10. /25 SEPTEMBRIE 2022 - MUZICĂ; PE O ARIPĂ DE CÂNT
DMITRI SHOSTAKOVICH
Dmitri Dmitrievici Șostakovici (în rusă Дмитрий Дмитриевич Шостакович; n. ,[1][2][3][4] Sankt Petersburg, Imperiul Rus[5][6][7] – d. ,[1][6][2][8] Moscova, RSFS Rusă, URSS[9][6][7]) a fost un compozitor, pianist și profesor rus, considerat unul dintre cei mai importanți compozitori ai secolului al XX-lea.
Șostakovici a devenit celebru în Uniunea Sovietică, unde s-a aflat inițial sub protecția mareșalului sovietelor Mihail Tuhacevski, dar mai târziu a avut o relație dificilă și complexă cu guvernul. Totuși a primit numeroase distincții și premii de stat și a servit în Sovietul Suprem al Rusiei (1947-1962) și al Uniunii Sovietice (din 1962 până la moartea sa). În 1960 a devenit membru al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice.
După ce o perioadă a fost influențat de Serghei Prokofiev și Igor Stravinski, Șostakovici și-a dezvoltat un stil hibrid, care poate fi observat în Lady Macbeth din Districtul Mtsensk (1934). Această lucrare prezintă o varietate de stiluri, inclusiv stilul neoclasic al lui Stravinski și postromantismul lui Gustav Mahler. Contrastele ascuțite și elemente ale grotescului caracterizează mare parte din muzica sa.[10]
Șostakovici a compus lucrări în numeroase genuri. Cele mai importante lucrări ale sale sunt cele 15 simfonii, 15 cvartete de coarde, 6 concerte, lucrări de cameră și lucrări pentru pian solo. În afară de lucrările clasice, Șostakovici a compus și muzica pentru numeroase filme sovietice.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Tinerețea[modificare | modificare sursă]
Șostakovici s-a născut în Sankt Petersburg (Rusia), ca al doilea din cei trei copii ai lui Dmitri Șostakovici și a Sofiya Vasilievna Kokoulina. Bunicul patern al lui Șostakovici, având inițial numele de familie Szostakowicz, se trăgea din polonezi romano-catolici de loc din Wilejka, azi în Belarus, dar strămoșii săi direcți erau din Siberia.[11] Un revoluționar polonez al Insurecției poloneze din 1863-1864, Bolesław Szostakowicz a fost exilat în Narym (în apropiere de Tomsk) în 1866 în represiunea ce a urmat tentativei lui Dmitri Karakozov de a-l asasina pe țarul Alexandru al II-lea.[12] Când termenul său de exil a expirat Szostakowicz a decis să rămână în Siberia. A ajuns un bancher de succes în Irkutsk și a avut o familie numeroasă. Fiul său, Dmitri Boleslavovici Shostakovici, s-a născut în exil la Narym în 1875 și a studiat la Universitatea din Sankt Petersburg, absolvind Facultatea de Fizică și Matematică în 1899. După absolvire Dmitri a lucrat ca inginerul lui Dmitri Mendeleev. În 1903 s-a căsătorit cu Sofiya Vasilievna Kokoulina.[12]
Dmitri Dmitrievici Șostakovici a fost un copil-minune ca pianist și compozitor, talentul său devenind evident după ce a început să ia lecții de pian de la mama sa la vârsta de nouă ani. În câteva ocazii a demonstrat o abilitate remarcabilă de a ține minte tot ceea ce mama sa a interpretat la lecția precedentă și interpreta altă muzică decât cea aflată pe partitura din fața sa.[13] În 1918 a compus un marș funebru în memoria a doi lideri ai Partidului Constituțional Democratic, uciși de marinari bolșevici.[14]
În 1919, la vârsta de doar 13 ani, a fost admis la Conservatorul din Petrograd, la acea vreme condus de Alexandr Glazunov. Glazunov a urmărit cu atenție progresul lui Șostakovici și l-a promovat.[15] Șostakovici a studiat pianul cu Leonid Nikolaiev, compoziție cu Maximilian Steinberg și contrapunct și fugă cu Nikolai Sokolov, cu care a devenit prieten.[16] Șostakovici a participat și la cursurile de istoria muzicii ale lui Alexandr Ossovski.[17] Steinberg a încercat să îl ghideze pe Șostakovici pe drumul marilor compozitori ruși dar a fost dezamăgit de el când își irosea talentul și îi imita pe Serghei Prokofiev și Igor Stravinski. A suferit și de lipsă de zel politic când a picat examenul de metodologie marxistă în 1926. Primul său succes muzical a fost Simfonia nr. 1, Op. 10, care a fost compusă la vârsta de 19 ani ca lucrare de absolvire.
Începutul carierei[modificare | modificare sursă]
.jpg)
După absolvire Șostakovici a început o carieră de compozitor și interpret dar stilul său de interpretare era adesea neapreciat. Totuși a obținut o „mențiune onorabilă” la prima Competiție Internațională de Pian Chopin organizată la Varșovia. După competiție Șostakovici l-a întâlnit pe dirijorul Bruno Walter care a fost atât de impresionat de prima simfonie încât a decis să interpreteze premiera berlineză în acel an. Leopold Stokovski a fost și el foarte impresionat de lucrare și a dirijat premiera americană la Philadelphia în anul următor și a realizat prima înregistrare a simfoniei.
După aceea Șostakovici s-a ocupat predominant de compoziție și a început să interpreteze doar propriile lucrări. În 1927 a compus a doua simfonie (intitulată Octombrie), o lucrare patriotică cu un final coral pro-sovietic. Datorită naturii experimentale a lucrării, ca și în cazul Simfoniei nr. 3, lucrarea nu a avut parte de același entuziasm critic de care s-a bucurat prima simfonie.
În 1927 a început și relația lui Șostakovici cu Ivan Sollertinski, care îi va fi cel mai apropiat prieten al său până la moartea acestuia în 1944. Sollertinski i-a prezentat lui Șostakovici muzica lui Gustav Mahler, care a avut o puternică influență asupra sa începând cu Simfonia nr. 4.
În timp ce lucra la Simfonia nr. 2 Șostakovici a început să lucreze și la opera satirică Nasul, bazată pe o poveste de Nikolai Gogol. În iunie 1929 a avut parte de premiera concertistică împotriva dorințelor lui Șostakovici și a fost puternic atacată de Asociația Rusă a Muzicienilor Proletari.[18] Premiera scenică a avut loc pe 18 ianuarie 1930 dar a avut parte de recenzii negative.[19]
În 1929 Șostakovici a compus prima sa muzică de film, pentru filmul mut Noul Babilon.
De la sfârșitul anilor 1920 până la începutul anilor 1930 Șostakovici a lucrat la TRAM, un teatru pentru tineretul proletar. Deși a lucrat puțin, acest post l-a apărat de atacurile ideologice. Mare parte din această perioadă a fost petrecută lucrând la opera Lady Macbeth din Districtul Mtsensk, care a avut parte de premieră în 1934. A avut parte de un succes instant atât pe plan popular cât și pe plan oficial. A fost descrisă ca fiind „rezultatul succesului general al construcției Socialiste și al politicii corecte a Partidului” și ca o operă care „ar fi putut fi compusă doar de un compozitor sovietic crescut în cea mai bună tradiție a culturii sovietice”.[20]
Șostakovici s-a căsătorit cu prima sa soție, Nina Varzar, în 1932. Dificultățile inițiale au dus la un divorț dar cei doi s-au recăsătorit când Nina a devenit însărcinată cu primul lor copil.[21]
Prima denunțare[modificare | modificare sursă]
În 1936 Șostakovici a pierdut sprijinul oficial. Anul a început cu numeroase atacuri asupra sa în revista Pravda, în special în articolul intitulat „Talmeș-Balmeș în loc de muzică”. Șostakovici se afla într-un turneu în Arkhangelsk când a primit vestea articolului din Pravda. Cu două zile înainte de publicarea articolului, în seara de 28 ianuarie[22] , un prieten l-a sfătuit pe Șostakovici să asiste la producția de la Teatrul Bolșoi a operei. Când a sosit a observat că Iosif Stalin și biroul său politic se aflau acolo. În scrisorile adresate lui Ivan Sollertinski, Șostakovici a declarat spaima pe care o simțea când vedea că Stalin se sperie de fiecare dată când alămurile și percuția interpretau prea tare. La fel de înfricoșător era modul în care Stalin și însoțitorii săi râdeau la scena de dragoste dintre Serghei și Katerina. Martorii au declarat că Șostakovici era „alb ca hârtia” când a mers pe scenă la sfârșitul actului trei pentru a face plecăciunea.[23]
Articolul, care condamna opera ca fiind „aspră, vulgară și primitivă”, se crede că a fost scris de însuși Stalin.[24] Prin urmare, numărul comenzilor a scăzut iar veniturile sale au scăzut cu aproape trei sferturi. Chiar și criticii de muzică sovietici care inițial au lăudat opera au fost nevoiți să își schimbe opinia.[25] La puțin timp după publicarea articolului „Talmeș-Balmeș”, Pravda a publicat un nou articol, „Balet mincinos”, care critica baletul Pârâul limpede. Șostakovici nu se aștepta la acest al doilea articol deoarece publicul general și presa deja a acceptat această muzică ca fiind „democratică” - adică melodioasă și accesibilă. Totuși, Pravda a condamnat baletul pentru înfățișarea greșită a vieții țăranilor dintr-o fermă colectivizată.[26]
Mai mult, în 1936 a început Marea Teroare în care mulți prieteni și membri ai familiei lui Șostakovici au fost uciși sau întemnițați. Printre aceștia s-au numărat Mareșalul Tuhacevski (împușcat la câteva luni după arestare), cumnatul său Vsevolod Frederiks (un medic celebru care a fost eliberat dar a murit înainte de a ajunge acasă), prietenul său Nikolai Jileaev (un muzicolog împușcat la puțin timp după arestarea sa), soacra sa Sofia Mihailovna Varzar (astronom, trimisă într-un lagăr din Karaganda), prietena sa, scriitoarea marxistă Galina Serebryakova (20 de ani în lagăr) și colegii săi Boris Kornilov și Adrian Piotrovski (executați).[27] Singura consolare a lui Șostakovici din această perioadă a fost nașterea fiicei sale Galina în 1936. Fiul său, Maxim, s-a născut doi ani mai târziu.
Retragerea Simfoniei nr. 4[modificare | modificare sursă]
Publicarea articolelor din Pravda au coincis cu compunerea Simfoniei nr. 4. Lucrarea a marcat o schimbare stilistică pentru Șostakovici deoarece a asimilat stilul lui Gustav Mahler și al altor compozitori europeni. Simfonia a fost o problemă compozițională pentru Șostakovici deoarece încerca să își schimbe stilul. Compunerea simfoniei era într-un stadiu foarte avansat când au apărut articolele fatale din Pravda. În ciuda acestui fapt Șostakovici a continuat să lucreze la simfonie și chiar a planificat o premieră la sfârșitul anului 1936. Repetițiile au început în decembrie dar după câteva sesiuni Șostakovici, din motive aflate încă în dezbatere, a retras simfonia de la interpretare publică. Un număr de prieteni și colegi, cum ar fi Isaak Glikman, au sugerat că a fost un act de retragere voluntară ca urmare a interzicerii.[28] Oricare ar fi motivul, este posibil că această decizie i-a salvat viața: în această perioadă Șostakovici era îngrijorat pentru familia sa și pentru el însuși. Totuși, Șostakovici nu a abandonat lucrarea și a numerotat-o 4. Lucrarea a fost adaptată într-o variantă scurtată pentru pian în 1946 și a avut premiera abia în 1961, la mulți ani după moartea lui Stalin.
„Răspunsul creativ al unui artist la critica justă”[modificare | modificare sursă]
Răspunsul compozitorului la această denunțare a fost Simfonia nr. 5, Op. 47, din 1937, care era mult mai conservatoare decât celelalte lucrări ale sale. A avut premiera pe 21 noiembrie 1937 în Leningrad și a avut un succes fenomenal: mulți dintre cei care au asistat la concert și-au pierdut prieteni sau membri ai familiei în urma execuțiilor în masă; prin urmare, simfonia i-a făcut pe mulți să plângă.[29] Mai târziu Șostakovici a scris în memoriile sale: „Nu voi crede niciodată că cineva care nu a simțit nimic va înțelege Simfonia nr. 5. Bineînțeles că au înțeles, au înțeles ce se întâmplă în jurul lor și au înțeles despre ce e vorba în Simfonia nr. 5.”[30] La finalul lucrării, aplauzele au durat o jumătate de oră.
Succesul l-a pus pe Șostakovici din nou într-o lumină bună. Atât criticii cât și autoritățile, inclusiv cei care l-au acuzat pe Șostakovici de formalism, au declarat că a învățat din greșelile sale și că a devenit un adevărat artist sovietic. Compozitorul Dmitri Kabalevski, care s-a detașat de Șostakovici când au apărut articolele din Pravda, a lăudat Simfonia nr. 5 și l-a felicitat pe Șostakovici „că nu a mai fost ispitit de tentațiile 'eronate' de dinainte”.[31]
Tot în această perioadă Șostakovici a început să compună primul cvartet de coarde. Lucrările sale de cameră i-au permis să experimenteze și să exprime idei care ar fi fost inacceptabile pentru lucrări simfonice. În septembrie 1937 a început să predea compoziție la Conservatorul din Leningrad, post care i-a oferit o anumită securitate financiară dar i-a răpit din timpul creativ.
Al Doilea Război Mondial[modificare | modificare sursă]
În 1939, înainte ca trupele sovietice să invadeze Finlanda, Secretarul de Partid din Leningrad, Andrei Jdanov, i-a comandat lui Șostakovici o piesă de sărbătoare intitulată Suită pe teme finlandeze care să fie interpretată când trupele sovietice mărșăluiesc victorios pe străzile din Helsinki. Războiul de Iarnă a fost o umilință pentru Armata Roșie iar Șostakovici nu va recunoaște niciodată ca este autorul lucrării. A avut parte de premieră abia în 2001.[32]
După izbucnirea războiului dintre Germania și Uniunea Sovietică în 1941 Șostakovici, care a rămas în Leningrad, a încercat să se înroleze în Armată dar a fost respins din cauza problemelor de vedere. Pentru a compensa, Șostakovici a devenit voluntar în brigada de pompieri a Conservatorului din Leningrad. Fotografia în care el este pompier a fost publicată în ziarele din toată țara.[33]
Dar poate cea mai mare contribuție a sa din timpul războiului a fost Simfonia nr. 7. A compus primele trei părți când încă se afla în Leningrad și a finalizat lucrarea când se afla în Kuibîșev (astăzi Samara) unde el și familia sa au fost evacuați. Indiferent dacă Șostakovici a compus sau nu simfonia cu Asediul Leningradului în minte, s-a declarat oficial că este o reprezentare a rezistenței curajoase a oamenilor din Leningrad împotriva invadatorilor germani și că este o piesă autentică de artă patriotică apărută în perioada în care moralul avea nevoie de îmbunătățire. Simfonia a avut parte de premieră în Kuibîșev în interpretarea orchestrei Teatrului Bolșoi și în curând a fost interpretată și în străinătate la Londra și în Statele Unite. Totuși, cea mai importantă interpretare a fost premiera de la Leningrad din timpul asediului. Orchestra Radio mai avea doar 14 de muzicieni iar dirijorul Karl Eliasberg a fost nevoit să recruteze pe oricine care putea interpreta la un instrument pentru a interpreta simfonia.[34]
În 1943 Șostakovici și familia sa s-au mutat în Moscova. În vremea când a fost compusă Simfonia nr. 8, balanța războiului s-a înclinat spre Armata Roșie. Prin urmare, publicul și, cel mai important, autoritățile, aveau nevoie de o altă lucrare triumfătoare din partea compozitorului. În schimb au primit Simfonia nr. 8, poate cea mai sobră și violentă din punct de vedere expresiv lucrare din opera lui Șostakovici. Pentru a păstra imaginea lui Șostakovici (o punte vitală între oamenii din Uniune și Occident), guvernul a conferit lucrării titlul de Stalingrad, oferindu-i aspectul de lucrare de jelire a victimelor din timpul Bătăliei de la Stalingrad. Totuși, simfonia nu a fost scutită de critică. Se crede că Șostakovici a spus: „Când a fost interpretată Simfonia nr. 8, a fost declarată deschis ca fiind contra-revoluționară și anti-sovietică. Au spus 'De ce Șostakovici a compus o simfonie optimistă la începutul războiului și una tragică acum? La început ne retrăgeam iar acum atacăm și îi distrugem pe Fasciști. Iar Șostakovici se comportă tragic, asta înseamnă că este de partea fasciștilor.”[35] Lucrarea a fost efectiv, deși neoficial, interzisă până în 1956.[36]
În contrast, Simfonia nr. 9 (1945) este o parodie ironică în stilul lui Haydn care intenționat a eșuat să satisfacă cerința lui Stalin pentru un „imn al victoriei”. Războiul a fost câștigat iar simfonia „frumușică” a lui Șostakovici a fost interpretată mai mult o batjocură la victoria Uniunii Sovietice decât ca o piesă de sărbătoare.
A doua denunțare[modificare | modificare sursă]
În 1948 Șostakovici, împreună cu mulți alți compozitori, a fost din nou acuzat de formalism prin Decretul Jdanov. Jdanov, Președinte Sovietului Suprem al Rusiei, l-a acuzat pe Șostakovici și pe alți compozitori (în special Serghei Prokofiev și Aram Haciaturian) că scrie muzică formalistă și nepotrivită. Acest decret făcea parte dintr-o campanie anti-formalism pentru a înlătura orice influență Occidentală în muzică. Compozitorii acuzați, inclusiv Șostakovici, au fost chemați să își ceară public iertare în fața comitetului.[37][38] Majoritatea lucrărilor lui Șostakovici au fost interzise iar privilegiile familiei sale au fost retrase.
Consecințele Decretului au fost foarte aspre pentru compozitori. Șostakovici a fost printre cei care au fost concediați de la Conservator. Pentru Șostakovici poate cea mai mare consecință a fost pierderea banilor. Cei care încă se aflau la Conservator au început să fie urmăriți cu suspiciune. Nimeni nu dorea ca lucrările lor să fie interpretate drept formaliste iar mulți au ajuns să își acuze colegii că scriu sau interpretează muzică anti-proletară.
În anii următori a compus muzică în trei genuri: muzică de film pentru a-și plăti chiria, lucrări oficiale pentru a-și asigura reabilitarea oficială și lucrări serioase. Din ultima categorie fac parte Concertul pentru vioară nr. 1 și ciclul de cântece Din poezia folclorică evreiască. Ciclul a fost compus când campania antisemită postbelică a început deja.[39]
Restricțiile asupra muzicii lui Șostakovici au fost eliminate în 1949 când Stalin a decis că sovieticii erau nevoiți să trimită reprezentanți artistici la Congresul Cultural și Științific pentru Pace Mondială de la New York City iar Șostakovici ar trebui să fie unul din ei. Pentru Șostakovici a fost o experiență umilitoare care a culminat cu o conferință de presă la New York în care trebuia să citească un discurs pregătit. Nicolas Nabokov, care era prezent în public, a observat că Șostakovici a început să citească cu o voce „emoționată și tremurândă” înainte să se oprească iar „discursul a fost continuat de altcineva”.[40] Conștient de faptul că Șostakovici nu putea vorbi liber, Nabokov l-a întrebat public pe compozitor dacă a suferit și el denunțarea recentă a muzicii lui Stravinski în Uniunea Sovietică. Șostakovici, care era un mare admirator al muzicii lui Stravinski și a fost influențat de muzica sa, nu avea de ales decât să răspundă afirmativ. Nabokov nu a ezitat să publice faptul că aceasta a demonstrat că Șostakovici „nu este un om liber, ci o unealtă obedientă a guvernului său”.[41] Șostakovici nu l-a iertat niciodată pe Nabokov pentru această umilință publică.[42] În același an Șostakovici a fost obligat să compună cantata Cântarea pădurilor, care îl omagia pe Stalin drept „marele grădinar”. În 1951 compozitorul a fost numit deputat în Sovietul Suprem al Rusiei Sovietice.
Moartea lui Stalin în 1953 a reprezentat cel mai mare pas spre reabilitarea lui Șostakovici ca artist creativ, ceea ce a fost marcat prin Simfonia nr. 10. Această lucrare conține un număr de citări muzicale și coduri (inclusiv motivele DSCH și Elmira, Elmira Nazirova fiind o pianistă și compozitoare care a studiat cu Șostakovici în anul dinaintea eliminării lui de la Conservatorul din Moscova)[43] a căror semnificație este încă dezbătută. Împreună cu Simfoniile nr. 5 și 7, Simfonia nr. 10 este printre cele mai populare lucrări ale sale.
În anii 1940 și 1950 Șostakovici a avut relații apropiate cu două eleve ale sale: Galina Ustvolskaia și Elmira Nazirova. În afară de aceasta era prima căsătorie cu Nina Varzar care a durat până la moartea ei în 1954. I-a predat lui Ustvolskaia din 1937 până în 1947. Natura relației lor nu este deloc clară: Mstislav Rostropovici a descris-o ca fiind una „tandră”. Ustvolskaia i-a refuzat o cerere de căsătorie după moartea Ninei.[44] Fiica lui Șostakovici, Galina, își amintește că tatăl ei a consultat-o pe ea și pe fratele ei Maxim despre posibilitatea ca Ustvolskaia să devină mama lor vitregă.[45] În cele din urmă Șostakovici s-a căsătorit în 1956 cu Margarita Kainova, o activistă din Comsomol dar relația a fost una tensionată iar cei doi au divorțat trei ani mai târziu.
În 1954 Șostakovici a compus Uvertura festivă, Op. 96, care a fost folosită ca temă muzicală la Jocurile Olimpice de vară din 1980.[46]
În 1959 Șostakovici a apărut pe scenă în Moscova la sfârșitul unei interpretări a Simfoniei nr. 5 în care i-a felicitat pe Leonard Bernstein și Orchestra Filarmonică din New York (aceștia se aflau într-un turneu în Uniunea Sovietică). Mai târziu în acel an Bernstein și Orchestra din New York au înregistrat Simfonia nr. 5 pentru Columbia Records.
Membru al Partidului[modificare | modificare sursă]
Anul 1960 a marcat o altă cotitură în viața lui Șostakovici: în acel an a devenit membru al Partidului Comunist. Guvernul dorea să îl numească Secretar General al Uniunii Compozitorilor dar pentru acest lucru Șostakovici trebuia să fie membru de partid. Acest eveniment a fost interpretat în mod diferit, fiind văzut ca un act de lașitate, presiune politică sau ca act din proprie voință. Pe de altă parte, aparatul politic era mai puțin represiv decât a fost înainte de moartea lui Stalin. Fiul lui Șostakovici își amintește că acest act l-a făcut pe Șostakovici „să plângă”[47] și mai târziu a spus soției sale Irina că a fost șantajat.[48] Lev Lebedinski a spus că Șostakovici era în pragul sinuciderii.[49] După ce a devenit membru al partidului au fost publicate în Pravda articole sub numele său care denunțau individualismul în muzică, deși în realitate Șostakovici nu a scris aceste articole. În plus, pe lângă intrarea sa în partid, Șostakovici a început să compună omagiul său către Lenin pe care l-a promis de atâta timp. Simfonia nr. 12, care prezintă Revoluția Bolșevică și care a fost finalizată în 1961, îi este dedicată lui Vladimir Lenin și este numită „Anul 1917”.[50] În această perioadă starea de sănătate a lui Șostakovici a început să se deterioreze.
Răspunsul muzical al lui Șostakovici la aceste crize personale a fost Cvartetul de coarde nr. 8, compus în doar trei zile. A descris lucrarea ca fiind dedicată „victimelor fascismului și războiului”,[51] aparent în memoria celor care au murit în timpul bombardării orașului Dresda din 1945. Totuși, la fel ca și Simfonia nr. 10, acest cvartet conține citări muzicale din câteva lucrări precedente ale sale. Șostakovici i-a spus prietenului său Isaak Glikman „Am început să mă gândesc că într-o zi voi muri și niciunul nu va compune o lucrare în memoria mea așa că am compus eu însumi una”.[52] Câțiva dintre colegii lui Șostakovici, inclusiv Natalia Vovsi-Mikhoels[53] și violoncelistul Valentin Berlinski[54], erau conștienți de caracterul biografic al lucrării.
În 1962 s-a căsătorit pentru a treia oară, de această dată cu Irina Supinskaia. Într-o scrisoare adresată lui Glikman, Șostakovici a scris „singurul ei defect este că are 27 de ani. În rest este splendidă: isteață, veselă, directă și foarte plăcută”.[55] Conform lui Galina Ustvolskaia, care îi cunoștea bine pe soții Șostakovici, această căsnicie a fost una foarte fericită: „Cu ea Șostakovici a cunoscut pentru prima dată pacea domestică... Cu siguranță ea i-a prelungit viața cu câțiva ani”.[56] În noiembrie a dirijat pentru prima dată, dirijând câteva dintre lucrările sale în Gorki[57]; în rest a refuzat să dirijeze, motivând acest lucru prin starea sa de sănătate și emoțiile sale.
În acel an Șostakovici a abordat din nou subiectul antisemitismului în Simfonia nr. 13 (intitulată Babi Iar). Această simfonie transpune pe muzică câteva poezii ale lui Evgheni Evtușenko; prima dintre acestea comemorează un masacru al evreilor ucraineni în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Opiniile sunt divizate cu privire la dimensiunea acestui risc: poezia a fost publicată în media sovietică și nu a fost interzisă dar a rămas controversată. După premiera simfoniei Evtușenko a fost forțat să adauge o strofă la poezia sa prin care să spună că rușii și ucrainenii au murit cot la cot cu evreii la Babi Yar.
În 1965 Șostakovici a venit în apărarea poetului Iosif Brodski care a fost condamnat la cinci ani de exil și muncă grea. Șostakovici a fost co-semnatar al unei petiții împreună cu Evtușenko, Kornei Ciukovski, Anna Ahmatova, Samuil Marșak și filosoful francez Jean-Paul Sartre. După aceste proteste sentința a fost comutată iar Brodski în Leningrad. Șostakovici s-a alăturat și unui grup de 25 de intelectuali ruși care au semnat o scrisoare adresată lui Leonid Brejnev prin care cereau să nu fie reabilitată reputația lui Stalin.[58]
Ultimii ani[modificare | modificare sursă]
Spre sfârșitul vieții sale Șostakovici a avut probleme cronice de sănătate dar nu a renunțat la fumat și consumul de vodcă. Începând cu 1958 a suferit o condiție tot mai debilitantă care i-a afectat mâna dreaptă, ceea ce l-a forțat să renunțe la activitatea sa de pianist iar în 1965 a fost diagnosticat cu poliomielită. În anul următor a suferit un atac de cord și încă unul în 1971 iar câteva căzături i-au afectat ambele picioare.
Preocuparea față de propria moarte este prezentă în ultimele sale lucrări, printre ele fiind ultimele cvartete de coarde și Simfonia nr. 14 (un ciclu de cântece inspirate după poezii care au ca temă moartea). Această lucrare îl găsește pe Șostakovici la extrema sa în privința limbajului muzical. Șostakovici a dedicat lucrarea prietenului său Benjamin Britten care a dirijat premiera europeană a lucrării la Festivalul de la Aldeburgh în 1970. Simfonia nr. 15 din 1971 are, prin contrast, o natură melodică și retrospectivă, citând pe Wagner, Rossini și propria sa Simfonie nr. 4.
Șostakovici a decedat în urma unui cancer pulmonar pe 9 august 1975 la vârsta de 68 de ani și a fost înmormântat în Cimitirul Novodevici din Moscova. Chiar înainte de moartea sa a fost comemorat prin numirea Peninsulei Șostakovici din Insula Alexandru I, Antarctica. Ultima sa lucrare a fost Sonata pentru violă, care a avut premiera pe 28 decembrie 1975, la patru luni după moartea sa.
Influența muzicală a lui Șostakovici asupra compozitorilor ulteriori din afara Uniunii Sovietice era destul de nesemnificativă, deși Alfred Schnittke a preluat contrastele sale dintre dinamic și static iar muzica lui André Previn prezintă legătură clară cu stilul său de orchestrație. Influența sa poate fi observată și în lucrările unor compozitori nordici, cum ar fi Lars-Erik Larsson.[59] Totuși, mulți dintre contemporanii său ruși și elevii săi de la Conservatorul din Leningrad au fost puternic influențați de muzica sa, inclusiv German Okunev, Boris Tișcenko (a cărui Simfonie nr. 5 din 1978 este dedicată lui Șostakovici), Serghei Slonimski și alții.
Muzica[modificare | modificare sursă]
Opera lui Șostakovici este dominată de ciclul de simfonii și cvartete de coarde, câte 15 din fiecare. Simfoniile sunt distribuite destul de egal de-a lungul carierei sale, în vreme ce cvartetele de coarde au fost compuse în a doua parte a vieții sale. Printre cele mai cunoscute lucrări se numără Simfoniile nr. 5 și 7 și Cvartetele nr. 8 și 15. Alte lucrări includ operele Doamna Macbeth din Mțensk, Nasul și neterminata Jucătorii bazată pe o comedie scrisă de Nikolai Gogol; șase concerte (câte două pentru pian, vioară și violoncel), două triouri de pian și o cantitate mare de muzică de film.
Muzica lui Șostakovici prezintă influența multor compozitori pe care el îi admira: Bach în fugi și passacaglii, Beethoven în cvartetele sale târzii, Mahler în simfoniile sale și Berg prin utilizarea de coduri și citări. Dintre compozitorii ruși Șostakovici îl admira pe Modest Musorgski, ale cărui opere Boris Godunov și Hovanșcina le-a re-orchestrat. Influența lui Musorgski poate fi observată și în opera Doamna Macbeth și în Simfonia nr. 11, precum și în lucrările sale satirice precum Rayok.[60] Influența lui Prokofiev este evidentă în primele sale lucrări pentru pian, cum ar fi prima sonată și primul concert.[61] Influența muzicii folclorice și religioase ruse este evidentă în lucrările sale corale a capella din anii 1950.
Relația lui Șostakovici cu Stravinski era foarte ambivalentă; Șostakovici i-a scris lui Glikman: „Stravinski, compozitorul pe care îl venerez. Stravinski, gânditorul pe care îl disprețuiesc.”[62] Era atras în special de Simfonia Psalmilor, prezentând o copie a aranjamentului său pentru pian a lucrării lui Stravinski când acesta a vizitat Uniunea Sovietică în 1962. Întâlnirea nu a decurs foarte bine, fiind observată timiditatea extremă a lui Șostakovici și „răutatea” lui Stravinski față de el".[63]
Mulți comentatori au remarcat diferența dintre lucrările experimentale de dinainte de denunțarea din 1936 și lucrările mult mai conservatoare care au urmat. Compozitorul i-a spus Florei Litvinova: „fără 'ghidarea Partidului'... aș fi arătat mai multă strălucire, aș fi folosit mai mult sarcasm și mi-aș fi dezvăluit ideile în mod direct în loc să fiu nevoit să apelez la camuflaj.”[64] Articolele publicate de Șostakovici în 1934 și 1935 citau pe Berg, Schoenberg, Krenek, Hindemith „și în special Stravinski” printre influențele sale.[65] Lucrări importante din prima perioadă includ Simfonia nr. 1, care combina academicismul conservatorului cu înclinațiile sale progresive; Nasul (”cea mai noncompromițătoare dintre lucrările sale de scenă„[66]); Doamna Macbeth, care a precipitat denunțarea, și Simfonia nr. 4 au fost descrise în dicționarul Grove ca „o sinteză colosală a dezvoltării muzicale a lui Șostakovici până la acea dată”.[67] Simfonia nr. 4 a fost și prima în care să adopte stilul lui Mahler.
Teme evreiești[modificare | modificare sursă]
Chiar și înainte de campaniile staliniste antisemite de la sfârșitul anilor 1940 și începutul anilor 1950 Șostakovici a demonstrat un interes pentru temele evreiești. Era intrigat de abilitatea muzicii evreiești „de a crea o melodie veselă pe intonații triste”.[68] Exemple de teme evreiești pot fi observate în Cvartetul de coarde nr. 4 (1949), Concertul pentru vioară nr. 1 (1948) și Patru monologuri pe poezii Pușkin (1952), precum și în Trioul de pian în Mi minor (1944). A fost și mai mult inspirat să compună cu teme evreiești după ce a citit teza lui Moisei Beregovski despre muzica folclorică evreiască din 1946.
În 1948 Șostakovici a cumpărat o carte cu cântece folclorice evreiești și din aceasta a compus ciclul de cântece Din poezia evreiască. Inițial a compus opt cântece care aveau menirea de a prezenta dificultatea de a fi evreu în Uniunea Sovietică. Totuși, pentru a masca acest lucru, Șostakovici a mai adăugat încă trei cântece pentru a demonstra viața bună pe care o aveau evreii sub regimul sovietic. În ciuda eforturilor sale de a ascunde adevărata semnificație a lucrării, Uniunea Compozitorilor a refuzat să îi aprobe lucrarea în 1949 sub presiunea antisemitismului care se manifesta în țară. Din poezia evreiască nu a putut fi interpretată înainte de moartea lui Stalin în martie 1953 împreună cu alte lucrări care au fost interzise.[69]
Lucrări publicate postum[modificare | modificare sursă]
În 2004 muzicologul Olga Digonskaia a descoperit un depozit de manuscrise Șostakovici la Muzeul de Stat de Cultură Muzicală „Glinka” din Moscova. Într-un dosar de carton se aflau „300 de pagini de schițe muzicale, piese și partituri” în manuscrisul lui Șostakovici. Un prieten al compozitorului a mituit-o pe servitoarea lui Șostakovici să îi livreze în mod regulat conținutul din coșul de gunoi al biroului lui Șostakovici în loc să îl ducă la gunoi. O parte din aceste hârtii au ajuns ulterior la Glinka. Printre acestea se aflau schițe pentru pian și vocale ale unui prolog pentru o operă, Orango (1932). Au fost orchestrate de compozitorul britanic Gerard McBurney iar această lucrare a avut premiera în decembrie 2011 în interpretarea Orchestrei Filarmonice din Los Angeles.[70][71][72][73][74]
Critici[modificare | modificare sursă]
Conform lui Gerard McBurney, opiniile în legătură Dmitri Șostakovici sunt împărțite între „o muzică originală cu o putere vizionară” și „fără valoare, la mâna a doua”.[75] William Walton, contemporanul său britanic, îl consideră „cel mai mare compozitor al secolului al XX-lea”.[76] Muzicologul David Fanning menționează în Dicționarul lui Grove că „În ciuda presiunilor venite din partea politicienilor și a ideilor sale legate de umanitarism și serviciile publice, reușește să creeze un limbaj muzical de o putere emoțională colosală.”[77]
Unii compozitori moderni au fost mult mai critici. Pierre Boulez consideră că muzica lui Șostakovici este „a doua, sau chiar a treia presă a muzicii lui Mahler”.[78] Compozitorul român Philip Herschkowitz, discipolul lui Webern, consideră că muzica lui Șostakovici este una nepotrivită timpului său.[79] O altă plângere se referă la faptul că stilul lui Șostakovici este vulgar și strident: Stravinski a scris despre Doamna Macbeth din Mțensk că ar fi o operă „monotonă”.[80] Compozitorul englez Robin Holloway a descris muzica lui Șostakovici ca fiind „cenușie în melodie și armonie; funcțională ca structură, cu un conținut retoric și restrâns.”[81]
În anii '80, compozitorul finlandez Esa-Pekka Salonen a refuzat să dirijeze operele sale. În 1987, el a declarat că:
Șostakovici este în multe feluri opusul lui Stravinski. [...] Când am spus că cea de-a șaptea simfonie a lui Șostakovici este o compoziție plictisitoare și monotonă, oamenii mi-au răspuns cu „Da, da, dar gândește-te la contextul simfoniei.” O astfel de atitudine nu face bine nimănui.[82]
Totuși, Salonen a făcut un compromis și a înregistrat mai multe dintre lucrările lui Șostakovici, printre care Concert pentru pian nr. 1 și 2, Concert pentru vioară nr. 1 (2010), prologul la „Orango” și Simfonia nr. 4 (2012).
Șostakovici a împrumutat din stilurile compozitorilor clasici și populari care au trăit înaintea sa; vulgaritatea muzicii populare are o influență importantă asupra „celui mai mare dintre eclectici”.[83] McBurney urmărește acest lucru până la cercurile anvangardiste din perioada timpurie a lui Șostakovici, considerând că aceste împrumuturi au fost o tehnică deliberată folosită pentru a crea „modele de contrast, repetiție și exagerări” care i-au conferit muzicii sale o structură potrivită.[84]
Personalitate[modificare | modificare sursă]
Șostakovici era din mai multe puncte de vedere un om obsesiv: conform fiicei sale era „obsedat de curățenie”;[85] își sincroniza ceasurile din apartament și își trimitea adesea cărți poștale pentru a testa cât de bine funcționează serviciul poștal. Mikhail Druskin își amintește că încă de când era tânăr compozitorul era „fragil și emoționat”.[86] Yuri Liubimov comentează: „Faptul că era mai vulnerabil și mai receptiv decât alte persoane era fără îndoială a caracteristică importantă a geniului său”.[87] Spre sfârșitul vieții sale, Krzysztof Meyer spunea că „fața sa era un sac de ticuri și grimase”.[88]
Când era într-o dispoziție mai bună sportul era una din principalele sale modalități de recreere, deși prefera să fie spectator sau în galerie decât să participe (avea o calificare de arbitru de fotbal). Echipa sa favorită era Zenit Leningrad și asista regulat la meciurile lor. De asemenea, îi plăceau jocurile de cărți, în special solitaire. Era atras de scriitori sarcastici precum Gogol, Anton Cehov și Mihail Zoșcenko.
Șostakovici era prin natură o persoană timidă: Flora Litvinova a spus că „era complet incapabil să spună „nu” cuiva”.[89] Asta însemna că era ușor de convins să semneze declarații oficiale, inclusiv o denunțare a lui Andrei Saharov în 1973. Pe de altă parte era dispus să încerce să ajute diferite persoane în calitate de Director al Uniunii Compozitorilor și Deputat al Sovietului Suprem. Oleg Prokofiev a declarat că „a încercat să ajute atât de mulți oameni încât... era acordată tot mai puțină atenție pledoariilor sale”.[90] Când a fost întrebat dacă crede în Dumnezeu Șostakovici a spus „Nu și îmi pare foarte rău de asta”.[91]
Ortodoxie și revizionism[modificare | modificare sursă]
Răspunsul lui Șostakovici la critici, și, ceea ce este mai important, supoziția conform căreia el folosea muzica ca un fel de dizidență acoperită, sunt disputate. El a părut a se conforma cu politicile și pozițiile guvernamentale, ținând discursuri și semnând articole care urmăreau țelul partidului.[92] Dar este evident faptul că îi displăceau multe dintre aspectele regimului, lucru confirmat de familia sa, de scrisorile trimise lui Isaak Glikman, și cantata satirică „Rayok”, care ridiculiza campania „anti-formalistă” și a fost ascunsă până la moartea sa.[93] El a fost un prieten apropiat al Mareșalului Uniunii Sovietice Mihail Tuhacevski, care a fost executat în timpul Marii Epurări din 1937.
Nu se cunoaște exact cât de mult Șostakovici își exprima opoziția față de regim în muzica sa. Despre viziunea sa revizionistă Solomon Volkov a scris în cartea de memorii Свидетельство din 1979, susținând că memoriile i-au fost dictate de Șostakovici însuși. Cartea susținea că multe dintre lucrările compozitorului conțineau mai multe mesaje anti-guvernamentale codificate, care l-ar include pe Șostakovici într-o tradiție rusă prin care mulți artiști au fost cenzurați, începând cu poetul Aleksandr Pușkin de la începutul secolului al XIX-lea. Este cunoscut faptul că el includea în lucrările sale multe referințe și motive muzicale, cel mai cunoscut fiind DSCH, cu note care reprezintă inițialele numelui său în felul următor Dmitrij Schostacowitsch.[94] Colaborator de lungă durată cu Șostakovici, Evgheni Mravinski, a spus că „Șostakovici își exprima foarte des intențiile prin imagini și conotații specifice.”[95]
Perspectiva revizionistă a fost susținută și de copiii săi, Maxim și Galina, și alți muzicieni ruși. Volkov a scris în Memorii și în Șostakovici și Stalin: artistul și țarul, că Șostakovici adopta poziția unui urodiv în relația cu guvernul. Printre alți revizioniști importanți se află Ian MacDonald, a cărui carte Noul Șostakovici dezbătea și alte interpretări revizioniste ale muzicii sale, și Elizabeth Wilson, a cărui Șostakovici: O viață în amintiri adună mai multe mărturii din partea cunoștințelor compozitorului.
Muzicieni și cărturari precum Laurel Fay[96] și Richard Taruskin contestă autenticitatea acestora și dezbat semnificația „Memoriilor”, susținând că Volkov le-a strâns dintr-o combinație de articole reciclate, bârfe, și probabil unele informații venite direct de la compozitor. Fay aduce dovezi în articolul „Memoriile lui Volkov reconsiderate”,[97] demonstrând că numai paginile originalului manuscris al „Memoriilor” pe care Șostakovici l-a semnat și l-a verificat este compus dintr-o selecție de interviuri date de compozitor, nici unul dintre ele nefiind controversat. (Împotriva acestei păreri, Allan B. Ho și Dmitri Feofanov au menționat că cel puțin două dintre paginile semnate conțin material controversat: de exemplu „pe prima pagină a capitolului al treilea, unde [Șostakovici] notează că placa pe care este scris «în această casă a trăit [Vsevolod] Meyerhold» ar trebui să fie scris și «Și în această casă soția lui a fost ucisă cu brutalitate.»”)[98]
Lucrări înregistrate[modificare | modificare sursă]
În mai 1958, în timpul unei vizite la Paris, Șostakovici a înregistrat cele două concerte pentru pian ale sale cu André Cluytens împreună cu câteva piese scurte pentru pian solo. Acestea au fost lansate pe LP de EMI, relansate pe LP de Seraphim Records și ulterior remasterizate digital și lansate pe CD. Șostakovici a înregistrat cele două concerte în Moscova în sunet stereo pentru Melodiya. De asemenea, Șostakovici a interpretat părțile de pian din înregistrarea Sonatei pentru violoncel, Op. 40, cu Mstislav Rostropovici; Sonata pentru vioară, Op. 134, împreună cu David Oistrah și Trioul de pian, Op. 67, cu Oistrah și violoncelistul Miloš Sádlo. Există și un film sonor din anii 1930 în care Șostakovici interpretează primul său concert pentru pian (deși doar finalul există înregistrat). De asemenea, există o filmare din ultimul an de viață al său în care Șostakovici supraveghează repetițiile pentru Simfonia nr. 15.[99]
Premii, distincții și onoruri[modificare | modificare sursă]
- Uniunea Sovietică
Erou al Muncii Socialiste: 1966
Ordinul Lenin: 1946, 1956, 1966
Ordinul Revoluției din Octombrie: 1971
Ordinul Steagul Roșu al Muncii: 1940
Ordinul Prieteniei între Popoare: 1972
Artistul Poporului al Uniunii Sovietice: 1954
Artistul Poporului al RSFSR: 1948- Premiul Internațional pentru Pace: 1954
Premiul Lenin: 1958 (pentru Simfonia nr. 11)
Premiul Stalin:- Clasa I: 1941 (pentru Cvintetul de pian), 1942 (pentru Simfonia nr. 7), 1946 (pentru muzica din Întâlnirea de pe Elba)
- Clasa II: 1946 (pentru Trioul de pian), 1952 (pentru Zece poeme pentru cor)
- Premiul de Stat Glinka al RSFSR: 1974 (pentru Cvartetul de coarde nr. 14 și pentru ciclul coral „Fidelitate”)
Premiul Național „Taras Șevcenko”: 1976 (postum)
- Regatul Unit
- Medalia de aur a Royal Philharmonic Society: 1966
- Finlanda
- Premiul Sibelius: 1958
- Statele Unite
- Nominalizare la Premiile Oscar pentru Cea mai bună coloană sonoră (Muzical) pentru Hovanșcina (1961)
- Austria
- Medalie de argint pentru servicii aduse Republicii Austria: 1967
- Danemarca
- Premiul Muzical „Léonie Sonning”: 1974
MARIA TĂNASE
| Maria Tănase | |
 Maria Tănase în port tradițional de Romanați | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Maria Tănase |
| Născută | 25 septembrie 1913 București, Regatul României |
| Decedată | (49 de ani) București, Republica Populară Română |
| Înmormântată | Cimitirul Bellu  |
| Cauza decesului | cauze naturale (cancer pulmonar) |
| Cetățenie |  Regatul României Republica Populară Română |
| Ocupație | Cântăreață |
| Alte nume | Mary Atanasiu, Edith Piaf de România |
| Origine | română |
| Gen muzical | muzică populară, ușoară, lăutărească, romanțe, teatru de revistă |
| Tipul de voce | contralto |
| Ani de activitate | 1934-1963 |
| Case de discuri | Lifa, Columbia, Electrecord |
| Discografie | |
| Listă completă | Discografia Mariei Tănase |
| Prezență online | |
| Internet Movie Database | |
Modifică date / text  | |
Maria Tănase (n. ,[1] București, România – d. ,[1] București, România) a fost o interpretă română de muzică populară, ușoară, lăutărească, romanțe și teatru de revistă. A fost supranumită Pasărea măiastră, de către Nicolae Iorga, în anul 1938.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Artista Maria Tănase s-a născut în data de 25 septembrie 1913, în mahalaua Cărămidarilor din București (azi zona Palatul Copiilor–Parcul Tineretului), Regatul României, fiind al treilea copil al Anei Munteanu, originară din comuna Cârța, județul Sibiu (Țara Făgărașului) și al florarului Ion Coandă Tănase (1877-1958), din satul Mierea-Birnici, jud. Dolj (azi Mierea, com. Crușeț, jud. Gorj), de pe valea Amaradiei. A avut o soră și un frate: Aurica (n. 1910) și François (zis Franz, n. 1911).
Debuturi[modificare | modificare sursă]
În mai 1934, se angajează la Teatrul „Cărăbuș”. La 2 iunie, debutează în revista Cărăbuș-Express (a lui N. Kirițescu) cu pseudonimul Mary Atanasiu, ales de Constantin Tănase.[2] În același an imprimă Mansarda (romanță de Nello Manzatti) la casa de discuri „Lifa Record”, aceasta fiind prima înregistrare a artistei.[3]
În vara anului 1937, înregistrează primele cântece populare la casa de discuri „Columbia”,[4] sub supravegherea etnomuzicologilor Constantin Brăiloiu și Harry Brauner, primele două fiind Cine iubește și lasă și M-am jurat de mii de ori, pe care le-a înregistrat cu acompaniamentul tarafului Costică Vraciu din Gorj.[5]
Data de 20 februarie 1938, reprezintă debutul radiofonic al artistei. Acompaniată de taraful Ion Matache din Argeș, a susținut „pe viu” un program de cântece românești la emisiunea „Ora satului”: M-am jurat de mii de ori, Șapte săptămâni din post, Ce-i mai dulce ca alvița, Cine iubește și lasă, Geaba mă mai duc acasă, Mărie și Mărioară, Țigăneasca, Când o fi la moartea mea.[6] La această emisie, taraful lui Ion Matache era format din doi violoniști, un contrabasist, un țambalist și un cobzar. După comentariile cronicarilor muzicali, prilejuite de debutul la radio și ecoul puternic în rândurile auditorilor emisiunilor radiofonice, Maria Tănase continuă să fie programată aproape săptămânal de Radio România.[7]
În 1938, Maria Tănase cântă în renumitul restaurant de lux „Luxandra”, acompaniată de orchestra violonistului Petrică Moțoi.[8]
Activitatea artistică[modificare | modificare sursă]
Pe 17 august 1938 cântă la încheierea cursurilor de vară ale Universității populare de la Vălenii de Munte (Prahova), unde istoricul Nicolae Iorga o supranumește Pasărea măiastră.[9] În același an se angajează la Teatrul „Alhambra” al lui Nicolae Vlădoianu. În septembrie lansează cu mare succes cântecele Mi-am pus busuioc în păr (cântec în stil popular) și Habar n-ai tu (ambele având muzica compusă de Ion Vasilescu) în revista Constelația Alhambrei,[10] pe care le înregistrează apoi la „Columbia”.[11]
La 16 aprilie 1939 pleacă la Expoziția Universală de la New York (New York World’s Fair) amenajată în cartierul Flushing Meadows din sectorul Queens. Inaugurarea oficială a pavilioanelor a avut loc la 5 mai 1939. Cântă împreună cu orchestra lui Grigoraș Dinicu și cu naistul Fănică Luca la Casa românească (unul din pavilioanele României).[12] Aici, Maria Tănase are ocazia să-i cunoască pe George Enescu și pe Constantin Brâncuși. La această expoziție au mai participat Dimitrie Gusti, arh. Octav Doicescu, arh. George Matei Cantacuzino ș.a. Maria Tănase se întoarce în țară în luna iulie.
Spre sfârșitul anului 1940, Garda de Fier îi interzice să mai apară în public și, din ordinul Ministerului Propagandei, au fost distruse toate discurile de patefon existente cu Maria Tănase în discoteca Radiodifuziunii, precum și matrițele acestora de la casa de discuri Columbia,[13] sub pretextul că distorsionau folclorul românesc autentic. Adevăratul motiv a fost faptul că în cercul de prieteni ai Mariei Tănase se găseau și o serie de intelectuali evrei sau democrați, ca etnomuzicologul Harry Brauner (cel care a cules în 1929 cântecul Cine iubește și lasă, frate al pictorului Victor Brauner) și jurnalistul Stephan Roll (Gheorghe Dinu). Ultimul concert al artistei, dinaintea cenzurii, a avut loc la 20 octombrie 1940, la Teatrul Municipal „Maior Gheorghe Pastia” din Focșani.[13] Ziarul „Timpul”, nr. 1356 din 16 februarie 1941, anunța cititorii reapariția Mariei Tănase într-un program radiofonic.[14]
În martie 1941 întreprinde un turneu artistic în Turcia. Cântă în revista Melody Revue de la Istanbul cu prilejul inaugurării Teatrului de vară „Taxîm”. Aici este desemnată cetățean de onoare de președintele Turciei. La finalul acestui turneu se reîntoarce în țară. Alături de echipele formate din cele mai selecte elemente ale teatrului și muzicii românești cântă răniților din război.
După instaurarea comunismului, în 1952 este solicitată să profeseze la Școala medie de muzică nr. 1 din București, în cadrul unei catedre de cânt popular nou creată. Le-a avut eleve pe Victoria Darvai, Ileana Constantinescu, Natalia Șerbănescu.
Lansează cu mare succes cântecele Dragi mi-s cântecele mele (aranjament revuistic de Henry Mălineanu) și Aseară vântul bătea (cântec popular din Ardeal) la Concertul popoarelor organizat cu prilejul celui de-al IV-lea Festival Mondial al Tineretului și Studenților pentru Pace și Prietenie din vara anului 1953, desfășurat în București.[15]
După o pauză discografică de 11 ani, din 1954 înregistrează frecvent la Radio și la casa de discuri Electrecord.
În 1958 înregistrează la Electrecord patru cântece populare românești traduse și adaptate în franceză de Nicole Sachelarie, cumnata artistei: Doïna de Dolj, La malédiction d’amour (Cine iubește și lasă), Danse montagnarde (Uhăi, bade), Tiens, tiens, tiens et na (Iac-așa). Acestea au fost editate pe un microsion Electrecord (nr. cat. EPC 138), iar apoi au fost incluse, împreună cu alte cântece ale artistei cântate în limba română, pe un disc editat în colaborare cu casa franceză „Le Chant du Monde”, disc distins în 1965 cu „Grand prix du disque” (Marele premiu al discului), decernat de Academia „Charles Cros” din Paris.[15]
A cântat în numeroase restaurante și localuri bucureștene (mai ales în perioada interbelică): „Neptun”, „Café Wilson”, „Parcul Aro”, „Luxandra”, „Luther”, „Continental”, „Prispa-naltă” din Piața Obor.
Repertoriul[modificare | modificare sursă]
Maria Tănase a avut un repertoriu extrem de vast ce-a cuprins cântece din toate regiunile României și din toate categoriile: doine, orații de nuntă, cântece de leagăn, de joc (hore, sârbe, învârtite, jienești), de dragoste, de petrecere, lăutărești, satirice, bocete. Până la începutul anilor 1940 repertoriul i-a fost format de Harry Brauner. O selecție de 20 de cântece din repertoriul artistei a fost publicată de Editura Muzicală în 1963 în broșura Cântecele mele – Maria Tănase.
Discografie[modificare | modificare sursă]
Operetă, teatru și film[modificare | modificare sursă]
A jucat pe scena Teatrului Municipal în Cadavrul viu de Lev Nikolaevici Tolstoi (1945) și în Horia de Mihail Davidoglu (1956). A cântat în opereta Mascota de Edmond Audran (1944) și rolul principal din comedia muzicală Sfinxul de la Hollywood de Ralph Benatzky (1946).
A cântat în filmele Se aprind făcliile (1939 – film care s-a pierdut), România (1947), Ciulinii Bărăganului (1958) și în scurt-metrajul muzical Mic album muzical (filmat în 1958) care conține videoclipuri ale pieselor Mărioară de la Gorj, În Târgul Moșilor și Salutare, bătrâne București.
Distincții[modificare | modificare sursă]
În luna aprilie a anului 1954, Departamentul Artelor din Ministerul Culturii a propus decorarea sa cu Ordinul Muncii cls. a III-a.[16] În anul 1955 a fost distinsă cu Premiul de Stat, iar în anul 1957 a primit titlul de Artist emerit.
Viața personală[modificare | modificare sursă]
În anul 1930 se angajează la „Bufet de 7 lei”, unde îl cunoaște pe Sandu Eliad (regizor la Teatrul „Barașeum”, azi Teatrul Evreiesc de Stat), cel care o va prezenta mai târziu etnomuzicologului Harry Brauner.
La începutul anilor '40, Maria Tănase a fost agentă de legătură și influență a Serviciului Special de Informații (SSI) condus de Eugen Cristescu.[17]
Se căsătorește cu juristul Clery Sachelarie (Raul Victor Pappadopulo-Sachelarie) în decembrie 1950.[18][19]
Decesul[modificare | modificare sursă]
În primăvara anului 1963, fiind într-un turneu la Hunedoara cu Taraful Gorjului, află că este bolnavă de cancer la plămâni. Întrerupe turneul, rugând-o pe Mia Braia să o înlocuiască. Pe 2 mai ajunge acasă, în București.[20]
Se stinge din viață la Spitalul Fundeni, pe 22 iunie 1963, la ora 14:10.[21][22]
Maria Tănase - Maria Tănase, vol. 1 și 2 - Album Integral
ILEANA SĂRĂROIU
| Ileana Sărăroiu | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Elena Sărăroiu |
| Născută | 25 septembrie 1936 Valea Voievozilor, Dâmbovița, RomâniaRăzvad, Dâmbovița, România |
| Decedată | (42 de ani) Unirea, Călărași, România Unirea |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | Cântăreață |
| Alte nume | Ileana Sărăroiu-Câmpeanu |
| Gen muzical | Muzică populară, romanțe, muzică ușoară |
| Instrument(e) | Voce |
| Ani de activitate | 1964-1979 |
| Case de discuri | Electrecord |
| Discografie | |
| Listă completă | Discografia Ilenei Sărăroiu |
| Modifică date / text | |
Ileana Sărăroiu, născută Elena Sărăroiu (n. 25 septembrie 1936, Valea Voievozilor, Dâmbovița — d. 13 mai 1979, Unirea, Călărași), a fost o interpretă română de muzică populară, romanțe și muzică ușoară.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Debutul și activitatea artistică[modificare | modificare sursă]
Artista debutează local la Casa de Cultură din Târgoviște. După absolvirea Școlii populare de artă pleacă la București. Este angajată la sugestia lui Harry Negrin la Teatrul „Ion Vasilescu”. În 1958 cântă la hotelul-restaurant Minerva din Craiova.[1] Activează apoi în cadrul Ansamblului de cântece și dansuri al D.G.S.M. (Direcția Generală a Serviciului Muncii) și Ansamblului Aviației, iar din anul 1964 la Ansamblul „Ciocârlia”. A fost colaboratoare a Radioteleviziunii Române.
Face prima imprimare în 1964, la Radio București, iar în 1966 lansează primul disc la casa de discuri Electrecord.
Cântă la restaurantele bucureștene Cina (din 1964), Athénée Palace și Balada (al Hotelului Intercontinental).
Face numeroase turnee în țară și în străinătate, mai ales în Israel. Este prezentă la numeroase emisiuni ale Radioteleviziunii Române și își imprimă cântecele la casa de discuri Electrecord și la Radio.
Pe parcursul întregii sale cariere, își îmbogățește repertoriul cu cântece populare de la poalele munților Bucegi și Făgăraș.[2]
Le-a numit interpretele sale preferate pe Maria Tănase, Ioana Radu și Rodica Bujor.[3]
Decesul[modificare | modificare sursă]
Se stinge din viață neașteptat în noaptea de 12 spre 13 mai 1979, la o nuntă din Călărași, din cauza unui anevrism ce i-a provocat un accident vascular cerebral.[4] Este înmormântată la cimitirul „Sfânta Vineri” din București.
ILEANA SĂRĂROIU - ALBUM DE COLECTIE BEST OF - CEA MAI BUNĂ MUZICĂ ROMÂNEASCĂ
JOHANN STRAUSS - TATĂL
| Johann Strauss | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1][2][3][4] Leopoldstadt, Viena, Austria |
| Decedat | (45 de ani)[4][4][3][5] Viena, Imperiul Austriac[6][7][8] |
| Înmormântat | Cimitirul Central din Viena |
| Cauza decesului | cauze naturale (boală infecțioasă) |
| Părinți | Franz Borgias Strauss[*][9] Barbara Strauss[*][9] |
| Căsătorit cu | Maria Anna Streim[*] |
| Copii | Josef Strauss[*] Johann Strauss Eduard Strauß[*] |
| Cetățenie |  Imperiul Austriac |
| Ocupație | compozitor dirijor |
| Gen muzical | muzică clasică |
| Instrument(e) | vioară |
| Discografie | |
| Înregistrări notabile | Marșul lui Radetzky |
| Semnătură | |
 | |
| Prezență online | |
| Internet Movie Database VGMdb | |
| Modifică date / text | |
Johann Strauss (tatăl) (n. 14 martie 1804, Viena - d. 25 septembrie 1849, Viena; germană: Johann Baptist Strauß, Johann Strauss (Vater); cunoscut și ca Johann Baptist Strauss, Johann Strauss Sr., Johann Strauss I) a fost un compozitor romantic austriac, faimos pentru valsurile sale și popularizarea acestora alături de Joseph Lanner, așezând astfel fundațiile pentru ca fiii lui să continue dinastia sa muzicală. Cea mai cunoscută piesă a sa este probabil Marșul lui Radetzky (numit astfel după Josef Radetzky), în timp ce valsul cel mai renumit este probabil Lorelei Rheinklänge, op. 154.
Viața și opera[modificare | modificare sursă]
Johann Strauss a fost tatăl lui Johann Strauss (fiul), Josef Strauss și Eduard Strauss, care a avut un fiu numit Johann Strauss al III-lea, născut în 1866. A avut de asemenea și două fiice, Anna, care s-a născut în 1829, și Tereza, care s-a născut în 1831. Cel mai tânăr fiu al său, Ferdinand, care s-a născut în 1834, a trăit numai zece luni. Părinții lui Strauss, Franz Borgias Strauss (10 octombrie 1764 – 5 aprilie 1816) și Barbara Dollmann (3 decembrie 1770 – 28 august 1811), erau hangii (Zum heiligen Florian). Strauss avea un bunic evreu, Johann Michael Strauss (1720–1800), care s-a convertit la catolicism.
Tragedia i-a lovit familia atunci când mama sa a murit pe când el avea șapte ani din cauza frisoanelor. Atunci când avea 12 ani, tatăl său, Franz Borgias Strauss, a fost descoperit înecat, posibil prin sinucidere, în Dunăre. Tutorele său, croitorul Anton Müller, l-a dat ca ucenic la legătorul de cărți Johann Lichtscheidl. Strauss a luat lecții de vioară și violă pe lângă faptul că și-a terminat ucenicia. Contrar unei povești spuse mai târziu de fiul său, Johann jun., nu a fugit niciodată de ucenicia de legător de cărți și de fapt a terminat-o cu succes în 1822. A studiat de asemenea muzica cu Johann Polischansky în timpul uceniciei sale, iar în cele din urmă a reușit să-și asigure un loc într-o orchestră locală a lui Michael Pamer, pe care a părăsit-o eventual pentru a se alătura unui popular cvartet de coarde cunoscut drept Cvartetul Lanner, format din viitorul său rival Joseph Lanner și frații Drahanek, Karl și Johann. Acest cvartet de coarde care interpreta valsuri vieneze și dansuri germane rustice s-a extins într-o mică orchestră de coarde în 1824.
Mai târziu, el a devenit dirijor-adjunct al orchestrei pentru a-l ajuta pe Lanner cu organizarea concertelor după ce aceasta a devenit atât de populară în timpul Fasching-ului din 1824, iar Strauss a fost curând plasat la conducerea unei a doua orchestre mai mici, care s-au format ca urmare a succesului orchestrei-mame. În 1825, el a decis să-și formeze propria trupă și a început să compună muzică (în special muzică de dans) pentru a o interpreta după ce și-a dat seama că era posibil de asemenea să emuleze succesul lui Lanner, pe lângă faptul de a pune capăt dificultăților sale financiare. Făcând acest lucru, Lanner i-ar fi devenit un rival crâncen, deși rivalitatea nu a dus la consecințe ostile, deoarece competiția muzicală era foarte productivă pentru dezvoltarea valsului, precum și a celorlalte tipuri de muzică de dans din Viena. Curând a devenit unul dintre cei mai cunoscuți și iubiți compozitori de dans din Viena, pornind într-un turneu cu orchestra sa în Germania, Olanda, Belgia, Anglia și Scoția. Frâurile dirijoratului și administrarea acestei „Orchestre Strauss” vor fi transmise în cele din urmă fiilor săi până la desființarea acesteia de către Eduard Strauss în 1901.
Compoziții[modificare | modificare sursă]
Valsuri[modificare | modificare sursă]
- Täuberln-Walzer op. 1 (1826)
- Döblinger Reunion-Walzer op. 2 (1826)
- Wiener Carneval op. 3 (1827)
- Kettenbrücken-Walzer op. 4 (1827)
- Gesellschaftwalzer op. 5 (1827)
- Wiener-Launen-Walzer op. 6 (1817)
- Charmant-Walzer op. 31 (1829)
- Benifice-Walzer op. 33 (1830)
- Gute Meinung für die Tanzlust op. 34 (1830)
- Tivoli-Rutsch Walzer op. 39 (1830)
- Vive la Danse! op. 47 (1831)
- Heiter auch in ernster Zeit op. 48 (1831)
- Das Leben ein Tanz oder Der Tanz ein Leben! op. 49 (1832)
- Bajaderen Walzer op. 53
- Mein schönster Tag in Baden op. 58 (1835)
- Gabrielen-Walzer op. 68
- Elisabethen-Walzer op. 71
- Rosa-Walzer op. 76 (1836)
- Zweyte Walzer-Guirlande op. 77 (1835)
- Huldigungs-Walzer op. 80 (1836)
- Philomelen-Walzer op. 82 (1835)
- Brüssler Spitzen op. 95 (1837)
- Ball-Racketen op. 96 (1837)
- Paris-Walzer op. 101 (1838)
- Freuden-Grüsse op. 105 (1839)
- Wiener Gemüths-Walzer op. 116 (1840)
- Cäcilien-Walzer op. 120 (1839)
- Apollo-Walzer op. 128 (1839)
- Adelaiden-Walzer op. 129 (1841)
- Egerien-Walzer op. 134 (1842)
- Loreley-Rhein-Klänge op. 154 (1843)
- Geheimnis aus der Wiener-Tanzwelt op. 176 (1845)
- Herztöne-Walzer op. 203
- Helenen-Walzer op. 204 (1848)
- Landesfarben-Walzer op. 232
- Die Friedensboten op. 241
Marșuri[modificare | modificare sursă]
- Radetzky-Marsch op. 228 (1848)
- Jelačić-Marsch op. 244
Cadrile[modificare | modificare sursă]
- Jubel-Quadrille op. 130
- Louisen-Quadrille op. 234
Polci[modificare | modificare sursă]
- Seufzer-Galopp op. 9
- Chinesischer-Galopp op. 20
- Einzugs-Galopp op. 35
- Sperl-Galopp op. 42
- Fortuna-Galopp op. 69
- Reise-Galopp op. 85
- Ballnacht-Galopp op. 86
- Jugendfeuer-Galopp op. 90
- Cachucha-Galopp op. 97
- Indianer-Galopp op. 111
- Sperl-Polka op. 133
- Beliebte Annen-Polka op. 137
- Salon-Polka op. 161
- Eisele und Beisele Sprünge op. 202
- Kathinka-Polka op. 218
- Wiener Kreuzer-Polka op. 220
- Piefke und Pufke Polka op. 235
- Alice-Polka op. 238
- Damen-Souvenir-Polka op. 236
- Exeter Polka op. 249
Johann Strauss - Marsul Radetzky
4. Seufzer Gallop - Johann Strauss Tatal 23.10.2016
ANDY WILLIAMS
Howard Andrew Williams (3 decembrie 1927 – 25 septembrie 2012) a fost un cântăreț american. El a înregistrat 43 de albume în cariera sa, dintre care cincisprezece au fost certificate de aur [1] și trei certificate de platină. [2] De asemenea, a fost nominalizat la șase premii Grammy . A găzduit The Andy Williams Show , o emisiune de varietate de televiziune, din 1962 până în 1971, împreună cu numeroase programe speciale TV. Spectacolul Andy Williams a câștigat trei premii Emmy. A vândut peste 45 de milioane de discuri în întreaga lume, inclusiv peste 10 milioane de unități certificate în Statele Unite. [3] [4]
Williams a fost activ în industria muzicală timp de peste 70 de ani până la moartea sa din cauza cancerului de vezică urinară în 2012, la vârsta de 84 de ani.
Tinerete si educatie
Williams sa născut în Wall Lake, Iowa , [5] din Florence ( născută Finley) și Jay Emerson Williams, care lucrau în asigurări și oficiul poștal. [6] În timp ce locuia în Cheviot, Ohio , Williams a urmat liceul Western Hills din Cincinnati, Ohio . A terminat liceul la University High School , în West Los Angeles , din cauza mutării familiei sale în California . La 17 ani, Williams sa alăturat Marinei Comerciale a Statelor Unite și a servit până la sfârșitul celui de -al Doilea Război Mondial . [7] [8] [9]
Carieră
1938–1952: începutul carierei
Williams a avut trei frați mai mari – Bob , Don și Dick Williams . Prima sa reprezentație a fost într-un cor de copii de la biserica prezbiteriană locală . [5] Frații săi și el au format cvartetul Williams Brothers [5] la sfârșitul anului 1938 și au cântat la radio în Midwest , mai întâi la OMS din Des Moines, Iowa , și mai târziu la WLS din Chicago și WLW din Cincinnati.
Mutându-se la Los Angeles în 1943, frații Williams au cântat alături de Bing Crosby în albumul său de succes din 1944 „ Swinging on a Star ”. Au apărut în patru filme muzicale: Janie (1944), Kansas City Kitty (1944), Something in the Wind (1947) și Ladies' Man (1947).
Un mit persistent susține că, în adolescență, viitoarea vedetă a cântat pentru personajul lui Lauren Bacall din lungmetrajul din 1944 To Have and Have Not . Potrivit unor surse autorizate, inclusiv Howard Hawks și însăși Bacall, acest lucru nu a fost adevărat. Williams și unele cântărețe au fost testate să dubleze pentru Bacall din cauza temerilor că nu are abilitățile vocale necesare, dar acele temeri au fost umbrite de dorința de a o face pe Bacall să cânte singur, în ciuda talentului ei vocal imperfect. [10] Acest mit este infirmat în Ghidul de film al lui Leonard Maltin în intrarea pentru acest film.
Frații Williams au fost semnați de Metro-Goldwyn-Mayer (MGM) pentru a apărea în Anchors Aweigh and Ziegfeld Follies (1945), dar înainte de a trece în fața camerelor, fratele cel mai mare, Bob, a fost recrutat în serviciul militar, iar contractul grupului a fost anulat. . Kay Thompson , o fostă vedetă radio, care era acum șef al departamentului vocal la MGM, avea un nas pentru talent și ia angajat pe cei trei frați Williams rămași să cânte în corul ei mare pe multe coloane sonore pentru filme MGM, inclusiv The Harvey Girls (1946) . Când Bob și-a încheiat serviciul militar, Kay i-a angajat pe toți cei patru frați pentru a cânta pe coloana sonoră pentru Good News (1947).
Până atunci, Thompson s-a săturat să lucreze în culise la MGM, așa că cu cei patru băieți Williams ca cântăreți și dansatori de rezervă, ea a format un club de noapte, Kay Thompson și frații Williams. Au debutat în Las Vegas în 1947 și au devenit o senzație peste noapte. În decurs de un an, au fost cel mai bine plătit club de noapte din lume, doborând recorduri oriunde au apărut.
Williams a dezvăluit în memoriile sale, Moon River and Me, că Thompson și el s-au implicat romantic în timpul turneului, în ciuda diferenței de vârstă (el avea 19 ani, iar ea 38). Actul s-a despărțit în 1949, dar s-a reunit pentru un alt turneu de mare succes din toamna lui 1951 până în vara anului 1953. După aceea, cei patru frați s-au separat. Un itinerariu complet al ambelor tururi este listat pe site-ul web de biografie Kay Thompson. [11]
Williams și Thompson au rămas însă foarte apropiați, atât pe plan personal, cât și profesional. Ea a îndrumat apariția lui ca vedetă solo. Ea l-a antrenat, i-a scris aranjamentele și a compus multe melodii pe care le-a înregistrat, inclusiv hitul său din top-20 din 1958 „ Promise Me, Love ” și, mai târziu, „Kay Thompson’s Jingle Bells” în albumul său de Crăciun, numărul unu din 1964, Andy Williams. . Folosind contactele ei în afaceri, Thompson l-a ajutat pe Williams să obțină un concert de televiziune revoluționar ca cântăreț special timp de doi ani și jumătate în Tonight Starring Steve Allen ; a ajutat faptul că producătorul serialului, Bill Harbach, a fost fostul aghiotant al lui Kay . Thompson a obținut și lui Williams un contract revoluționar de înregistrare cu Cadence Records, al cărui proprietar, Archie Bleyer , a primit pauze timpurii în carieră din cauza lui Kay și îi datora o favoare. Între timp, Williams a cântat copie de rezervă pentru multe dintre înregistrările lui Thompson din anii 1950, inclusiv hitul ei din top 40 „Eloise”, bazat pe cele mai bine vândute cărți despre fetița răutăcioasă care locuiește la Hotelul Plaza din New York.
Thompson a fost, de asemenea, consultant creativ și aranjator vocal în cele trei seriale de televiziune ale rețelei de înlocuire de vară ale lui Williams în 1957, 1958 și 1959. În vara anului 1961, Thompson a călătorit cu Williams și l-a antrenat pe tot parcursul rolului său principal într-un turneu de vară. musicalul Pal Joey . Relația lor personală și profesională s-a încheiat în sfârșit în 1962, după ce Williams a cunoscut-o și s-a căsătorit cu Claudine Longet , iar Thompson s-a mutat la Roma.
1953–1961: Anii de cadență
Cariera solo a lui Williams a început în 1953. [5] El a înregistrat șase părți pentru casa de discuri „X” a lui RCA Victor , dar niciuna nu a fost un hit popular. [12]
După ce a obținut un loc ca obișnuit la Tonight Starring Steve Allen în 1954, [2] Williams a semnat un contract de înregistrare cu Cadence Records , o mică casă de discuri din New York, condusă de dirijorul Archie Bleyer . Cel de-al treilea single al lui Williams, „ Canadian Sunset ”, a ajuns pe locul șapte în top 10 în august 1956; a fost urmat în februarie 1957 de singurul său hit numărul unu în Billboard , „Butterfly” , o acoperire a unui disc Charlie Gracie . „Butterfly” a fost, de asemenea, numărul unu timp de două săptămâni în UK Singles Chart în mai 1957. Au urmat mai multe înregistrări de succes, inclusiv „ Hawaian Wedding Song”." (numărul SUA 11), " Ești sincer? „ (numărul trei în SUA în februarie 1958), „ The Village of St. Bernadette ” (numărul șapte în SUA în decembrie 1959), „ Lonely Street ” (numărul cinci în SUA în septembrie 1959) și „ I Like Your Kind of Love ” cu Peggy Powers (numărul opt din SUA în mai 1957).
1962–1980: Anii Columbia
Pe 15 decembrie 1961, Williams s-a căsătorit cu Claudine Longet și a semnat cu Columbia Records . Primul său album cu Columbia, Danny Boy and Other Songs I Love to Sing , a fost un succes în topuri, ajungând pe locul 19. Apoi i s-a cerut să cânte „Moon River”, tema din Breakfast at Tiffany's , la Premiile Academiei din 1962 , unde a câștigat cel mai bun cântec original. [13] Archie Bleyer de la Cadence îi spusese anterior lui Williams că „Moon River” nu va fi un hit, [14] dar producătorii Columbia l-au încurajat pe Andy să înregistreze cântecul împreună cu alte 11 teme de film pentru un album. După ce Williams a interpretat melodia la premii, aceasta a devenit un hit. Moon River și alte teme grozave de filmapoi vândut în toată țara, strângând aprecieri de critică și propulsând-o pe Williams către celebritate. Albumul a rămas în topuri în următorii trei ani și a ajuns pe locul trei. În 1963, producătorul lui Williams, Robert Mersey , l-a încurajat să înregistreze „ Can’t Get Used to Losing You ” ca parte B a „ Days of Wine and Roses ”. Inițial lui Williams nu i-a plăcut melodia pop, preferând melodia Mancini, dar „Can’t Get Used to Losing You” a ajuns pe locul doi în SUA și Marea Britanie. [15] Albumul care conține ambele melodii, Days of Wine and Roses și Other TV Requests , a ocupat primul loc în topurile albumelor timp de 16 săptămâni.
Din 1962 până în 1972, Williams a fost unul dintre cei mai populari vocaliști din țară și a semnat cu ceea ce era la acea vreme cel mai mare contract de înregistrare din istorie. [16] El a fost în primul rând un artist de album și, la un moment dat, a înregistrat mai multe albume de aur decât orice interpret solo, cu excepția lui Frank Sinatra , Johnny Mathis și Elvis Presley . Până în 1973, el a câștigat până la 17 premii pentru albume de aur. Printre albumele sale de succes din această perioadă s-au numărat The Andy Williams Christmas Album , Dear Heart , The Shadow of Your Smile , Love, Andy , Happy Heart , Get Together with Andy Williams , Love Story, și Tema dragostei de la Naș . Aceste înregistrări, împreună cu afinitatea lui naturală pentru muzica anilor 1960 și începutul anilor 1970, s-au combinat pentru a-l face unul dintre cei mai buni cântăreți ușor de ascultat ai acelei epoci.
În Marea Britanie, Williams a continuat să ajungă în topuri până în 1978. Albumele Dear Heart (1965), Love Andy (1967), Can't Help Falling in Love (1970), Andy Williams Show (1970), Home Lovin' Man (numărul unu, 1971), Solitaire (1973), The Way We Were (1974) și Reflections (1978) au ajuns în top 10.
Williams a creat o relație indirectă de colaborare cu Henry Mancini , deși nu au înregistrat niciodată împreună. Atât „Moon River”, cât și „Days of Wine and Roses” au fost scrise de Mancini, cu versuri de Johnny Mercer . Williams a cântat „ Dear Heart ” a lui Mancini la Premiile Academiei din 1965 și „ The Sweetheart Tree ” (scrisă și cu Mercer) la Premiile din 1966.
Pe 5 august 1966, cazinoul și clubul de noapte Caesars Palace , cu 14 etaje și 700 de camere, s-a deschis în Las Vegas, Nevada , cu producția teatrală „Rome Swings”, în care a jucat Williams. A cântat în fața unei mulțimi sold-out în showroom-ul Circus Maximus. A fost titlul de titlu pentru Caesars pentru următorii 20 de ani.
Pe 17 septembrie 1968, Columbia a lansat un single din două cântece cântate de Williams la înmormântarea prietenului său apropiat Robert F. Kennedy : „ The Battle Hymn of the Republic ” și „ Ave Maria ” a lui Franz Schubert . Acestea nu au fost niciodată lansate pe o înregistrare de lungă durată , dar au apărut în mai multe compilații ale producției lui Williams.
Williams a concurat, de asemenea, pe piața single-urilor orientată spre adolescenți și a avut câteva hituri în topuri, inclusiv „ Can’t Get Used to Losing You ”, „ Happy Heart ” și „Where Do I Begin” , piesa tematică din filmul de succes Love din 1970. Povestea . În plus, Williams a ajuns în top 10 în clasamentul single-urilor din Marea Britanie cu „ Almost There ” (1964), „ Can’t Help Falling in Love ” (1970), „ Home Lovin’ Man ” (1970) și „Solitaire” ( 1973).
Williams și Petula Clark au înregistrat „ Happy Heart ” cam în aceeași perioadă, chiar înainte de apariția sa în a doua ei specială NBC-TV. Neștiind că ea lansează melodia ca single, el a cerut să o interpreteze în emisiune. Expunerea a dus în cele din urmă la cel mai mare succes al cântecului. Piesa „Happy Heart” a fost folosită pentru scena finală și creditele de sfârșit ale filmului de debut al regizorului , câștigător de premii al lui Danny Boyle , Shallow Grave (1994).
1962–1971: Spectacolul Andy Williams
Pe baza experienței sale cu Allen și a unor emisiuni de soiuri pe termen scurt din anii 1950, el a devenit vedeta propriei sale emisiuni de soiuri săptămânale de televiziune în toamna anului 1962. Deși a fost anulată după 1963 din cauza ratingurilor scăzute, spectacolul a fost apoi sponsorizat pentru a face 12 speciale săptămânale în sezonul 1963–64. Acest serial, The Andy Williams Show , a câștigat trei premii Emmy pentru programul de soiuri remarcabil. Printre obișnuiții săi în seriale s-au numărat Frații Osmond . A renunțat la spectacolul de soiuri în 1971, când era încă popular, continuând cu trei speciale pe an. Specialele sale de Crăciun, care au apărut regulat până în 1974 și intermitent din 1982 până în anii 1990, au fost printre cele mai populare ale genului. [17]Williams a înregistrat opt albume de Crăciun de-a lungul anilor și a fost cunoscut drept „Mr. Christmas”, [17] datorită specialiștilor sale perene de Crăciun și succesului „ It’s the Most Wonderful Time of the Year ”.
Williams a găzduit cele mai multe emisiuni Grammy - șapte emisiuni consecutive - de la cea de-a 13-a ediție anuală a Premiilor Grammy în 1971 până la cea de -a 19-a premii în 1977. Sa întors la televiziune cu un serial sindicalizat de jumătate de oră în 1976–77.
La începutul anilor 1970, când administrația Nixon a încercat să-l deporteze pe John Lennon , Williams a fost un apărător deschis al dreptului fostului Beatle de a rămâne în Statele Unite. [18] Williams este inclus în montajul de caricaturi de pe coperta albumului din 1973 al lui Ringo Starr , Ringo .
Williams a cântat în timpul spectacolului de pauză de la Super Bowl VII în ianuarie 1973, desfășurat la Los Angeles Memorial Coliseum . [19] [20]
1991–2012: La Teatrul Moon River
În iunie 1991, fratele lui Williams, Don, l-a invitat în micul oraș Ozarks Branson, Missouri . Don Williams la acea vreme era managerul artistului Ray Stevens , care tocmai deschisese un teatru în Branson. În timp ce participa la spectacolul lui Stevens, Williams a fost încurajat de numeroși oaspeți Branson să deschidă un loc în oraș. [21] Acest lucru l-a determinat pe Williams să-și construiască propriul teatru în Branson la timp pentru sezonul 1992, [22] deschiderea în cele din urmă la 1 mai 1992, sub numele de Teatrul Moon River. [23] Numele provine din cântecul lui semnătură. A continuat să devină primul teatru care a fost prezentat vreodată în Architectural Digest și a câștigat, de asemenea, premiul pentru conservare din 1992 de la State ofMissouri . [23]
Teatrul a fost proiectat să se îmbine cu terenul accidentat al Munților Ozark . [24] Inițial plănuise un teatru în stil marmură care să amintească de Pavilionul Dorothy Chandler din Los Angeles, dar în curând s-a răzgândit. Compania Larson din Tucson, Arizona, a fabricat o secțiune de rocă pe autostrada 76 din Missouri, iar teatrul a fost în curând cuprins de cascade, iazuri pline de koi , ferigi și copaci originari din Ozarks. Interiorul teatrului încorporează exteriorul. Copaci și plante sunt văzuți în cele trei holuri ale teatrului. Podelele din stejar sunt însoțite de pereți din mahon cu dungi africane, umpluți cu imagini ale spectacolului Andy Williams .. Pasiunea lui Williams pentru artă poate fi văzută și peste tot. De la începutul carierei sale, Williams a acumulat mai multe picturi și sculpturi și a decis să-și umple teatrul cu colecția sa. Frankenthaler , Diebenkorn , Oldenburg , Pollock , Klee și Moore sunt o mică listă de artiști ale căror lucrări sunt expuse la Teatrul Moon River. [23]
Sala de spectacole a teatrului poate găzdui 2.054 de persoane. Scaunele și covoarele se potrivesc cu colecția de covoare Navajo a lui Williams și sunt verde pădure, magenta, auriu și albastru. În interiorul auditoriului sunt expuse 19 kimonouri japoneze . Scena a găzduit numeroase spectacole și vedete invitate. Pe scenă, lui Williams i s-au alăturat Glen Campbell , Ann-Margret , Petula Clark și Charo .
Când s-a deschis pentru prima dată, a fost unic, deoarece a lui a fost primul act non-country care a fost deschis în orașul de atunci cu muzică country. Au urmat curând și alți animatori din afara țării, precum Bobby Vinton , Tony Orlando , Wayne Newton și Osmond Brothers. [25]
Williams și teatrul său au fost prezentate în trei episoade ale telenovelei As the World Turns în iulie 2007, când mai multe personaje au mers la Branson pentru un concert de „ Gwen Munson ”, susținut la Teatrul Moon River. Simpsons l- au prezentat pe Williams la teatrul său Moon River într-un episod intitulat „ Bart on the Road ”. Nelson Muntz este un fan Andy Williams, iar în episod, el forțează gașca să facă un ocol spre Branson pentru a-și putea vedea idolul. El este redus la lacrimi în timp ce Williams interpretează „Moon River” în timpul celui de-al doilea bis.
În 2007, Williams a deschis Moon River Grill, lângă teatrul său din Branson. Restaurantul este decorat în fotografii de la Andy Williams Show cu vedete precum Diana Ross , Elton John și Sammy Davis Jr. Arta este în centrul restaurantului, cu lucrări ale mai multor artiști, printre care Andy Warhol și Robert Indiana . [26]
În 1995, We Need a Little Christmas a devenit al 18-lea album de aur al lui Williams.
Înregistrarea sa din 1967 „ Music to Watch Girls By ” a devenit un mare succes în Marea Britanie pentru o nouă audiență tânără de televiziune în 1999, când a ajuns pe locul 9 după ce a fost prezentată în noi reclame de televiziune pentru Fiat Punto — și mai târziu pentru Diet Pepsi — învingând Apogeul inițial al numărului 33 în 1967. O nouă generație i-a adus aminte de înregistrările lui Williams și un turneu sold-out din Marea Britanie a urmat succesul single-ului, determinând o renaștere britanică pentru Williams. În 2002, a reînregistrat „Can’t Take My Eyes Off You” în duet cu actrița și cântăreața britanică Denise van Outen.; a ajuns pe locul 23 în topurile single-urilor din Marea Britanie. A încheiat un turneu sold-out în Regatul Unit și Asia în iarna și vara anului 2007, în care a cântat în mai multe săli de concerte importante, inclusiv Royal Albert Hall , cântând, printre alte clasice, „ Have I Told You ” de Van Morrison . În ultima vreme ”.
Williams a revenit în topurile de single-uri din Marea Britanie cu înregistrarea sa din 1963 din „ It’s the Most Wonderful Time of the Year ” în decembrie 2007, datorită unei reclame pentru Marks & Spencer , ajungând pe locul 21 la prima sa apariție în topurile britanice, ajungând, de asemenea, pe locul 21. 108 în topul 200 al UE. În 2008, el a sincronizat pe buze înregistrarea veche de 45 de ani pentru a-i saluta lui Moș Crăciun la sfârșitul Paradei de Ziua Recunoștinței lui Macy .
Pe 3 octombrie 2009, Williams a apărut live la BBC Strictly Come Dancing [27] la Londra, cântând „Moon River” pentru a promova ediția din Marea Britanie a LP-ului The Very Best of Andy Williams , care a atins vârful pe locul 10 în topul pop principal. .
Afaceri de afaceri
În 1964, Williams a devenit în cele din urmă proprietarul casetelor principale Cadence, pe care le-a licențiat ocazional Columbia, incluzând nu numai propriile înregistrări, ci și pe cele ale colegilor săi de etichetă din epoca Cadence: Everly Brothers , Lenny Welch , Chordettes și Johnny . Tillotson . În 1968, deși era încă sub contract cu Columbia pentru propriile înregistrări, Williams a format o companie separată numită Barnaby Records .să se ocupe de reeditarea materialului Cadence, în special a celui al Everly Brothers (unul dintre primele LP-uri Barnaby a fost un set dublu de LP-uri cu hiturile lungi epuizate de Cadence ale Brothers) și artiști noi. Barnaby a avut, de asemenea, câteva hituri din top-40 în anii 1970 cu artistul nou Ray Stevens (care a făcut un spectacol de vară înlocuitor pentru Williams în 1970), inclusiv hituri numărul unu precum „ Everything Is Beautiful ” în 1970 și „ The Streak ” în 1974. Tot în 1970, Barnaby a semnat și a lansat primul album al unui cântăreț-compozitor necunoscut pe nume Jimmy Buffett ( Down to Earth ) produs de Travis Turk.
Columbia a fost inițial distribuitorul pentru Barnaby, dar mai târziu de distribuție a fost ocupată mai întâi de MGM Records și apoi de General Recorded Tape . Odată ce Barnaby și-a încetat activitatea ca o companie de discuri funcțională la sfârșitul anilor 1970, Williams a licențiat vechiul material Cadence la diferite alte case de discuri (cum ar fi Varèse Sarabande și Rhino în SUA) după 1980.
Politică
Williams a fost prieten apropiat cu Robert F. Kennedy și soția sa, Ethel Kennedy , și a făcut campanie pentru Kennedy în cursele primare prezidențiale democrate din 1968 . Williams a fost printre celebritățile care se aflau în anturajul lui Kennedy în hotelul Ambassador din Los Angeles când Kennedy a fost împușcat și rănit mortal de Sirhan Sirhan în iunie 1968. [28] Williams a cântat „Battle Hymn of the Republic” la înmormântarea lui RFK, la cererea lui Ethel. . În august 1969, Williams și Claudine Longet și-au numit fiul nou-născut, Bobby, după Kennedy. Prietenia familiei Williams cu Ethel Kennedy a durat, Williams servind ca escortă pentru Ethel la evenimentele din anii 1970. De asemenea, a strâns fonduri pentru George McGovern ., concertând la concerte benefice . [29]
Williams a spus mai târziu că, în ciuda prieteniei sale cu democrații Kennedy, a fost un republican pe viață . [30] În 2009, el a fost citat de The Daily Telegraph ca l-a acuzat pe președintele Barack Obama că „urmează teoria marxistă” și „dorește ca țara să eșueze”. [31] [32] Williams i-a dat lui Rush Limbaugh permisiunea de a folosi înregistrarea piesei „ Born Free ” ca temă pentru „Actualizarea drepturilor animalelor” din emisiunea de radio a lui Limbaugh – în care o parte a cântecului a fost apoi urmată de focuri de armă – spunând „Hei, e bine pentru mine. Îmi place ce faci cu ea”.[33] Williams a fost invitat la programul radio Glenn Beck în decembrie 2009, introdus de propria sa înregistrare din anii 1960 a „Little Altar Boy”.
Viata personala
.jpg?_x_tr_sl=en&_x_tr_tl=ro&_x_tr_hl=ro&_x_tr_pto=sc)
Williams a cunoscut-o pe Claudine Longet , născută în Franța, în Las Vegas, când mașina i s-a stricat și el i-a oferit ajutor. Era dansatoare la acea vreme la Folies Bergère . S-au căsătorit pe 15 decembrie 1961 și, în următorii opt ani, au avut trei copii — Noelle, Christian (mort în 2019) [34] și Robert. [35] După despărțirea în 1970, [36] Williams și Longet au divorțat în 1975, dar au rămas prieteni. [37] În martie 1976, Longet a fost acuzată că și-a împușcat cu moartea iubitul, pilotul de schi alpin Spider Sabich , în Aspen .. Williams a jucat un rol public în evenimentele ulterioare, escortând-o în și dinspre sala de judecată, depunând mărturie despre caracterul ei la proces și oferind asistență juridică. [38] Longet a susținut că împușcătura a fost accidentală și, în cele din urmă, a ispășit 30 de zile de închisoare.
De la înființarea echipei în 1968 și până în 1987, Andy Williams a deținut și proprietatea parțială a Phoenix Suns , o echipă NBA . [ necesită citare ]
Pe 3 mai 1991, Williams s-a căsătorit cu Debbie Haas, născută Meyer, pe care a cunoscut-o printr-un prieten comun. Și-au făcut casele la Branson, Missouri și La Quinta, California , unde era cunoscut drept „primarul de onoare”. [17] Williams a fost un colecționar remarcat de artă modernă, iar casele sale au fost prezentate în Architectural Digest . [39]
Locul de naștere al lui Williams din Iowa este o atracție turistică și este deschis cea mai mare parte a anului. [40] [41]
Hobby-uri
Williams a fost un jucător pasionat de golf și a găzduit turneul de golf PGA Tour din San Diego , între 1968 și 1988, la Torrey Pines . Cunoscut pe atunci sub numele de „Andy Williams San Diego Open”, turneul continuă ca Farmers Insurance Open , disputat de obicei în februarie. A fost, de asemenea, un patinaj competent și ocazional a patinat ca parte a emisiunilor sale de Crăciun de televiziune. [42]
.jpg?_x_tr_sl=en&_x_tr_tl=ro&_x_tr_hl=ro&_x_tr_pto=sc)
Williams a fost un remarcat colectionar de artă a cărui colecție fusese atârnată în casele sale, birourile sale și în Teatrul Moon River și a fost expusă la Muzeul de Artă Saint Louis în 1997 și 1998. [43] După moartea sa, colecția sa a fost împărțită între mai multe case de licitatie. Picturile sale au mers la Christie's New York, de unde au adus peste 50 de milioane de dolari. [44] Colecția sa de artă populară a fost vândută la Skinner pentru 2.471.725 USD. [45] Colecția sa de pături Navajo a fost vândută de Sotheby's pe 21 mai 2013, producând 978.506 USD (642.064 GBP). [46] [43]
Boală și moarte
Într-o apariție surpriză la teatrul său în noiembrie 2011, Williams a anunțat că a fost diagnosticat cu cancer de vezică urinară . [47] După tratamentul de chimioterapie din Houston , soția lui și el s-au mutat într-o casă închiriată în Malibu, California , pentru a fi mai aproape de specialiștii în cancer din zona Los Angeles . [35] [48]
Pe 25 septembrie 2012, Williams a murit de cancer de vezică urinară la vârsta de 84 de ani, la casa sa din Branson, Missouri. [49] [50] [51] [52] Williams a fost incinerat și cenușa lui a fost stropită în calea navigabilă artificială numită Moon River la teatrul său din Branson. [2] Slujba de pomenire pentru Williams a avut loc o lună mai târziu. [53] [54] [55]
Premii și realizări
Spectacolul Andy Williams a câștigat trei premii Emmy în 1963, 1966 și 1967 pentru Seriale de soiuri remarcabile. [56] [57]
Andy Williams a câștigat și șase nominalizări la Grammy: [58] [59]
Alte distincții includ:
- Premiul Societății Cântăreților pentru întreaga viață , 2008 [60]
- Steaua de pe Hollywood Walk of Fame [61]
Discografie
Discografia extinsă a lui Andy Williams a început odată cu lansarea single-ului din 1948 „Jubilee” ca membru al Williams Brothers alături de Kay Thompson. El a înregistrat primul său album solo, Andy Williams Sings Steve Allen , opt ani mai târziu, și a rămas activ în industria muzicală în următorii 56 de ani, completând 43 de albume de studio, alături de compilații și multe altele.
Albume de studio
- Andy Williams îl cântă pe Steve Allen (1956)
- Andy Williams cântă Rodgers și Hammerstein (1958)
- Câștigători de două ori (1959)
- Pentru tine, dragă, Aloha (1959)
- Strada singuratică (1959)
- Satul Sf. Bernadette (1960)
- Sub cerul Parisului (1960)
- Danny Boy și alte cântece pe care îmi place să cânt (1962)
- Moon River și alte teme grozave de film (1962)
- Million Seller Songs (1962)
- Cald și dispus (1962)
- Zilele vinului și trandafirilor și alte cereri TV (1963)
- Albumul de Crăciun al lui Andy Williams (1963)
- Lumea minunată a lui Andy Williams (1964)
- „Call Me Irresponsabil” și alte melodii de succes din filme, câștigătoare a unui premiu Oscar (1964)
- Marile cântece din „My Fair Lady” și alte hituri de la Broadway (1964)
- Inima dragă a lui Andy Williams (1965)
- Crăciun fericit (1965)
- Umbra zâmbetului tău (1966)
- În brațele iubirii (1966)
- Născut liber (1967)
- Dragoste, Andy (1967)
- Miere (1968)
- Inimă fericită (1969)
- Întâlnește-te cu Andy Williams (1969)
- Picăturile de ploaie cad pe capul meu (1970)
- Spectacolul Andy Williams (1970)
- Poveste de dragoste (1971)
- Ai un prieten (1971)
- Tema de dragoste din „Nașul” (1972)
- Alone Again (natural) (1972)
- Solitaire (1973)
- The Way We Were (1974)
- Cado de Crăciun (1974)
- You Lay So Easy on My Mind (1974)
- Cealaltă parte a mea (1975)
- Andy (1976)
- Să iubim cât putem (1980)
- Cele mai mari clasice ale iubirii (1984)
- Destul de aproape de dragoste (1986)
- Încă cred în Moș Crăciun (1990)
- Nashville (1991)
- Avem nevoie de un mic Crăciun (1995)
- Nu-mi amintesc să fi crescut vreodată (2007)
Filmografie
- 1944: Janie
- 1944: Kansas City Kitty
- 1947: Doamnelor
- 1947: Ceva în vânt
- 1960: Omul de pe Lună
- 1964: Aș prefera să fiu bogat
- 1999: Dorival Caymmi (documentar)
- 2009: Sebring (documentar)
Andy Williams Greatest HIts Full Album - Best Songs Of Andy Williams
U2
| U2 | |
 în concert la Madison Square Garden (octombrie 2005) | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Feedback |
| Alte nume | The Hype |
| Origine |  Dublin, Irlanda |
| Gen muzical | Rock Alternative rock Post punk |
| Data formării | |
| Ani de activitate | 1976 — prezent |
| Case de discuri | Island Records MCA Music, Inc. Interscope Mercury Records |
| Premii | Rock and Roll Hall of Fame American Music Award for Artist of the Year[*] Ambassador of Conscience Award[*] Premiile Grammy Premiile BRIT Michael Jackson Video Vanguard Award[*] |
| Membri | |
| Bono (Paul David Hewson) - solist vocal, muzicuță, chitară The Edge (David Howell Evans) - chitară, clape, vocal Adam Clayton - chitară bas Larry Mullen Jr. - tobe, percuție | |
| Foști membri | |
| Dick Evans | |
| Discografie | |
| Listă completă | Discografia U2 |
| Prezență online | |
| Site web pagină Facebook cont Twitter Internet Movie Database Myspace canal YouTube TikTok | |
| Modifică date / text | |
U2 este o formație irlandeză de rock din Dublin. Înființată în 1976, ea este formată din Bono (vocalist și chitarist), The Edge (chitarist, claviaturist, și vocalist), Adam Clayton (basist) și Larry Mullen, Jr. (percuționist). Muzica pe care a cântat-o în perioada de început își trage originile din post-punk, dar a ajuns în cele din urmă să încorporeze influențe din mai multe genuri de muzică pop. De-a lungul întreprinderilor muzicale, cei patru și-au menținut un sunet construit pe muzică instrumentală melodică, scoasă în evidență de sunetul de mare varietate timbrală al chitarei lui The Edge și pe vocea expresivă a lui Bono. Versurile lor, adesea împodobite cu imagistică spirituală, se concentrează pe o tematică personală și socio-politică.
U2 s-a format la Mount Temple Comprehensive School(en) în 1976, pe când membrii ei erau adolescenți cu pricepere muzicală limitată. În patru ani, ei semnaseră un contract cu Island Records și își lansaseră albumul de debut Boy. Până la jumătatea anilor 1980, U2 a devenit o formație de top, de anvergură internațională. Până la albumul din 1987 The Joshua Tree, ei au avut mai mult succes în turnee decât cu vânzarea de albume de studio. Conform revistei Rolling Stone, acest album a ridicat formația de la statutul de „eroi” la cel de „supervedete”.[1] Reacționând la stagnarea muzicală și la criticile adresate imaginii lor și direcției lor muzicale considerate convenționale la sfârșitul anilor 1980, U2 s-au reinventat cu albumul Achtung Baby din 1991, și cu turneul Zoo TV(en); ei au integrat influențe dance, industriale și de rock alternativ, și au îmbrățișat o imagine autoironică. Experimente similare au continuat tot restul anilor 1990 cu grade diferite de succes. U2 a redobândit succesul critic și comercial în anii 2000 cu discurile All That You Can't Leave Behind (2000) și How to Dismantle an Atomic Bomb (2004), care au stabilit formației un sunet mai convențional și mai mainstream. Turneul lor U2 360°(en) din 2009–2011 a avut cel mai numeros public și cele mai mari încasări din istorie. Mai recent, formația a lansat perechea de albume Songs of Innocence(d) (2014) și Songs of Experience(d) (2017), dintre care primul a fost criticat pentru lansarea agresivă cu gratuitate prin iTunes Store.
U2 a lansat 12 albume de studio și se numără printre cei mai bine vânduți artiști din toate timpurile, vânzând peste 150 de milioane de discuri în toată lumea. Au câștigat 22 de premii Grammy, mai mult decât orice altă formație și, în 2005, au fost introduși în Rock and Roll Hall of Fame în primul an în care au fost eligibili. Rolling Stone a clasat formația U2 pe locul 22 în lista „celor mai mari 100 de artiști din toate timpurile” și a etichetat-o drept „cea mai mare formație din lume”.[2] De-a lungul carierei, ca grup, dar și individual, au dus campanii pentru susținerea drepturilor omului și în scopuri filantropice, între care campanii cu Amnesty International, campania ONE/DATA(en), Product Red(en) și acțiunea Music Rising(en) a lui The Edge.
Istoric[modificare | modificare sursă]
Începuturi (1976–1980)[modificare | modificare sursă]
Formația s-a înființat la Dublin la 25 septembrie 1976.[3] Larry Mullen Jr., care atunci avea 14 ani, a dat un anunț pe avizierul școlii gimnaziale la care învăța (Mount Temple Comprehensive School(d)) în care preciza că are nevoie de cântăreți pentru o formație. Șapte adolescenți au participat la primele repetiții din bucătăria lui Mullen. A fost, după cum a spus chiar Mullen, „«Formația Larry Mullen» timp de maxim zece minute, după care a venit Bono și mi-a stricat toate șansele de a fi șeful.” Formația îi avea ca membri pe Mullen care cânta la baterie, Paul Hewson (Bono) care era vocalist, Dave Evans (The Edge) și fratele său, Dik Evans(d), care cântau la chitară, Adam Clayton, un prieten al fraților Evans, la chitară bas și Ivan McCormick și Peter Martin, alți doi prieteni ai lui Mullen.[4] În curând, grupul a decis să se intituleze „Feedback”, unul dintre puținii termeni tehnici pe care îi cunoșteau.[5] Martin, însă, nu s-a mai întors după prima repetiție, iar McCormick a părăsit formația după câteva săptămâni. Mare parte din materialul grupului consta la început din versiuni cover, iar puținul material original scris în primii ani a reprezentat influențe post-punk.[6]
„Nu ne venea să credem. Eu eram cu totul uluit. Nu eram la o vârstă la care să mergem să chefuim, dar tot nu cred că a dormit vreunul [din noi] în acea noapte.... Chiar așa, era așa o mare afirmare să câștigăm concursul acela, deși habar nu am cât de buni am fost sau cum au fost ceilalți concurenți. Dar să câștigăm era în acel moment incredibil de important pentru moral și pentru credința fiecăruia din noi în întregul proiect.”
În martie 1977, formația și-a schimbat numele în „The Hype”.[8] Dik Evans, care era mai mare, fiind student la universitate, devenise diferit de ceilalți. Restul formației înclina din ce în ce mai mult spre ideea unui ansamblu în patru, iar el a dispărut discret până în martie 1978. Într-un concert de adio la biserica presbiteriană din Howth(d), în care The Hype au cântat coveruri, Dik a ieșit din scenă oficial. Restul de patru membri a încheiat concertul cu materiale originale, sub numele de „U2”.[9] Steve Averill, un muzician punk rock, prieten de familie cu Clayton, sugerase șase nume potențiale, dintre care formația l-a ales pe cel de „U2” din cauza ambiguității și interpretabilității lui, și pentru că era numele care le displăcea cel mai puțin.[10]
În ziua de sfântul Patrick din 1978, U2 a câștigat un concurs din Limerick. Premiul a fost de 500 de lire și timp de studio pentru realizarea unui demo ce urma să fie ascultat de casa de discuri CBS Ireland. A fost un moment important, cel al începutului afirmării pentru formația în devenire.[9] Ei și-au înregistrat primul demo la Studiourile Keystone, din Harcourt Street, Dublin, în aprilie 1978.[11] În mai, Paul McGuinness(d), care fusese prezentat formației de către ziaristul Hot Press Bill Graham, a acceptat să devină managerul formației U2.[12] Primul EP al formației, vândut doar în Irlanda și intitulat Three(d), a apărut în septembrie 1979, fiind primul succes în clasamentele irlandeze.[13] În decembrie 1979, U2 au cântat la Londra, prima dată în străinătate, cu toate că nu s-a bucurat de o atenție deosebită din partea publicului și a criticilor.[14] În februarie 1980, al doilea disc single, „Another Day”, a fost scos sub marca CBS, dar și acesta doar pentru piața irlandeză.[15]
Boy, October și War (1980–1983)[modificare | modificare sursă]
Island Records a semnat un contract cu U2 în martie 1980, iar „11 O'Clock Tick Tock(d)” a devenit primul disc single distribuit internațional în luna mai a aceluiași an.[16] Albumul de debut al formației, produs de Steve Lillywhite(d) și intitulat Boy, a urmat în octombrie și s-a bucurat de recenzii pozitive.[17] Deși versurile lui Bono nu aveau o temă anume și păreau improvizate, un motiv comun al lor îl constituiau visurile și frustrările adolescenței.[18] Albumul cuprinde și primul succes înregistrat de formație în Regatul Unit, „I Will Follow(d)”. După lansarea discului Boy a urmat primul turneu U2 în Europa continentală și în Statele Unite.[19] Deși erau încă necizelate, aceste prime spectacole live au demonstrat potențialul formației U2, criticii observând că Bono era, pe scenă, „carismatic” și „entuziasmat”.[20]
Cel de-al doilea album, October(d), a fost lansat în 1981 și era compus mai ales din piese pe teme spirituale. În timpul înregistrărilor albumului, Bono și The Edge au părăsit grupul din cauza unor conflicte pe subiecte religioase, iar U2 a încetat să existe o perioadă de timp.[21] Bono, The Edge, și Mullen deveniseră membri ai unui grup creștin din Dublin numit Shalom Fellowship, ceea ce i-a făcut să se îndoiască dacă credința creștină și modul de viață al unei formații de muzică rock and roll sunt compatibile.[22] Rezultatul a fost că au părăsit grupul religios și au continuat activitatea muzicală.
Albumul a primit atât recenzii pozitive cât și negative și a fost relativ puțin difuzat la posturile de radio. Nu s-a vândut bine în afara Regatului Unit, ceea ce a pus presiune pe contractul lor cu Island și a forțat formația să se concentreze spre a-și îmbunătăți muzica.[23]
După ce au fost rezolvate îndoielile din perioada October, U2 a lansat albumul War în 1983.[24] Un disc în care formația „a transformat pacifismul însuși într-o cruciadă”,[25] sinceritatea și chitara dură din War au fost puse intenționat în antiteză cu stilul synth-pop din acea vreme.[26] Pe acest album se află piesa pe temă politică „Sunday Bloody Sunday”, în care Bono a încercat să contrasteze evenimentele legate de Bloody Sunday cu Duminica Paștelui.[27] Revista Rolling Stone a scris că acest cântec a arătat că formația este capabilă de a scrie cântece profunde și pline de înțeles. War a fost primul album U2 pe care a apărut o fotografie de Anton Corbijn(d), rămas după aceea principalul fotograf al formației, fiind și cel care a avut o puternică influență asupra imaginii și percepției publice a formației U2.[28] Primul succes comercial al lor, War, a intrat direct pe locul 1 clasamentele de specialitate din Regatul Unit, iar primul single extras de pe el, „New Year's Day(d)”, a fost primul succes al formației în afara Irlandei și a Regatului Unit.[29]
În turneul care a urmat, turneu intitulat War Tour(d), formația a cântat în concerte cu casa închisă în Europa continentală și în SUA. Imaginea lui Bono fluturând un mic steag alb în timp ce cânta „Sunday Bloody Sunday” a devenit imaginea simbolică a turneului.[30] U2 a înregistrat albumul live Under a Blood Red Sky(d) în acest turneu și a lansat și o înregistrare video live, ambele fiind preluate extensiv de posturi de radio și de MTV, mărind expunerea publică a formației și consolidând notorietatea acesteia ca formație live.[31] Contractul cu Island Records se apropia de expirare, iar în 1984, U2 a semnat o prelungire mai profitabilă a acestuia. Ei au negociat returnarea drepturilor de autor (astfel încât să fie proprietarii intelectuali ai propriilor lor cântece), o creștere a părții din câștiguri ce le revenea și o îmbunătățire generală a termenilor contractuali, în schimb renunțând la o sumă mai mare plătită inițial.[32]
În iulie 2008, U2 a lansat ediții revizuite și noi ale albumelor Boy, October și War.[33]
The Unforgettable Fire și Live Aid (1984–1985)[modificare | modificare sursă]
"Știam că lumea era pregătită să-i primească pe urmașii [formației] The Who. Nu aveam de făcut altceva decât să continuăm să facem ce făceam deja și aveam să devenim fără îndoială cea mai mare formație de la Led Zeppelin încoace. Dar simțeam că ceva nu e bine. Simțeam că aveam mai multe dimensiuni decât doar următorul mare nu-știu-ce, că avem de oferit ceva unic.”
The Unforgettable Fire a fost lansat în 1984. Ambiental și abstract, acest album a reprezentat la acea vreme cea mai profundă schimbare de direcție a formației.[35] Cei patru s-au temut că, după rockul deschis din albumul și turneul War, erau în pericol să devină o „formație rock de stadion, superficială și dependentă de sloganuri”,[36] și de aceea au căutat să experimenteze,[37] după cum își amintește Adam Clayton, „Căutam ceva care era puțin mai serios, mai artistic.”[38] The Edge admira lucrările ambientale și „ciudate” ale lui Brian Eno, care, împreună cu inginerul său Daniel Lanois(d), au acceptat să producă discul. Șeful Island Records Chris Blackwell(d) a încercat la început să-i îndepărteze de acești producători, crezând că tocmai când formația era pe cale să atingă cele mai înalte culmi ale succesului, Eno i-ar fi „îngropat sub un maldăr de prostii avangardiste”.[39]
The Unforgettable Fire are un sunet profund, cu orchestrație amplă. Sub conducerea lui Lanois, tobele lui Larry au devenit mai libere și mai subtile, iar basul lui Adam, mai subliminal; secțiunea de ritm a început să curgă, susținând cântecele.[40] Completând atmosfera sonoră, versurile albumului sunt deschise multor interpretări, aducând ceea ce formația numește „un sentiment foarte vizual”.[35] Recentul interes deosebit al lui Bono pentru ficțiune, filozofie și poezie l-a făcut să realizeze că responsabilitățile sale de textier—față de care până atunci fusese șovăitor—erau de natură poetică. Din cauza unui program de înregistrări încărcat, însă, Bono a simțit că unele cântece cum ar fi „Bad(d)” și „Pride (In the Name of Love)(d)” erau doar niște „schițe” incomplete.[39] „Pride (In the Name of Love)”, un cântec despre Martin Luther King, a fost primul single extras de pe album și a fost cel mai mare succes al lor până în momentul respectiv, devenind și primul care a intrat în topul 40 din SUA.[41]
O mare parte din turneul The Unforgettable Fire a avut loc în arene acoperite, U2 începând să vadă rodul îndelungatei lor lupte de a-și crea un public propriu.[42] Texturile complexe ale noilor înregistrări de studio, cum ar fi „The Unforgettable Fire” și „Bad”, erau greu de transformat în piese de cântat în concerte.[35] O soluție au reprezentat-o secvențiatoarele programate, pe care formația ezitase să le folosească, dar pe care ulterior U2 le-a adoptat pentru majoritatea concertelor.[35] Cântecele de pe albume fuseseră criticate ca fiind „neterminate”, „neclare”, și „lipsite de tematică”, dar au fost mai bine primite de critici când au fost cântate pe scenă.[43]
U2 a participat la concertul Live Aid pentru ajutorarea victimelor foametei din Etiopia, concert ce a avut loc pe Stadionul Wembley în iulie 1985.[44] Apariția lor în acest concert a fost considerată una dintre cele mai memorabile ale spectacolului și un punct de cotitură în cariera formației.[45] În timpul cântecului „Bad”, Bono a sărit de pe scenă să îmbrățișeze un fan și să danseze cu el, arătând milioanelor de telespectatori legătura personală pe care o putea Bono realiza cu publicul.[46] În 1985, revista Rolling Stone a numit U2 „formația anilor '80” scriind că „pentru un număr din ce în ce mai mare de fani ai rock-and-roll-ului, U2 au devenit formația care contează cel mai mult, poate chiar singura formație care contează.”[47]
The Joshua Tree și Rattle and Hum (1986–1989)[modificare | modificare sursă]
„Frumusețea sălbatică, bogăția culturală, golul spiritual și violența feroce ale Americii sunt explorate cu efect convingător în practic orice aspect al [albumului] The Joshua Tree—în titlu și pe copertă, în împrumuturile din blues și country evidente în muzică ... Într-adevăr, Bono spune că «dezamorsarea mitologiei Americii» este o importantă parte a obiectivului turistic al albumului The Joshua Tree.”
Motivați de prietenia cu Bob Dylan, Van Morrison(d), și Keith Richards, membrii formației au revenit la rădăcinile muzicii rock, iar Bono s-a concentrat pe calitățile sale de scriitor de cântece și versuri.[49] Realizând „că U2 nu are o tradiție”, formația a explorat muzica blues, country, și gospel americană.[50] În al cincilea lor album, ei au dorit să lucreze în continuare pe atmosfera din The Unforgettable Fire, dar, în loc de melodiile lipsite de densitate de conținut, au căutat un sunet de impact mai mare în contextul disciplinei stricte a structurilor convenționale ale cântecelor.[51] U2 și-a întrerupt sesiunile de înregistrări din 1986 pentru a cânta în cadrul turneului A Conspiracy of Hope al organizației Amnesty International, dar, în loc de a le fi distras atenția, turneul a adăugat un plus de intensitate și forță muzicii lor.[52] În călătoriile efectuate în 1986 în San Salvador și în Nicaragua, Bono a văzut necazurile țăranilor agresați în cadrul conflictelor interne supuse intervențiilor politice americane. Această experiență a devenit o influență centrală asupra muzicii noi a formației. Cei patru au dorit o muzică ce dă o senzație de localizare, o calitate „cinematică”; muzica și versurile albumului se inspiră din imaginile create de scriitorii americani ale căror cărți le citiseră membrii formației.[53]
The Joshua Tree[54] a fost lansat în martie 1987 și juxtapune antipatia față de America peste profunda fascinație a formației pentru această țară, spațiile sale largi, libertatea, și ceea ce reprezintă ea.[55] A devenit albumul cel mai rapid vândut din istoria topurilor britanice, și a fost pe locul întâi timp de nouă săptămâni în Statele Unite.[56] El a adus formației U2 primele două premii Grammy, pentru albumul anului și pentru cea mai bună interpretare a unui duo sau a unei formații cu voce.[57] Primele două single-uri de pe album, „boleroul rock & roll” „With or Without You”[36] și gospelul ritmat „I Still Haven't Found What I'm Looking For”, au ajuns rapid pe primul loc în SUA. U2 a devenit a patra formație rock care a apărut pe coperta revistei Time, după The Beatles, The Band(d), și The Who, revista denumind U2 „Rock's Hottest Ticket” („cel mai fierbinte bilet al rockului”).[58] Albumul a adus U2 un nou grad de succes și este considerat de revista Rolling Stone unul din cele mai reușite albume rock din istorie.[59] Turneul The Joshua Tree Tour(d) a fost primul în care formația a cântat de mai multe ori pe stadioane și în același timp și în săli mai mici.[60]
Documentarul Rattle and Hum conține imagini înregistrate în timpul turneului The Joshua Tree Tour, iar albumul dublu cu același nume conține nouă piese de studio și șase melodii live de U2. Lansat în magazine și în cinematografe în octombrie 1988, albumul și filmul se doreau un omagiu adus muzicii americane.[61] Filmul include piese înregistrate la studiourile Sun Records din Memphis și melodii cântate împreună cu Bob Dylan și B. B. King. În pofida unei primiri pozitive din partea fanilor, Rattle and Hum a primit atât recenzii pozitive, cât și negative din partea criticilor de muzică și film;[62] un redactor Rolling Stone a vorbit despre „emoția” albumului, dar altul l-a descris ca fiind „bombastic și greșit direcționat”.[63] Regizorul filmului, Phil Joanou(d), l-a descris ca „un aspect exagerat de pretențios al formației U2”.[64] Mare parte din noul material folosit la album a fost cântat în turneul Lovetown Tour(d) din 1989, care a constat în primul rând din concerte date în Australia și în Europa. Marcat de un sentiment de stagnare muzicală, Bono a anunțat la un concert cu ocazia finalului deceniului că U2 a ajuns la finalul unei ere și că acum trebuia să „...plecăm și să încercăm să visăm totul din nou”.[65]
Achtung Baby, Zoo TV, și Zooropa (1990–1993)[modificare | modificare sursă]
„Cuvintele intens vehiculate despre acest disc au fost trashy, throwaway, negru, sexy, și industrial (toate bune) pe de o parte, și cinstit, politicos, dulce, corect, rockist și liniar (toate rele). Era bine dacă un cântec te ducea într-o călătorie sau te făcea să crezi că e stricat aparatul, era rău dacă îți amintea de studiourile de înregistrare sau de U2...”
Marcați de criticile primite de Rattle and Hum, cei patru au operat o schimbare calculată în sens muzical și tematic, cea mai dramatică de la The Unforgettable Fire.[67] Căutând inspirație în ajunul reunificării Germaniei, au început să lucreze la al șaptelea album de studio, Achtung Baby, la Studiourile Hansa(en) din Berlin în octombrie 1990 cu producătorii Daniel Lanois și Brian Eno.[68] Ședințele de înregistrare erau pline de conflicte, membrii formației certându-se pe tema direcției muzicale și pe cea a calității materialului. În timp ce Clayton și Mullen preferau un sunet similar cu cel practicat anterior de U2, Bono și The Edge s-au inspirat din muzica industrială și din muzica dance electronică europene și au susținut o schimbare. Săptămânile de tensiune și de încetineală în progres au dus formația în pragul dezmembrării până când au reușit un progres important înregistrând piesa „One”.[69] S-au întors în Dublin în 1991, unde moralul s-a ameliorat și a fost terminat în majoritate albumul.
Achtung Baby a fost lansat în noiembrie 1991. Albumul a reprezentat o schimbare calculată în tematică și în stilul muzical; a fost una dintre cele mai dramatice schimbări de la The Unforgettable Fire.[70] Din punct de vedere sonor, discul a incorporat influențe din rockul alternativ, din muzica dance și din cea industrială de la acea vreme, formația denumit această distanțare muzicală „patru oameni cu topoare retezând the Joshua Tree”.[71] Din punct de vedere tematic, era un disc mai introspectiv și mai personal; a fost mai sumbru, dar uneori mai exuberant decât discurile anterioare ale formației. Din punct de vedere comercial și critic, a fost unul dintre cele mai de succes albume ale grupului. A produs cinci single-uri de mare succes, între care „The Fly(en)”, „Mysterious Ways(en)”, și „One”, și a constituit o componentă esențială a procesului de reinventare a formației, de la începutul anilor 1990.[72] Ca și The Joshua Tree, numeroase publicații au citat discul ca fiind unul dintre cele mai bune ale genului rock.[59]
Ca și Achtung Baby, Turneul Zoo TV(en) din 1992–1993 a fost o ruptură fără echivoc de trecutul formației. Spre deosebire de decorurile austere ale turneelor anterioare, Zoo TV a fost un eveniment multimedia cu o logistică elaborată. El satiriza natura intruzivă a televiziunii și ceața de știri, divertisment și publicitate pe care o generează, încercând să inducă publicului o „supraîncărcare senzorială”.[71][73][74] Scena conținea ecrane video mari pe care se prezentau efecte vizuale, clipuri aleatoare din cultura pop și texte ce clipeau.[75] Deși U2 erau cunoscuți pentru concertele lor consistente în anii 1980, cele din Zoo TV erau intenționat ironice și autozeflemitoare;[71] pe scenă, Bono interpreta mai multe personaje caricaturale, cum ar fi „Musca”,[76] „Omul-Minge de oglinzi” și „MacPhisto”.[77] Se dădeau telefoane în glumă președintelui Bush, Națiunilor Unite, și cu alte asemenea destinații. Legăturile în direct prin satelit către orașul Sarajevo răvășit de război(en) au produs controverse.[78]
Înregistrat și lansat rapid într-o pauză a turneului Zoo TV la jumătatea lui 1993, albumul Zooropa a reluat multe din temele din Achtung Baby și din turneul Zoo TV. Deși inițial formația intenționa ca albumul să fie doar un EP, până la urmă Zooropa a fost extins într-un album LP complet. El a reprezentat o îndepărtare și mai mare de stilul albumelor mai vechi, influențate de muzica techno și abundând de alte efecte electronice.[79] În ton cu această profundă schimbare de stil, Bono a lăsat microfonul pentru ultima melodie de pe Zooropa, și l-a invitat pe Johnny Cash să cânte „The Wanderer(d)”. Majoritatea cântecelor au fost cântate cel puțin o dată în timpul turneului în 1993, turneu compus din concerte în Europa, Australia, Noua Zeelandă și Japonia.[80]
Passengers, Pop, și PopMart (1995–1998)[modificare | modificare sursă]
În 1995, U2 a lansat un album experimental intitulat Original Soundtracks 1(d). Brian Eno, producător a trei dintre albumele anterioare, a contribuit din plin, inclusiv scriind versuri și cântând. Din acest motiv, și mai ales din cauza naturii de experiment a albumului, formația a decis să-l lanseze sub semnătura „Passengers” pentru a-l distinge de albumele U2 convenționale. Din punct de vedere comercial, a trecut neobservat, prin comparație cu alte albume, și a primit în general critici negative. Totuși, single-ul „Miss Sarajevo(d)”, cu Luciano Pavarotti, cântec pe care Bono îl consideră a fi una din piesele U2 preferate,[81] a fost un succes.
„Nu este suficient să scrii niște versuri excelente; nu ajunge să ai o idee bună sau ceva care atrage, multe lucruri trebuie să meargă laolaltă, și apoi trebuie și tu să poți să te disciplinezi și să te prezinți bine. Albumului acestuia trebuie să-i facem o remixare, să-l aducem înapoi la ceea ce voiam noi la început...”
Pe albumul Pop din 1997, U2 a continuat să experimenteze; șabloanele muzicale repetitive, programarea muzicală, secvențierea ritmului și eșantionarea au furnizat mare parte din ritmurile grele și sincopate de dance.[83] Lansat în martie, albumul a debutat ca numărul unu în 35 de țări, și a fost în general apreciat de critici,[84] Rolling Stone, de exemplu, scriind că U2 au „sfidat neșansa și au compus una din cele mai bune realizări din viața lor”.[85] Alții au simțit că albumul a fost o mare dezamăgire, iar vânzările au fost slabe prin comparație cu alte albume U2.[86] Formația s-a grăbit să termine albumul la timp pentru turneul planificat dinainte, iar Bono a recunoscut că albumul „nu a comunicat în felul în care ar fi trebuit”.[87]
.jpg)
Turneul ce a urmat, PopMart, a început în aprilie 1997. Ca și Zoo TV, a avut influențe publicitare și a avut intenția de a transmite un mesaj sarcastic celor care îi acuzau pe U2 de comercialism. Scena cuprindea o arcadă aurie de 30 m (asemănătoare cu logoul McDonald's), un ecran video cu lungimea de 45 m, și o minge cu oglinzi de 12 m în formă de lămâie. Strategia aceasta, însă, nu i-a satisfăcut pe mulți care au fost derutați de noua imagine kitsch și de decorurile complexe.[88] Întârzierea producției albumului Pop a însemnat reducerea timpului pentru repetiții, iar concertele din prima parte a turneului au avut de suferit.[89] Concertul cel mai important al turneului a fost cel din Sarajevo unde U2 a fost prima formație importantă care a cântat după războiul din Bosnia.[90] Larry Mullen, Jr. a descris concertul ca „o experiență pe care nu o voi uita toată viața, și dacă aș fi stat în formație 20 de ani doar ca să cânt în acel concert, cred că ar fi meritat.”[91] La o lună după încheierea turneului PopMart, U2 au apărut în episodul 200 din serialul The Simpsons, „Trash of the Titans(d)”, în care Homer Simpson perturba un concert PopMart.[92]
Încercarea de a redeveni cea mai bună formație din lume (2000–2006)[modificare | modificare sursă]
În urma primirii relativ proaste a lui Pop, U2 a declarat cu mai multe ocazii că „încercau să redevină cea mai bună formație din lume”.[93] După 2000, formația a urmat un sunet mai tradițional, păstrând influențe din explorările muzicale anterioare.[94] All That You Can't Leave Behind a fost lansat în octombrie 2000 și a însemnat revenirea alături de producătorii Brian Eno și Daniel Lanois. Albumul a fost considerat de mulți dintre cei care nu fuseseră convinși de experimentele din anii 1990 ca fiind o întoarcere la reușitele de altădată,[95] Rolling Stone scriind că acesta este „a treia capodoperă” a lui U2, după The Joshua Tree și Achtung Baby.[96] Albumul a debutat pe primul loc în clasamentele din 22 de țări[97] și single-ul de succes, „Beautiful Day(d)”, a primit trei premii Grammy. Celelalte discuri single extrase de pe album, „Walk On”, „Elevation”, și „Stuck in a Moment You Can't Get Out Of(d)” au câștigat și ele premii Grammy.
În cadrul turneului Elevation, U2 a cântat în decoruri mai restrânse, întorcându-se în săli după un deceniu de concerte pe stadioane. O scenă în formă de inimă și o rampă au permis o apropiere mai mare de public. În urma atacurilor de la 11 septembrie 2001, rezonanța noului album a crescut.[98] În octombrie, U2 a cântat într-o serie de concerte cu casa închisă la Madison Square Garden în New York City. În interviurile ulterioare, Bono și The Edge au spus despre aceste concerte din New York că au fost cele mai memorabile și emoționante spectacole ale lor.[99] La începutul lui 2002, U2 a cântat în pauza meciului Super Bowl XXXVI(d).[100]
Următorul album de studio al formației, How to Dismantle an Atomic Bomb, a fost lansat la 22 noiembrie 2004. Din punct de vedere al sunetului, formația căuta un rock mai puternic decât cel din All That You Can't Leave Behind. Tematic, Bono afirmă că „multe dintre cântece sunt laude aduse naivității, o respingere a cunoașterii”.[101] Primul single, „Vertigo”, a apărut într-o reclamă des difuzată la Apple iPod, simultan cu lansarea unei ediții speciale de iPod U2 și a unei colecții U2 pe iTunes(d). Albumul a debutat pe primul loc în clasamentul din SUA, unde vânzările din prima săptămână au fost de două ori mai mari ca cele ale albumului All That You Can't Leave Behind și a stabilit un record al formației.[102] Afirmând că albumul era o tentativă de a deveni unul din cele mai bune trei albume, Bono a spus: „nu sunt cântece slabe. Dar ca album, întregul nu este mai bun decât suma părților sale, și asta mă enervează la culme.”[101] Utilizând decoruri similare cu cele alte turneului anterior, lista de piese interpretate în concertele turneului Vertigo a variat mai mult de la un concert la altul decât în cazul oricărui alt turneu U2 de după Lovetown, și a conținut cântece care nu mai fuseseră cântate de la începutul anilor 1980. Ca și turneul anterior, Elevation, turneul Vertigo a fost un succes comercial.[103] Albumul și single-urile de pe el au câștigat premii Grammy în toate cele opt categorii la care a fost nominalizată formația U2, iar în 2005, Bruce Springsteen a introdus U2 în Rock and Roll Hall of Fame.[104]
În august 2006, formația și-a transferat o parte din operațiuni în Olanda, la două luni după ce Irlanda a stabilit suma maximă de scutire de impozite pentru artiști la 250.000 euro.[105] După 2006, formația a scris și înregistrat material nou, inițial împreună cu Rick Rubin, și mai recent cu Brian Eno și Daniel Lanois. Al doisprezecelea album de studio al formației a fost lansat în 2009,[106] și a fost descris drept „cântat de mână, dar și electro”.[107] Bono a afirmat că sesiunile prezintă o distanțare reală de temele ultimelor două albume, cu „influențe trance”,[108] iar Lanois a spus că albumul va forța limitele arenei sunetului ca și Achtung Baby cu ani în urmă. Un film 3D, U2 3D(d), filmat la nouă concerte în turneul Vertigo, a fost lansat la 23 ianuarie 2008. La 31 martie 2008, s-a confirmat că U2 a semnat un contract pe 12 ani cu Live Nation în valoare de aproximativ 100 de milioane de dolari.[109] Contractul implică controlul de către Live Nation asupra obiectelor promoționale ale formației, sponsorilor și site-ului web oficial.
No Line on the Horizon și turneul U2 360° (2006–prezent)[modificare | modificare sursă]
Formația a început să lucreze la al doisprezecelea album, intitulat No Line on the Horizon (Nicio linie la orizont) în 2006, scriind și înregistrând la început cu producătorul Rick Rubin, dar materialul a fost lăsat deoparte. Formația a ales apoi să reia scrierea și înregistrarea albumului cu producătorii Daniel Lanois și Brian Eno în 2007. În timpul sesiunilor de înregistrare, la 31 martie 2008, s-a confirmat că U2 a semnat un contract pe 12 ani cu Live Nation, în valoare de aproximativ 100 de milioane de dolari (50 de milioane de lire),[110] contract ce permite Live Nation să controleze sponsorizările, produsele promoționale și website-ul oficial al formației.
După 16 luni în studio, U2 a terminat lucrul la No Line on the Horizon în decembrie 2008, și acesta a fost lansat la 2 martie 2009,[111] Get on Your Boots(d) fiind primul single extras de pe album.[112] Într-o recenzie publicată în revista Rolling Stone, David Fricke a acordat albumului 5 stele din 5 și l-a denumit „cel mai bun de la Achtung Baby din 1991”.[113]
Într-un interviu publicat la 15 februarie 2009 și acordat lui Sean O'Hagan de la The Guardian, Bono a afirmat că U2 va mai lansa un album până la sfârșitul anului, album intitulat provizoriu Songs of Ascent, și format din material înregistrat în timpul lucrului la No Line on the Horizon. Bono spune că va fi „un album mai meditativ pe teme de pelerinaj”.[114]
În 2009, formația a pornit în turneul U2 360°(en). Spectacolele au avut parte de cea mai mare scenă de concert folosită vreodată de formație, structură poreclită „the Claw” (gheara), și de o configurație scenă/locuri pentru spectatori în format de 360 de grade, care a permis fanilor să înconjoare scena din toate părțile.[115] Turneul a cuprins reprezentații pe stadioanele europene și nord-americane în 2009. La sfârșitul anului, Rolling Stone a numit formația U2 într-o listă de opt „artiști ai deceniului”.[116] Turneele i-au pus pe locul al doilea în lista totală de încasări din concerte, după Rolling Stones, deși U2 a avut un număr de spectatori semnificativ mai mare. U2 a fost singura formație din top 25 al turneelor din anii 2000, care a vândut toate biletele la toate concertele.[117] U2 a reluat turneul 360° în 2010 cu apariții în Europa, în Australia și în Noua Zeelandă. Apariția la Festivalul Glastonbury 2010(en) și concertele din America de Nord din acel an au fost însă amânate din cauza unei accidentări grave a lui Bono la spate.[118][119][120] Aceste reprezentații au fost reprogramate în 2011, după părțile din America de Sud și din Africa de Sud ale turneului.[121] Când a luat sfârșit în iulie 2011, U2 360° stabilise recorduri pentru cel mai bine vândut turneu de concerte cu 736 milioane de dolari din vânzări de bilete, și pentru cel mai urmărit turneu, cu peste 7,2 milioane de bilete vândute.[122]
Songs of Innocence și turneul Innocence + Experience (2011–2015)[modificare | modificare sursă]
Pe parcursul Turneului 360°, formația a lucrat la mai multe proiecte de album, inclusiv: un album de rock tradițional produs de Danger Mouse(d); un disc dance produs de RedOne și will.i.am; și la Songs of Ascent.[123] Acesta din urmă nu a fost însă terminat într-o manieră satisfăcătoare pentru formație, și în decembrie 2011, Clayton a recunoscut că nu va mai ajunge să fie lansat.[124] Sesiunile cu Danger Mouse au format, în schimb, baza pentru următorul album U2, care a lucrat cu acesta până în mai 2013 înainte de a-i angaja pe producătorii Paul Epworth(d), Ryan Tedder, Declan Gaffney, și Flood. Formația a suspendat lucrul la album spre sfârșitul lui 2013 pentru a contribui cu un nou cântec, „Ordinary Love(d)”, la filmul Mandela: Long Walk to Freedom(d).[125][126] Această piesă, scrisă în cinstea lui Nelson Mandela, a câștigat în 2014 Globul de Aur pentru cel mai bun cântec original.[125][127] În noiembrie 2013, Paul McGuinness, manager al formației U2 de multă vreme, s-a retras din acest post în contextul unei înțelegeri cu Live Nation care implica achiziția firmei lui de management, Principle Management. Locul lui McGuinness, care fusese manager al formației de peste 30 de ani, a fost luat de Guy Oseary(d).[128] În februarie 2014, un alt nou cântec U2, single-ul „Invisible(d)”, a debutat într-o reclamă televizată la Super Bowl(d) și a fost pusă la dispoziție pentru descărcare pe iTunes Store gratuit pentru a lansa parteneriatul cu Product Red(d) și Bank of America împotriva SIDA.[129][130] Bono a spus despre piesă că este un sneak preview al viitorului album.[131]
La , U2 a apărut la un eveniment de lansare de produs al firmei Apple pentru a face anunțul-surpriză(d) al celui de al treisprezecelea album de studio al lor, Songs of Innocence(d). L-au lansat digital în aceeași zi gratuit pentru toți clienții iTunes Store,[132] făcându-l disponibil pentru peste 500 de milioane de oameni în ceea ce CEO-ul Apple Tim Cook a denumit „cea mai mare lansare de album din toate timpurile”.[133] S-a afirmat că Apple ar fi plătit Universal Music Group și U2 cu o sumă forfetară pentru o perioadă de exclusivitate de cinci săptămâni în care să distribuie albumul[134] și că a cheltuit 100 de milioane de dolari pe o campanie promoțională.[133] Songs of Innocence evocă anii de tinerețe ai membrilor formației, petrecuți în Irlanda, cu referiri la experiențe din copilărie, la iubiri și pierderi, aducând și un omagiu surselor de inspirație muzicală.[135] Bono l-a descris drept „cel mai personal album pe care l-am compus”.[136] Discul a primit recenzii amestecate și a atras critici pentru strategia de lansare digitală; a fost automat adăugat la conturile utilizatorilor iTunes, ceea ce pentru mulți a declanșat o descărcare neaprobată pe dispozitivele lor electronice.[137][138][139] Chris Richards de la The Washington Post a spus că lansarea a fost „rock-and-roll drept junk mail distopic”.[140] Turul de presă al formației pe marginea lansării albumului a fost întrerupt după ce Bono s-a accidentat grav într-un accident de bicicletă în Central Park pe . El a suferit fracturi ale omoplatului, humerusului, orbitei, și degetului mic,[141] și o vreme nu s-a știut dacă va mai putea vreodată să cânte la chitară.[142]
După recuperarea lui Bono, U2 s-a angajat în Turneul Innocence + Experience(d) în mai 2015,[143] vizitând arene din America de Nord și Europa din mai până în decembrie.[144] Grupul și-a structurat concertele în jurul unei slab închegate narațiuni autobiografice despre cum „inocența” se transformă în „experiență”, cu o listă fixă de cântece pentru prima jumătate a fiecărui concert și cu a doua jumătate care varia, cele două fiind despărțite de o pauză—o premieră în concertele U2.[145] Scena se întindea pe toată lungimea locului unde se ținea spectacolul și cuprindea trei secțiuni: o scenă principală dreptunghiulară, o scenă B(d) circulară mai mică, și o punte de legătură între cele două.[145] Elementul central al decorului era un ecran video cu două fețe, lung de 29 m cu un catwalk interior, care permitea membrilor formației să se producă în mijlocul proiecțiilor video.[146][147] Sistemul audio al lui U2 a fost mutat pe tavanul spațiilor de spectacol și aranjat în oval, în speranța de a ameliora acustica prin distribuirea omogenă a sunetului prin toată arena.[145] În total, turneul a obținut 152,2 milioane de dolari din 1,29 milioane de bilete vândute.[148] Ultima reprezentație din turneu, unul dintre cele două concerte de la Paris, reprogramat din cauza atacurilor teroriste din 13 noiembrie 2015 din acel oraș, a fost filmat și distribuit, sub titlul Innocence + Experience: Live in Paris(d), de televiziunea americană HBO.[149][150]
Turneele aniversare The Joshua Tree și Songs of Experience (2016–2019)[modificare | modificare sursă]
În 2016, U2 a lucrat la următorul album de studio, Songs of Experience(d), care urma să fie o continuare pentru Songs of Innocence.[151] Formația terminase în cea mai mare parte albumul la sfârșitul anului și intenționa să-l lanseze în trimestrul al patrulea, dar, după o basculare a politicii globale într-o direcție conservatoare, marcată de referendumul pentru Brexit și de alegerile prezidențiale din SUA din 2016, au ales să amâne lansarea și să-i reevalueze tonul.[152] Formația a mai stat o vreme să rescrie unele versuri, să rearanjeze(d) și să remixeze cântece, și să urmeze stiluri diferite de producție.[151][153]
U2 a efectuat în 2017 un turneu(d) de aniversare a 30 de ani de la lansarea The Joshua Tree, în fiecare concert fiind interpretat întregul album.[154] A fost prima dată când formația a ținut un turneu de promovare a unui album din catalogul lor mai vechi, și nu a unei noi lansări.[155] The Edge a făcut referire la aceleași evenimente mondiale care au determinat formația să amâne Songs of Experience când vorbea despre ceea ce el considera o rezonanță înnoită a subiectelor tratate în The Joshua Tree și despre motivele pentru care l-au revizitat.[154] Scena turneului avea un ecran video de 7.6K(d), ce măsura 61 × 14 m[156] care a fost, după cum arăta The Guardian, ecranul cel mai mare și cu cea mai mare rezoluție folosit vreodată la un concert de turneu.[157] Turneul a inclus o apariție ca spectacol principal la Festivalul de Muzică Bonnaroo(d) în iunie.[158] Turneul a adus încasări de peste 316 milioane de dolari din peste 2,7 milioane de bilete vândute,[159] el fiind turneul cu cel mai mare venit din tot anul.[160]
Songs of Experience a fost lansat la .[161] Primul single, „You're the Best Thing About Me(d)”,[162] este unul din numeroasele cântece de pe album care sunt scrisori adresate de Bono unor oameni și unor locuri apropiate inimii lui. Natura personal a a versurilor reflectă o „întâlnire cu mortalitatea” pe care a avut-o el în timpul înregistrării albumului.[153][163] În 2018, formația a pornit în Turneul Experience + Innocence(d), început la Tulsa, Oklahoma, la .[164] El a adus venituri de 126,2 milioane de dolari din vânzarea a 924.000 de bilete, conform Billboard.[165]
Turneul aniversar de concerte U2 Joshua Tree a vizitat Oceania și Asia în 2019(d), marcând primele concerte ale formației în Australia și Noua Zeelandă de după Turneul 360° din 2010,[166] și primele producții în Coreea de Sud, Singapore, India și Filipine.[167] Formația a lansat un nou single, „Ahimsa”, împreună cu muzicianul indian A.R. Rahman, pentru a-și promova concertul din India, ținut în decembrie.[168] Concertele din 2019 au adus 73,8 milioane de dolari formației și au vândut 567.000 de bilete, aducând totalul cumulativ al turneelor aniversare Joshua Tree la 390,8 milioane din 3,3 milioane de bilete vândute.[169]
Stilul muzical[modificare | modificare sursă]
Instrumentele[modificare | modificare sursă]
De la formare, U2 și-au dezvoltat și menținut un sunet ușor de recunoscut, cu accent pe bucățile instrumentale melodice și pe bucățile vocale expresive.[170] Această abordare își are rădăcinile, parțial, în influența inițială din partea producătorului de discuri Steve Lillywhite(d), influență venită într-o vreme când formația nu era cunoscută pentru prodigiozitatea muzicală.[171] The Edge a utilizat în mod consistent un ecou ritmic și un ecou artificial inconfundabil[172] cuplat cu un Burdon(d) de influență irlandeză pe melodiile sale sincopate[173] care creează un sunet ambiental bine-definit. Bono și-a cultivat vocea de cap(d)[174] și a prezentat o sensibilă înclinație lirică spre subiecte sociale, politice și personale, păstrând un nivel grandios al compoziției. În plus, The Edge a descris U2 ca o formație esențialmente live.[173]
În pofida acestor linii generale consistente, U2 au introdus noi elemente în repertoriul lor muzical la fiecare nou album. Sunetul U2 din perioada de început a fost influențat de formații ca Television și Joy Division, și au fost descriși ca având „o senzație de euforie” ce a rezultat din „chitara radiantă” a lui The Edge și „vocea arzătoare” a lui Bono.[175] Sunetul U2 a început din rădăcinile post-punk și din bucățile instrumentale simple și minimaliste de pe Boy și October, dar a evoluat după albumul War incluzând aspecte de funk și dance, devenind mai versatil și agresiv.[176] Cele două albume au fost etichetate ca „solide și asertive” de Rolling Stone,[36] influențate în mare măsură de producția lui Lillywhite. The Unforgettable Fire, care începe cu The Edge cântând mai mult la claviatură decât la chitară, și următorul album, The Joshua Tree, i-au avut la cârmă pe Brian Eno și Daniel Lanois(d). În urma influenței acestora, ambele albume au primit o „textură diversă”.[36] Cântecele de pe The Joshua Tree și Rattle and Hum au pus mai mult accent pe ritmurile inspirate de Lanois, amestecând stiluri distincte și variate de gospel și muzică blues, ce reieșea din fascinația formației față de America, de cultura și poporul acesteia. În anii 1990, U2 s-au reinventat, începând să folosească sintetizatoare, distorsiunea, și ritmurile electronice preluată din muzica alternativă, dance sau chiar hip-hop pe Achtung Baby,[177] Zooropa și Pop.[178] Anii 2000 i-au găsit pe U2 revenind la un sunet simplu și la un ritm tradițional, folosind pe scară mai restrânsă sintetizatoarele și efectele speciale.
Versurile și tematica[modificare | modificare sursă]
Comentariul social și politic, adesea îmbogățit cu imagistică spirituală, religioasă creștină,[179] reprezintă un aspect major al conținutului versurilor U2. Cântece ca „Sunday Bloody Sunday” și „Mothers of the Disappeared(d)” au fost inspirate din evenimentele vremii. Primul este despre frământările din Irlanda de Nord,[180] iar al doilea se referă la lupta mamelor ai căror copii fuseseră răpiți și uciși în timpul dictaturii militare din Argentina, începută în 1976.
Conflictele personale ale lui Bono și problemele familiale au colorat cântece ca „Mofo(d)”, „Tomorrow” și „Kite(d)”. Dorul și rugămintea sunt un alt motiv frecvent,[170] în cântece ca „Yahweh(d)”,[181] „Peace on Earth”, și „Please”. Pierderea și tristețea, combinate cu speranța și perseverența, motive centrale în The Joshua Tree,[36] au inspirat mare parte din compoziția U2. Aceste idei au fost amplificate și de experiențele personale ale lui Bono și ale formației din tinerețea lor petrecută în Irlanda, ca și de activismul lui Bono din perioada sa de maturitate. U2 s-au folosit de turnee, cum ar fi Zoo TV și PopMart, pentru a caricaturiza moda socială, cum ar fi supraîncărcarea mass-media și respectiv consumerismul.[178]
În timp ce formația și fanii săi afirmă adesea natura politică a muzicii lor, versurile și muzica U2 au fost criticate ca apolitice din cauză că sunt vagi, au o imagistică neclară și le lipsesc referințele directe la persoane.[182]
Influențe[modificare | modificare sursă]
Formația citează drept surse de inspirație pe The Who,[183] The Clash,[184] Ramones,[185] The Beatles,[186] Joy Division,[187] Siouxsie & the Banshees[188] și Patti Smith.[189] Van Morrison(d) a fost și el citat de Bono ca influență[190] și influența sa asupra U2 este arătată și de Rock and Roll Hall of Fame.[191] Alți muzicieni și formații, cum ar fi Snow Patrol(d),[192] The Fray(d),[193] OneRepublic,[194] Coldplay,[195] The Academy Is...(d),[196] The Killers, Your Vegas(d)[197] și Angels & Airwaves[198] au fost influențate de U2. Versiuni cover ale cântecelor U2 au fost realizate de Our Lady Peace(d), Mary J. Blige, Johnny Cash, The Chimes(d), Joe Cocker, Pearl Jam, James Blunt, tobyMac, Darlene Zschech(d), Pet Shop Boys, Ignite(d), The Smashing Pumpkins, Keane, Pillar, Hikaru Utada(d), Dream Theater, Sepultura, Saul Williams(d), The Living End(d), The Upper Room, Funeral for a Friend(d) și The Bravery. U2 au lucrat și au avut relații de colaborare cu numeroși artiști, printre care se numără Johnny Cash, Green Day, Leonard Cohen, Bruce Springsteen, B.B. King, Luciano Pavarotti,[199] Bob Dylan, Elvis Costello(d), Wim Wenders, R.E.M., Salman Rushdie, și Anton Corbijn(d).
Campanii și activism[modificare | modificare sursă]
De la începutul anilor 1980, membrii U2—împreună, dar și fiecare separat—au colaborat cu alți muzicieni, artiști, celebrități și politicieni pentru a trata problemele sărăciei, bolilor și nedreptăților sociale.
În 1984, Bono și Adam Clayton au participat la Band Aid(d), cu scopul de a strânge bani pentru atenuarea efectelor foametei din Etiopia. Inițiativa a produs single-ul „Do They Know It's Christmas?(d)”, care a fost prima colaborare între U2 și Bob Geldof. În iulie 1985, U2 a cântat la Live Aid, o continuare a eforturilor Band Aid. Mai târziu, Bono și soția sa Ali au vizitat, la invitația World Vision, Etiopia, unde au văzut efectele foametei de acolo. Bono avea să spună după aceea că această vizită a pus bazele campaniilor lui pentru Africa și a fost o sursă de inspirație pentru unele cântece.[200]
În 1986, U2 a participat la turneul A Conspiracy of Hope(d) pentru susținerea Amnesty International și la Self Aid(d) pentru șomajul în Irlanda. În același an, Bono și Ali Hewson au călătorit și în Nicaragua și El Salvador la invitația mișcării Sanctuary, și au văzut efectele războiului civil din El Salvador. Aceste evenimente din 1986 au influențat puternic albumul The Joshua Tree, care era în curs de înregistrare la acea vreme.
În 1992, formația a participat la concertul „Stop Sellafield(d)”, organizat de Greenpeace, în timpul turneului Zoo TV.[201] Evenimentele din Sarajevo din timpul conflictului din Bosnia au inspirat cântecul „Miss Sarajevo(d)”, care a fost lansat în septembrie 1995 la un spectacol Pavarotti and Friends, și pe care Bono și The Edge l-au cântat la War Child(d).[202] Formația și-a ținut promisiunea făcută în 1993 de a cânta la Sarajevo. Concertul a făcut parte din turneul PopMart din 1997.[203] În 1998, au cântat în Belfast cu câteva zile înainte de votarea Acordului de la Belfast, aducând liderii politici irlandezi David Trimble și John Hume pe scenă pentru a promova acest acord.[204] În același an, toate profiturile obținute din lansarea single-ului „Sweetest Thing(d)” au fost investite în proiectul Copiii Cernobîlului.
În 2001, formația a dedicat cântecul „Walk On” liderului pro-democrat din Birmania Aung San Suu Kyi.[205] Spre sfârșitul lui 2003, Bono și The Edge au participat la seria de concerte 46664 din Africa de Sud, pentru organizate de Nelson Mandela. Formația a cântat la concertul Live 8 din 2005 în Londra. Formația, împreună cu managerul Paul McGuinness au primit de la Amnesty International premiul Ambasadorii Conștiinței pentru promovarea drepturilor omului.[206]
După 2000, campaniile lui Bono au inclus Jubilee 2000(d) împreună cu Bob Geldof, Muhammad Ali, și alții, proiect de promovare a anulării datoriilor țărilor din lumea a treia. În ianuarie 2002, Bono a participat la fondarea organizației non-guvernamentale multinaționale DATA(d), cu scopul de a îmbunătăți situația socială, politică și financiară a Africii. Și-a continuat campaniile pentru combaterea HIV/SIDA și pentru anularea datoriilor în iunie 2002 făcând vizite în Africa.[207]
Product Red(d), o marcă din 2006 prin care s-a încercat strângerea de bani pentru Fondul Global pentru Luptă împotriva SIDA, Tuberculozei și Malariei, a fost finanțată parțial de Bono. Campania ONE, a fost influențată de eforturile și viziunea lui. Bono s-a asociat cu Yahoo! pentru a promova Campania ONE, la redezvoltarea căreia a ajutat Yahoo!.
Spre sfârșitul lui 2005, în urma uraganelor Katrina și Rita, The Edge a contribuit la Music Ruising, o inițiativă de strângere de fonduri pentru muzicienii care își pierduseră instrumentele pe coasta Golfului Mexic.[208] În 2006, U2 a colaborat cu formația punk rock Green Day pentru a înregistra o versiune cover a cântecului „The Saints Are Coming(d)” de The Skids(d) în folosul campaniei Music Rising.[209]
Activismul social al formației U2 și al lui Bono nu au rămas nici necriticate. Unii autori și activiști care publică în ziare de stânga, cum ar fi CounterPunch(d) au deplâns susținerea dată de Bono unor figuri politice cum ar fi Paul Wolfowitz,[210] precum și „paternalismul” său.[211] Alte știri au pus la îndoială eficacitatea campaniei lui Bono pentru ștergerea datoriilor și acordarea de asistență statelor din Africa, 20/20 declarând că „ajutorul extern adesea îmbogățește politicienii, lăsând oamenii de rând în sărăcie”.[212]
Alte proiecte[modificare | modificare sursă]
Membrii U2 au urmat o serie de proiecte paralele cu contribuția la formație, uneori în colaborare cu o parte din colegi de la U2. În 1985, Bono a înregistrat cântecul „In a Lifetime(d)” cu formația irlandeză Clannad. The Edge a înregistrat un album solo, coloana sonoră a filmului Captive(d) în 1986,[213] pe care cântă și Sinéad O'Connor, cu un an înaintea lansării albumului ei de debut. Bono și The Edge au scris cântecul „She's A Mystery To Me” pentru Roy Orbison, care a apărut pe albumul său din 1989 intitulat Mystery Girl(d).[214] În 1990, Larry Mullen a produs și a participat la scrierea unui cântec pentru echipa națională de fotbal a Irlandei, participantă la Italia '90, cântec intitulat „Put 'Em Under Pressure(d)”, care s-a situat pe primele locuri în clasamentele irlandeze. Împreună cu The Edge, Bono a scris cântecul „GoldenEye” pentru filmul cu James Bond din 1995 GoldenEye, cântec ce a fost interpretat de Tina Turner.[215] Adam Clayton și Larry Mullen, Jr. au lucrat la o versiune proprie a coloanei sonore a filmului Mission: Impossible(d) din 1996.[216] Bono a cântat „Joy” pe albumul lui Mick Jagger din 2001 Goddess in the Doorway(d).[217] Bono a înregistrat o versiune aproape recitată a cântecului lui Leonard Cohen, „Hallelujah” pentru compilația „Tower of Song(d)” din 1995.
Pe lângă colaborările muzicale, formația a lucrat și cu câțiva autori. Scriitorul american William S. Burroughs a apărut în videoclipul U2 pentru „Last Night on Earth” cu puțin timp înainte de a muri.[218] Poezia lui „A Thanksgiving Prayer” a fost folosită în timpul turneului Zoo TV. Printre alți colaboratori se numără William Gibson și Allen Ginsberg.[219] La începutul lui 2000, formația a înregistrat trei cântece pentru coloana sonoră a filmului The Million Dollar Hotel(d), cântece printre care se numără și „The Ground Beneath Her Feet”, scris în colaborare cu Salman Rushdie și motivat de cartea cu același titlu a acestuia din urmă.[220]
Impactul cultural[modificare | modificare sursă]
U2 au vândut peste 150 de milioane de discuri, fiind între cei mai bine vânduți artiști din istoria muzicii.[221] Cu 51,5 milioane de unități certificate de RIAA, U2 sunt pe locul al 21-lea în rândul celor mai bine vânduți muzicieni în SUA.[222] Al cincilea album de studio, The Joshua Tree, este unul dintre cele mai bine vândute albume în Statele Unite (cu 10 milioane de exemplare vândute) și în toată lumea (cu 25 milioane de exemplare vândute).[223][224] Forbes estimează că U2 a câștigat 78 de milioane de dolari între mai 2011 și mai 2012, ajungând astfel pe locul al patrulea între artiștii muzicieni cu cel mai mare succes financiar.[225] Sunday Times Rich List 2013(en) a estimat averea colectivă a formației la 632.535.925 de euro.[226]
Rolling Stone clasează U2 pe locul 22 în lista „Cei mai mari 100 de artiști ai tuturor timpurilor”,[227] și pe Bono pe locul 32 între cei mai mari cântăreți[228] iar pe The Edge pe locul 38 între cei mai mari chitariști.[229] În 2004, Q(en) a clasat U2 pe locul patru într-o listă bazată pe vânzările de albume, pe timpul petrecut în topurile britanice, și pe cel mai numeros public la un concert individual sau ca artist principal.[230] Un sondaj efectuat între cititorii Q în 2011 arăta că aceștia consideră U2 ca cel mai bun spectacol al ultimilor 25 de ani.[231] VH1 plasează U2 pe locul 19 în lista de „Cei mai mari 100 de artiști ai tuturor timpurilor” alcătuită în 2010.[232] În același an, opt dintre cântecele U2 au apărut în lista actualizată a revistei Rolling Stone cu „cele mai importante 500 de cântece ale tuturor timpurilor”, „One” fiind plasat pe cea mai înaltă poziție, locul 36.[233] Cinci dintre cele douăsprezece albume de studio au fost incluse de aceeași revistă în 2012 în lista „celor mai importante 500 de albume din toate timpurile”—The Joshua Tree fiind pe cel mai înalt loc, al 26-lea.[59] Reflectând la popularitatea formației și la impactul la nivel mondial, Jeff Pollack(en) afirma pentru The Huffington Post: „ca și The Who înaintea lor, U2 a scris cântece despre lucruri importante și au căpătat rezonanță în rândul ascultătorilor”.[234]
U2 a câștigat primul premiu Grammy pentru The Joshua Tree în 1988, în total primind 22 de premii Grammy, aflându-se la egalitate cu Stevie Wonder într-un clasament al artiștilor contemporani cu cele mai multe Grammy-uri.[57] Printre premiile obținute se numără cel pentru cel mai bun duo sau grup rock, albumul anului, discul anului, cântecul anului și cel mai bun album rock. British Phonographic Industry(d) a premiat U2 cu șapte premii BRIT, dintre care cinci pentru cel mai bun grup internațional.[235] În Irlanda, U2 a câștigat 14 premii Meteor de când a început acest premiu să fie decernat, în 2001.[236] Printre alte premii se numără un AMA,[237] patru MTV Video Music Awards,[238] zece premii Q,[239] două premii Juno,[240] trei premii NME,[241] și un Glob de Aur.[242] Formația a fost introdusă în Rock and Roll Hall of Fame la începutul lui 2005.[104] În 2006, toți cei patru membri ai formației au primit premii ASCAP(en) pentru compunerea cântecelor „I Still Haven't Found What I'm Looking For”, și „Vertigo”.[243]
Discografie[modificare | modificare sursă]
Discografia U2 este compusă din douăsprezece albume de studio, șapte albume live, cinci compilații, cincizeci și opt discuri single, și șapte discuri EP.[244][245] Mai multe dintre discurile single ale formației au adus formației premii Grammy și câteva melodii, printre care „One” și „With or Without You” au fost incluse de revista Rolling Stone într-un clasament al celor mai bune 500 de cântece din toate timpurile.
Albumele de studio ale U2 sunt următoarele, în ordinea datei lansării:
|
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu