4. /11 SEPTEMBRIE 2022 - POEZIE
| Ștefan Octavian Iosif | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut |  Brașov, Austro-Ungaria |
| Decedat | (37 de ani)[1][3] București, România |
| Înmormântat | Cimitirul Bellu |
| Cauza decesului | cauze naturale (accident vascular cerebral) |
| Părinți | Ștefan Iosif Paraschiva Mihălțeanu |
| Căsătorit cu | Natalia Negru (–) |
| Copii | Corina (1905 - 1916) |
| Naționalitate | română  |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | lingvist traducător poet |
| Limbi | limba română[2] |
| Activitatea literară | |
| Activ ca scriitor | 1897 - 1913 |
| Mișcare/curent literar | simbolism |
| Specie literară | poezie lirică |
| Operă de debut | Versuri, 1897 |
| Opere semnificative | Poezii, Credințe |
| Note | |
| Premii | ale Academiei Române în anul 1902 și 1906 |
Modifică date / text  | |
Ștefan Octavian Iosif (n. , Brașov, Austro-Ungaria – d. ,[1][3] București, România) a fost un poet și traducător român, membru fondator al Societății Scriitorilor Români.[4]
Biografie[modificare | modificare sursă]
S-a născut în ziua de 11/23 octombrie 1875.[4][5] Era fiul lui Ștefan Iosif, directorul gimnaziului român din Șcheii Brașovului și al Paraschivei, fiica preotului Mihălțeanu și nepoata lui G. Munteanu, profesor și literat, primul traducător în românește al Suferințelor tânărului Werther. A urmat studiile gimnaziale la Brașov și cele liceale la Sibiu și București, luându-și bacalaureatul în anul 1895.[5][6] A început de două ori Facultatea de Litere și Filosofie la București (1895 și 1903), dar nu a reușit să-și ia licența.[5]
A îndeplinit funcții administrative minore, precum copist la Ministerul de Domenii, corector de ziar, custode al Bibliotecii Fundației Universitare, custode al Muzeului Theodor Aman, încercând să-și suplimenteze veniturile din lecții particulare, din colaborarea la diverse periodice și din vânzarea propriilor volume. A fost redactor, încă de la înființare, al revistei Sămănătorul (1901) a lui Nicolae Iorga, a colaborat și la Adevărul, Adevărul ilustrat, Convorbiri literare, Cumpăna (al cărei fondator este, alături de Mihail Sadoveanu, Dimitrie Anghel și Ilarie Chendi), Curierul literar, Epoca, Epoca literară, Familia, Floare albastră, Literatură și artă română, Pagini literare, Ramuri, Viața, Viața Românească ș. a.[5]
A debutat cu poezie în Revista școalei din Craiova, în anul 1892, cu poezia Izvorul. A primit premii ale Academiei Române pentru volumele Poezii, în anul 1902 și Credințe, în anul 1906.[5]
Din inițiativa lui Emil Gârleanu, Șt. O. Iosif și Dimitrie Anghel, scriitorii tineri din București s-au întrunit într-o primă consfătuire de lucru în ziua de 13 martie 1908, alcătuind o comisie provizorie pentru elaborarea statutelor preconizatei Societăți a Scriitorilor Români.
Prietenia cu Dimitrie Anghel[modificare | modificare sursă]
Șt. O. Iosif și Dimitrie Anghel s-au cunoscut la Paris, în 1901, unde se aflau la studii. Temperamente total diferite, aveau totuși câteva trăsături care îi uneau: amândoi erau poeți, nutrind o mare sete de instruire și afirmare literară, și amândoi erau - structural vorbind - visători și romantici. Deși psihologic se deosebeau, în plan mai larg se întâlneau și se „completau” în chip fericit: pe când interiorizatul Șt. O. Iosif se simțea atras de exuberantul Anghel, acesta din urmă afla în persoana delicatului Iosif un fel de „reper” literar și temperamental, de care avea nevoie. Fiind și apropiați ca vârstă (Iosif avea 26 de ani, iar Anghel 28), cei doi s-au împrietenit. O relație benefică și pentru literele românești. Și-au luat un pseudonim - A. Mirea - sub care au început să publice lucrări originale și numeroase traduceri din literatura franceză, ajungând în cele din urmă să semneze împreuna celebrul Caleidoscop al lui A. Mirea, volum apărut în 1908 și comentat de critica și istoria literară, atât la apariție, cât și mai târziu.
Din păcate au iubit aceeași femeie, pe poeta și prozatoarea Natalia Negru. Aceasta s-a căsătorit în 1904 cu Șt. O. Iosif, cu care a avut o fiică, numită Corina. În 1910 relațiile dintre soți se răcesc și, în 1911, cei doi divorțează cu sentința pronunțată pe 21 iunie 1911. Natalia Negru se recăsătorește la 3 noiembrie 1911, cu Dimitrie Anghel, care va muri de septicemie în 1914, în urma unei tentative nereușite de sinucidere prin împușcare[7], după ce își împușcase soția într-o criză de gelozie. Natalia Negru a supraviețuit și a trăit aproape încă 50 de ani.
Sfârșitul[modificare | modificare sursă]
Șt. O. Iosif suferea de sifilis și consuma alcool. A murit la spital Spitalul Colțea, în urma unui atac de congestie, la 22 iunie 1913.[8]
Opera[modificare | modificare sursă]
- Versuri (1897),
- Patriarhale (1901),
- Romanțe din Heine (1901),
- Poezii (1902),
- Din zile mari (1905),
- Credințe (1905),
- Cântece (1912).
- Cântec de primăvară
Galerie[modificare | modificare sursă]
E noapte; la micuta casa .
Fereastra licare-n lumina...
Vezi fete vesele la masa:
Ei povestesc glumind si-nchina.
Tu, singur, te strecori prin ceata
Si-arunci privirea cu sfiala:
Te-apuca dor de-o alta viata,
De liniste patriarhala...
In vis, te-apropii de fereastra,
Si numa-n vis le tulburi pragul:
"Primiti, primiti la vatra voastra
Sa hodineasca si pribeagul..."
Se-ntoarce toamna iar, cu aiureli
De vânt pe la feresti,
Tu, suflet plin de griji si de-ndoieli,
Te-nfiorezi de tristele-i povesti...
El povesteste despre moarte foi
Pe care le goneste ca pe-un roi,
Ca pe-un convoi
De fluturi morti, si ti le arunca-n geam.
El stinge crini, si roze, si zambile,
El frânge ramuri,
Si plânge, si se tânguieste zile
întregi si nopti întregi, necontenit.
Acuma stins si parca ostenit
Abia suspina,
Ca plânsul violinei în surdina,
Apoi îsi schimba fara veste tonul
Si uimit 1-auzi cum suie
Din nou diapazonul
Si suiera, si fluiera, si vuie,
Si vâjâie, si hohota, si geme
Intr-un amestec înfiorator
De bocet, si de vaiet, si blesteme!
Ah, ce frumos, ce potolita vreme,
Ce veac senin fusese pâna ieri!
Ai fi crezut ca firea amagita
De visul cald al somnoroasei veri,
Asa bogata-n fermecate vise,
Dormea, dar s-a trezit...
Vazând fugita
Vicleana vara care-o amagise,
Acum, când întelege adevarul,
Se zbate ca o mama parasita
Si-n deznadejdea ei îsi smulge parul!...
Acelasi loc iubit umbresti
Si-un colt de cer intreg cuprinzi,
Nuc falnic, straja din povesti
Deasupra casei parintesti
Aceleasi crengi intinzi…
De veacuri fruntea nu ti-o temi,
Tii piept cand vin furtuni naval
O, de-ai putea sa mai rechemi
La poala ta si-acele vremi
De trai patriarhal!
Acel sirag de mandre veri
De cari mi-aduc aminte-abia
Asemeni unor dragi pareri
Ce-au leganat in mangaieri
Copilaria mea…
O, de-ai putea sa mai aduni
Alaiul de copii vioi
Ce-n hora se-nvarteau nebuni
Si toamna faureau cununi
Din vestedele-ti foi!
Dar unde-s brudnicii copii
Si unde-s rasetele lor?…
Potecile-au ramas pustii
Si-i napadit de balarii
Pustiul din pridvor…
De mult s-au risipit si-acei
Batrani ce-n umbra i-au statut
La sfaturi cu parintii mei,
Si frunza ce-o calcara ei
Tarana s-a facut!
Strajer mare , mai ti-amintesti?…
Tu singur, inca neinfrant,
De-amar de ani adapostesti
Ruina casei parintesti
Pe care azi o cant!
| Ion Frunzetti | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 20 ianuarie 1918 Bacău, România |
| Decedat | 11 septembrie 1985, (67 de ani) București, Republica Socialistă România |
| Părinți | Constantin Frunzetti, Ana Pandele |
| Naționalitate |  România |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | antropolog cultural, critic și istoric de artă, eseist, poet scriitor și traducător, profesor universitar |
| Pseudonim | Mircea Vuian, Valeriu Morjan, F. Ion, Ion F., Socrate, Menipos, Lafcadio, Menin, Philolaos din Crotona, Menale |
| Limbi | limba română limba spaniolă[1] |
| Studii | Facultatea de Litere a Universității din București, Facultatea de Drept a Universității din București |
| Pregătire | Anton Holban, Nicolae Tonitza, Stavru Tarasov |
| Activitatea literară | |
| Activ ca scriitor | 1934 - 1985 |
| Mișcare/curent literar | Gruparea scriitorilor tineri |
| Subiecte | poezie, eseu, cronică de artă |
| Operă de debut | 1934 - sonetul Nevroză în revista "13" |
| Opere semnificative | Volumul de versuri Maree |
| Modifică date / text | |
Ion Frunzetti (n. 1918,[2][3][4] Bacău, România – d. 1985,[2][3][4] București, România) a fost un critic și istoric de artă, eseist, poet scriitor și traducător, profesor universitar român.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Ion Frunzetti a fost fiul ofițerului de carieră Constantin Frunzetti și al Anei Pandele. În perioada 1924 - 1927 urmează cursurile școlii primare din Târgu Ocna după care face liceul în diverse orașe prin care meseria tatălui său l-a purtat: Galați (unde îl are ca profesor pe Anton Holban), Oradea (aici publică primele sale epigrame în revista "Flori de crâng"), Focșani și Timișoara. Ia lecții de desen de la pictorul Stavru Tarasov[5] și mai apoi de la Nicolae Tonitza. La Focșani colaborează la editarea revistei locale de avangardă "13" și sonetul "Nevroză" obține premiul întâi în anul 1934 la concursul organizat de redacția revistei. Liceul reușește să-l termine în orașul Timișoara unde-și dă bacalaureatul în anul 1936 după care publică poezii în câteva reviste locale, cum au fost: Crai nou, Fruncea, Colț de țară.[6]
Frunzetti se înscrie la cursurile Facultății de Litere și Filozofie din București și în paralel între anii 1936 - 1937 face studii la Facultatea de Drept din cadrul Universității București. În anul 1940 își susține teza de licență în estetică sub conducerea lui Tudor Vianu, teză care a fost intitulată Problema tragicului în artele plastice și care a fost distinsă cu magna cum laude. Încă de pe băncile facultății, Frunzetti este numit asistent onorific la Catedra de istoria artei, care era pe atunci condusă de către George Oprescu. În perioada 1936 - 1937, devine titular al cronicii plastice a revistei "Vremea" la recomandarea lui Francisc Șirato. Lucrează asiduu la revista "Semne" publicând cronici plastice, eseuri, recenzii sub pseudonimul Mircea Vuian sau Valeriu Morjan. Tot acum, începând din această perioadă, își începe o colaborare fructuoasă cu cele mai notabile periodice culturale ale timpului cum au fost Revista Fundațiilor Regale,Viața românească unde a a făcut parte o vreme din redacție, Universul Literar unde a folosit pseudonimele F. Ion, Ion F., Socrate, Menipos, Lafcadio, Menin, Philolaos din Crotona sau Menale.[6]
Ion Frunzetti a publicat în anul 1942 eseuri dedicate operei lui Lucian Blaga și, în același an, a început să-și facă teza de doctorat nefinalizată niciodată intitulată Tipologia ornamenticii populare românești, sub directa îndrumare a lui I.D. Ștefănescu și George Oprescu. Părți din această teză au apărut începând din anul 1940 în revista Viața Românească. În perioada 1944 - 1946 îndeplinește funcția de asistent al Catedrei de Estetică a Facultății de Litere din București condusă de Tudor Vianu.[6] În anii 1946 și 1947 îl urmează pe Tudor VIanu la ambasada de la Belgrad, având funcția de consilier.
Scrie volumul de poezii "Maree" pe care-l publică la Editura Forum în anul 1945 și până în acest an face cronică de artă la ziarul "Victoria" condus în acea vreme de N.D. Cocea și George Ivașcu. Din 1948 Ion Frunzetti revine în învățământul universitar la nou-creata Catedră de istoria Literaturii Universale, de unde va fi destituit din motive politice în anul 1951. În perioada 1955 - 1967 a fost șeful sectorului de artă românească modernă și contemporană în cadrul Institutului de Istoria Artei, îndeplinind această funcție cu ajutorul lui George Oprescu.[6]
Alexandru Ciucurencu îl susține, în anul 1954, să-și reia activitatea de critic de artă, semnând în publicații de profil numeroase cronici de artă, articole și sinteze precum și prefețe ale unor cataloage cum a fost cel al Pavilionului Românesc la bienalele organizate în Veneția acelor timpuri. În plus, Ion Frunzetti a participat la numeroase emisiuni de televiziune și radiofonice.[6]
În 1956 obține funcția de asistent, ulterior lector și conferențiar al Institutului de Arte Plastice "N. Grigorescu" din București unde începând din anul 1975 va deține șefia catedrei de istoria și teoria artei.
Va fi comisar al Pavilionului României la Bienala de la Veneția în anul 1970, În 1971 și 1972 ajunge director al Editurii Meridiane, iar în perioada 1972 - 1975 a fost director al Institutului de Istoria Artei al Academiei Române. În 1977, apoi în 1981 este ales vicepreședinte al Uniunii Artiștilor Plastici.[6]
Cărți[modificare | modificare sursă]
- Disparate, București, Editura Meridiane, 2002
- Studii critice, București, Editura Fundației Culturale Române (Colecția Antropologie culturală), 2000.
- În căutarea tradiției, București, Editura Meridiane, 1998.
- Scrieri, I, II - Constanța, Editura Europolis, 1997.
- Arta românească în secolul XIX, București, Editura Meridiane, 1991.
- Pegas între Meduză și Perseu (vol. I: Gâlceava și împăcarea văzului cu lumea; vol. II: Formă și semn), București, Editura Meridiane, 1985.
- Țărmurile clipei, Buc., 1983;
- Dimitrie Paciurea - București, Editura Meridiane, 1971;
- Dragostele aceleași inimi, Buc., 1967;
- Ostrovul meu, ESPLA, Buc., 1957;
- Maree, cu un portret de G. Tomaziu, Ed. Forum, Buc., 1945;
- Greul pământului, cu o vinietă de A. Diaconescu, Buc., 1943;
- Risipă avară, cu un portret de G. Tomaziu, Buc., 1941;
- Despre sculptori, București, Editura ACS, 2018,
Fondator[modificare | modificare sursă]
A fondat în 1938, împreună cu George Petcu, Laurențiu Fulga, Magda Isanos, Ștefan Baciu, Vintilă Horia, Ion Sofia Manolescu[7], Virgil Carianopol, Ion Siugariu și alții, Gruparea scriitorilor tineri.
Traducător[modificare | modificare sursă]
Ion Frunzetti a tradus din engleză, spaniolă, rusă capodopere ale literaturii universale precum:
- Franz Jakobsen, "Barbara", Buc., 1942 (în colaborare cu C. Frunzetti);
- Arthur Rimbaud, "Iluminările, precedate de poeme din Primele versuri", Buc., 1945;
- Louis Golding, "Porți ferecate", Buc., 1946;
- Cervantes, "Iscusitul hidalgo Don Quijote de la Mancha (prelucrare de Jose Gonzales)", Buc., 1949 (colaborare cu Savin Bratu); reed. Buc., 1957 (colaborare cu Edgar Papu);
- Boris Gorbatov, "Generația mea", Buc., 1949 (colaborare cu E. Hariton);
- L.N. Tolstoi, "Război și pace", I-IV, Buc., 1949-55 (colaborare cu N. Parocescu),
- L.N. Tolstoi, "Povestiri din Sevastopol", Buc., 1955 (colaborare cu E. Antonescu);
- F.M. Reșetmikov, "Oameni din Podlipnaia", Buc., 1954 (colaborare cu Maria Bistrițeanu);
- Heinrich Mann, "Supusul", Buc., 1954 (colaborare cu Ioan D. Gherea);
- Victor Hugo, "Oamenii mării", Buc., 1955 (colaborare cu M. Ariel); ediția a 2-a, Buc., 1968 (în colaborare cu Fanny Milton Lehrer);
- "Proză satirică spaniolă", Buc., 1955;
- Shakespeare, "Comedia erorilor", în "Opere", I, Buc., 1955 (colaborare cu Dan Duțescu); "Zadarnicele chinuri ale dragostei", în "Opere", III, Buc., 1956 (colaborare cu Dan Grigorescu); "Totu-i bine când sfârșește bine", în "Opere", VIII, Buc., 1960, "Sonete", pref. trad., Buc., 1964;
- W.M. Thackeray, "Bâlciul deșertăciunilor", I-II, Buc., 1956 (colaborare cu Constanța Tudor);
- Tirso de Molina, "Don Gil de Ciorap-Verde", Buc., 1957 (colaborare cu Eugen Schileru);
- Feodor Gladkov, "Cimentul", Buc., 1960 (colaborare cu E. Antonescu);
- "Isprăvile unor vântură-lume. Proză picarescă spaniolă", Buc., 1961;
- Ezekiel Mphahlele, "Pe Second Avenue", Buc., 1967.
- Don Quijote de la Mancha de Cervantes (1965, împreună cu E. Papu),
- Război și pace de Lev Tolstoi (1959, în colaborare cu N. Parocescu).
Provine dintr-o familie de intelectuali. Liceul la Timisoara (absolvit in 1936); Facultatea de Litere si Filosofie a Univ. din Bucuresti (licenta in 1940).
Asistent onorific al lui George Oprescu (1938-l943): asistent al lui Tudor Vianu (1947-l951); cercetator la Institutul de Istoria Artei al Acad.; din nou la Univ. (pina in 1958); cercetator la Institutul de Arte Plastice al Acad. (din 1964); director al Editurii Meridiane (1970-l971).
Debuleaza cu un sonet in Adevarul literar si artistic (1934); definitiveaza un volum de versuri intitulat Aladin, pe care ulterior il retrage de la tipar, debutul editorial producindu-se cu volum de poeme Risipa avara (1941).
O mentiune de pe coperta celui de al doilea voi., Greul pamintului (1943), anunta ca iminenta aparitia altor lucrari (voi. de eseuri Semne in palma veacului, Forma si semn, Lirica lui Lucian Blaga, piesele de teatru 0 viata ca asta si Marele Regizor, evocarea romantata A rtlnir Rimbaud. L 'hotnme aux ver-rues), care dau o imagine asupra preocuparilor de atunci ale scriitorului. in 1945 cistiga concursul de poezie al Editurii Forum, volum premiat. Maree, fiind publicat in . Voi. care vor urma. Ostrovul meu (1957). Dragostele aceleiasi inimi (1967) si Tarmurile clipei (1983). reprezinta avatarurile unei poezii vitaliste, pe alocuri ermetice, scrisa cu economie de metafore, ultimul volum - al senectutii retorice - decantind si tirzii achizitii de ordin religios. Dupa 1946, preocuparile iui Ion Frunzetti pentru istoria artei sint precumpanitoare, monografiile si studiile sale asigurindu-i o discreta notorietate internationala, care se adauga meritelor in propaganda facuta peste hotare (indeosebi la bienalele de la Venetia) valorilor recunoscute ale artei plastice romanesti.
Avind la baza un ms predat in 1943 unei edituri bucurestene si recuperat in forma de zat in 1944 dintre dari-maturile tipografiei care urma sa-l imprime, cele doua volum ale antologiei de eseuri Pegas intre Meduza si Perseu (I-II, 1985) alatura atit texte ezitante, de inceput, cit si lucrari solid articulate, scrise ulterior, rod al unui „enciclopedism al privirii", care asociaza preocuparile particulare pentru arta cu gustul spectacular al unui voluptuos al marilormiscari decivilizatie. O intinsa opera de traducator (Cervantes, romanul picaresc spaniol, Tirso de Molina, Sha-kespeare. Victor Hugo, Lev Tolstoi, Thacke-ray s.a.) intregeste profilul spiritual al unui intelectual proteic, in care rigoarea lui Tudor Vianu (caruia ii va dedica opera intregii vieti) s-a combinat cu o evidenta nel iniste a fragmentului in acceptiune schlegeliana, ceea ce explica si inriurirea pe care Ion Frunzetti a avut-o asupra unor intelectuali mai tineri, precum Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu sau Andrei Cornea.
Primul volum al lui Ion Frunzetti, Risipa avara (1941), promoveaza intr-un limbaj subtil ostentativ o poezie a indoielii si a crizei, document liric apartinind sensibilitatii ultragiate a unei intregi generatii. „Nomad al durerii", poetul se simte „gonit de la orice ospat", prilej de a da glas unei zbuciumate retorici revendicative:
„Ne dati ori nu ne dati inapoi vietile noastre
Vietile celor goniti de la orice ospat".
Dilema exprima in realitate punica unui suflet care se simte refuzat de la starea sarbatoreasca a fiintei, exilat fiind pentru totdeauna in universul agresiv si deprimant ai lucrurilor terne, fara semnificatie deosebita. De aici deriva intentia profunda a poeziei lui Ion Frunzetti: aceea de recuperare a starii paradi-siace, de instaurare a sarbatorii, realizata, la nivelul textului, prin cultivarea unei poezii (instrument de incantatie) grav elegiace, intr-un mediu de rezonanta mitica, feerica, stapinit de un alter ego al poetului, Aladin, „cautatorul de miracole", cel caruia ii este dedicat, de altfel, intregul volum. Revers stilistic al primului ciclu, cel de al doilea ciclu tematic al volumului debuteaza in aceeasi tonalitate grava, cu Moartea lui Aladin, si include poezii ale stingerii cosmice, ale Apocalipsei feerice, creionata in tonuri maiestuoase, de ceremonial imnic. Sorgintea livresca a temei este evidenta:
| „Nu plin-geti soarele Daca n-o sa-si mai zumzaie zborul prin salcii Daca n-o sa-si mai zornaie galbenii calzi la ferestre Daca n-o sa-si mai smaltuie-n fire altita cu fluturi Nu plingeti soarele". |
O usoara inadecvate a termenilor (F. este adeseori un cautator de asocieri fortate) este compensata prin tonul ceremonios al rostirii si prin ingenuitatea frusta a notatiei. Greul pamtntului (1943) aduce puternice accente expresioniste, insa tonalitatea de baza ramine, ca si in primul volum, cea imnica, atinsa si aici (ca si in poeziile lui Geo Bogza din a doua sa faza de creatie, cu care aceasta atitudine se inrudeste) prin patetice gesturi sacerdotale:
„ingenunchi pentru ceata marilor fluvii
In pragul denselor, impietritelor mari".
Este evidenta in aceste versuri de posibila sorginte whitmaniana aspiratia spre sublim, una dintre caracteristicile definitorii ale poeziei lui Ion Frunzetti In mediul aceleiasi maretii cosmice, cultivata ci-teodata de catre poet cu o scrupulozitate ce atinge maniera, mai pregnanta este, in Ostrovul meu (1957), angajarea sociala a scriitorului, rostita sententios, in spiritul vremii si al lui Minai Beniuc:
| „Trupul meu as vrea in brazde sa-i rodeasca Sufletul de n-a putui nicicum Vreau sa fiu in piinea romaneasca Pusa omenos in margine de drum". |
Elanul poetic al ciclului scade direct proportional cu accentuarea acestei voluptati a sacrificiului comunitar. Destul de eclectic, volumul cuprinde si o serie de remarcabile Elegii si Rugi scrise cu mult t i mp inainte (1942-l944), unele dintre ele fiind cenzurate la vremea respectiva de autoritatile antonesciene. De retinut stilul frust, ironic, jurnalistic din Elegia urbei ce nu simtea razboiul (scrisa in 1943) si incercarile argheziene din ciclul de Rugi profane, mici scenarii ale nimicniciei umane, scrise intr-un stil de suverana detasare (desigur, mimata), ceea ce nu face decit sa mareasca forta de impact a ironiei. Dragostele aceleiasi inimi (1967) reitereaza, intr-un registru deja cunoscut, atmosfera prezenta in primele trei volume. Volumul Tarmurile clipei (1983) propune, in dezacord cu tonurile minore de pina atunci, o poezie a fiorului religios pe fondul unor inevitabile sinteze de senectute, desi pe alocuri poezia religioasa e travestita in lirica erotica, in acord cu logica de camuflaj a timpului. Versurile sint suprasaturate de amintiri transfigurate poetic, cele din spatiul italian si francez fiind precumpanitoare. Sensul acestor revizuiri este, pe de o parte, acela al recuperarii integratoare a unor valori pina atunci incongruente si, pe de alta, acela al statuarii unei sinteze existentiale sub auspiciile sacrului, rost adinc ce trebuie cucerit prin spirit si intelepciune:
| „Nu te-am intilnit cit nu eram batrin Nu te-am cunoscut cind as fi muls tariile N-am stiut ca esti, cit imi erai doar gind". |
Cultura, slujita consecvent, duce cu necesitate la sacru -e concluzia care se desprinde din intregul volum. Acordindu-si.in 1943, inca sapte ani de existenta pentru definirea identitatii sale spirituale si a intregii sale opere, Ion Frunzetti porneste o extraordinara lupta contra cronometru, inrudita cu fervoarea similara a lui Mir-cea Eliade, un alt mare ingrozit al clipei care trece. Mii de pagini scrise la intervale relativ mici,darinsuficient finisate, vor intra in corpul unor culegeri de eseuri, care - din cauza razboiului in principal, dar si din cauza vicisitudinilor personale de dupa 1947 - nu vor apuca sa fie publicate, fragmentar, decit in 1985, in doua volume grupate sub titlul Pegas intre Meduza si Perseu. Dincolo de valoarea lor recuperatoare, ele reflecta devenirea de sine a unui incarcerat in angoase, care-si disciplineaza nelinistea, obiectivind-o in corpul amagitor al artei.
Antologia devine astfel un jurnal indirect, in care intra atit admiratia juvenila pentru Spen-gler, decantarea circumspecta a unei evidente fascinatii pentru Nietzsche, cit si urmarirea morbidului, a decrepitului in arta, ceea ce precizeaza portretul spiritual al autorului, de om inrobit de crepuscular, de marele spectacol al prabusirii civilizatiilor, contemplat de pe platforma unui decadentism elevat si informat. Un bun eseu, Sentimentul tragic in artele plastice, inclus in volumul al doilea, reverbereaza, pe marele fond concret al razboiului, o preocupare existentiala pentru moarte, paginile despre prezenta acestui motiv in artele plastice (in versiuni diverse, de la halucinant la grotesc) fiind cele mai bune de pina acum in exegeza romaneasca. Foarte utila este, de asemenea, distinctia metodologica dintre civilizatiile „scufundate" (in haurile istoriei) si cele capabile de regenerare perpetua, chiar cu pretul sacrificarii fondului lor unic. specific, de profunzime abisala, model din care Ion Frunzetti avea sa faca o filosofie de viata, preocuparile sale din ultimele decenii estompind nelinistea (si, implicit, originalita-lea) in favoarea unor mai putin spectaculoase tehnici de regularitate.
| OPERA: Risipa avura. Poeme, cu un portret de G. Tomaziu, Bucuresti, 1941; Greulpamintului. Poeme, cu o vigneta de A. Diaconescu, Bucuresti, 1943; Maree. Poeme, Bucuresti. 1946; Anele plastice in Romania dupa 2.? August . in colab. cu E. Schileru, M. Popescu s.a., sub ingrijirea acad. G. Oprescu, Bucuresti, 1949; Ostrovul meu. Versuri. Bucuresti, 1957; Dragostele aceleiasi inimi. Versuri. Bucuresti, 1967; Michaela Eleutheriade. Reproduceri, Bucuresti, 1967; Ion Vlasiu, album, Cluj, 1973; Bradut Covaliu, album, Bucuresti, 1975; Tarmurile clipei. Versuri, Bucuresti. 1983; Velaz-quez. album, Bucuresti, 1984; Pegas intre Meduza si Perseu. Eseuri, I-II, Bucuresti, 1985; Pictori revolutionari de la 1848, album, Bucuresti, 1988; D. Paciurea. album. Bucuresti, . Traduceri: J. Fr. Jakobsen. Barbara, roman, Bucuresti, 1942; A. Rimbaud, Iluminarile. Precedate de poeme din Primele versuri, Bucuresti, 1945; L. Golding, Porti ferecate, roman. Bucuresti, 1946; M. de Cervantes. Iscusitul hidalgo Don Quijote de la Manclia. Prelu-crare de .. Gonzales; in colab. cu S. Bratu, Bucuresti, 1949; B. Gorbatov, Generatia mea, in colab. cu E. Hariton. Bucuresti, 1949; L. Tolstoi, Razboi si pace, sub ingrijirea literara a lui Al.A. Philippide, in colab. cu N. Parocescu, Il-lV, Bucuresti, 1949-l955 (ed. II, I-II, 1959; ed. III, MV, 1961; alte ed.: 1963; 1969; 1971); F.M. Resetnikov, Oameni din Podlipnaia, in colab. cu Maria Bistriteunu, Bucuresti. 1954; H. Mann. Supusul, in colab. cu C. Dobrogeanu-Gherea, Bucuresti, 1954; V. Hugo, Oamenii marii, in colab. cu M Ariei, Bucuresti, 1955 (ed. II, 1968; ed. noua, I-II, in colab. cu Fanny Milton Lehrer, 1975); Proza satirica spaniola, texte alese si adnotate, Bucuresti. 1955; L.N. Tolstoi, Povestiri din Sevastopol. in colab. cu E. Antonescu, Bucuresti, 1955: W.M. Thackeray. Bilciul desertaciunilor. Un roman fara erou, I-II. in colab. cu Constanta Tudor, Bucuresti, 1956 (ed. II, MI. 1959; ed. III, MII, 1963; ed. IV, MI, 1970; ed. V, MU, 1972); M. de Cervanies Saavedra, Iscusitul hidalgo Don Quijote de la Manclta, in colab. cu E. Papu, ed. prescurtata, ilustratii de G. Dure, Bucuresti, 1957; Tirso de Molina, Don Gil de Ciorap-Verde, adaptare, in colab. cu E. Schileru. Bucuresti, 1957; F. Gladkov, Cimentul, roman, in colab. cu E. Antonescu, Bucuresti, 1960 (ed. noua, 1964); Ispravile unor vintiira-lume. Proza picaresca spaniola, culegere de texte din D. Hurtado de Mendoza, M. Aleman, M. de Cervantes Saavedra, V. Martmez Espinel, Fr. Gomez de Quevedo y Villegas, adnotata. Bucuresti, 1961; W. Shakespeare, Sonete, Bucuresti, 1964 (ed. II, 1967); Miguel de Cervantes Saavedra, Don Quijote de la Mancha, in colab. cu E. Papu, cuvint inainte de Marfa Teresa Leon, postfata de O. Drim-ba. Bucuresti, 1965 (ed. II, 1965; ed. noua, MV, studiu introductiv de G. Calinescu, 1969); E. Mpha-hlele. Pe Second Avenue, Bucuresti, 1967; W. Shakespeare, Comedii, in colab. cu D. Grigorescu si D. Dutescu, Bucuresti, 1981; W. Shakespeare, Opere complete. VI, in colab., Bucuresti, 1987. |
| REFERINTE CRITICE: Gr. Arbore, in Luceafarul, nr. 39, 1967; Al. Piru, Panorama; P. Constanti-nescu. Scrieri, III, 1969. |
Toacă'n cuib berzele. Toacă şi inima.
Toate tăcerile-s zimţuite de carii, toate tăcerile.
Cele mai dragi ni le macină, ni le toacă
Inima, berzele, mitralierele
O, cum m'ar mai vrăji cântecul neclintirilor,
Nemairăsunătoarelor viorilor
Păduri adormite, a Albei-ca-Zăpada
Vieţi a noastre! O, să'nşele corvada
Trecerii clipelor şi risipirilor
Ciocănitorilor...
Toate tăcerile scumpe-s dinţate de mori:
Macină sângele dragostea. Macină carii misterele.
Linişei morţii, şi 'ngenunchierile
Frunţii le macină, - ciocănitori,
Mitralierele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu