku, Kitchener, 1977; Urmele, poeme haiku, Kitchener, 1977; Constantin Brancoveanu, poem istoric, Kitchener, 1981; Melcul. Sase scene in versuri, Kitchener, 1981; Vinerea Mare, proza, Kitchener, 1981; Agape, versuri si proza, in colab. cu N. Novac si Florica Batu, Kitchener, 1982; Biserica si religie la romani, eseuri, in colab. cu H. Stamatu, Hamil-ton, 1985; Dar in silaba Luminii plingeam orfan si greier, poeme tanka, Miinchen, 1987; Aparitiile Maicii Domnului la Mejdngorje, Kitchener, 1989. |
REFERINTE CRITICE: V. Rebegea, in Amfiteatru, nr. 1, 1971; G. Muntean, in Revista de istorie si teorie literara, nr. 3, 1978: Dictionary of International Biography, Cambridge, 1986; Men of Acliivemcnt, Cambridge, 1986; Personalities of America, 1986. |
În locul străzii a venit oceanul la fereastră
A venit oceanul la fereastră
şi ce furtună a fost toată noaptea!
şi ce furtună a fost toată noaptea!
Dimineaţa
geamul care murise alături de mine
era acoperit
cu-o pânză de corabie albă.
geamul care murise alături de mine
era acoperit
cu-o pânză de corabie albă.
DIN AMINTIRILE MĂRII
Cât de mult ne-am jucat
de-a prinselea şi de-a prinsul...!
Pe malul mării
nu era nimeni
decât noi
şi necuprinsul.
Apoi
şi umbrele noastre
au învăţat de la noi
jocul
de-a prinselea şi de-a prinsul,
iar de la mare
cum să furi cerului
din zestrea-i albastră de zare
şi necuprinsul.
Eram ca primii oameni
din Grădină
şi totuşi uimiţi
că umbrele noastre
nu se mai joacă
de-a prinselea şi de-a prinsul.
În spatele nostru,
după perdeaua rubină,
descoperiseră jocul mai nou,
ce noi nu-l ştiam,
de-a copacul!
Şi nu era timp în vremea aceea,
ci doar un luceafăr
cosea veşnicia cu acul.
Cele două umbre
deveniseră una
semănând cu pomul dintâi.
Acum - inversat - el muşca,
până la mijloc, cu poftă
din noi ca din măr
întreg necuprinsul.
Cât de mult ne-am jucat
de-a prinselea şi de-a prinsul...!
Pe malul mării
nu era nimeni
decât noi
şi necuprinsul.
Apoi
şi umbrele noastre
au învăţat de la noi
jocul
de-a prinselea şi de-a prinsul,
iar de la mare
cum să furi cerului
din zestrea-i albastră de zare
şi necuprinsul.
Eram ca primii oameni
din Grădină
şi totuşi uimiţi
că umbrele noastre
nu se mai joacă
de-a prinselea şi de-a prinsul.
În spatele nostru,
după perdeaua rubină,
descoperiseră jocul mai nou,
ce noi nu-l ştiam,
de-a copacul!
Şi nu era timp în vremea aceea,
ci doar un luceafăr
cosea veşnicia cu acul.
Cele două umbre
deveniseră una
semănând cu pomul dintâi.
Acum - inversat - el muşca,
până la mijloc, cu poftă
din noi ca din măr
întreg necuprinsul.
CE-O FI VISÂND MAREA?
- Dacă marea e Somnul,
cum zici şi te cred
c-ai umblat prin mulţime de cărţi,
înseamnă
că e un somn albastru,
aşa cum la şcoală
îl desenam cu cerneală pe hărţi.
- ... şi dacă marea e Somnul,
şi unda pe val înnoptează
să-l culce în braţe de stea,
( era rândul meu
ca s-o întreb pe ea)
poţi oare să-mi spui,
albastrul ei ce visează?
Hoţoaica
priveşte de jur împrejur,
nu-i nimeni decât pescăruşii.
Şi noi.
Îmi spune să-nchid ochii
şi ce aud să cuprind.
...visul mării era atât de albastru
că am simţit
un fel de cântec sărat
din zarea mereu beduină,
cu hotarul pierdut
în ochiul închis spre ascult.
Buzele noastre nu ştiau de sărut,
dar despre visul mării
se întrebau mereu şi mereu.
Era vremea când nu se făcuse demult,
când gustasem din prima lumină
ca visul mării
sub unduirea serii...
Într-o scoică
se mai auzea Dumnezeu
cântând prin grădină,
că de dragul nostru
îi înfloriseră merii.
COPILUL ORFAN ŞI
STINGĂTORUL DE LUMÂNĂRI
Printre făclii,
aprinse
pentru Fecioară și Prunc,
copilul
a strecurat în nisip
o narcisă.
STINGĂTORUL DE LUMÂNĂRI
Printre făclii,
aprinse
pentru Fecioară și Prunc,
copilul
a strecurat în nisip
o narcisă.
Stingătorul-de-Lumânări,
uitând să-și pună ochelarii,
se-ntunecă la chip,
și suflând de trei ori
deasupra narcisei
se duce.
uitând să-și pună ochelarii,
se-ntunecă la chip,
și suflând de trei ori
deasupra narcisei
se duce.
Copilul se uită după el,
apoi își face cruce
în fața icoanei,
din inimă de tisă,
și din ascunzișul hainei
mai scoate-o narcisă.
apoi își face cruce
în fața icoanei,
din inimă de tisă,
și din ascunzișul hainei
mai scoate-o narcisă.
Ca omul mare
sfătuiește pe Maică
oftându-și
când dorul,
când teama:
„Una - pentru tine,
una - pentru mama!
Și să ai grijă de ele
nu cumva să le afle
când se va-ntoarce din nou
Stingătorul”.
sfătuiește pe Maică
oftându-și
când dorul,
când teama:
„Una - pentru tine,
una - pentru mama!
Și să ai grijă de ele
nu cumva să le afle
când se va-ntoarce din nou
Stingătorul”.
DRUMUL APEI CU NUMELE IOV
Vorbeau acum
la fel ca-naintea căderii.
Cel Unul în fața celuilalt.
Vorbeau acum
la fel ca-naintea căderii.
Cel Unul în fața celuilalt.
Iov
îi servea spre ospăț
din rodul viței și al grâului.
îi servea spre ospăț
din rodul viței și al grâului.
Cel cu litera întoarsă
îndrăzni spre Cel Preaînalt:
„Nu-ți cer Livada, aleasa;
dă-mi moștenire pustiul,
așa
cum numai dunele
știu-l!”
Răspunsul:
„Dacă poți să-l faci
să te iubească,
să fie al tău,
până la moartea zării!”,
dar deșertul,
văzând o fetiță plângând,
a fugit cu tot nisipul lui
și a făcut-o să râdă
pe marginea mării.
„Dă-mi, cuvenita-mi noapte
departe de Tine, să mă desferic
din haos în haos, noian de-ntuneric,
așa cum Ți-am fost,
primul născut al nopții
și al puterii!”
„A ta să fie,
fără de soare,
precum înaintea căderii
în număr și solstiții,
de poți s-o iubești!”
Dar apărură îndrăgostiții
sub noapte,
și n-a mai fost întuneric
că toate pleiadele
treceau pe lângă ei înflorind
cu lumina în șoapte.
Iov continuă ospețirea
din rodul de viță, de grâu
și din tot
ce-i cântase grădina
de la mugur până-n procov.
Cu ispită
se-ntoarse cel rău:
„Știi ce? Ce-ar fi să îngădui lui Iov
să-mi fie slugă și ucenic?
Nu-i darul acesta aproape-un nimic?”
îndrăzni spre Cel Preaînalt:
„Nu-ți cer Livada, aleasa;
dă-mi moștenire pustiul,
așa
cum numai dunele
știu-l!”
Răspunsul:
„Dacă poți să-l faci
să te iubească,
să fie al tău,
până la moartea zării!”,
dar deșertul,
văzând o fetiță plângând,
a fugit cu tot nisipul lui
și a făcut-o să râdă
pe marginea mării.
„Dă-mi, cuvenita-mi noapte
departe de Tine, să mă desferic
din haos în haos, noian de-ntuneric,
așa cum Ți-am fost,
primul născut al nopții
și al puterii!”
„A ta să fie,
fără de soare,
precum înaintea căderii
în număr și solstiții,
de poți s-o iubești!”
Dar apărură îndrăgostiții
sub noapte,
și n-a mai fost întuneric
că toate pleiadele
treceau pe lângă ei înflorind
cu lumina în șoapte.
Iov continuă ospețirea
din rodul de viță, de grâu
și din tot
ce-i cântase grădina
de la mugur până-n procov.
Cu ispită
se-ntoarse cel rău:
„Știi ce? Ce-ar fi să îngădui lui Iov
să-mi fie slugă și ucenic?
Nu-i darul acesta aproape-un nimic?”
„Bine. Să fie-al tău!
Ah, nu cumva să uiți!
Va trebui să mergi cu el,
cum cere târgul,
pe scurtătura
drumului de apă
de la izvorul inimii
până la bobul din pleoapă,
așa cum v-am croit
când v-am luat măsura
mărimii de inel.”
Ah, nu cumva să uiți!
Va trebui să mergi cu el,
cum cere târgul,
pe scurtătura
drumului de apă
de la izvorul inimii
până la bobul din pleoapă,
așa cum v-am croit
când v-am luat măsura
mărimii de inel.”
A DOUA ÎNVIERE
La noi în sat bătrânii mai vorbesc
de-a doua Înviere.
Uluitoare-i prima, vorba nu-i cunoaște
lumina toată spre-ai cuprinde zborul,
când cu făclii în noapte
se face înconjorul
prin taina ne-nțelesului de Paște.
Dar e frumoasă
și-nvierea-a doua -
aceeași pască, dar altcum aroma,
când peste moarte
pecete și-a pus Spicul,
nu-i nimeni să vorbească despre moarte,
ci despre Toma,
cum doar zugravu-a moșmolit tipicul.
După o noapte lungă-n priveghere,
ne-ntoarcem iar după-amiază
cu ucenicii Lui în foișor...
Dar cum adică-a doua Înviere?
A înviat de două ori Hristos?
Zugravul tace până-a opta zi,
pe Toma cel necredincios
cu degetul în rană-a-l zugrăvi.
Ne place necredința și-am vrea așa să fie,
dar nu e,
punând penelul rana să I-o lipăie.
Imaginați-vă, ce om flămând
în loc din pâine să se-nfrupte,
rupându-o în două
ar încerca nepăsător precum un doftor
să o pipăie?
„Cât, Doamne, Te-am dorit!
Cuprinde-mă
și arde-mă de-i cu putință,
în învierea Ta ca să mă strâng,
să Te culeg.
Cu cât Te-mbrățișez mai mult,
mi-s brațele
tot mai setoase-n necredință.
Nu pot să cred, Te văd dar parcă-s orb,
nu-mi ești de-ajuns iubirii să Te sorb.
Nu cu un deget, ci-mbrățișarea plină!
Ai înviat și nu Te las fiindului părere.
Iubirea Ta o simt acum deplină!
Prin mine ești a doua Înviere -
hemoglobină cu hemoglobină!”
Zugravul n-a cetit
ce lui Ioan i s-a părut că nu ai spus,
când inima lui Toma - o singură suflare -
cu cea a lui Iisus
se contopise și slovă și dicteu.
Și ucenicul cel iubit
i-a răzuit lui Toma oftat amar și greu
și-atât a scris,
doar: „Domnul meu
și Dumnezeul meu!”
Și evanghelia a-nchis.
La noi în sat bătrânii mai vorbesc
de-a doua Înviere.
Uluitoare-i prima, vorba nu-i cunoaște
lumina toată spre-ai cuprinde zborul,
când cu făclii în noapte
se face înconjorul
prin taina ne-nțelesului de Paște.
Dar e frumoasă
și-nvierea-a doua -
aceeași pască, dar altcum aroma,
când peste moarte
pecete și-a pus Spicul,
nu-i nimeni să vorbească despre moarte,
ci despre Toma,
cum doar zugravu-a moșmolit tipicul.
După o noapte lungă-n priveghere,
ne-ntoarcem iar după-amiază
cu ucenicii Lui în foișor...
Dar cum adică-a doua Înviere?
A înviat de două ori Hristos?
Zugravul tace până-a opta zi,
pe Toma cel necredincios
cu degetul în rană-a-l zugrăvi.
Ne place necredința și-am vrea așa să fie,
dar nu e,
punând penelul rana să I-o lipăie.
Imaginați-vă, ce om flămând
în loc din pâine să se-nfrupte,
rupându-o în două
ar încerca nepăsător precum un doftor
să o pipăie?
„Cât, Doamne, Te-am dorit!
Cuprinde-mă
și arde-mă de-i cu putință,
în învierea Ta ca să mă strâng,
să Te culeg.
Cu cât Te-mbrățișez mai mult,
mi-s brațele
tot mai setoase-n necredință.
Nu pot să cred, Te văd dar parcă-s orb,
nu-mi ești de-ajuns iubirii să Te sorb.
Nu cu un deget, ci-mbrățișarea plină!
Ai înviat și nu Te las fiindului părere.
Iubirea Ta o simt acum deplină!
Prin mine ești a doua Înviere -
hemoglobină cu hemoglobină!”
Zugravul n-a cetit
ce lui Ioan i s-a părut că nu ai spus,
când inima lui Toma - o singură suflare -
cu cea a lui Iisus
se contopise și slovă și dicteu.
Și ucenicul cel iubit
i-a răzuit lui Toma oftat amar și greu
și-atât a scris,
doar: „Domnul meu
și Dumnezeul meu!”
Și evanghelia a-nchis.
CATAVASIE
Ca ochiul
mai înaltă e privirea.
Mai sfântă decât cerul,
cum?, oare nu-i țărâna
căreia-nainte de-a fi ochiul
i-a fost urzit cernutul?
Ca ochiul
mai înaltă e privirea.
Mai sfântă decât cerul,
cum?, oare nu-i țărâna
căreia-nainte de-a fi ochiul
i-a fost urzit cernutul?
Ca într-o sită
cu ce rămase din lumină,
Frământătorul
amestecând suflarea Lui cu dorul
înstrăvezea spre tâlcuri lutul.
cu ce rămase din lumină,
Frământătorul
amestecând suflarea Lui cu dorul
înstrăvezea spre tâlcuri lutul.
Făina
va folosi-o pentru colacul de la Cină,
iar din tărâțele argilei –
pe primul Său Pescar,
cu mâna Lui de meșter și olar
și chip și-asemănare-L
va cumpăni-n frământ.
va folosi-o pentru colacul de la Cină,
iar din tărâțele argilei –
pe primul Său Pescar,
cu mâna Lui de meșter și olar
și chip și-asemănare-L
va cumpăni-n frământ.
Ca-ntr-o oglindă
genunea renăscându-o din hău,
va fi vânat și prins din apa crucii
de însuși Fiul Său
cu mreaja de pământ.
genunea renăscându-o din hău,
va fi vânat și prins din apa crucii
de însuși Fiul Său
cu mreaja de pământ.
DAR DACĂ IERTĂRII VOI FI
PREA TÂRZIU?
Că ai trecut prin ușile-ncuiate
cu ivăr și clempușă și zăvor -
minune e, dar și asemănare
cum bobul trece prin încuietoare,
cu frică peste prag putreziciunii
de a fi totul și apoi nimic.
Și iarăși -
ca o semnătură-a lunii,
buchea de aur slovenind
ca-n stema-mpărătească-a unui spic.
PREA TÂRZIU?
Că ai trecut prin ușile-ncuiate
cu ivăr și clempușă și zăvor -
minune e, dar și asemănare
cum bobul trece prin încuietoare,
cu frică peste prag putreziciunii
de a fi totul și apoi nimic.
Și iarăși -
ca o semnătură-a lunii,
buchea de aur slovenind
ca-n stema-mpărătească-a unui spic.
Dar altă întrebare pe mine
mă caină
cu spini subțiri de urzică
că tot ce respir mi-este frică de frică;
și știu, dar dacă nu știu?,
dacă la Cina de Taină
iertării voi fi prea târziu
și ușile vor fi încuiate?
Cine-ar putea să-mi descuie
ușile?
Numai Tu ai fi în stare
să te ridici de la masă...
mă caină
cu spini subțiri de urzică
că tot ce respir mi-este frică de frică;
și știu, dar dacă nu știu?,
dacă la Cina de Taină
iertării voi fi prea târziu
și ușile vor fi încuiate?
Cine-ar putea să-mi descuie
ușile?
Numai Tu ai fi în stare
să te ridici de la masă...
...dar mâinile Tale
vor fi prinse în cuie.
Tâlharul
clipa-și va da-o de-a bușile
ca să-mi fure și să-mi apuce
locul meu râvnit lângă Tine.
...și voi rămâne afară,
nici măcar alături pe cruce.
vor fi prinse în cuie.
Tâlharul
clipa-și va da-o de-a bușile
ca să-mi fure și să-mi apuce
locul meu râvnit lângă Tine.
...și voi rămâne afară,
nici măcar alături pe cruce.
PSALMUL DE IUBIRE PURĂ
Mai tânăr ca lumina am ispitit
pelinul,
Nu-mi iscodiți coralii că n-au pe hărți ostrovul.
Cum, Tu, fără cerneală, cu-n flutur scrii ceaslovul,
Iar litera de moarte mi-o cumperi cu rubinul?
Mai tânăr ca lumina am ispitit
pelinul,
Nu-mi iscodiți coralii că n-au pe hărți ostrovul.
Cum, Tu, fără cerneală, cu-n flutur scrii ceaslovul,
Iar litera de moarte mi-o cumperi cu rubinul?
Oh, ce n-aș da, și-arenda, să-mi fiu „libre-penseur-ul“!
Când te-a legat Iubirea să-ți sângere cătușa,
Cum poți să-ți negi că jarul nu-i omul, ci-i cenușa?
Că fulger poartă apa când o înrouă norul.
Când te-a legat Iubirea să-ți sângere cătușa,
Cum poți să-ți negi că jarul nu-i omul, ci-i cenușa?
Că fulger poartă apa când o înrouă norul.
În mare-ascunsă-i alta, preaveșnică e clipa,
Părut de orhidee se-nturbă cu stihia.
Prin pietre colorate ce verde Ți-e tăria
Înflăcărând din șarpe pe caduceu aripa.
Părut de orhidee se-nturbă cu stihia.
Prin pietre colorate ce verde Ți-e tăria
Înflăcărând din șarpe pe caduceu aripa.
Doar numai Tu, Iubire, ca să-Ţi plantezi răsadul,
Te-ai coborât în mine, prădând de flăcări iadul!
Te-ai coborât în mine, prădând de flăcări iadul!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu