5. /22 SEPTEMBRIE 2022 - POEZIE

IULIU CEZAR SĂVESCU

Iuliu Cezar Săvescu

Biografie Iuliu Cezar Săvescu
Nastere: 22 iulie 1876, Braila 
Deces: 9 martie 1903, Bucuresti

Iuliu Cezar Savescu a fost un poet roman simbolist.

S-a nascut la 28 septembrie 1866 in Braila. 
Originar din Braila, fiu de avocat, Iuliu C. Savescu se naste la 28 septembrie 1866. Urmeaza studiile liceale in Bucuresti, la „Sf. Sava", unde are ca profesor de franceza pe Bonifaciu Florescu. Acesta il prezinta lui Macedonski, introducindu-l in cenaclul „maestrului", cu sediul public la cafeneaua „Fialkovski". Eveniment plin de urmari literare, dar si nefericite, poetul alur.ec'ind in boema, agravata si mai mult prin saracirea totala a familiei. Un post de corector la Monitorul oficial, obtinut prin staruinta lui Macedonski, nu usureaza viata acestui proletar intelectual, evocata si in poezia sa, dusa prin cafenele, redactii fi camere sordide, igrasioase, despre care contemporanii pastreaza amintiri sumbre. Din aceasta cauza nici nu este sigur ca poetul (ce semna in 1898 „student in litere si drept") a terminat vreodata studiile universitare.

Face studii liceale la Bucuresti, la colegiul „Sfi Sava. Urmeaza studii universitare de litere si drept, a caror finalizare insa nu este confirmata. Se ataseaza de cenaclul lui Al. Macedonski, „Literatorul, duce o viata boema, dezorganizata, de proletar al scrisului. 

Evaziunea se produce in poezie si publicistica, mai intii in revistele macedonskiene dar si in intreprinderi proprii: Duminica (1890—1891), Nuvelistul (1895). O culegere a poeziilor sale (inclusiv traduceri, intre altii din Edgar Poc, Corbul, si Shelley, Regina visurilor Mab), intreprinsa in 1901, nu poate fi dusa la bun sfirsit din cauza lipsurilor materiale. De altfel, in curind poetul se fi imbolnavette grav de ftizie. Internat la Spitalul Brincovenesc, moare la 9 martie 1903. Macedonski obtine un mic ajutor de inmormintare, tinind panglicile carului mortuar, impreuna cu Al. Obedenaru, C. Cantilli, M. Demetriade fi N. Tine. Acelasi Macedonski intemeiaza un comitet pentru ridicarea unui bust al tinarului poet disparut.

Se manifesta in poezie, publicistica, traduceri. Se imbolnaveste prematur de ftizie si moare in Bucuresti, la 9 martie 1903.

Poezia lui Iuliu Cezar Savescu este mai mult si mai clar ancorata in estetica simbolista, in comparatie cu creatiile contemporanilor sai. Poetul, inclus de criticul literar Vladimir Streinu in interesanta categorie a „nevroticilor, este realizator, dupa parerea criticului amintit, de „strofe de o stranie putere de incantatie. Cu oarecare reminiscente romantice, dar si cu solide patrunderi in poezia de esente simboliste a timpului sau, poetul, ca sa citam aceeasi voce autorizata, „era in adevar un vizionar, sub ochii caruia imaginile se dilatau pana la reintegrarea formei lor absolute.

Volumul sau, Poezii, va aparea postum, in 1926, in colectia „Biblioteca pentru toti, cu o prefata de Nicolae Davidescu.

Poezia La Polul Nord a aparut in revista „Literatorul, an XIII, nr. 2, cu titlul La Polul Nord, la Polul Sud.

OPERE:
Poezii, Buc, B.p.t., nr. 1121—1122, cu o prefata de N. Davidescu si cu portretul autorului de St. Dumitrescu, 1926 ; Antigona, „subiectul de pe Sofocle" (traducere).

Cântarea lui Walmiki

I

În ţara visurilor mele, cu-adânci păduri de portocali,

Acolo unde palmierii înalţă frunţi cutezătoare,

Sub cerul tropicelor roşii, sub foc de raze orbitoare,

Acolo unde dorm păunii sub lungi alee de migdali,

Demult, demult mi s-arătase, un vis, un lac cu panta lină;

Creşteau şi florile de lotus, şi albe flori de iacint,

Şi lin de tot plutea o barcă, mai mult în umbră ca-n lumină,

Şi-n barcă, trist, cânta poetul, pişcând din strune de argint.

Cântarea lui, înduioşată, era o sfântă rugăciune,

Regret adânc ce se ridică în toată seara către cer;

Din glasul lui puteai cunoaşte că toate sunt deşertăciune,

Că tot ce-n om e mai puternic e dorul vecinic de mister.

II

“Brahma, Indra, o Kamadeva, Krişna, Agin, o zei puternici,

“Puternici zei ce ne conduceţi în lupta noastră pe pământ,

“Deschideţi porţile eterne; sunt drept, sunt sfânt printre cucernici,

“Dar arde sufletul în mine de pacea sfântului mormânt.

“Mi-aţi dat destul, în taina nopţii. Sub cortul meu de frunze late,

“Să-mpace sufletu-mi, trimiteţi fâşii de raze argintii;

 “Curmalii-n duo cu zefirii, prin ritmuri sfinte, cadenţate,

“M-adorm, şi-n somn revăd splendoarea divinei voastre-mpărăţii.

“În zori de zi, când aurora, roşind ca pudica fecioară

“Ridică vălul trist al nopţii, în glas de păsări mă trezesc;

“Mă cheamă blândele izvoare şi pomii mândri mă-nconjoară,

“Şi-asupra mea, cu dărnicie şi flori şi frunze risipesc.

“Din rodul spornic al naturii un dar bogat cu prisosinţă

“Aţi dat poetului Walmiki, nemuritor şi sfânt buchet,

“Dar pentru dar, o zei puternici, în mine nu-i recunoştinţă,

“Căci este un dar de nemurire ascuns în cântec de poet.

“Cântarea mea i-amărăciune; m-apasă-a voastră dărnicie;

“Zadarnic daţi atâtea daruri, mă simt pe-atâta de sărac;

“Deschideţi porţile eterne; deschideţi sfânta împărăţie,

“Mormântul e supremul bine, acolo numai mă împac”.

III

Atunci ieşi din mări şi luna, era un corn frumos de taur;

Gâlveava frunzelor se stinse, din joc zefirii s-au oprit,

Şi peste lac se-ntinse o pânză ţesută-n fir de-argint şi aur,

Şi lacul leneş se întinse, a suspinat şi-a adormit.

Crăpă-n zigzag nemărginirea şi zeul Krişna-atot puternic,

Pe-un car de roze se coboară din tronu-i mândru de palmier;

Poetul lira îşi aruncă, îşi pleacă fruntea de cucernic

Şi-n clarul lacului se vede şi jos şi sus acelaşi cer.

Krişna răspunde: “Pentru tine am fost mai bun ca un părinte;

“Ar zice lumea că din raze în astă lume te-am adus,

“Vărsai în sufletul tău roze ce-am  smuls din harurile sfinte,

“Şi-am zis gândirii tale: zboară mai sus de nori, de cer mai sus.

“Spre ciuda mea, în clarul serii mă cheamă trista-ţi rugăciune;

“Ar zice toţi c-am fost cu tine un crunt duşman neiertător;

“De unde-atâta deznădejde? – De-unde atâta amărăciune?

“Atât desgust de omenire? De rai de unde-atâta dor?”

IV

Atunci Walmiki, grav şi rece, întinse braţele-n lumină;

“Krişna, el zice, către tine, nu-s demn privirea să ridic;

“Mi-ai fost de zece ori părinte, şi tu din gloria-ţi divină

“Te-apropii, plin de îndurare, de mine, viermele cel mic.

“Dar cadă ura ta asupră-mi, că-n mine nu-i recunoştinţă;

“Eu văd cu pismă înşişi şerpii din fala ta părtaşi că sânt;

“Din cer tu caţi cu bunătate l-aşa de josnică fiinţă,

“Le dai şi lor tovărăşie, când singur, vai! sânt pe pământ.”

Krişna zâmbi dumnezeeşte, simţise el întreaga taină,

Văzu că-n opera-i sublimă nici el n-a fost desăvârşit,

Şi zise: “Facă-se-a ta voie!” întinse-apoi rozalba-i haină:

Uşor, ca fulgu-n legănare, pe ţărmul apei s-a oprit.

Apoi din lotus smulse-o floare, curată floare şi plăpândă,

Suflă în ea şi-i dete drumul, iar lacu-n cercuri tremură,

Şi iată, unde se despică: din ea fecioara cea mai blândă,

Roşind ca frageda-aurora, de apă păru-şi scutură.

V

Krişna mai zise: “Floare-Albă, căci floare este al tău nume,

“Îndreaptă-ţi faţa spre Walmiki, de-acum cu el ai să trăieşti”.

Mai zise iarăşi lui Walmiki: “Îţi dau eu azi un dar pe lume

Ce seamăn n-are, a ta cântare c-un nou avânt să-nsufleţeşti”.

Dar Floarea-Albă: “Doamne mare! nu voi să stau aşa cu dânsul!

“Priveşte-n inima-i spurcată cum negri şerpi îi mişuiesc!

“Privind tu însuţi n-ai fi-n stare de jale mare să-şi ţii plânsul!

“Din lut m-ai scos, în lut prefă-mă; de câte văd mă îngrozesc”.

“Văd mări cu vecinică furtună, ce urlă-ntinse către maluri,

“Cu fiare-n lanţuri ferecate răgind în sus c-au flămânzit,

“Nu vezi scânteie de lumină pe spuma turburilor valuri!

“Şi-ntr-însul văd prăpăstii sute, şi dânsul rabdă umilit!”

“Vezi mări ce urlă spumegoase, Krişna îi zise, vezi caverne,

“Vezi şerpi şi-n totul întuneric? Tu, Floare, fii lumina lui;

“Zâmbeşte-i tu, şi-n zmbet pune căldura dragostei eterne,

“Atingă braţul tău grumazu-i, de vrei durerea să-i răpui”.

Deci Floarea-Albă se supuse: poetul mâna îi atinse,

Şi-ndată inima-i zdrobită de foc divin s-a luminat;

Din jocul florilor cu vântul o dulce muzică se-ncinse,

Şi zeul însuşi, prins de farmec, cu dor nespus a suspinat.

Iar barca, lebădă uşoară, din os de scoici meşteşugită,

Purcede lin, legănătoare, spre ţărmul lacului opus,

Pe când Walmiki, în picioare, strângând tovarăşea-i iubită,

Îngână cântecul vieţii, cu mâna dreaptă-ntinsă-n sus!

Mai 1806

Prieteni 

Şi miezul nopţii negre era de caraulă,

Şi dealurile sure în zare fumegau,

Şi greu dormea pământul, ira luna, somnambulă,

Da umbrelor viaţă şi umbrele mişcau,

Iar dealurile sure în zare fumegau.

Grădina, sub ferestre, dormea în nemişcare;

Cu fruntea în lumină, cu buzele deschise,

Părând că cere-n somnu-i o dulce sărutare,

Iubita, ostenită, pe braţe-mi adormise,

Cu fruntea în lumină, cu buzele deschise.

Mă îmbătau miresme, suflarea-mi tremura;

Strângând la sân comoara de scumpă fericire,

Cu ochii-nchişi spre ceruri, simţeam cum mă fura

Un vis frumos. În zare zburam la nemurire,

Strângând la sân comoara de scumpă fericire!

Dar fericirea-i scurtă şi visul schimbător!

Din raze, din lumină, din viaţă fericită,

Zăceam întins pe-o masă de-un negru-ngrozitor,

Cu buzele-ngheţate, cu mâna-nţepenită,

Din raze, din lumină, din viaţă fericită!

La creştetu-mi iubita plângea îngenunchiată,

Şi blestemându-şi soarta, cosiţele-şi smulgea,

Se repezea nebună la fruntea-mi îngheţată,

Sub mutele icoane plângând îngenunchia,

Şi blestemându-şi soarta, cosiţele-şi smulgea.

Venind spre mine-atuncea o ceată rea de umbre,

Cu feţele ascunse sub măşti îngrozitoare,

Îmi înconjoară masa, de sub mantale sumbre

Trăgeau cu nepăsare cuţite şi topoare,

Cu feţele ascunse sub măşti îngrozitoare.

Şi toţi se repeziră ca fiarele turbate,

Şi braţele-n cadenţă pe trupul meu cădeau,

Mă străpungeau cuţite din piept şi până-n spate,

Iar unii din picioare şi oase-mi ciopleau,

Şi braţele-n cadenţă pe trupul meu cădeau.

Dar când mă ciopârţiră în mii de bucăţele,

Cu mâni de sânge ude când măştile şi-au scos,

Erau ai mei prieteni, la vestea morţii mele

Ne mai putând din mine să tragă vr’un folos,

Cu mâni de sânge ude ei măştile şi-au scos.

1890

Regina visurilor mab 

Regina visurilor Mab

Mai mare nu e ca rubinul

De la turbanul de Nabab,

Şi e uşoară ca suspinul.

Căruţa ei, cum unii zic,

E jumătate de alună,

Şi caii praful cel mai mic,

Şi hăţuri razele de lună.

Un arţăgos şi gros muscoi,

Într-o livrea catifelată,

Conduce mândrul ei convoi.

Regina şade răsturnată.

Şi fie ploaie, fie vânt,

Picior peste picior se duce,

Ca fulgul cade la pământ,

Şi vise-n foi de nuc aduce.

Iar când s-aude-un bâzâit

Ca de lăcustă sau albină,

Atunci se ştie c-a sosit

La poartă-a viselor regină.

Ea colţul fustii-şi pune-n brâu,

Să nu o calce în picioare,

În mână ia un spic de grâu

Şi cu un gest de vrăjitoare:

Fecioarei se arată în vis

Ca un flăcău frumos şi dulce

Şi-n inimă îi lasă scris

La el cu gândul să se culce.

Flăcăului îi zice: “vezi,

Cutare după tine plânge”,

Şi-n somnu-i pătimaş îl vezi

Cum perina în braţe strânge.

Şi soacrelor le zice iar,

Că sunt bătute de-ai lor gineri,

Şi babelor le face chiar

Ponos cu neînsuraţii tineri.

Şi pe săraci şi pe avari

De o potrivă îi munceşte,

Pe unii-i face oameni mari,

Pe alţii hoţu-i jefuieşte.

Bătrâni aproape seculari,

Ce anii îşi târăsc în beţe,

În visul lor cu fete mari,

Fac pocinog ca-n tinereţe.

Iar popa vede necăjit

Cum preoteasa în chilie,

Cu dascălul afurisit,

S-a pus pe chef şi veselie.

Toţi muritorii ziua fac

În contra ei duşmane plângeri

Copiii singuri dorm şi tac,

Căci numai ei visează îngeri.

1893