3. /1 OCTOMBRIE 2022 - RELIGIE ORTODOXĂ

(+)         Acoperământul Maicii Domnului;

 Sf Ap Anania;

 Sf Cuv Roman Melodul;

 +) Sf Cuv Iosif și Chiriac de la Bisericani 

(+)         Acoperământul Maicii Domnului

Sari la navigareSari la căutare

Icoana Acoperământului Maicii Domnului, secolul al XIX-lea, Rusia

Acoperământul Maicii Domnului, cunoscută în spațiul slav ca Pocrov^[1] (în rusă Покров Пресвятой Богородицы, transliterat: Pokrov Presviatoi Bogorodițî), este o sărbătoare a Maicii Domnului prăznuită în Biserica Ortodoxă și în bisericile greco-catolice. Sărbătoarea amintește o minune care a avut loc la Constantinopol în secolul al IX-lea: apariția Sfintei Fecioare Maria în fața ascetului Andrei^[1] și celebrează protecția oferită creștinilor de Maica Domnului.^[2] Ziua prăznuirii acestei sărbători este 1 octombrie (sau 14 octombrie în bisericile ce folosesc calendarul iulian).^[1][3]

Cuprins

• 1Tradiție
• 2Iconografie
• 3Prăznuire
• 4Biserici dedicate
• 5Note

Tradiție[modificare | modificare sursă]

Conform tradiției creștin-ortodoxe, Maica Domnului s-a arătat în secolul al IX-lea în Biserica Vlaherne din Constantinopol (actualul Istanbul),^[1] unde erau păstrate atunci mai multe relicve sacre ale ei (veșmântul, omoforul și o parte din brâu).^[4] Biserica „Sfânta Maria” din Vlaherne fusese construită în anii 450 de împărăteasa Pulcheria, soțul ei Marcian (450-457), în suburbia Vlaherne a capitalei imperiale Constantinopol.^[4]

Apariția Maicii Domnului a avut loc în timpul domniei împăratului Leon cel Înțelept (886-912).^[5] Astfel, potrivit tradiției, la 1 octombrie,^[2] în timpul privegherii de toată noaptea în cinstea Maicii Domnului în Biserica din Vlaherne^[6] cam pe la orele 4 dimineața,^[2] ascetul Andrei (care era de naționalitate slavă sau, după alte surse, scită) a trăit un moment de extaz mistic și a văzut-o trecând prin ușile împărătești pe Sfânta Fecioară Maria, sprijinită de sfinții Ioan Botezătorul și Ioan Evanghelistul și urmată de un alai de sfinți îmbrăcați în haine albe.^[6] Alaiul s-a îndreptat spre amvon, unde Maica Domnului a îngenuncheat și a început să se roage în lacrimi pentru toți credincioșii creștini.^[6] Sfânta Fecioară Maria i-a cerut fiului ei, Iisus Hristos, să primească rugăciunile tuturor oamenilor care îl imploră, invocând numele ei.^[2]

După terminarea rugăciunii, Maica Domnului s-a apropiat de altar și a continuat să se roage, apoi s-a înălțat în văzduh și și-a întins acoperământul ei peste toți oamenii care se aflau în biserică în semn de ocrotire a lor.^[6] Ascetul Andrei, martor la acest eveniment, l-a întrebat atunci pe ucenicul său, Epifanie: „Oare vezi, frate, pe Împărăteasa și Doamna tuturor, care se roagă pentru toată lumea?”, iar Epifanie i-a răspuns: „O văd, sfinte părinte, și mă minunez, că o văd acoperind pe oamenii ce sunt în sfântul locaș cu cinstitul ei omofor, ce strălucește mai mult decât soarele”.^[2]

Potrivit Cronicii vremurilor trecute, scrisă în jurul anului 1113 de Nestor Cronicarul, locuitorii Constantinopolului au invocat ajutorul Maicii Domnului pentru a-i proteja de un atac al unei mari flote a rusilor (rusii era încă păgâni în acea vreme), conduse de Askold și Dir.^[7] Potrivit lui Nestor, sărbătoarea aniversează distrugerea prin intervenția divină a acestei flote cândva prin anii 864-867 sau, potrivit istoricului rus Aleksandr Vasiliev, la 18 iunie 860.^[7] Cronica vremurilor trecute consemnează că, înaintea bătăliei, a avut loc o priveghere de toată noaptea și o scufundare a veșmântului Maicii Domnului în apele mării, în apropierea Bisericii Vlaherne, dar nu menționează nici prezența Sfinților Andrei și Epifanie și nici viziunea Maicii Domnului în rugăciune.^[7]

Iconografie[modificare | modificare sursă]

Icoana sărbătorii, care nu se regăsește în arta bizantină, o înfățișează în partea superioară pe Fecioara Maria înconjurată de o aureolă luminoasă. Ea ține pe brațele ei întinse un orar sau un voal, care simbolizează protecția oferită credincioșilor.^[8] De o parte și de alta a Maicii Domnului se află numeroși sfinți și îngeri, dintre care mulți sunt recunoscuți de credincioși: apostolii, Ioan Botezătorul, Nicolae etc. Mai jos este reprezentat Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos, arătând spre Fecioara Maria și întorcându-se către ucenicul său Epifanie. De obicei, vălul cu care Maica Domnului protejează omenirea este mic și ținut fie în mâinile ei întinse, fie de doi îngeri.^[9]

Prăznuire[modificare | modificare sursă]

Maica Domnului ocrotindu-l pe hatmanul cazac Bohdan Hmelnițki (în dreapta). Sf. sec. al XVII-lea - înc. sec. al XVIII-lea, Ucraina.

Acoperământul Maicii Domnului celebrează minunea dezvăluirii ocrotirii Maicii Domnului, răspândită în întreaga lume, și a marii sale iubiri pentru omenire.^[3] Ea este o sărbătoare religioasă în Bisericile Ortodoxe de rit bizantin.^[10][11]

Începuturile acestei sărbători au avut loc în spațiul grecesc, unde a fost ținută cu mare evlavie, mai ales de călugării de la Muntele Athos.^[4] Biserica Ortodoxă Greacă sărbătorește Acoperământul Maicii Domnului, începând din 1952, în ziua de 28 octombrie.^[4] Această zi are statut de sărbătoare națională în Grecia, deoarece atunci este aniversată respingerea atacului italian asupra Greciei, care a avut loc în 1940, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.^[4]

Sărbătoarea a pătruns apoi în spațiul slav prin secolul al XII-lea, când a început să fie prăznuită de Biserica Ortodoxă Rusă.^[4] Odată cu creșterea influenței ruse în Țările Române, Biserica Ortodoxă Română a preluat această sărbătoare, care a fost celebrată la început mai mult în mănăstiri și a fost înscrisă în calendarul religios pe 1 octombrie.^[4] Cinstirea sărbătorii s-a extins apoi tot mai mult în spațiul românesc, iar evlavia credincioșilor și a preoților a făcut să-i fie dedicate mai multe biserici.^[6]

O deosebită importanță o are această sărbătoare în spațiul cultural slav. Ea este considerată sărbătoare regională în unele regiuni ale Federației Ruse și are o deosebită importanță în Ucraina, unde este sărbătorită pe 14 octombrie ca o sărbătoare religioasă, națională și familială.^[11] Încă din trecut, cnejii, regii și hatmanii ucraineni au ales-o pe Maica Domnului ca ocrotitoarea a lor. O icoană aflată în Muzeul Național de Artă al Ucrainei o înfățișează pe Fecioara Maria acoperindu-l cu veșmântul ei pe hatmanul cazac ucrainean Bohdan Hmelnițki. Prin decret al președintelui Ucrainei, ziua de 14 octombrie, când se sărbătorește Acoperământul Maicii Domnului, a fost stabilită ca Ziua Cazacilor Ucraineni (în ucraineană День Українського козацтва).^[12]

Biserici dedicate[modificare | modificare sursă]

Catedrala „Acoperământul Maicii Domnului” din Șanț, mai cunoscută ca Biserica „Sfântul Vasile Blajenîi”

Mai multe biserici ortodoxe din întreaga lume poartă numele acestei sărbători. Primele biserici dedicate Acoperământului Maicii Domnului au apărut în Rusia în secolul al XII-lea. Probabil cea mai cunoscută biserică rusă cu acest hram este Catedrala „Sfântul Vasile” din Piața Roșie a Moscovei, care se numește oficial „Biserica Acoperământul Maicii Domnului din Șanț” (în rusă Собор Покрова пресвятой Богородицы, что на Рву) sau pe scurt „Catedrala Acoperământului din Șanț” (în rusă Храм Покрова „на рву”).^[13] O altă biserică faimoasă este Biserica Acoperământului din Bogoliubovo, lângă Vladimir, pe râul Nerl (în rusă Церковь Покрова на Нерли). Ambele biserici se află pe lista patrimoniului mondial al UNESCO, aceasta din urmă făcând parte din grupul Monumentele albe din Vladimir și Suzdal. Există, de asemenea, o biserică închinată Acoperământului Maicii Domnului la Sankt Petersburg.^[14]

Alte biserici notabile care sunt dedicate acestei sărbători sunt Biserica ortodoxă rusă „Acoperământul Maicii Domnului” din Manchester, Anglia^[15] și Biserica ortodoxă rusă „Acoperământul Maicii Domnului” și Sfântul Serghie din Glen Cove, New York.

Biserica „Sf. Maria Protectoarea” din Irondequoit, New York este o biserică ortodoxă ucraineană notabilă dedicată sărbătorii Acoperământului Maicii Domnului. Multe biserici ucrainene din Canada sunt, de asemenea, numite în cinstea acestei sărbători.^[8]

O, ce minunată înfrumusețare a tuturor credincioșilor ești, împlinirea prorocilor, slava apostolilor și podoaba mucenicilor, lauda fecioarei și prea minunatul Acoperământ a toată lumea!

În vremurile cumplite cele mai de pe urmă, când s-au înmulțit păcatele noastre, s-au înmulțit și primejdiile asupra noastră, încât s-au împlinit cuvintele Sfântului Pavel, care zicea: „Primejdii de la tâlhari, primejdii de la rudenii, primejdii de la neamuri, primejdii în cetăți, primejdii în pustiuri, primejdii pe mare, primejdii între frații cei mincinoși” (II Corinteni 11, 26). Când cuvintele Domnului s-au împlinit: „Că se va scula neam peste neam și împărăție peste împărăție și va fi foamete și ciumă și cutremure pe alocuri”, când ne supără pe noi năvălirile cele de alt neam, războaiele cele dintre noi și rănile cele purtătoare de moarte, atunci Preacurata și Preabinecuvântata Fecioară Maria, Maica Domnului, ne dă nouă Acoperământul spre apărare, ca din toate primejdiile să ne scape pe noi de foamete, de ciumă și de cutremure să ne apere, de războaie și de răni să ne acopere și să ne păzească pe noi sub Acoperământul său nevătămați.

Despre acest lucru s-a făcut încredințare în Constantinopol în împărăția lui Leon cel Înțelept, împăratul cel drept credincios, întru prea slăvita biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, cea din Vlaherna. După săvârșirea cântării celei de toată noaptea, într-o zi de Duminică, în luna octombrie, ziua întâi, fiind de față și mulțimea poporului la ceasul al patrulea din noapte, Sfântul Andrei, cel ce era întru totul al lui Hristos, și-a ridicat ochii în sus și a văzut-o pe Împărăteasa Cerului, pe Acoperitoarea a toată lumea, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, stând în văzduh și rugându-se, strălucind ca soarele și acoperind poporul cu cinstitul său Omofor. Văzând aceasta Sfântul Andrei a zis către ucenicul său Epifanie: „Oare vezi, frate, pe Împărăteasa și pe Doamna tuturor, care se roagă pentru toată lumea?”. Iar el a răspuns: „O văd, sfinte părinte, și mă înspăimânt”.

Precum odată Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu a văzut pe cer un semn mare, o femeie îmbrăcată în soare, așa și Sfântul Andrei din biserica Vlahernei, cea asemănătoare cerului, a văzut-o pe Mireasa cea fără de mire îmbrăcată în porfiră ca soarele.

Semnul văzut de Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu închipuia pe Acoperitoarea noastră cea preamilostivă, care s-a săvârșit în acea vreme când a arătat tulburarea întregii făpturi: „Se făcură fulgere, glasuri și tunete, cutremur și grindină mare și un semn mare s-a arătat pe cer – o femeie îmbrăcată în soare”. Deci, pentru ce semnul acela care înainte închipuia pe Preacurata Fecioară Maria nu s-a arătat mai înainte de fulgere, de tunete, de glasuri, de cutremur și de grindină, când încă toate stihiile erau în pace, ci numai atunci când s-a făcut tulburarea cea înfricoșată a cerului și a pământului? S-a făcut, pentru ca să se arate că Acoperitoarea noastră cea preabună, în vremea cea rea cînd năvălește nevoia asupra noastră, atunci vine în ajutorul nostru și ne ocrotește pe noi de fulgerele amăgitoarei deșertăciuni lumești, care nu strălucesc îndelung, de glasurile mândriei vieții și de cele ale slavei deșarte, de tunetele năpădirii năprasnice a vrăjmașului, de cutremurul patimilor și de grindina pedepsei celei de sus care năvălește asupra noastră pentru păcate. Căci, atunci cînd toate aceste primejdii ne supără pe noi, îndată, ca un semn mare, se arată Ajutătoarea cea grabnică a neamului creștinesc, păzindu-ne și acoperindu-ne pe noi.

Acesta este semnul pe care l-a dat Domnul celor ce se tem de El, pentru ca ei să fugă din fața arcului, căci în lumea aceasta sântem puși ca un semn spre săgetare și zboară asupra noastră săgețile din toate părțile, unele din arcul vrăjmașilor celor văzuți, care își încordează arcul asupra noastră și se laudă întru mândria lor, iar altele din arcul vrăjmașilor nevăzuți, încât noi ne jelim așa: „Nu putem să suferim săgetăturile diavolești”. Altele vin de la firea cea care se luptă asupra duhului, iar altele de la arcul mâniei și îngrozirii celei drepte a lui Dumnezeu, despre care David zicea: „De nu vă veți întoarce, sabia Sa o va luci, arcul Său l-a încordat și l-a gătit pe el. Și întru dânsul a gătit vasele morții, săgețile Sale celor ce se ard le-a lucrat” (Psalmul 7, 12).

Cu toate săgețile acelea, ca să nu fim răniți de moarte, ni s-a arătat nouă acel semn, ca să fugim din fața arcului sub Acoperământul Preacuratei și Preabinecuvântatei Fecioare, cu al cărei Acoperămînt, apărându-ne ca o pavăză, ne ferim întregi de săgetări. Căci această apărătoare a noastră are o mie de paveze spre apărarea noastră, cum grăiește către dânsa Duhul Sfânt: Ca turnul lui David grumajii tăi: o mie de paveze spânzură pe dânsul, toate săgețile celor puternici.

A zidit odată David un turn al său prea frumos și prea înalt, între Sionul cel ce stă pe muntele înalt și între Ierusalim cel pus mai jos și fiică a Sionului l-a numit. Și era turnul acela între dânșii ca grumazul între trup și cap, căci cu înălțimea sa întrecea Ierusalimul și ajungea Sionul. Iar pe turnul acela erau atârnate pavezele și toate armele cele de război și pentru apărarea Ierusalimului. Deci, aseamănă Duhul Sfânt pe Preacurata Fecioară Maria cu turnul lui David; căci aceasta, fiind fiica lui David, mijlocește între Hristos, capul Bisericii, și între credincioșii care sunt trupul Bisericii Lui, întrecând Biserica ca ceea ce este cu adevărat mai înaltă decât toți; iar pe Hristos ajungându-L, ca cea care I-a dat trup, mijlocește și acum, când a stat în văzduh între cer și pământ, între Dumnezeu și între oameni, între Hristos și Biserica cea care se luptă, ca turnul lui David între Sion și între Ierusalimul cel plin de pavezele celor tari. Iar paveze sunt rugăciunile ei pentru noi, cele întru tot puternice către Dumnezeu, care s-au auzit de cei vrednici în vremea cinstitului ei Acoperământ, pentru că se ruga cu umilință ca o maică către Fiul și Făcătorul său, grăind cuvinte de rugăciune milostivitoare și de îndurare, zicând: „Împărate ceresc, primește pe tot omul cel ce Te slăvește pe Tine și cheamă în tot locul Preasfânt numele Tău; și unde se face pomenirea numelui meu, pe acel loc îl sfințește și preamărește pe cei ce Te preamăresc pe Tine. Iar celor ce cu dragoste mă cinstesc pe mine, Maica Ta, primește-le toate rugăciunile și făgăduințele și de toate nevoile și răutățile îi izbăvește”. Unele dintre rugăciunile acestea ale ei oare nu sunt paveze care apără Biserica? Cu adevărat sunt paveze nebiruite, cu care vom putea să stingem toate săgețile cele aprinse.

Sfântul Ambrozie zice despre turnul lui David că pentru două pricini era zidit: spre apărarea cetății și pentru împodobirea ei. Zice el: „A zidit David un turn care să fie spre apărare și spre înfrumusețarea cetății. Spre apărare, că de departe privește pe vrăjmași și îi izgonește pe ei de la cetate, iar spre înfrumusețare, că pe toate zidirile cele înalte ale Ierusalimului le întrece cu înălțimea sa”. De aceea nu în zadar s-a asemănat cu turnul acela Acoperitoarea noastră, care ne este nouă turn de tărie în fața vrăjmașului, căci cu adevărat ne apără pe noi și ne împodobește. Ne apără, când pe vrăjmașii noștri cei văzuți și nevăzuți îi izgonește de la noi departe, când pe cei robiți din legături îi scapă, când pe cei chinuiți de duhuri necurate îi izbăvește, când pe cei mâhniți îi mângâie, pe cei năpăstuiți îi apără, pe cei flămînzi îi hrănește, când celor înviforați le face adăpost și pe bolnavi îi cercetează. Și ne împodobește pe noi acoperind înaintea lui Dumnezeu goliciunea cea de rușine a sufletului nostru, iar cu slujirile sale prea înalte, asemeni unor prea scumpe podoabe și unor multe daruri, ca niște nesecate visterii, împlinind lipsa noastră, ne face bineprimiți pe noi înaintea ochilor Domnului. Ea împodobește pe cei ce nu au îmbrăcăminte de nuntă și îi îmbracă cu haina sa și îi face ca și cum nu s-ar vedea de ochiul cel atotvăzător rușinea goliciunii lor sufletești, lucru care se închipuia înainte în pământul cel nevăzut și neîmpodobit, acoperit atunci de ape. Căci pământul cel neîmpodobit și deșert era chipul sufletului celui păcătos, care și-a pierdut duhovniceasca sa frumusețe și s-a făcut deșert de lucruri bune și străin de darul lui Dumnezeu. Iar apele, care acopereau pămîntul cel neînfrumusețat, înainte au închipuit milostivirea Sfintei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu, ca pe o mare nesecată și ca niște râuri ce cu nelipsire spre toți se revarsă și pe toți îi acoperă.

Când Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor, la fel se purta și pe deasupra pământului celui neînfrumusețat și acoperit de ape, ca și cum, nevăzând lipsa lui de frumusețe, tăinuit închipuia aceea că sufletul cel acoperit prin milostivul Acoperământ al Fecioarei Născătoare de Dumnezeu, chiar dacă ar fi lipsit de frumusețe, nu se va păgubi de darul Duhului Sfânt. Căci Acoperământul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu va acoperi lipsa lui de frumusețe, ca o apă pe pămîntul cel neînfrumusețat și cu bună podoabă a darului său îl va înfrumuseța și pe Sfântul Duh îl va atrage la dânsul.

Ne înfrumusețează pe noi Preacurata Fecioară, când pe cei păcătoși îi face drepți și pe cei necurați îi face curați.

Fericitul Anastasie Sinaitul grăiește pentru dânsa așa: „Pe magi, îi săvârșește apostoli și pe vameși, evangheliști, iar pe desfrânate mai cinstite decât pe fecioare le face. Așa pe Maria Egipteanca, care a fost desfrânată, a făcut-o acum mai cinstită decât pe multe fecioare și cea care mai înainte era întunecată și necurată, acum ca soarele strălucește în împărăția lui Hristos prin mijlocirea Preacuratei Fecioare Maria, care tuturor celor ce aleargă la dânsa le este acoperământ și înfrumusețare”. Ea împodobește tot Ierusalimul duhovnicesc, adică Biserica lui Hristos, care cântă astfel către dânsa în praznicul acesta de acum: „O, ce minunată înfrumusețare a tuturor credincioșilor ești, împlinirea prorocilor, slava apostolilor și podoaba mucenicilor, lauda fecioarei și prea minunatul Acoperământ a toată lumea!”.

Pe turnul lui David, împreună cu pavezele, erau săgețile celor puternici. Și acest însuflețit turn, Preacurata Fecioară Maria, are cu ea săgețile celor puternici, adică rugăciunile sfinților, cei ce se roagă împreună cu dânsa. Căci nu singură s-a arătat în biserică stând în văzduh, ci cu oștile îngerești și cu mulțime de sfinți, care în haine albe și cu cucernicie stăteau împrejurul ei. Rugăciunile cele către Dumnezeu ale tuturor sfinților acelora sunt ca săgețile celor puternici care pot să gonească toate taberele vrăjmașului. Știe Doamna Preacurata Născătoare de Dumnezeu că război este viața noastră pe pământ. Căci vrăjmașul se războiește asupra noastră cu toate puterile sale, pornind împotriva noastră taberele sale și înconjurându-ne pe noi cu toate legiunile sale: „Înconjuratu-ne-au pe noi câini mulți, adunarea celor vicleni ne-a cuprins, deschis-au asupra noastră gura lor, ca un leu ce răpește și răcnește”. Pentru aceea cereasca Împărăteasă, vrând să ne ajute, a pornit asupra vrăjmașului nostru pe toate cereștile puteri, a chemat pe proroci, pe apostoli, a adunat pe mucenici, pe fecioare, pe cuvioși, pe cei drepți și cu aceștia a venit să ne ajute nouă și să se așeze împrejurul nostru, ca să ne dea nouă biruință asupra vrăjmașului. Căci printr-însa se ridică biruințele, printr-însa cad jos vrăjmașii. A venit cu îngerești oști, că este mai înainte văzută de Iacov ca o scară pe care mulțimea îngerească o înconjoară.

Pomenind aici de scara lui Iacov, poate să se întrebe cineva: pentru ce îngerii pe dânsa neîncetat se urcau și se coborau? Înțelegând că scara aceea era înainte închipuirea Fecioarei Maria, după cum spune cuvântul cel bisericesc despre dânsa: „Bucură-te, podul cel ce duci la ceruri și scara cea înaltă pe care a văzut-o Iacov”, se va ști pentru ce nu au odihnă pe scară îngerii: Că cea întru rugăciune neadormită, Născătoarea de Dumnezeu, poruncește îngerilor ca, împreună cu dânsa, neîncetat să ajute oamenilor ca, suindu-se, să înalțe la Dumnezeu rugăciunile celor ce se roagă: iar pogorându-se, să aducă de la Dumnezeu oamenilor ajutor și daruri. Această scară și acum a pogorât cu sine din cer mulțimea îngerilor, aducându-ne nouă de sus acoperire și apărare. A venit cu îngerii, ca îngerilor săi să le poruncească să ne păzească pe noi în toate căile noastre. Și pe soborul tuturor sfinților l-a adus cu sine, ca, făcând pentru noi sobornicească rugăciune, pe ale noastre umile rugăciuni sobornicește să le aducă la Fiul său și Dumnezeul nostru.

Între toți sfinții ce s-au arătat în biserică cu Preacurata Fecioară, doi erau mai aleși: Sfântul Ioan Înaintemergătorul – altul mai mare decât el nu s-a născut între cei născuți din femeie – și Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, pe care îl iubea Iisus și care s-a rezemat pe pieptul Lui. Pe amândoi rugătoarea noastră, Fecioara Maria, i-a luat cu ea la rugăciunea cea pentru noi, ca pe cei ce au multă îndrăzneală către Dumnezeu, ca prin ajutorul lor să plece mai degrabă pe Dumnezeu spre milă, pentru că mult poate rugăciunea ajutorându-se. Și a stat Preacurata Fecioară între acești sfinți precum chivotul între doi heruvimi, precum scaunul Domnului Savaot între serafimi, precum Moise cu mâinile întinse între Aaron și Or; iar Amalicul iadului cade cu toată stăpînirea și puterea sa cea întunecată.

Deci să prăznuim Acoperământul Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, aducându-ne aminte de acea preamărită arătare a ei care a fost în biserica Vlahernei, fiind văzută de Sfântul Andrei și de Epifanie. Să prăznuim, mulțumind Acoperitoarei noastre pentru această prea mare milostenie arătată spre neamul creștinesc, și cu tot dinadinsul s-o rugăm pe ea ca, acum și întotdeauna, cu milostivire să ne acopere pe noi, cei care avem nevoie de Acoperămîntul ei, de vreme ce fără de Acoperământul și sprijinul ei nouă, celor ce întotdeauna mâniem pe Dumnezeu, nu ne este cu putință a trăi, pentru că, greșind mult, cădem sub multe certări, după cum zice Sfânta Scriptură: „Multe sunt bătăile păcătosului” (Psalmul 31, 11). Acum am fi pierit pentru fărădelegile noastre, de nu ne-ar fi acoperit pe noi preamilostiva Stăpână; căci de nu ar fi stat înainte Sfânta Fecioară, rugându-se pentru noi, cine ne-ar fi izbăvit pe noi de atâtea nevoi sau cine ne-ar fi păzit până acum liberi? Ne sfătuiește Prorocul Isaia: „Ascundeți-vă cât de puțin, până ce va trece mânia Domnului” (Isaia 26, 20). Unde vom putea să ne ascundem de mânia Domnului? Acoperământ nu ne-am agonisit nicăieri ca să scăpăm noi, pătimașii, în afară de Acoperământul Sfintei Fecioare Maria, Stăpâna lumii, care pentru sine și prin gura Duhului Sfânt, grăiește: „Eu ca negura am acoperit pământul”.

Deci sub Acoperământul acesta să ne ascundem, care acoperă tot pămîntul ca o negură. O, Prea Cinstită Fecioară Născătoare de Dumnezeu, pentru ce te asemeni cu un lucru urât ca negura? Oare nu-ți sunt ție soarele, luna și stelele spre asemănare? Precum și cu mirare s-a zis despre tine: „Cine este aceasta care se ivește ca o dimineață, frumoasă ca luna și aleasă ca soarele? Iar negura ce fel de frumusețe are, că nu te scârbești de asemănarea ei? Negura când cade pe pământ se înmulțește și îl acoperă; atunci toate fiarele scapă de vânători, pentru că nimeni nu le poate vâna”. Aceasta este taina pentru care Preacurata Fecioară Maria s-a numit negură, căci și pe noi ne acoperă din calea vânătorilor. Noi, păcătoșii, pentru omenia noastră, dobitoace și fiare suntem, după cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur. Pântecelui îi plăcem ca urșii, trupul îl îngrășăm ca pe un cal, ținem minte răul la fel ca și cămila, răpim la fel ca lupul, ne mâniem ca șerpii, mușcăm ca scorpia, suntem vicleni ca vulpea și aruncăm otrava răutății la fel ca vipera. Pe noi, care suntem astfel, ne ajung vânătorii, ne ajunge dreapta mânie a lui Dumnezeu, izbândind toate meșteșugurile noastre cele rele: „Dumnezeul izbânzilor, Domnul Dumnezeul izbânzilor cu îndrăzneală a stat".

Ne ajung pe noi și fărădelegile noastre, încât grăim fiecare: „Apucatu-m-au fărădelegile mele și n-am putut să văd”.

Ne apucă pe noi vrăjmașul cel nevăzut: „Făcutu-s-a că un urs vânător, pândindu-mă pe mine ca leul în ascunzișuri”. Ne apucă pe noi și vrăjmașul cel văzut. A zis vrăjmașul: „Gonind, voi prinde, voi ucide cu sabia mea. Stăpâni-va mâna mea”. Dar să îndrăznim să avem negura cea gândită care ne acoperă pe noi, pe Preasfânta Fecioară Maria, spre care nădăjduim să scăpăm, că sub Acoperământul ei niciun fir din capul nostru nu va pieri. Numai cu umilință către dânsa să strigăm, zicând: „Acoperă-ne pe noi cu Acoperământul tău, că tu ești acoperitoarea noastră, Preasfântă Fecioară Maria. În ziua răutăților noastre, acoperă-ne pe noi. Toate zilele vieții noastre sunt rele, precum odată Iacov cel din Legea Veche a zis: „Puține și rele au fost zilele anilor vieții mele”. Rele sunt zilele noastre în care vedem numai rele și singuri într-însele multe răutăți facem, adunându-ne nouă mânie în ziua mâniei. Deci, în toate zilele noastre cele rele, o, Sfântă Fecioară Maria, Născătoare de Dumnezeu, de al tău milostiv Acoperământ avem trebuință și te rugăm acoperă-ne pe noi în toate zilele noastre, dar mai ales în ziua cea rea, când sufletul se va despărți de trup: de față să stai nouă în ajutor și să ne acoperi pe noi de duhurile rele din văzduh și în ziua înfricoșătoarei judecăți de apoi să ne acoperi pe noi întru ascunsul Acoperământul tău. Amin.

Sf Ap Anania

Sfântul Apostol Anania, unul dintre cei şaptezeci de apostoli, a fost episcop în cetatea Damascului. Sfântul Apostol Anania l-a botezat pe Sfântul Apostol Pavel, pentru că Domnul i s-a arătat în vedenie, poruncindu-i să meargă pe uliţa care se cheamă Dreaptă şi acolo să caute în casa lui Iuda pe un oarecare Saul, supranumit şi Tarsianul, care se ruga. Însă Apostolul Anania s-a lepădat de aceasta, ştiind câte răutăţi făcuse Saul sfinţilor în Ierusalim şi cu ce gând anume mersese în Damasc, ca să-i lege pe toţi cei ce cheamă numele Domnului. Iar Domnul îl îndemna pe el, zicând: "Mergi, că vas ales îmi este Mie acesta". Şi îndată Anania, sculându-se după porunca Domnului, a mers la Saul şi, punându-şi mâinile pe el, i-a zis: "Saule, frate, Domnul Cel ce ţi s-a arătat ţie pe cale m-a trimis ca să vezi şi să te umpli de Duhul Sfânt". Şi îndată Saul a văzut iar Apostolul Anania l-a botezat. După câteva zile, când iudeii se sfătuiseră să-l ucidă pe Pavel pentru o schimbare ca aceea a lui - că din gonaci s-a făcut propovăduitor al numelui lui Iisus - atunci Anania, împreună cu ceilalţi ucenici, luându-l pe Pavel, l-au scos peste zid într-o coşniţă. Şi, intrând singur în adunarea iudeilor, propovăduia cu îndrăzneală numele Domnului. Nu numai evreilor ci şi celor de alte limbi, a binevestit Evanghelia Împărăţiei. S-a dus din Damasc în Elevteropol şi acolo, arătând noroadelor calea mântuirii şi tămăduind pe cei bolnavi şi neputincioşi, pe mulţi i-a adus la credinţa în Hristos.

     În zilele acelea era în Elevteropol ighemonul Lucian, care se închina la idoli şi nu la Dumnezeu. Pe Lucian l-a ridicat diavolul împotriva creştinilor şi l-a îndemnat să trimită această scrisoare în toată stăpânirea sa: "De s-ar afla cineva numind pe Hristos şi închinându-se Celui răstignit, acela poruncim ca să fie dat la cumplite chinuri; iar care va jertfi zeilor celor fără de moarte, lepădându-se de Hristos, acela se va învrednici de daruri şi cinste de la noi". Scrisoarea aceasta, ieşind cu rău vicleşug, l-a aflat pe Sfântul Anania în acea ţară pe care străbătând-o, cu propovăduirea Evangheliei o lumină şi tămăduia toate bolile popoarelor, pentru că Domnul era cu dânsul, făcând prin mâinile lui multe minuni.

     Nelegiuiţii închinători la idoli l-au prins pe Sfântul Anania şi l-au dus înaintea ighemonului Lucian, care îl silea pe sfânt în multe feluri să jertfească idolilor. Sfântul Anania însă nu s-a supus şi le-a răspuns, zicând: "Nu mă voi închina mincinoşilor idoli, ci Unuia, adevăratului Domnului Dumnezeului meu Iisus Hristos mă închin, pe care ochii mei L-au văzut şi gură către gură am vorbit cu Dânsul, nu numai când era pe pământ ca un om, ci şi după înălţarea Lui la Ceruri; căci, fiind eu în Damasc, mi S-a arătat mie însumi şi m-a trimis să-l tămăduiesc pe Saul, pe care, prin minunata sa înţelepciune şi putere, l-a întors la cunoştinţa cea adevărată şi pe noi toţi ne-a izbăvit din diavoleştile mâini şi ne-a adus la Părintele Său. Deci, Acestuia mă închin şi nu diavolilor celor ce voiesc să piardă tot neamul omenesc". Lucian a început a-l îngrozi pe el cu chinuri de nu-i va îndeplini porunca, dar el stătea ca un stâlp, nemişcat întru mărturisirea lui Hristos. Apoi, ridicându-şi spre cer mâinile, a zis: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ascultă rugăciunile mele şi mă fă vrednic părţii fericiţilor apostoli în veacul ce va să fie. Precum ai mântuit pe Saul prin adevărata lumină, mântuieşte-mă din mâinile acestui necurat ce se împotriveşte adevărului, ca să nu se facă voia lui asupra mea şi să nu mă vâneze în cursele înşelăciunii sale. Şi să nu mă lipseşti pe mine de împărăţia cea cerească, care este gătită tuturor celor ce iubesc calea adevărului Tău şi păzesc poruncile Tale".

     Lucian, nesuferind să audă aceste cuvinte ale lui, a poruncit să fie întins la pământ şi să fie bătut. În timp ce slujitorii îl băteau, unul strigă: "Ascultă-l pe judecător şi nu fi potrivnic poruncii lui: jertfeşte zeilor cărora li se închină toată lumea". Iar după ce au încetat bătaia, i-a zis Lucian sfântului: "Măcar acum cruţă-ţi sufletul, ascultă-mă pe mine şi leapădă-te de Cel răstignit, ca să nu aduc mai cumplite chinuri asupra ta". Atunci Anania a răspuns: "Ceea ce ţi-am spus ţie la început, aceea şi acum îţi grăiesc şi nu încetez a-ţi grăi: că de Dumnezeul meu nu mă voi lepăda şi nu mă voi apropia de cele fără de suflet, pietre şi lemne, la care voi vă închinaţi şi ca pe nişte dumnezei le cinstiţi".

     Judecătorul, văzându-l pe el neînduplecat, a poruncit să-i fie strujite coastele cu cârlige fier şi cu lumânări aprinse să-i fie arse rănile. Şi sfântul, răbdând, îşi ridică ochii spre cer şi se rugă cu stăruinţă. După acele chinuri judecătorul a zis: "Până când vei petrece în nesupunere? Până când nu te miluieşti singur pe tine şi nu te închini zeilor? Oare mai plăcut îţi este să pătimeşti toate acestea în zadar pentru un Hristos pe care L-au răstignit evreii, decât să fii întreg şi sănătos? Mă jur că nu te voi slobozi viu dacă vei fi nesupus aşa mult timp". A răspuns sfântul: "Fă ce vrei, vrăjmaşule al lui Dumnezeu, prieten al diavolului, că ai auzit de la mine de multe ori că nu mă voi închina zeilor tăi, afară de Unuia Dumnezeu care este Tată al Unuia Născut Fiul Lui şi începător al Sfântului Duh, Care a făcut cerul şi pământul şi toate cele ce sunt într-însele, în care am crezut. Acela mi-a dat mie putere ca toată ziua să stau tare înaintea ta şi cu bărbăţie să sufăr aceste chinuri. Pentru ce îţi faci mai multe osteneli, căci iată de la mine ai auzit că voii tale nu mă voi supune. Deci, fă neîntârziat ce ai de gând să faci".

     Judecătorul, umplându-se de mânie, a poruncit poporului să-l ia pe Sfântul Anania şi, scoţându-l din cetate, să-l ucidă cu pietre. Şi luându-l acel norod fărădelege, l-a dus la locul uciderii şi l-a ucis cu pietre cape Sfântul Ştefan, iar el, cu mare glas, zicea: "Doamne, Iisuse Hristoase, în mâinile Tale îmi dau duhul meu". Şi aşa s-a sfârşit, împlinindu-şi mucenicia, şi s-a dus la cereştile lăcaşuri. Iar poporul, văzând că murise, l-a lăsat neîngropat şi s-a dus. Şi s-a întâmplat atunci că pe acolo treceau nişte oameni credincioşi din Damasc. Şi aceştia au luat sfântul trup al Apostolului lui Hristos şi cu cinste l-au dus în Damasc şi l-au îngropat la moşia lui.

Sf Cuv Roman Melodul

Roman a mîncat şi a înghiţit hîrtia şi îndată s-a deşteptat şi nu a văzut pe nimeni, căci nevăzută se făcuse aceea care i se arătase. Şi s-a umplut inima lui de negrăită bucurie şi de mîngîiere duhovnicească şi se gîndea asupra vedeniei. Apoi a simţit în mintea sa înţelegere de carte, pentru că i-a deschis lui Fecioara Născătoare de Dumnezeu mintea - precum odată Fiul ei apostolilor - ca să înţeleagă Scripturile.

Sfîntul Roman era de neam din Siria şi era crescut în cetatea Emesiei. Din tinereţe a început să-I placă lui Dumnezeu, petrecînd în feciorie şi în curăţie. Mai întîi a fost paraclisiarh în biserica Veritului, apoi a mers la Constantinopol, în anii domniei împăratului Anastasie, şi petrecea în Biserica Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, cea din Kiri, nevoindu-se la viaţa cea îmbunătăţită în post şi rugăciune şi ostenindu-şi trupul la multe nevoinţe şi la privegheri de toată noaptea, pentru că mergea de cu seară în Vlaherna şi toată noaptea stătea în rugăciuni şi iarăşi se întorcea în Kiri. Apoi a fost rînduit în biserica Sfînta Sofia la slujba paraclisiei. Nu ştia carte, dar era înţelept în lucrurile cele bune prin care îi întrecea pe cărturarii cei înţelepţi; fiindcă Îl căuta pe Dumnezeu, mai multă înţelegere era întru dînsul decît în cei ce căutau înţelepciunea veacului acestuia. Pentru că a fost ca unul dintre aceia despre care zicea Apostolul: "Pe cele nebune ale lumii le-a ales Dumnezeu, ca pe cele înţelepte să le ruşineze".

Roman era iubit de patriarhul Eftimie pentru viaţa lui cea îmbunătăţită şi, văzîndu-i ostenelile în biserică, căci cu toată osîrdia se silea la ascultare, îi dădea lui parte asemănătoare cu clericii şi din această cauză cîrteau clericii împotriva patriarhului, zicînd: "Pe cel ce este prost asemenea cu noi l-ai făcut". Şi îl urau şi mari supărări îi făceau. Odată, la vecernia praznicului Naşterii lui Hristos, venind împăratul în biserică pe cînd Roman aşeza lumînările, l-au apucat ceilalţi clerici pe el şi l-au tras la amvon, zicîndu-i: "La parte cu noi eşti învrednicit la fel; deci, suindu-te acum în amvon, să cînţi ca şi noi asemenea dumnezeiască cîntare de laudă". Aceasta o făceau spre ruşinea lui, fiind cuprinşi de invidie, căci îl ştiau că nu ştie carte şi nu poate să facă aceasta. Iar Roman, fiind defăimat de clerici înaintea împăratului şi a tot norodul care era în biserică, s-a ruşinat şi a început a plînge.

După sfîrşitul slujbei, cînd toţi au ieşit din biserică, s-a aruncat singur înaintea chipului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, cu amar tînguindu-se şi rugîndu-se. Apoi, plîngînd destul şi rugîndu-se, s-a ridicat şi a mers la casa sa şi fără să mănînce din pricină că era mîhnit, a adormit puţin. Şi iată că i s-a arătat lui în vis Preasfînta Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, care tuturor celor supăraţi le este mîngîiere, ţinînd în mîini o hîrtie mică, şi a zis cu glas lin către Roman: "Deschide-ţi gura". Si făcînd el aceasta, Sfînta Fecioară i-a pus hîrtia în gură, zicîndu-i: "Mănîncă această hîrtie". Iar Roman a mîncat şi a înghiţit hîrtia şi îndată s-a deşteptat şi nu a văzut pe nimeni, căci nevăzută se făcuse aceea care i se arătase. Şi s-a umplut inima lui de negrăită bucurie şi de mîngîiere duhovnicească şi se gîndea asupra vedeniei. Apoi a simţit în mintea sa înţelegere de carte, pentru că i-a deschis lui Fecioara Născătoare de Dumnezeu mintea - precum odată Fiul ei apostolilor - ca să înţeleagă Scripturile. Şi s-a umplut inima lui de înţelepciune mare şi a început cu lacrimi a da mulţumită învăţătoarei sale, că în aşa de puţină vreme l-a făcut pe el înţelept şi cu ştiinţă de carte, mai mult decît ar înţelege cineva învăţînd mulţi ani. Si venind vremea slujbei celei de toată noaptea, a mers la biserică bucurîndu-se şi veselindu-se de darul pe care i l-a dat Fecioara cea cu dumnezeiesc dar dăruită.

Cînd a sosit ceasul cîntării condacului, s-a urcat Sfîntul Roman în amvon şi a cîntat cu dulce glas condacul său, pe care l-a alcătuit în mintea sa zicînd: "Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte şi pămîntul peştera celui neapropiat aduce" şi celelalte. Toţi, văzînd şi auzind aceasta, s-au minunat şi cu mulţumire au ascultat cîntarea aceea, luînd aminte la puterea cuvintelor celor ce se cîntau. Iar după cîntare l-a întrebat patriarhul: "De unde îţi vine ţie această înţelepciune?" Iar el nu a trecut sub tăcere puterea Născătoarei de Dumnezeu, ci a mărturisit darul ei preamărind pe învăţătoarea cerească cea care l-a făcut pe el înţelept. Apoi s-au ruşinat clericii care l-au mîhnit şi, pocăindu-se, au căzut la picioarele lui Roman, cerîndu-şi iertare. Iar patriarhul l-a făcut pe el îndată diacon: şi curgea din gura lui un rîu de înţelepciune şi cei ce mai înainte îl batjocoreau pentru prostie şi neştiinţă de carte, aceia pe urmă învăţau de la dînsul. El a cîntat şi a făcut mulţime de condace la praznicele împărăteşti şi la ale Născătoarei de Dumnezeu şi la sfinţii însemnaţi. Condacele lui se numără cam la o mie şi mai bine. Era cinstit de toţi şi foarte iubit.

Deci, petrecîndu-şi vremea vieţii sale cu dumnezeiască plăcere şi cu dreptate, s-a mutat la veşnicile lăcaşuri şi acum cu cetele îngereşti cîntă lui Dumnezeu cîntare întreită şi sfîntă. Amin.

+) Sf Cuv Iosif și Chiriac de la Bisericani 

Întemeietorul primei comunități românești ortodoxe din Țara Sfântă, Sfântul Iosif s-a mutat din acel loc împreună cu toți ucenicii lui, din pricina arabilor, și au pus bazele Mănăstirii Bisericani, în Moldova. Trecând anii, s-a alăturat și Sfântul Chiriac și care s-a retras apoi într-o peșteră, vreme de 60 de ani.

Întemeietorul Mănăstirii Bisericani și cel dintâi nevoitor, Sfântul Iosif I-a urmat Domnului încă din copilărie. Călugărindu-se la Mănăstirea Bistrița și mergând apoi la Sfântul Mormânt, a deprins tainele pustniciei în Valea Iordanului, adunând în jurul lui 17 pustnici și întemeind prima comunitate românească ortodoxă din Țara Sfântă. A întemeiat o biserică și chilii, dar din pricina arabilor care năvăliseră acolo, s-a mutat cu întreaga comunitate pe Muntele Bisericanilor, preluând modelul rânduielii achimite (neadormite) de la călugării studiți.

Năvălind turcii, de această dată, se porniseră să plece spre Muntele Athos, dar Maica Domnului li s-a arătat într-un stejar și le-a spus să se întoarcă, întrucât grădina ei este și acolo, locul acela devenind Schitul Bisericani, loc în care călugării făceau minuni, tămăduindu-i pe bolnavi.

Sfântul Chiriac a intrat în obștea Mănăstirii Bisericani la începutul secolului al XVII-lea și a slujit o vreme Domnului, printre cei 100 de frați pe care îi număra mănăstirea la acea vreme. Simțind nevoia să se adâncească în rugăciune și mai mult, sfântul a plecat pe calea pustiei și s-a oprit într-o peșteră de pe muntele lui Simion, loc în care a rămas timp de 60 de ani.

Fără a avea haine și hrană, a răbdat toate ispitele diavolului, căci se lepădase cu totul de cele pământești, privind doar la cele veșnice, spre care a plecat în pace și cu bucurie.

Acest cuvios părinte este cel dintâi sihastru cunoscut în Muntele Bisericanilor și întemeietorul mănăstirii cu același nume. S-a născut într-un sat din ținutul Neamț și, de mic, având înclinare spre viața călugărească, a intrat în obștea Mănăstirii Bistrița. Aici a primit tunderea în monahism și a deprins de la părinții bătrâni viața duhovnicească, postul și neîncetata rugăciune. Văzând Cuviosul Iosif că nu are destulă liniște la Mănăstirea Bistrița, a luat binecuvântare de la egumenul mănăstirii și a plecat să se închine la mormântul Domnului din Ierusalim. S-a retras apoi în pustia de pe Valea Iordanului, unde a ajuns, în câțiva ani, sihastru vestit. Aici s-a nevoit într-o peșteră, mai întâi singur, apoi cu câțiva ucenici, răbdând multe ispite de la diavol. Ducând o viață de o înaltă trăire duhovnicească, și-a adunat în preajma lui 17 pustnici, întemeind prima comunitate duhovnicească românească cunoscută în Țara Sfântă. Dar năvălind arabii asupra Sfintelor Locuri, după multă tulburare, Cuviosul Iosif și-a luat ucenicii și a venit în Moldova, la Mănăstirea Bistrița. Astfel, sihăstria lui Iosif s-a mutat din Valea Iordanului în Moldova, pe Muntele Bisericanilor.

După ce numărul ucenicilor a crescut, a înălțat o mică biserică, al cărei hram era Bunavestire, construind și chilii împrejur. Pentru viața monahală de aici, a statornicit rânduiala achimită (neadormită), după modelul Mănăstirii Studiților de la Constantinopol, ce presupunea rugăciune neîncetată în biserică și la chilii, post, metanii, cântarea psalmilor, ascultarea și dragoste.

Năvălind turcii, care le-au incendiat biserica, s-au hotărât să plece la Sfântul Munte Athos. Pe drum însă li s-a arătat într-un stejar Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, care i-a întrebat: „Unde mergeți?”. La această minunată vedere ei, au răspuns: „Ne ducem la grădina ta!”; iar Maica Domnului le-a spus atunci: „Întoarceți-vă, căci și aici este grădina mea”. În amintirea acestei minuni, ei au așezat o icoană cu chipul Maicii Domnului. Mai târziu, Schitul Cuviosului Iosif s-a numit „Schitul Bisericani”, adică „al evlavioșilor”, pentru că monahii se rugau aici cu lacrimi și mulți se vindecau de boli cu rugăciunea și binecuvântarea Cuviosului Iosif.

Sfinte Cuvioase Iosif, roagă-te lui Hristos pentru noi!

Cuviosul Chiriac de la Bisericani s-a nevoit la începutul secolului al XVII-lea la Mănăstirea Bisericani, care număra pe atunci peste 100 de călugări. S-a retras în pustie, într-o peșteră din muntele lui Simon, unde s-a nevoit singur, în aspră osteneală, timp de 60 de ani. Vara și iarna petrecea pe munte cu trupul gol, în rugăciune curată, biruind, cu puterea lui Hristos, neputințele firii și ispitele diavolului.

Pe acest cuvios l-a cunoscut și Sfântul Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, care, mai târziu, după mutarea cuviosului la Domnul, i-a sărutat sfintele moaște. Este cunoscut ca unul dintre marii sihaștri din Carpați, având o viață pilduitoare: trăirea în desăvârșită lepădare de sine, smerenie și în neîncetată rugăciune. Și-a dat sufletul lui Hristos, numărându-se printre sfinții români, cinstiți de popor. Moaștele lui au fost așezate în peștera în care a trăit, peșteră ce se poate vedea și astăzi și în care s-a amenajat, mai târziu, un paraclis în cinstea lui. Mai târziu, din cauza deselor tulburări din țară, sfintele moaștele au fost împărțite.

Sfinte Cuvioase Chiriac, roagă-te lui Hristos pentru noi!