3. /14 SEPTEMBRIE 2022 - RELIGIE ORTODOXĂ

(+) Înălțarea Sfintei Cruci - Post 

Sfânta şi cinstita Cruce pe care o sărbătorim este de fapt lemnul Crucii pe care Domnul Hristos a fost răstignit pentru mântuirea noastră. Precum se ştie, cinstirea Sfintei Cruci începe din timpul Apostolilor.

Sfântul Apostol Pavel scria galatenilor, vorbind despre taina Crucii: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume” (Galateni 6, 14). Iar, în altă parte, tot el spune: „Cuvântul Crucii, pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1, 18).

Cu această cinstire faţă de taina Crucii au străbătut creştinii tot timpul prigoanelor, trei sute de ani, până în vremea când a ajuns împărat la Roma Constantin cel Mare (306-337). Vremea marelui împărat, la rândul ei, a fost pentru creştinătate ca o adevărată naştere din nou a evlaviei faţă de Sfânta Cruce, moştenită de la Apostoli.

Mai întâi împăratul Constantin însuşi s-a creştinat, printr-un semn ceresc, ca şi Sfântul Apostol Pavel pe drumul Damascului, şi anume prin arătarea, în amiaza zilei, pe cer, a semnului Sfintei Cruci, alcătuită din stele şi cu îndemnul din stele alcătuit: „Prin acest semn vei învinge!”.

Deci, văzând în aceasta un semn dumnezeiesc, împăratul porunci meşterilor lui şi făcând cruce mare din aur şi din pietre scumpe, după chipul ce se arătase, porunci ca acest semn să meargă înaintea oştilor sale. Iar după ce a biruit oastea lui Maxenţiu, în anul 312, la Podul Milvius, pe Tibru, marele Constantin a intrat biruitor în Roma. În anul următor, el a dăruit libertate creştinilor prin edictul de la Mediolanum (Milano), din anul 313.

Un alt fapt de sporire a evlaviei către Sfânta Cruce, fără de asemănare, a fost descoperirea la Ierusalim, tot în acest timp, a lemnului Crucii, pe care a fost răstignit, pentru noi, Hristos Domnul. Se ştie că, ajuns singur stăpânitor peste toată împărăţia romanilor, marele Constantin a trimis pe maica sa, Sfânta Elena, în Ţara Sfântă, spre cercetarea şi înnoirea Sfintelor Locuri şi spre căutarea lemnului Crucii Domnului.

Deci, pe când se săpa pământul pentru temeliile marii biserici a Învierii Domnului, prin dumnezeiasca purtare de grijă s-au aflat, nu departe de Sfântul Mormânt, trei cruci, adică Crucea lui Hristos şi cele două cruci pe care au pătimit tâlharii.

Şi nu numai crucile, ci şi piroanele le-au aflat. Deci, neştiind împărăteasa şi întrebându-se care să fi fost Crucea Domnului, s-a arătat prin minunea ce s-a făcut cu o fecioară moartă ce o duceau la îngropare, că a înviat-o cu puterea Crucii lui Hristos, iar celelalte cruci nu au arătat niciun semn de minune.

Şi s-a închinat împărăteasa Crucii lui Hristos şi a sărutat-o şi, împreună cu ea, tot poporul. Şi, neîncăpând tot poporul să se închine, s-a rugat mulţimea ca măcar să o vadă şi să fie binecuvântată. De aceea, s-a urcat atunci fericitul Macarie, episcopul Ierusalimului, pe un amvon înalt şi a ridicat cinstita Cruce a Domnului, pe care văzând-o poporul a început a striga: „Doamne, miluieşte!”.

Şi a fost descoperirea aceasta a Crucii Domnului ca o zguduire a întregii creştinătăţi şi, de atunci, a început a se prăznui în fiecare an Înălţarea Cinstitei Cruci, la 14 septembrie.

Alt fapt care a mărit cinstirea Sfintei Cruci a fost arătarea semnului Crucii Domnului pe cer la Ierusalim, pe vremea împăratului Constanţiu, fiul marelui Constantin (337-361), în Duminica Cincizecimii, la 7 mai 351, pe la ceasul al treilea din zi. Şi a stat acest semn al Crucii, mai luminat decât soarele, deasupra muntelui Golgota şi tot poporul privea, minunându-se cu mare teamă.

De acest semn minunat a înştiinţat Sfântul Chiril, episcopul Ierusalimului, prin scrisoare, pe împăratul Constanţiu, sfătuindu-l spre dreapta credinţă, că era arian; iar Sozomen istoricul scrie că, din arătarea aceasta a Crucii pe cer, mulţi s-au încredinţat că Hristos este Mesia şi au venit la dreapta credinţă, văzând ei că aceasta nu este alcătuită de oameni, ci de Duhul Sfânt, fiind mărturisită cu semne din cer.

A sporit, în sfârşit, cinstirea Sfintei Cruci şi prin biruinţa ei asupra perşilor, pe vremea împărăţiei lui Heraclie (610-641). Perşii au cucerit Ierusalimul în anul 614 şi l-au jefuit, luând între alte odoare de preţ şi lemnul Sfintei Cruci şi ducându-l în capitala lor, la Ctesifon. Dar împăratul Heraclie a trecut la luptă şi a învins peste tot.

Perşii au fost siliţi să aducă înapoi, la Ierusalim, lemnul Crucii, care a fost încredinţat, în anul 629, Sfântului Zaharia, patriarhul Ţării Sfinte. În anul 633, împăratul Heraclie a mutat cea mai mare parte din lemnul Crucii, de la Ierusalim, în capitala sa, Constantinopol.

Dar de atunci, la Înălţarea Sfintei Cruci, la 14 septembrie, se prăznuieşte şi această biruinţă a Crucii Domnului asupra perşilor. În afară de acest praznic, Biserica Ortodoxă cinsteşte, de încă trei ori pe an, Sfânta Cruce: în a treia duminică din Postul Mare, la 7 mai şi la 1 august.

Din multă evlavie, lemnul Sfintei Cruci a fost împărţit în părticele mici şi trimis la diferite biserici. Dar, ca „putere a lui Dumnezeu”, Crucea Domnului rămâne una şi păstrează în lume taina şi lucrarea ei, vie şi întreagă.

Ea rămâne în veci cel mai sfânt Altar al celei mai înalte Jertfe: dumnezeiasca Jertfă a Răscumpărării lumii întregi şi a noastră, a tuturor, o dată pentru totdeauna. Acestei Cruci prin care se arată „puterea lui Dumnezeu” ne închinăm spunând: „Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim”. Amin.

Spre deosebire de alte sărbători și praznice, Înălţarea Sfintei Cruci este cinstită prin post, în orice zi a săptămânii ar cădea, făcându-se dezlegare doar la untdelemn și vin, se menţionaeză în Liturgica semnată de părintele Ene Branişte.

Tropar Glasul 1

Mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvintează moştenirea Ta; biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui protivnic dăruieşte şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău.

 Sarbatoarea a fost instituita in urma a doua evenimente importante: Aflarea Crucii pe care a fost rastignit Mantuitorul Iisus Hristos si Inaltarea Crucii in vazul poporului, pe 14 septembrie anul 335.

Inaltarea Sfintei Cruci aminteste de un eveniment important din viata Sfintilor Constantin si Elena. Se zice ca in ajunul luptei cu Maxentiu, un dusman al crestinilor (307-312), imparatul Constantin a avut o viziune: in plina zi, pe cer a aparut o cruce formata din stele, cu inscriptia “Prin acest semn vei invinge”. Imparatul a invins, iar mama lui, dupa izbanda, a poruncit sa fie gasita Sfanta Cruce, la Ierusalim, aproape de Golgota.

Pentru a afla care este crucea adevarata pe care a fost rastignit Mantuitorul si care sunt crucile talharilor, patriarhul Macarie a ordonat ca o femeie decedata sa fie atinsa de cruci. Se spune ca femeia a inviat atunci cand s-a atins de cea de-a treia cruce, cea a lui Iisus Hristos.

14 septembrie, Inaltarea Sfintei Cruci, obiceiul care iti aduce noroc la bani si belsug in casa

Ziua Crucii este consideara data care vesteste sfarsitul verii si inceputul toamnei. Calendarul popular prevede aceasta zi si sub alte denumiri, cum ar fi Carstovul Viilor si Ziua Sarpelui.. In popor se crede ca in aceasta zi serpii si alte reptile incep sa mearga in ascunzisurile subterane, unde vor hiberna pana in primavara urmatoare.

De ce de Ziua Crucii se sfintesc monedele?

Se crede ca monedele care se sfintesc in aceasta zi si sunt pastrate in portofel impreuna cu o cruciulita aduc noroc la bani, belsug si spor in munca de fiecare.

Rugăciunea pe care trebuie să o rostești pentru a avea noroc

"Doamne Iisuse Hristoase, dulce Mântuitorul sufletelor noastre, mărturisim înaintea Ta, întru această zi a răstignirii Tale, în care ai pătimit și ai primit moarte pe Cruce pentru păcatele noastre, că noi suntem cei ce Te-am răstignit cu păcatele noastre cele multe și cu fărădelegile noastre cele rele.

De aceea, ne rugăm bunătății Tale celei nemărginite să ne faci și pe noi părtași sfintelor Tale Patimi, cinstitelor răni și morții Tale celei de viață făcătoare, pentru ca să ne învrednicim, prin darul Tău, să câștigăm și noi asemenea Ție, pentru dragostea Ta, precum Tu, Cel Milostiv, le-ai răbdat pentru mântuirea noastră, întărindu-ne pururea cu aceeași putere și răbdare ce ai avut când Te-au răstignit nemulțumitorii evrei.

Și ne înviază simțirile noastre cele sufletești, ca să cunoaștem moartea Ta, precum ai făcut de Te-au cunoscut și zidirile cele neînsuflețite, care s-au mișcat la răstignirea Ta, cum Te-a cunoscut tâlharul cel credincios și, rugându-Ți-se, l-ai primit în Rai. De aceea întărește-ne, Doamne, ca să putem ridica cu bucurie, de astăzi înainte, Crucea Ta cu deplină pocăință. Întristarea morții Tale să o simțim, precum au simțit-o Preasfânta Ta Maică, ucenicii Tăi și mironosițele femei.

Dă-ne, Doamne, și nouă, darul Tău, precum ai dat atunci tâlharului celui rău, și iartă păcatele noastre pentru sfintele Tale Patimi, și ne primește prin pocăință împreună cu el în Rai, ca un Dumnezeu și Ziditor ce ne ești.

Asemenea fă cu toți creștinii, vii și morți, precum se roagă Ție, în toate zilele, Sfânta Biserică și le iartă lor toate păcatele și-i învrednicește pe ei de Împărăția Ta ca să vadă lumina Ta și să mărească slava Ta. Ne închinăm Crucii Tale, Hristoase, și zicem către dânsa: mărire ei pentru dragostea Ta.

Bucură-te, Preacinstită Cruce a lui Hristos, că prin tine s-a mântuit lumea, ridicând asupra ta pe Iisus țintuit. Bucură-te, pom preamărit, pentru că Tu ai ținut Rodul vieții Ce ne-a mântuit din moartea păcatului.

Bucură-te, toiagul cel tare care ai sfărâmat ușile iadului. Bucură-te, cheia împărătească ce ai deschis ușa Raiului. Ne bucurăm și noi pentru că vedem pe vrăjmașii Tăi surpați jos, iar pe prietenii Tăi împărățind în ceruri, pe vrăjmașii Tăi biruiți de puterea Ta, iar pe creștinii ce Ți se închină, înarmați cu puterea Ta.

O, Răstignitul meu Hristoase, câte ai pătimit pentru noi, câte răni, câte scuipări, câte batjocuri și câtă necinste ai răbdat pentru păcatele noastre, pentru ca să ne dai pildă de adevărată răbdare!

De aceea, cum putem noi să fugim de Cruce, văzând pe Hristos că este ridicat pe ea? Cum să ne pară grele chinurile, văzând pe Stăpânul nostru că le iubește și le cere și le socotește Lui de mare cinste?

Rușine ne este, cu adevărat, de ne vom întrista de relele ce ne pricinuiesc oamenii sau de ispitele ce ni le aduc diavolii, trupul și gândurile noastre cele rele, sau pentru sărăcia și bolile ce ne vin din voia lui Dumnezeu pentru păcatele noastre, deoarece acestea toate le trimite pentru ca să ne apropie mai mult de El, pentru ca să-L slăvim și să ne pedepsim în această viață pentru binele nostru, pentru ca să ne odihnim cu mai multă mărire întru Împărăția Lui cea veșnică.

Și, de vreme ce este așa, înmulțește-ne, Doamne, ostenelile, ispitele și durerile, dar să ne înmulțești împreună și să ne prisosești și răbdarea și puterea, ca să putem răbda toate câte ni s-ar întâmpla.

Pentru că recunoaștem că suntem neputincioși de nu ne vei întări, orbi de nu ne vei lumina, legați de nu ne vei dezlega, fricoși de nu ne vei face îndrăzneți, răi de nu ne vei preface în buni, pierduți de nu ne vei ierta, robi de nu ne vei răscumpăra cu bogata și dumnezeiasca Ta putere și cu darul Sfintei Tale Cruci, căreia ne închinăm și o mărim, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!"

De ce postim de sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci, 14 septembrie?

Scris de biserica

Sfintii Parinti au randuit ca in ziua Inaltarii Sfintei Cruci, praznuita pe 14 septembrie, sa postim. Postim pentru a ne aduce aminte de Patimile si Moartea Domnului. Nu intamplator, in ziua Inaltarii Sfintei Cruci se citeste la Sfanta Liturghie Evanghelia din Vinerea Mare, in care este prezentata toata durerea de pe Golgota.

Avand in vedere ca semnul Crucii ramane vesnic in Hristos, ca nicio cruce nu este despartita de El, infranarea noastra este o rastignire interioara pentru a primi slava si lumina Invierii Domnului. Iar la Inviere stim ca se ajunge nu prin viata, ci prin moarte, nu prin afirmarea de sine, ci prin jertfa de sine.

Biserica Ortodoxa nu desparte pe Mantuitorul de Crucea Sa. Din acest motiv, Biserica i se adreseaza ei ca unei persoane. Astfel, harul pe care il primim prin Sfanta Cruce este atat de mare, incat trebuie sa ne apropiem de Sfanta Cruce prin post. Postul il ajuta pe om sa vada, fara sa orbeasca de stralucirea data de Cruce, care este „mai scanteietoare decat soarele”.

Prin cruce nadajduim sa primim biruinta asupra tuturor necazurilor si suferintelor din viata si binecuvantare de la Hristos Dumnezeu.”Doamne, Cel ce Ti-ai intins mainile pe Cruce de bunavoie, invredniceste-ne pe noi sa ne inchinam Ei, intru strapungerea inimii, luminandu-ne bine cu postirile si cu rugaciunile, cu infranarea si cu facerea de bine ca un bun si de oameni iubitor”, spune o cantare a Bisericii.

Postul trebuie tinut din iubire, nu din obligatie. Si cand este tinut astfel, orice post, chiar si cel aspru, devine usor. Trupul incepe sa se multumeasca cu putina hrana, iar omul nu se mai plange nici de foame, nici de sete si osteneala, pentru ca Hristos Insusi i-a devenit hrana, bautura si odihna. Astfel, postul in Ortodoxie nu este o simpla abtinere de la anumite mancaruri, ci este o impreuna-calatorie si unire cu Dumnezeu.

Mentionam ca pe 14 septembrie, de ziua Inaltarii Sfintei Cruci, sarbatorim amintirea a doua evenimente din istoria lemnului Sfintei Cruci:

1. descoperirea Crucii pe care a fost rastignit Mantuitorul si inaltarea ei solemna in fata poporului, de catre Patriarhul Macarie al Ierusalimului, in ziua de 14 septembrie din anul 335. Acest fapt minunat se datoreaza Sfintei Imparatese Elena, mama Sfantului Imparat Constantin.

2. aducerea Sfintei Cruci de la persi in anul 629, in vremea imparatului Heraclius, care a depus-o in Biserica Sfantului Mormant din Ierusalim, dupa ce Patriarhul Zaharia a inaltat-o inaintea credinciosilor, pe 14 septembrie 630.

Despre semnul Sfintei Cruci

In secolul al doilea crucea era facuta pe frunte cu un singur deget (cel mare). Se crede ca el deriva din semnul thau, cu care erau pecetluiti membrii comunitatii mesianice in viziunea lui Iezechiel (9, 4-6). Incepand cu secolul al IV lea, intalnim obiceiul de a se insemna cu sfanta cruce fruntea, gura si inima.  Tendinta de a inmulti insemnarea cu mici cruci peste tot trupul, poate fi prefigurarea unui singur semn, mare, al crucii pe care il facem astazi.

Pentru a-i combate pe ereticii monofiziti si monoteliti care invocau facerea semnului crucii cu un singur deget ca expresie a invataturii lor (Hristos a avut o singura fire si o singura vointa), s-a stabilit ca semnul sa fie facut cu doua degete, ca expresie a faptului ca in Hristos sunt doua firi si doua vointe. Dupa secolul al VII lea, Biserica a randuit ca inchinarea sa fie facuta cu trei degete, in numele Sfintei Treimi.

Semnul sfintei cruci se face astfel: impreunam primele trei degete ale mainii drepte, iar celelalte doua le lipim de podul palmei. Astfel, cu varful celor trei degete unite ne insemnam la frunte, la piept, pe umarul drept si pe cel stang, rostind deodata cu el: in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Amin. Cand zicem „in numele Tatalui”, ne insemnam la frunte ; cand spunem „si al Fiului”, ne insemnam la piept; cand rostim „si al Sfantului Duh”, ne insemnam umarul drept si apoi cel stang, incheind cu „Amin”.

Prin acest semn, crestinul primeste intr-un mod tainic puterea lui Hristos cu care El a biruit moartea, ca si el sa poata birui patimile. Se simte totdeauna intarit, pazit de cel rau prin acest semn, dupa cum si canta Biserica: „Doamne, arma asupra diavolului, crucea Ta o ai dat noua”.

Pecetluirea cu acest semn in Biserica incepe inca din pruncie. La a opta zi dupa nastere, preotul binecuvinteaza pruncul in chipul crucii, rostind asupra lui: „Sa se insemneze Doamne lumina fetei Tale peste robul Tau acesta… si sa se insemneze crucea Unuia-Nascut Fiului Tau in inima si in cugetul lui”. La Botez si la ungerea cu Sfantul Mir se insemneaza in chipul crucii toate simturile si incheieturile, rostindu-se: „Pecetea darului Sfantului Duh”.

In chipul crucii preotul binecuvinteaza credinciosii; cu aceasta incepe savarsirea Sfintelor Taine, sfinteste darurile aduse la Altar si toata zidirea. Crucea cuprinde intregul orizont al vietii noastre: se zugraveste pe sfintele vase, pe vesminte, pe cartile de cult; se vede ridicata la unele raspantii de drumuri si se aseaza la capataiul celor adormiti.

Istoria Sfintei Cruci

In anul 614, racla cu lemnul Sfintei Cruci a fost furata de persi si dusa la Ctesifon. Imparatul Heraclie o readuce la Ierusalim, in martie 630 si o depune in Biserica Sfantului Mormant. Incepand cu anul 1187, cand episcopul Bethleemului ia Sfanta Cruce in batalia de la Hattin, nu mai avem informatii despre ea.

Astazi, din Sfanta Cruce se mai pastreaza fragmente in Biserica Sfantului Mormant din Ierusalim, la Roma, in Franta (Saint Sernin de Toulouse; Capela „La Vraie-Croix” din Morbihan, Bretania; Anjou), Venetia, Constantinopol, Germania (Limburg an der Lahn), Belgia (Colegiul „Sfanta Cruce” din Liege), Spania (Santo Toribio de Liebana) etc. Nu trebuie uitat ca fragmentul cel mai mare din Sfanta Cruce se afla la Manastirea Xiropotamou din Muntele Athos, fragment care a fost adus spre inchinare in anul 1992 si in tara noastra.

Inaltarea Sfintei Cruci se serbeaza cu post, pentru ca ea ne aduce aminte de patimile si moartea Mantuitorului.

PREDICA PĂRINTELUI ILIE CLEOPA  LA PRAZNICUL ÎNĂLTĂRII SFINTEI CRUCI

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Iubiţi credincioşi, pentru a vorbi mai desluşit despre acest prea sfânt praznic al Înălţării Sfintei Cruci, la care ne-am învrednicit a ajunge, este nevoie să începem cu un istoric mai vechi şi să aducem în mijloc nişte mărturii mult mai de demult, ca să ne putem da seama când a început şi cum a ajuns până la noi praznicul acesta.
Aţi văzut dumneavoastră grâul, când de-abia îl bate vântul, sau când e de o palmă numai şi când e aproape să dea în spic? Dacă vei căuta într-însul şi îl vei desface când e aproape să dea în spic, sau cu vreo lună mai înainte, vei vedea acolo o taină mare. Acolo, în paiul acela, în firul acela de iarbă găseşti toată aşezarea grâului foarte amănunţit, foarte mic se arată înăuntru şi spicul, şi boabele lui, şi toate celelalte. Aţi văzut păpuşoiul când de-abia îi dă spicul şi de-abia are păpuşi? Păpuşa aceea care nici mătase nu are, în care se vede ceva foarte mic, e porumbul, care mai târziu se va face mare, va face şi grăunţe şi toată frumuseţea lui lăsată de Dumnezeu.
Iată, aşa sunt cele ale dumnezeieştii Scripturi. Prea luminatele praznice, pe care le vedem astăzi în Biserica darului, n-au ajuns la noi deodată aşa de desăvârşite şi prea sfinte cum le vedem astăzi; nu, ci ele au fost mai întâi de-abia în faşă şi încolţite în umbră. Şi de aceea este nevoie să vorbim despre umbre, despre faşe şi despre clipa când ele de-abia se plămădeau şi se urzeau înainte de legea nouă, şi chiar de legea veche.
Mai înainte de a fi Moisi şi de a primi legea veche, Patriarhul Iacov, închipuind Sfânta Cruce, a blagoslovit pe fiii lui Iosif, pe Manasi şi pe Efraim, în chipul crucii, a pus mâna stângă pe unul şi mâna dreaptă pe celălalt în chipul crucii (Facerea 48, 13-19). Şi mai înainte de a muri el, aceia s-au închinat la vârful toiagului său, adică la lemn, simbolizând crucea încă dinainte de venirea legii vechi.
În legea veche, simbolul crucii, adică cel ce umbros o arăta pe dânsa, îl vedem mai întâi atunci când împăratul Aradului a omorât pe israeliţi şi a omorât pe mulţi, încât aproape toţi încăpuseră pe mâna lui. Şi Moisi, neştiind ce să facă, a început a-i îndemna pe dânşii să asculte de Dumnezeu, iar ei mai tare cârteau, zicând: De ce ne-ai adus pe noi în pustie, de ce ne-ai adus pe noi aici? Nu era mai bine în Egipt?
Şi a auzit Dumnezeu cârtirea poporului – spune dumnezeiasca Scriptură – şi a trimis şerpi care muşcau cu muşcătură de foc, şi au omorât mulţime nenumărată de oameni. Iar Moisi, văzând că moare atâta popor, s-a rugat lui Dumnezeu pentru el. Şi atunci a spus Dumnezeu lui Moisi: Fă-le un şarpe de aramă, turnat întreg, desăvârşit, şi să-l răstigneşti, să-l spânzuri pe el pe un stâlp înalt. Şi toţi cei ce vor fi muşcaţi de şerpi să privească la şarpele cel de aramă şi se vor vindeca (Numerii 21, 1, 5-9). Acesta era simbolul crucii întru totul adevărat, cu mult înainte de veacul Mântuitorului, Care trebuia să Se răstignească pe cruce. Şi a zis Dumnezeu lui Moisi: Vezi, spune-le ca toţi cei muşcaţi, care vor privi la şarpele înălţat, să-şi închipuie că viaţa lor este acolo şi vor trăi. Şi le-a spus Moisi atunci: Vezi, Israile, viaţa ta răstignită pe lemn; şi toţi care priveau la şarpe se vindecau. Şi că această asemănare simbolică şi tainică a Sfintei Scripturi a închipuit cu adevărat pe Hristos, Însuşi Mântuitorul a adeverit-o când a spus: „Şi precum Moisi a înălţat şarpele de aramă în pustiu, aşa se cade să Se înalţe Fiul Omului” (Ioan 3, 14-15).
Dar unde mai vedem taina lemnului crucii şi puterea lui? La Mera. După ce a tăbărât poporul lui Israil lângă Marea Roşie, cale ca la trei zile, au ajuns la o apă mare care se chema Mera. Şi poporul şi dobitoacele toate erau însetate, şi a strigat poporul, cârtind, către Moisi: Ce să bem? Şi când au vrut să bea din Mera, nu puteau, căci – arată dumnezeiasca Scriptură – apa Merei era amară şi otrăvitoare, şi poporul nu putea să bea, cu toată setea lui. Şi atunci Moisi a strigat către Dumnezeu: Doamne, ce să fac? Şi a zis Dumnezeu: Ia un lemn şi-l aruncă în apă şi ea se va îndulci. Şi Moisi a făcut întocmai, băgând lemnul în apă, şi s-a îndulcit apa şi a băut poporul şi dobitoacele cele însetate şi s-au răcorit (Ieşirea 4, 22-25).
Ce este lemnul băgat în apa Merei? Cum poate un lemn să îndulcească o apă amară? Iată cum: în viaţa aceasta, fraţi creştini, pururea suntem amărâţi de scârbă, şi de necazuri, şi de ispite, şi de boale, şi de pagube, şi de alte necazuri. Şi când vom privi la lemnul crucii lui Hristos, cum El a răbdat mai mult decât noi, atunci se îndulceşte necazul nostru şi nu mai este amar. Când ne aducem aminte câte sfinte patimi şi preaînfricoşate a răbdat Hristos pentru noi, se îndulceşte marea aceasta amară a vieţii noastre, pentru că ne gândim că noi nu am răbdat nimic pentru dragostea Lui (Sfântul Grigore de Nyssa, Comentariu la viaţa lui Moisi).
Dar care au mai fost simboalele crucii? Mai înainte încă de venirea lui David, Moisi se lupta în pustie cu madianiţii şi cu amaleciţii şi cu alte popoare care se aflau acolo. Şi amaleciţii biruiau pe Israil; atunci Moisi s-a făcut pe sine o cruce, ridicând braţele în sus şi închipuind semnul crucii. Şi ridicând Moisi mâinile în sus, Israil biruia pe Amalec, iar când le cobora, Amalec biruia pe Israil. Şi văzând preoţii Aaron şi Or că Moisi nu mai putea ţine mâinile în sus, în chipul crucii, atâta vreme, pentru ca nu cumva să biruiască Amalec, au pus o lespede sub picioarele lui Moisi, să-l ridice mai sus, şi Aaron îi sprijinea o mână, iar Or îi ţinea mâna cealaltă, şi-l ţineau astfel pe el în semnul sfintei cruci, până când poporul lui Israil a biruit desăvârşit pe Amalec (Ieşirea 17, 8-13).
Deci toate acestea sunt simboale preavechi ale crucii.
Dar ce este crucea lui Hristos? Dacă o vor lua aşa simplu, sunt două lemne puse de-a curmeziş. Iar dacă vom căuta taina cea mare care este în ea şi taina mântuirii neamului omenesc care s-a ţesut în ea, vom vedea altceva. Crucea lui Hristos este mai întâi Altar. Pentru ce? Pentru că pe dânsa S-a jertfit Mântuitorul lumii, Iisus Hristos, Care cu preascumpul şi preasfântul Său Sânge o a sfinţit pe ea şi pe noi ne-a răscumpărat. Iată ce spune Apostolul Pavel în epistola sa cea către evrei: „El (Hristos) a intrat o singură dată în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, şi a dobândit o veşnică răscumpărare. Căci dacă sângele ţapilor şi al taurilor şi cenuşa junincii, stropind pe cei spurcaţi, îi sfinţeşte spre curăţirea trupului, cu atât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfă fără de prihană, va curăţi cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu” (Evrei 9, 12-14).
Ce mai este Crucea? Crucea este arma cu care Mântuitorul lumii, Dumnezeu, a biruit pe diavolul. Şi zic duşmanii Crucii că noi trebuie să cinstim numai pe Hristos, dar nu şi crucea, că – zic ei – crucea e o măciucă cu care a omorât pe Hristos. Blestemată este părerea aceasta. Scriptura ne arată că David a tăiat capul lui Goliat. Dar cu ce? Cu o sabie, şi sabia aceasta o socotea poporul sfântă, şi era ţinută în Sfânta Sfintelor, în cortul cel sfânt, învelită într-un veşmânt, lângă efod, pentru că cu dânsa biruise David pe Goliat (I Regi 21, 8-9). Aşa şi această biruitoare armă a lui Hristos, cu care s-a biruit satana şi puterile întunericului, trebuie păstrată în loc de cinste, cu toată sfinţenia. Pentru ce? Pentru că a fost arma cea puternică a lui Hristos, cu care a biruit pe Goliat cel nevăzut, pe satana (I Corinteni 1, 18).
Ce mai este Crucea lui Hristos? Crucea lui Hristos este pecetea Dumnezeului Celui Viu. Unde aflăm noi aceasta? Căutaţi în Scriptura veche şi vedeţi acolo pe Proorocul Iezechiel, ce spune că a venit mânia Domnului peste Ierusalim pentru fărădelegile şi răutăţile poporului. Şi Iezechiel a văzut o vedenie şi un înger al Domnului care striga cu glas mare: Alergaţi pe uliţele Ierusalimului şi însemnaţi pe frunte pe robii Dumnezeului Cel Viu cu litera Tau, adică T – care are forma crucii – şi când va veni sabia Domnului, va cruţa Dumnezeu pe toţi cei însemnaţi pe frunţile lor. Şi a fost că a venit sabia Domnului de la tânăr până la bătrân şi numai cei însemnaţi pe fruntea lor de îngerul Domnului erau scutiţi de primejdie şi de moartea sabiei (Iezechiel 9, 4-6). Dar aceasta e în legea veche.
Avem însă alte mărturii mai puternice în legea nouă. Dumnezeiescul Ioan Evanghelistul, după ce arată descoperirile cele mari despre sfârşitul lumii, despre taina întrupării lui Dumnezeu Cuvântul, spune: „Am văzut, apoi, alt înger care se ridica de la Răsăritul Soarelui şi avea pecetea Viului Dumnezeu. Îngerul a strigat cu glas puternic către cei patru îngeri, cărora li s-a dat să vatăme pământul şi marea, zicând: Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până ce nu vom pecetlui, pe frunte, pe robii Dumnezeului nostru” (Apocalipsa 7, 2-3).
Dar ce mai este Crucea lui Hristos? Am văzut că este Altar, că este armă şi pecete a Dumnezeului Celui Viu. Ce mai este Crucea lui Hristos? Este pricinuitoarea înălţării şi preaînălţării lui Iisus Hristos. Crucea este motivul şi pricina şi mijlocul prin care S-a înălţat Domnul nostru Iisus Hristos mai presus de tot numele. În epistola sa cea către filipeni, Apostolul spune că, prin dragostea cea către noi, Fiul lui Dumnezeu „S-a omorât pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte – şi încă moarte de cruce. Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dat Lui nume care este mai presus de tot numele, ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt” (Filipeni 2, 8-10).
Vedeţi, fraţilor, câtă cinste Îi aduce lui Hristos Crucea? L-a preaînălţat Dumnezeu-Părintele pe Dumnezeu-Cuvântul, pentru că a răbdat moarte, ba încă moarte de ocară şi moarte de cruce, şi L-a suit pe El mai presus de toată stăpânia şi începătoria şi domnia.
Ce mai este Crucea lui Hristos? Crucea lui Hristos este steagul şi, dacă vreţi, emblema. Este stema şi steagul lui Hristos, care va străluci mai înainte de sfârşitul lumii nu numai pe pământ, ci şi pe norii cerului – cum spune Evanghelistul: „Şi atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului” (Matei 24, 30). Deci, iată cât de mare lucru şi cât de mare taină s-a lucrat prin Cruce: s-a lucrat mântuirea neamului omenesc. Că a zis Isaia Proorocul: „Înălţaţi un steag pentru neamuri” (Isaia 62, 10). Vedeţi steagul dinaintea lui Iisus Hristos: Sfânta Cruce care înalţă toate popoarele spre Cel ce suferă, spre Cel ce rămâne în veac în cer şi pe pământ (Matei 24, 30).
Aşadar, iubiţii mei fraţi, v-am arătat câteva simboale şi câteva mărturii ale Scripturii privitoare la cruce, mai înainte şi după venirea lui Hristos.
Şi acum să începem a spune cum a luat fiinţă taina acestui praznic de astăzi, cum a ajuns să se prăznuiască Înălţarea Sfintei Cruci. Iată cum:
„Constantin cel Mare, care a fost primul împărat al creştinilor, mai înainte de a fi el împărat, a fost fiul lui Constantin Clorus, care împărăţea în Galia, Franţa de astăzi, fiind om blând şi nepersecutând pe creştini. Şi a început Constantin război împotriva lui Maxenţiu, care stăpânea o parte a marelui imperiului roman, cea cu Roma, tiranizând peste măsură pe supuşii săi. Dar era foarte îngrijorat Constantin, căci auzise despre Maxenţiu că are oştiri nenumărate şi este mai bine pregătit decât dânsul. Şi trecând munţii din nordul Italiei, ca să vie spre Maxenţiu, nu ştia ce să facă: să se întâlnească cu el, să bată război, sau mai bine să trimită soli de pace? Şi în această nedumerire şi grijă a lui, deodată a văzut la amiază, pe cer, o cruce de stele care străluceau mai mult decât razele soarelui, şi împrejurul ei erau litere romanice, tot cu stele închipuite, prin care se scria: „Întru acest semn vei învinge!” [In hoc signo vinces]. Văzând semnul cinstitei cruci, marele Constantin, deşi încă neavând credinţă deplină, a cunoscut că este semnul creştinilor şi a poruncit mai întâi de toate să se facă o cruce de aur, după chipul aceleia care i s-a arătat lui pe cer, ca să se poarte înaintea oştirilor sale. Şi mergând împotriva lui Maxenţiu, a dobândit biruinţă mare. L-a biruit, i-a sfărâmat oştirile, l-a înecat în apa Tibrului şi a intrat cu mare triumf în Roma, unde până astăzi se află Arcul lui Constantin sau Arcul de Triumf, pe unde Constantin cel Mare a intrat biruitor. Şi cunoscând el taina crucii şi puterea Celui răstignit pe dânsa, a cugetat mult la puterea credinţei creştineşti şi s-a botezat de Sfântul Silvestru, şi el, şi maica lui. După aceasta, a trimis pe maica lui, pe Sfânta Elena, la Ierusalim, să caute crucea lui Hristos, semnul biruinţei care i-a ajutat lui împotriva lui Maxenţiu. Şi s-a dus împărăteasa Elena şi a răscolit tot Ierusalimul, că era foarte greu să găsească acest sfânt lemn. Căci unde fusese mormântul Domnului era capiştea zeiţei Venera, şi la Betleem – unde S-a născut Domnul – era zeul Apolon, şi la Golgota erau alţi zei şi alţi idoli, iar cetatea Ierusalimului nu se mai chema Ierusalim, ci Aelia Adriana, după numele păgânului împărat roman Adrian, care făcuse toate aceste schimbări. Urâciunea pustiirii stătea în locul cel sfânt. Deci a venit Elena împărăteasa, căutând şi sfărâmând idolii şi capiştile, şi cu mare greutate a găsit mormântul lui Hristos, plin de pietre şi noroi, astupat de acest păgân împărat care a vrut să şteargă numele lui Iisus de pe faţa pământului. Aţi văzut unii şi Betleemul şi Golgota, aţi văzut desigur biserica Golgotei şi a mormântului Domnului, că era aproape locul unde a fost răstignit Domnul de cel unde a fost îngropat, cum spune Evanghelistul Ioan, anume că era mormântul în grădină, aproape de locul unde fusese răstignit Iisus, şi acolo L-au pus pe El. Deci a unit aceste două locuri, mormântul Domnului şi Golgota, într-o singură biserică („Viaţa Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena”, în Istoria Bisericească a lui Eusebiu din Cezareea, cap. 25-30).
Şi când au găsit cele trei cruci, era mare nedumerire şi nu ştiau care dintre ele e a Mântuitorului. Mai întâi cu mare greutate le-au găsit, pentru că nu voia să spună nimeni dintre evrei unde sunt, fără numai un oarecare evreu cu numele Chiriac, ştiind unde era ascunsă crucea de strămoşii lui, a spus şi le-a arătat împărătesei Elena. Şi pe acest Chiriac l-au hirotonit Sfinţii Părinţi preot şi mai apoi a fost patriarh al Ierusalimului 12 ani (Proschimentarul Ierusalimului, Bucureşti, 1852, pp. 76-80). Şi când au adus crucea cea de viaţă făcătoare şi celelalte două cruci, fiind în nedumerire împărăteasa Elena, căci nu ştia care e a lui Hristos, a trecut pe acolo un mort, pe care-l duceau la groapă, şi au pus asupra lui mai întâi două dintre cruci şi nici un semn nu s-a făcut. Iar când s-a pus peste mort crucea lui Hristos, acesta s-a sculat din sicriu şi, punând mâna pe cruce, a zis: „Asta-i crucea cea de viaţă făcătoare a lui Iisus Hristos, Mântuitorul lumii”. Şi aşa s-a întărit toată lumea în credinţa în Sfânta Cruce a lui Iisus Hristos, pe care, luând-o cu mare cinste Patriarhul Macarie, a ridicat-o pentru ca să o vadă tot poporul. Şi după ce s-a văzut minunea aceea, multe, nenumărate minuni s-au făcut cu puterea Sfintei Cruci, acolo şi în toată lumea. Şi de atunci, de când au înălţat Sfânta Cruce împărăteasa Elena şi Patriarhul Macarie în Ierusalim, s-a luat obiceiul să se prăznuiască această sărbătoare la 14 septembrie, în amintirea Înălţării cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci a lui Hristos (Cuvânt la Înălţarea Sfintei Cruci; prolog, la 14 septembrie).
Iubiţi credincioşi, am amintit câte ceva din însemnătatea Sfintei Cruci. Dar să venim la alte minuni şi la alte taine ale crucii.
Oare de câte feluri este crucea, fraţilor? În cuvintele dumnezeieştilor Scripturi, înţelesul crucii este tâlcuit în mai multe feluri, dar în linii generale, în două. Ea are un înţeles duhovnicesc şi unul material. Înţelesul duhovnicesc îl avem atunci când ne aducem aminte de toate suferinţele şi patimile cele preaînfricoşate ale Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, şi zicem că El a purtat crucea suferinţei până la moarte – şi moarte de cruce. În acest înţeles se cuprind şi cele ce se spun de către Mântuitorul în Evanghelie: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34).
Iar crucea materială este chiar propriu-zis crucea aceea pe care a dus-o Mântuitorul în spate. Aţi auzit cum Evanghelia de astăzi zice: „Şi ducându-Şi crucea, a ieşit la locul ce se cheamă al Căpăţânii, care evreieşte se zice Golgota. Unde L-au răstignit…” (Ioan 19, 17-18). Auzi: „ducându-Şi crucea” – crucea lui Hristos. Şi mai zice Evanghelia de azi: „Şi stăteau lângă crucea lui Iisus Mama Lui şi sora Mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena” (Ioan 19, 25). Când zice că „stăteau lângă crucea Lui”, să ştim că tot de crucea cea de lemn se vorbeşte.
Dar de ce Mântuitorul, în drum spre Golgota – calea durerii –, a îngăduit să ducă un om crucea Lui, de la o vreme înainte, anume Simon Chirineanul? Ştiţi de ce? Pentru că la patima lui Hristos n-a pătimit Dumnezeirea, ci numai Hristos ca om. Dacă ar fi voit Dumnezeirea să o ajute pe firea omenească, Hristos putea să ducă şi munţii şi tot pământul până la Golgota. Dar atunci El pătimea ca un om, şi ca om a avut nevoie să fie ajutorat. Cine mergea cu crucea în spate? Cine o ţinea şi înseta şi era rănit? Cine o purta? Firea omenească a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Deci, ca om, El slăbise şi avea nevoie de ajutorul altui om să ducă crucea până la groapă. Aşa spun dumnezeieştii Părinţi: că şi noi uneori trebuie să fim ajutoraţi de fraţii noştri în necazuri şi în scârbe, ca să putem duce crucea suferinţelor până la uşa mormântului. Dar crucea Mântuitorului Iisus Hristos, pe care a dus-o Simon Chirineanul în spate şi a dus-o şi El, şi lângă care stăteau Maica Domnului şi celelalte femei mironosiţe, este crucea cea materială, crucea propriu-zisă, crucea lui Hristos cea din lemn, cea din materie. Mare nebunie fac toţi acei care, deşi îşi zic „credem”, nu cinstesc crucea lui Hristos. Ei primesc crucea numai ca simbol tainic, adică numai crucea spirituală, iar pe cea materială nu o recunosc. Îndoit este omul, având o parte văzută şi una nevăzută, fiind alcătuit din trup şi din suflet. Îndoită deci este şi crucea, una materială, la care se închină şi cu care se însemnează şi pe frunte, şi alta spirituală, în suflet, adică hotărârea de a răbda cu dragoste toate necazurile pentru a împlini poruncile lui Hristos (I Corinteni 6, 20).
Fraţii mei, să vorbim şi în alt înţeles despre cruce. Multe trebuie spus că sunt crucile: este crucea celor căsătoriţi, este a celor feciorelnici, este crucea celor bolnavi, este crucea celor călători, este crucea ostaşilor, şi multe mii de feluri de cruci, dar toţi trebuie să ducă o cruce pentru dragostea lui Iisus Hristos, ca să se poată mântui. În Urmarea lui Hristos se spune: „Omule, dacă te numeşti următor al lui Hristos, nu se poate să nu mergi pe calea Lui, căci altfel nu te poţi mântui”. Hristos a arătat calea împărătească către cer. Dacă El a socotit de mare nevoie să sufere pentru neamul omenesc, şi dacă a văzut că firea omenească are nevoie să se tămăduiască de plăceri şi de durere, şi ne-a călăuzit, arătându-ne nouă calea aceasta – că fără cruce nu este mântuire –, apoi nebun este acela care crede că poate să se mântuiască fără suferinţă, fără răbdare şi fără bărbăţie mare de cuget în toate împrejurările vieţii. Cel căsătorit are crucea sa: trebuie să nască atâţia copii, câţi îi dă Dumnezeu, să-i crească în frica şi certarea Domnului, să sufere toate chinurile legate de această creştere. Cel înţelept şi credincios îşi dă seama cu câtă greutate se naşte un copil, cu cât necaz se creşte şi mai ales câtă durere are adevăratul părinte când îl vede neascultător, şi suferă el până ce îl vede om pe lume. Cei căsătoriţi au crucea de a munci, de a se osteni, de a lua măsuri de curăţenie în căsătorie, aşa cum sunt ele rânduite de Sfânta Biserică, de a face milostenie, de a câştiga cu trudă şi osteneală existenţa lor şi a copiilor lor – şi alte multe.
Cei feciorelnici au o altă cruce, mai frumoasă decât a celor căsătoriţi. Căci zice Pavel că bine este tinerilor să se căsătorească, dar mai bine să rămână aşa (I Corinteni 7, 38). Cei necăsătoriţi duc o cruce grea, ei duc război cu firea. Căci ce este monahul? „Este sila necontenită a firii şi tăierea voii până la moarte” (Sfântul Ioan Scărarul, Cuvântul IV).
Monahul este un om de jertfă, care se jertfeşte pururea pentru dragostea lui Iisus Hristos şi care pentru dragostea Lui renunţă la toate plăcerile lumii şi ale trupului. Pururea se smereşte, pururea posteşte, pururea priveghează, pururea se osteneşte, pururea plânge. Niciodată mintea lui nu este fără grijă pe pământ şi nici nu poate să fie, căci are luptători împotrivă ca nisipul mării! Deci monahul are o cruce într-o anumită privinţă mai grea, pentru că mai cinstită este fecioria decât nunta, după cum a înţeles Pavel Apostolul, când a zis: „Cel ce îşi mărită fecioara bine face; dar cel ce n-o mărită şi mai bine face” – arătând că mai bună este curăţenia, fecioria cea desăvârşită a trupului şi a sufletului (I Corinteni 7, 25-40). Deci crucea celor din feciorie este mai grea, dar mai mare plată vor lua de la Hristos.
Este apoi crucea celor bolnavi. Celui bolnav, ştiţi cu toţii, i se pare noaptea un an, nici bucate nu suferă, nici bucuria lumii nu o simte. Duce o cruce grea, sărmanul, şi ferice de cel ce poate răbda în boală ca Iov, căci acela mare plată va lua. Crucea celui din boală îi smereşte şi sufletul, şi trupul, iar de la cel bolnav nu cerem nici post, nici metanie, ci numai două lucruri cerem, cum spune dumnezeiescul Părinte Efrem Sirul: „De la omul bolnav două lucruri cere Dumnezeu: rugăciunea şi mulţumirea”. Să se roage lui Dumnezeu necontenit, spre osteneala duhului pe care o poate face până la ultima suflare. Şi să mulţumească lui Dumnezeu pentru boala sau crucea pe care i-a dat-o lui până la sfârşit, şi va avea cunună de mucenic. Aşa au purtat crucea sfinţii martiri, aşa sfinţii pustnici, aşa creştinii cei buni, aşa cei bolnavi care au avut credinţă tare în Hristos.
Să ştiţi deci că nimeni de pe pământ, din cei care sunt botezaţi în numele Sfintei Treimi, nu se poate mântui fără cruce. Se spune în Urmarea lui Hristos: „Omule, dacă vrei să lepezi o cruce, nenumărate cruci vor veni asupra ta”. Cine ia crucea cu mulţumire şi cu dragoste pentru Mântuitorul, şi e foarte mulţumit când e certat de Dumnezeu, cu pagube, cu scârbe, cu ocară, cu foame, cu sete, cu boală, cu robie, cu necaz, cu întristare – acela e următor al lui Hristos. Să ducă cu bucurie crucea sa, aducându-şi aminte că crucea lui Hristos a fost cu atâtea milioane şi milioane de ori mai mare decât crucea lui, fiindcă a răbdat fiind fără de păcat şi atâtea patimi câte nu poate cuprinde mintea omenească.
Iubiţi credincioşi, să mai ştiţi despre Sfânta Cruce şi aceasta: când faceţi semnul Sfintei Cruci, să-l faceţi drept pe chipurile voastre, ca să nu râdă dracii de batjocura pe care o faceţi. Faceţi împreunând aceste trei degete – simbolul Sfintei Treimi – şi puneţi întâi la frunte, în numele Tatălui, apoi la buric, în numele Fiului, că S-a coborât din cer pentru mântuirea noastră, şi apoi în umărul drept şi în umărul stâng, prin care se leagă dragostea lui Dumnezeu de om şi de mântuirea noastră, că prin Duhul Sfânt ţinem legătura cu Dumnezeu Părintele, cu Fiul şi cu Duhul Sfânt; acestea ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur în cuvântul la cruce.
Ce să vă mai spun? Am să vă spun o istorioară, ca să vedeţi că taina crucii s-a repetat uneori şi în chip văzut. Iată ce s-a întâmplat. Într-o casă oarecare bolea un biet creştin sărac şi era aproape de moarte. Neavând cui să vândă casa, a lăsat-o cu chirie unui evreu pentru un timp, spunându-i: Uite, stai aici, că eu acuma mor şi la urmă va rămâne la nişte nepoţi ai mei. Şi când a murit creştinul acela, a rămas în casa aceea o icoană a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului Iisus Hristos. Evreul acela, nefiind cu ură tare către creştini, a lăsat icoana pe perete şi-şi vedea de treburile lui. Dar a venit într-o zi la dânsul alt evreu şi i-a zis: Măi, dar cum stai tu în casă, cu icoana? Uite icoana lui Hristos! Iar el a răspuns: Aşa am găsit casa când am venit şi nu mai iau icoana de la locul ei; n-am îndrăznit s-o iau, că am auzit că acela-i lucru sfânt, e Hristos. Însă acela fiind mai rău şi mai necredincios, a cerut icoana şi nu s-a lăsat până ce nu i-a dat-o. Şi a luat icoana Mântuitorului de acolo, şi ducând-o cu sine, undeva la o casă a lui de departe, a chemat şi pe alţii şi le-a zis: Să facem şi noi cu icoana lui Hristos cum au făcut părinţii noştri! Şi au pus icoana pe un stâlp şi au răstignit-o cu cuie. Unde erau mâinile Mântuitorului pictate au bătut cuie şi, după ce au pus icoana acolo, au început a lovi în faţa ei, şi-şi băteau joc de sfânta icoană a Mântuitorului. Unii îl scuipau, alţii strigau: Na, coboară-Te de pe cruce, cum am auzit că spune în Evanghelie! Alţii spuneau: Mântuieşte-Te pe Tine, dacă eşti Hristos; coboară-Te de pe cruce! Şi în fel şi chip, după cum au făcut părinţii lor, au făcut şi ei icoanei Mântuitorului, ca să facă măcar în simbol cele făcute de părinţii lor, să le urmeze răutatea. Iar unul din ei a zis: Eu am auzit că la evrei unul L-a împuns cu suliţa în coastă. Şi în batjocură, cum râdeau ei acolo, au luat o suliţă şi au împuns icoana. Dar deodată, când au împuns-o, a început să curgă sânge mult şi i-a cuprins spaima pe toţi, şi au fugit la şcoala lor şi au spus rabinului: Iată ce am făcut noi: am răstignit icoana lui Iisus Hristos şi, când am împuns-o, a curs sânge! Şi a venit învăţătorul lor, rabinul, şi a văzut adevărul. Apoi a zis: Vedeţi, acum s-a stabilit mai tare şi mai clar decât toate că părinţii noştri au fost ucigători de Dumnezeu Cel Viu şi de omul Iisus Hristos. Deci, dacă a curs sânge din icoana aceasta uscată de lemn, suntem toţi vinovaţi de sângele Lui şi trebuie să ne botezăm. Şi, ducându-se la şcoală cu icoana aceea însângerată, s-au botezat toţi aceia, toată şcoala lor şi mult popor evreiesc a trecut la dreapta credinţă, văzând sângele lui Hristos curgând din Sfântul Său Trup zugrăvit pe icoană, după atâtea sute de ani de la răstignirea Sa pe Golgota (Prolog, luna mai).
În India, unii dintre misionarii noştri creştini predică Evanghelia cu foc, mai ales cei catolici. Un biet misionar a reuşit într-o comună să convertească la credinţa creştinească vreo câteva familii din hinduşii aceia, credincioşi ai lui Brahma Krişna. Şi aceia, convertindu-se la creştinism, în satul lor a ridicat misionarul o troiţă, o cruce a lui Iisus Hristos, a sculptat-o din lemn şi pe ea [l-a reprezentat] pe Mântuitorul în mărime naturală şi L-a împodobit frumos. Se duceau cei ce crezuseră în Hristos, se închinau dinaintea Mântuitorului răstignit pe cruce, la acea sfântă troiţă. Iar ceilalţi păgâni, care erau mulţi, după cum sunt şi astăzi, au pornit cu ură asupra acelor puţini creştini, şi-i băteau, şi-i ucideau, martirizându-i, pentru că au crezut în Hristos. Ba au început să batjocorească şi crucea Mântuitorului. S-au dus la acea troiţă unde era Mântuitorul răstignit şi au început a-L batjocori pe Mântuitorul pe cruce, şi-L băteau cu ciomegele, şi-L scuipau, şi-I ungeau crucea cu murdării. Iar când erau în toiul acestor batjocuri, Mântuitorul de pe cruce a întors faţa la dreapta, spre ei, şi a zis: De ce Mă batjocoriţi? Şi când au văzut ei că S-a întors ca un viu cu faţa Cel pe Care Îl scuipau, şi că i-a întrebat de ce Îl batjocoresc, câţiva au murit de frică acolo. Iar ceilalţi au dat fuga la învăţătorii lor în legea sanscrită păgână şi au spus: Hai să vedeţi o minune: noi L-am batjocorit pe Hristos şi am văzut cu ochii noştri cum a întors faţa şi a zis către noi: „De ce mă batjocoriţi?”. Şi au mers cu toţii, şi când au văzut şi învăţătorii lor că Mântuitorul stă cu faţa întoarsă, s-au speriat şi toţi s-au botezat, şi mare cutremur i-a cuprins pe locuitorii din ţinutul acela. Şi acolo unde a fost sfânta troiţă, se află azi o catedrală mare. Iar acea cruce dumnezeiască, cu Mântuitorul Care Şi-a întors faţa, a fost şi este până astăzi în altarul acelei catedrale. Şi aşa Mântuitorul a băgat groaza în cei ce-L batjocoreau, numai ca să-i întoarcă pe dânşii pe calea pocăinţei.
Deci, fraţii mei, dacă numai atâta semn de la crucea lui Hristos a fost în stare să facă pe oameni să moară de vii, să-i întoarcă la pocăinţă şi să trezească atâtea suflete, ce va fi oare când va veni Mântuitorul pe norii cerului şi când Crucea lui Hristos va străluci de milioane de ori mai mult decât soarele şi va fi adusă pe norii cerului cu putere şi cu slavă multă, de milioane şi milioane de arhangheli şi îngeri?! Când vor suna trâmbiţele şi când lângă Sfânta Cruce – cum spun Sfinţii Părinţi – va apărea şi buretele, şi cocoşul cu suliţa, şi varga cea de isop, căci toate semnele prea înfricoşatelor patimi vor veni lângă Crucea Sa?!
Iar în urma ei va veni cortul legii vechi, adică chivotul cel din Silo, primul cort pe care l-au făcut evreii; că spune Evanghelistul Ioan în Apocalipsă, deşi acoperit, că a văzut pe cer cortul lui Dumnezeu cu oamenii. Deci va veni şi sicriul legii vechi, va veni şi Sfânta Cruce pe norii cerului, ca să arate că vine Dumnezeul cerului şi al pământului, Iisus Hristos. El este Cel ce-a venit şi S-a răstignit pe cruce pentru noi şi pentru mântuirea noastră.
Iubiţi credincioşi, trebuie să vă mai spun un lucru. Noi nu putem spune nici cât ai lua o lingură de apă din ocean, faţă de câte ar trebui să vorbim despre cinstea preasfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci a lui Hristos. Suntem în timpul dumnezeieştii Liturghii, mai sunt şi alte lucruri de făcut ca să isprăvim dumnezeiasca slujbă. V-am spus acestea, ca să rămână scris cu slove de aur în minţile şi în inimile dumneavoastră, de la praznicul Înălţării Sfintei Cruci.
Deci toţi, care vrem să ne mântuim, trebuie să ducem cu dragoste şi cu bucurie o cruce, pentru mântuirea noastră. Şi să fim închinătorii Crucii lui Hristos, şi a celei văzute şi sfinţite, pentru că îndoit este omul şi îndoită este crucea.
Deci, încă o dată: crucea spirituală este să răbdăm toate necazurile şi toate scârbele pentru împărăţia cerului, iară crucea materială este aceea pe care o facem noi din aur, din argint, din lemn sau din orice altă materie.
Dar zice dumnezeiescul Damaschin în Dogmatica lui: „Măcar din aur sau din pietre scumpe de ar fi făcută crucea după chipul ei, anatema celui ce s-ar închina la acea materie” (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, cap. XI, pp.254-258).
Deci, nu ne închinăm materiei din care e făcută crucea, ci ne închinăm semnului Fiului Omului, când vedem că e făcută crucea aşa cum ne închinăm de veacuri la ea.
Domnul Dumnezeu şi Prea Curata lui Maică şi Prea Sfânta şi de viaţă făcătoarea Cruce a lui Hristos să ne ajute nouă, păcătoşilor, să ducem cu bucurie şi cu dragoste crucea la piepturile noastre, în mâinile noastre şi în toate faptele noastre, şi să ne închinăm crucii materiale cu evlavie şi cu dragoste, căci este semn şi steag al Domnului nostru.
Iar cea spirituală s-o avem pururea în minte şi în suflet, adică să fim gata cu inima noastră de a suferi toate necazurile şi toate ispitele, toate pagubele şi toate boalele, pentru mântuirea sufletelor noastre. Amin.