7. /21 SEPTEMBRIE 2022 - GÂNDURI PESTE TIMP
WALTER SCOTT
| Sir Walter Scott | |
 Sir Walter Scott (1771-1832) (portret de Henry Raeburn, 1822) | |
| Date personale | |
|---|---|
| Poreclă | Border Minstrel  |
| Născut | 15 august 1771 Edinburgh, Scoția |
| Decedat | 21 septembrie 1832 Melrose, Scoția |
| Înmormântat | Dryburgh Abbey[*] |
| Cauza decesului | cauze naturale (accident vascular cerebral) |
| Părinți | Walter Scott[*][2][3] Anne Rutherford[*][2][3] |
| Căsătorit cu | Charlotte Carpenter (Charpentier) |
| Număr de copii | 4 |
| Copii | Charlotte Sophia Scott[*][2] Anne Scott[*][2] Charles Scott[*][2] |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Regatul Marii Britanii Regatul Unit |
| Etnie | Scoțieni |
| Ocupație | romancier istoric poet avocat |
| Limbi | limba engleză[1] |
| Activitatea literară | |
| Activ ca scriitor | 1801 - 1832 |
| Mișcare/curent literar | Romantism |
| Operă de debut | Tales of Wonder |
| Opere semnificative | „Ivanhoe” Seria „Waverley” „Rob Roy” |
| Note | |
| Premii | Fellow al Societății Regale din Edinburgh[*] |
| Semnătură | |
 | |
| Prezență online | |
| Internet Movie Database VGMdb | |
Modifică date / text  | |
Sir Walter Scott (n. ,[4][5][6][7] Edinburgh, Regatul Marii Britanii – d. ,[4][5][6][7] Abbotsford House(d), Scoția, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei) a fost un scriitor scoțian prolific și un poet popular în Europa în timpul vieții sale.
Se poate spune că Scott a fost primul autor de limbă engleză care a avut o carieră internațională în timpul vieții, cu mulți cititori din întreaga Europa, Australia și America de Nord. Poeziile și proza lui sunt încă citite și multe din scrierile lui rămân scrieri de referință atât pentru literatura engleză, cât și pentru literatura scoțiană. Printre operele sale celebre se numără "Ivanhoe", "Rob Roy", "The Lady of The Lake", "Waverley", "The Heart of Midlothian" și "The Bride of Lammermour". Există un număr de traduceri ale operelor lui Sir Walter Scott în limba română. Rămâne indubitabil optimul Albionului,
BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
S-a născut la 15 august 1771 la Edinburg, ca al nouălea copil al unui consilier juridic cu același nume. La vârsta de 2 ani are un atac de paralizie infantilă nu prea grav dar este trimis la ferma bunicului său unde va asculta legende și basme despre trecutul Scoției. În 1778, însănătoșit, urmează cursurile Școlii superioare din Edinburg dar are și profesor particular acasă. Studiază opera lui Shakespeare iar la școală învață limba latină, traducând versuri din Virgiliu sau Horațiu. Tatăl său îl pune să facă practică pentru cariera de magistrat, dar el frecventează și cluburi literare. În 1790 se înscrie la Universitatea din Edinburg pentru a deveni avocat. Termină Universitatea în 1792 și profesează ca avocat în Edinburg. În 1797 se căsătorește cu Charlotte Margarete Charpentier. Doi ani mai târziu scrie câteva poeme care vor apărea în 1801 în culegerea Tales of Wonder (Povestiri miraculoase). Peste un an tipărește primele două volume din Minstrelsy of the Scottisch Border (Balade de la granița Scoției) unde valorifică bogata sa activitate de culegător de folclor scoțian. În 1805 publică cu mare succes The Lay of the Last Ministrel (Balada ultimului menestrel). Tot în acel an încearcă să scrie romanul istoric Waverley dar renunță la sfatul unui prieten. În 1806 este numit secretar al Curții Supreme a Scoției și publică volumul de succes Ballads and Lyrical Pieces (Balade și piese lirice). Publică în 1808 volumul Marmion - A Tale of Floden Field (Marmion - Poveste despre bătălia de la Flodden). Tot în acel an devine patron al firmei conduse de John Ballantyne dar va avea o grămadă de probleme financiare din cauza acestei edituri. În 1814 publică anonim la editorul Constable romanul istoric Waverley on it is Sixty Years Since (Waverley, sau În urmă cu șaizeci de ani). Peste un an apar poemele The Lord of the Isles (Stăpânul insulelor) și The Field of Waterloo (Câmpul de la Waterloo) și romanul anonim Guy Mannering and the Astrologer (Guy Mannering și Astrologul). Face cunoștință cu Byron. În 1816 apare tot anonim romanul The Antiquary (Amatorul de antichități) și o serie de povestiri istorice adunate împreună sub denumirea Tales of My Landlord (Povestirile unui proprietar). Peste un an, tot anonim, publică poemul Harold the Dauntless (Harold Neîmblânzitul) cu care se încheie activitatea poetică a lui Walter Scott. Tot în 1817 termină romanul Rob Roy care este publicat la sfârșitul an ului. Walter Scott va ceda în 1818 editorului Constable drepturile în exclusivitate asupra romanelor din seria Waverley pentru suma de 12000 lire necesare pentru întreținerea domeniului său Abbotsford (Vadul Stareților) pe care-l cumpărase în 1811 (pe malul râului Tweed). În 1819 apar romanele The Bride of Lammermoor (Mireasa din Lammermoor) și A Legend of Montrose (O legendă despre Montrose) precum și marele său succes Ivanhoe.
În 1820 George al IV-lea îl numește baron și îi apare romanul The Monastery (Mănăstirea). Peste trei ani apar Quentin Durward și St. Ronan's Well (Izvorul Sf. Ronan) - ultimul fiind singurul său roman inspirat de evenimente din actualitate. În 1825 editura Ballantyne and Co și librăriile hurst and Robinson falimentează și-l lasă dator cu uriașa sumă de 130.000 de lire pe care se angajează s-o achite treptat.
Soția sa moare în 1826, Walter Scott continuând să lucreze intens pentru a-și plăti datoriile: apare romanul Woodstock, or The Cavalier. A Tale of the Year Sixteen Hundred and Fifty-one (Woodstock sau monarhistul). În toamna aceluiași an se duce la Londra și apoi la Paris pentru a se documenta în privința unei viitoare cărți despre Napoleon. În 1827 recunoaște că este autorul seriei de romane Waverley. În iunie 1827 apare în nouă volume The Life of Napoleon Buonaparte (Viața lui Napoleon Bonaparte). În 1828 achită doar 40000 lire din datoriile sale și publică romanul St. Valentine's Day or The Fair Maid of Perth (Ziua Sf. Valentin sau Frumoasa din Perth). În 1829 apare primul volum din History of Scotland (Istoria Scoției) și Anne of Geierstein din seria Waverley.
Suferă de o ușoară paralizie în februarie 1830 și de un atac de apoplexie în noiembrie pentru ca peste un an să paralizeze. Totuși va publica încă două romane: Count Robert of Paris (Contele Robert din Paris) și Castle Dangerous (Castelul primejdiilor).
La sfatul medicilor, face o croazieră în Mediterana, se oprește pe insula Malta și apoi la Neapole. Peste un an, în 1832 se duce la Roma, trece prin Florența, Veneția, München, Ulm, Frankfurt și Nijmegen, unde suferă un nou atac de apoplexie foarte grav. Este dus la Londra, apoi la Casa Abbotsford, unde moare pe 21 septembrie.
LUCRĂRI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
Seria Waverley[modificare |modificare sursă]
- Waverley (1814)
- Guy Mannering (1815)
- The Antiquary (1816)
- Rob Roy (1817)
- Ivanhoe (1819)
- Kenilworth (1821)
- The Pirate (1822)
- The Fortunes of Nigel (1822)
- Peveril of the Peak (1822)
- Quentin Durward (1823)
- St. Ronan's Well (1824)
- Redgauntlet (1824)
- Tales of the Crusaders, conține The Betrothed și The Talisman (1825)
- Woodstock (1826)
- Chronicles of the Canongate, a doua serie, The Fair Maid of Perth (1828)
- Anne of Geierstein (1829)
Tales of My Landlord[modificare |modificare sursă]
- prima serie The Black Dwarf și Old Mortality (1816)
- a doua serie, The Heart of Midlothian(1818)
- a treia serie, Logodnica din Lammermoor(The Bride of Lammermoor) și A Legend of Montrose (1819)
- a patra serie, Count Robert of Paris și Castle Dangerous (1832)
Tales from Benedictine Sources[modificare | modificare sursă]
- The Monastery (1820)
- The Abbot (1820)
Poezie[modificare | modificare sursă]
- Translations and Imitations from German Ballads (1796)
- The Minstrelsy of the Scottish Border(1802–1803)
- The Lay of the Last Minstrel, include Breathes There the Man (uneori cunoscută ca My Native Land sau Patriotism) ca Canto Sixth I (1805)
- Ballads and Lyrical Pieces (1806)
- Marmion, include Young Lochinvar (1808)
- The Lady of the Lake (1810)
- The Vision of Don Roderick (1811)
- The Bridal of Triermain (1813)
- Rokeby (1813)
- The Field of Waterloo (1815)
- The Lord of the Isles (1815)
- Harold the Dauntless (1817)
Mai multe poezii scurte de Scott, uneori bine cunoscute sub formă de cântece, inițial nu au fost separate, ci părți ale unor poeme mai lungi sau intercalate în romanele lui, în povestiri sau drame.
Colecții de povestiri[modificare |modificare sursă]
- Chronicles of the Canongate, prima serie (1827). Culegere de trei povestiri: The Highland Widow, The Two Drovers și The Surgeon's Daughter.
- The Keepsake Stories (1828). Culegere de trei povestiri: My Aunt Margaret's Mirror, The Tapestried Chamber și Death Of The Laird's Jock.
Altele[modificare | modificare sursă]
- Eseu introductiv a The Border Antiquities of England and Scotland (1814–1817)
- The Chase (tradusă) (1796)
- Goetz of Berlichingen (tradusă) (1799)
- Paul's Letters to his Kinsfolk (1816)
- Provincial Antiquities of Scotland (1819–1826)
- Lives of the Novelists (1821–1824)
- Essays on Chivalry, Romance, and DramaSupliment la ediția a 24-a din 1815 a Encyclopædia Britannica
- Halidon Hill (1822)
- The Letters of Malachi Malagrowther (1826)
- The Life of Napoleon Buonaparte (1827)
- Religious Discourses (1828)
- Tales of a Grandfather, prima serie (1828)
- History of Scotland, 2 volume (1829–1830)
- Tales of a Grandfather, a doua serie (1829)
- The Doom of Devorgoil, include Bonnie Dundee (1830)
- Essays on Ballad Poetry (1830)
- Tales of a Grandfather, a treia serie (1830)
- Letters on Demonology and Witchcraft(1830)
TRADUCERI ÎN ROMÂNĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
- Scott, Walter. LOGODNICA DIN LAMMERMOOR. Tradus de Ioana Deleanu. București, 1943: Editura Contemporană. p. 474.;
- Walter Scott, traducere Ștefan Dimulescu, prefață de Adrian Isac, Frumoasa din Perth, București, Editura Minerva, 1975; Biblioteca pentru toți 844-5;
- Walter Scott, traducere Petre Solomon, Ivanhoe, București, Editura Tineretului, 1955;
- Walter Scott, Rob Roy, trei ediții
- Walter Scott, traducere Anda Teodoreanu, Mireasa din Lammermour, București, Editura Eminescu, 1972;
- Walter Scott, traducere Ștefan Dimulescu, Quentin Durward, Editura Queen, Editura Oltenia, Craiova, 1992;
OCTAVIAN PALER
20 de Citate Octavian Paler care te vor pune pe ganduri
1. Am observat că viaţa îţi poate fi schimbată în câteva ore de către oameni care nici nu te cunosc.
2. Când aveam posibilitatea să-mi îndeplinesc visul, mi-am dat seama că şi pasiunile îmbătrânesc.
3. Noi astăzi suntem o ţară de oameni singuri. Atât de singuri, încât până şi nefericiţii nu sunt solidari între ei.
4. Eu îmi iubesc ţara, dar din iubirea mea face parte şi disperarea mea de a vedea ce trăim şi cum trăim.
5. Ceea ce nu trăim la timp, nu mai trăim niciodată.
6. Politica nu are principii. Are numai interese.
7. Nu dispreţui lucrurile mici. O lumânare poate face oricând ceea ce nu poate face soarele niciodată: să lumineze în întuneric.
8. Dragostea e o luptă între doua suflete şi între două trupuri în care uneori nu e niciun învingator, alteori nu e niciun învins.
9. Să nu crezi că poţi stabili cursul iubirii. Dacă te consideră vrednic, îţi va îndrepta ea cursul.
10. Cine s-a ridicat împotriva tăcerii a riscat totdeauna să se facă tăcere în jurul lui. Oamenii îţi iartă multe, dar nu-ţi iartă când le arăţi cu degetul laşitatea. Ei vor să pară nobili chiar când nu fac nimic pentru asta sau mai ales când nu fac nimic.
11. Am învăţat că poţi continua încă mult timp după ce ai spus că nu mai poţi.
12. Am învăţat că durează ani să câştigi încrederea şi că doar în câteva secunde poţi să o pierzi.
13. Defectele mele sunt principala mea calitate. Defectelor mele le datorez puţinul cât l-am făcut eu în această viaţă.
14. Iremediabilă este numai greșeala de a te lăsa strivit
15. Timpul e o fiară care are nesfârşita răbdare de a înghiţi totul.
16. Măsurarea vieţii omului nu este în funcţie de timp, ci de buna ei folosire, doar o viaţă trăită pentru alţii este o viaţă care merită trăită.
17. Un om care trăieşte în spiritul valorilor ce sprijină viaţa nu va încerca să dovedească nimic; nici sfinţenia, nici bunătatea, nici puterea sa. De aceea oamenii de acest calibru trâiesc mai degrabă în izolare, dar atunci când cerem exprimarea iubirii, s-ar putea să-i întâlnim, iar întâlnirea cu ei ne poate schimba viaţa.
18. Una din prejudecăţile lumii noastre este de a pune etichetă, de a clasifica totul; oamenilor li se pare că au şi înţeles ceea ce au clasat.
19. Fericirea nu înseamnă să ai ceea ce doreşti, ci să doreşti ceea ce ai.
20. Vai de cel care după ce deschide uşa camerei seara nu are cui spune: “Bună seara”.
ARTHUR SCHOPENHAUER
| Arthur Schopenhauer | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1][2][3][4] Gdańsk, Polonia-Lituania |
| Decedat | (72 de ani)[5][1][2][3] Frankfurt am Main, Free City of Frankfurt(d), Deutscher Bund |
| Înmormântat | Cimitirul Central din Frankfurt[*] |
| Cauza decesului | cauze naturale (insuficiență respiratorie) |
| Părinți | Heinrich Floris Schopenhauer[*] Johanna Schopenhauer[*] |
| Frați și surori | Adele Schopenhauer[*] |
| Cetățenie |  Germania |
| Religie | ateism |
| Ocupație | profesor universitar[*] filozof scriitor muzicolog[*] traducător |
| Semnătură | |
 | |
| Modifică date / text | |
Arthur Schopenhauer (pronunția germană: ˈaʁtʊʁ ˈʃoːpn̩haʊ̯ɐ), (n. ,[1][2][3][4] Gdańsk, Polonia-Lituania – d. ,[5][1][2][3] Frankfurt am Main, Free City of Frankfurt(d), Deutscher Bund) a fost un filozof german, cunoscut - mai ales - prin teoria sa asupra primatului „voinței” în sfera reprezentării lumii și în comportamentul uman. Este cel mai bine cunoscut pentru lucrarea sa din 1818 Lumea ca voință și reprezentare (extinsă în 1844), unde caracterizează lumea fenomenelor ca un produs al unei voințe metafizice oarbe și insațiabile.[6][7] Construind la idealismul transcendental al lui Immanuel Kant, Schopenhauer a dezvoltat un sistem etic ateist și metafizic, care respinge ideile contemporane ale idealismului german.[8] A fost printre primii gânditori din filozofia occidentală care a împărtășit și a afirmat aspecte semnificative ale filozofiei asiatice, ca asceza și noțiunea de lume ca aspect. Opera sa a fost descrisă ca o manifestare exemplară a pesimismului filosofic.
Deși opera sa nu a reușit să obțină o atenție substanțială în timpul vieții sale, Schopenhauer a avut un impact postum în diferite discipline, inclusiv filozofie, literatură și știință. Scrierile sale despre estetică, morală și psihologie au influențat gânditorii și artiștii de-a lungul secolelor XIX și XX. Printre cei care au citat influența sa s-au numărat filosofii Friedrich Nietzsche, Ludwig Wittgenstein și Anthony Ludovici, oamenii de știință Erwin Schrödinger și Albert Einstein, psihanaliștii Sigmund Freud și Carl Gustav Jung, și scriitori ca Lev Tolstoi, Thomas Mann, George Bernard Shaw, Joaquim Maria Machado de Assis, Jorge Luis Borges, și Samuel Beckett.
BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
Începutul vieții[modificare | modificare sursă]
Arthur Schopenhauer s-a născut pe 22 februarie 1788 la Danzig (la vremea acea parte din Uniunea statală polono-lituaniană, astăzi Gdańsk, Polonia), pe Heiligegeistgasse (cunoscută în prezent ca Św. Ducha 47), fiu al Johannei Schopenhauer și al lui Heinrich Floris Schopenhauer.[9]. Niciunul dintre ei nu era foarte religios, susținând Revoluția franceză, și fiind republicani, cosmopolitiști și anglofili. Când Danzig a devenit parte din Prusia în 1793, Heinrich s-a mutat la Hamburg - un oraș liber cu o constituție republicană, protejat de Marea Britanie și Olanda împotriva agresiunii pruse - deși firma sa a continuat să tranzacționeze în Danzig, unde au rămas majoritatea familiilor lor extinse. Adele, singura soră a lui Arthur s-a născut la 12 iulie 1797.
În 1797, Arthur a fost trimis în Le Havre ca să trăiască doi ani cu familia asociatului de afaceri al tatălui său, Grégoire de Blésimaire. Părea să se bucure de șederea lui acolo, a învățat să vorbească franceză fluent și a început o prietenie cu Jean Anthime Grégoire de Blésimaire, colegul său, care a durat o mare parte din viața lor. Încă din 1799, Arthur a început să cânte la flaut. În 1803 s-a alăturat părinților săi înntr-un tur prin Olanda, Marea Britanie, Franța, Elveția, Austria și Prusia; a fost mai ales un tur de plăcere, deși Heinrich a vizitat și unii dintre colegii săi de afaceri. Heinrich i-a oferit fiului său posibilitatea de a alege - putea să stea acasă și să înceapă pregătirile pentru învățământul universitar sau putea să călătorească cu ei și apoi să-și continue educația de comerciant. Ulterior, Arthur a regretat profund alegerea sa pentru că și-a găsit antrenament de negustor ca fiind plictisitor.
În 1805, Heinrich a murit înecându-se într-un canal lângă casa lor din Hamburg. Chiar dacă e posibil ca moartea sa să fie accidentală, soția și fiul său au crezut că aceasta a fost sinucidere, pentru că a era predispus la un comportament nonsociabil, anxietate și depresie, care a fost deosebit de pronunțat în ultimele sale luni de viață. Arthur a arătat o stare de spirit similară încă din tinerețe și a recunoscut adesea că a moștenit-o de la tatăl său; au existat, de asemenea, alte câteva cazuri de probleme serioase de sănătate mintală în partea familiei tatălui său. Mama lui Johanna a fost descrisă în general ca vioasă și sociabilă. În ciuda greutăților, lui Schopenhauer părea să-i placă de tatălui său și mai târziu l-a menționat mereu într-o lumină pozitivă.
Arthur a petrecut doi ani ca comerciant în onoarea tatălui său mort și din cauza propriilor îndoieli cu privire la a fi prea bătrân pentru a începe o viață de savant. Cea mai mare parte a educației sale anterioare a fost instruirea practică de comercianți și a avut probleme cu învățarea limbii latine, care era o condiție necesară pentru orice carieră academică. Mama sa s-a mutat, împreună cu fiica ei, Adele, la Weimar - la vremea aceea centrul literaturii germane - ca se bucura de viața socială între scriitori și artiști. Arthur și mama sa nu erau într-o relație bună. Într-o scrisoare adresată lui, ea a scris: „Ești insuportabil și împovărat, și e foarte greu de trăit cu tine; toate calitățile tale bune sunt umbrite de conceperea ta și devin inutile lumii pur și simplu pentru că nu poți să-ți oprești înclinația de a vedea găuri în alți oameni.”[10] Arthur și-a părăsit mama și, chiar dacă a murit 24 de ani mai târziu, nu s-au mai întâlnit niciodată. Unele dintre părerile negative de mai târziu ale filozofului despre femei pot fi înrădăcinate în relația sa tulburată cu mama sa. Arthur a locuit la Hamburg alături de prietenul său Jean Anthime, care studia de asemenea ca să devină negustor.
După ce a renunțat la ucenicia sa de comerciant, cu oarecare încurajare din partea mamei sale, s-a dedicat studiilor la gimnaziul Gotha (Gymnasium illustre zu Gotha) din Saxa-Gotha-Altenburg, bucurându-se și de viața socială în rândul nobilimii locale cheltuind sume mari de bani, ceea ce a provocat îngrijorare mamei sale frugale. A părăsit gimnaziul după ce a scris o poezie satirică despre unul dintre lectori. Deși Arthur a susținut că a plecat voluntar, o scrisoarea a mamei sale indică faptul că a fost expulzat.
Educația[modificare | modificare sursă]
S-a mutat la Weimar, dar nu a locuit cu mama sa, care a încercat chiar să-l descurajeze din a veni, explicându-i că nu o să se înțeleagă foarte bine. Relația lor s-a deteriorat și mai mult din cauza diferențelor de temperament. Și-a acuzat mama ca fiind iresponsabilă din punct de vedere financiar, flirtoasă și că vrea să se recăsătorească, ceea ce el considera o insultă în memoria tatălui său. Mama sa, în timp ce-i mărturisește dragostea față de el, l-a criticat brusc fiind lipsit de dispoziție, fără tact și argumentativ - și l-a îndemnat să-și îmbunătățească comportamentul, astfel încât să nu-i înstrăineze pe oameni. Arthur s-a concentrat pe studiile sale care mergeau acum foarte bine și i-a plăcut și viața socială obișnuită, cum ar fi balurile, petrecerile și teatrul.
Opera[modificare | modificare sursă]
În 1811 pleacă la Berlin, unde audiază cursurile lui Friedrich Schleiermacher și ale lui Johann Gottlieb Fichte. Se transferă la Jena și, în 1813, obține titlul de Doctor în Filozofie cu dizertația "Cu privire la rădăcina cvadruplă a principiului rațiunii suficiente" (Über die vierfache Wurzel des Satzes vom zureichenden Grunde). În același an întâlnește la Weimar pe Goethe, cu care discută teoria acestuia asupra culorilor. În lucrarea apărută după aceea, "Despre vedere și culori" (Über das Sehen und die Farben, 1816), expune propria sa concepție în acest domeniu, în contradicție cu opiniile lui Goethe.
În 1819, primește însărcinarea de a ține cursuri la Universitatea din Berlin, unde preda și Hegel, care era în acel timp figura dominantă a filozofiei germane, acum criticat vehement de Schopenhauer. Opera principală a lui Schopenhauer, "Lumea ca voință și reprezentare" (Die Welt als Wille und Vorstellung, 1819) apare în același an. Predă ca docent la Universitatea din Berlin până în anul 1831, când, din cauza unei epidemii de holeră, a cărei victimă a fost Hegel, se refugiază la Frankfurt am Main, unde va trăi retras până la sfârșitul vieții ca filozof liber. Aici începe studiul filozofiei budiste și hinduiste precum și al misticilor creștinismului primitiv, fiind influențat în special de Meister Eckhart și Jakob Böhme. În acest timp îi apar lucrările "Voința în natură" (Über den Willen in der Natur, 1836), "Cele două probleme de bază ale eticii" (Die beiden Grundprobleme der Ethik, 1841), aforismele grupate în Parerga und Paralipomena (1851).
Viața ulterioară[modificare | modificare sursă]
OPERA FILOZOFICĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
Lumea ca voință și reprezentare[modificare | modificare sursă]
Sub influența lui Platon și a lui Immanuel Kant, Schopenhauer se situează în problema teoriei cunoașterii pe poziția idealismului. Dar în cadrul acestei concepții, Schopenhauer își susține propriile sale vederi și combate filozofia lui Hegel. Bazat pe achizițiile științelor naturale, dezvoltă un punct de vedere original asupra fiziologiei percepției. După Schopenhauer, lumea exterioară există numai în măsura în care este percepută și prezentă în conștiința omului, deci ca reprezentare. El nu este totuși întru totul de acord cu Kant, care considera că "lucrul în sine" (das Ding an sich) ar fi mai presus de orice experiență senzorială și în consecință nu ar putea fi cunoscut. Schopenhauer susține că Voința stă la baza reprezentării lumii, având o puternică forță lipsită de rațiune și de scop. Spre deosebire de Hegel, consideră că lumea și istoria sunt lipsite de sens și de o țintă finală. Voința stă nu numai la baza acțiunilor omului, ci determină întreaga realitate, organică sau anorganică. Voința se manifestă în lumea animală ca forță vitală și ca impuls spre procreare. Această teorie asupra "primatului voinței" reprezintă ideea centrală a filozofiei lui Schopenhauer și a avut, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea până în actualitate, o influență crescândă asupra gândirii filozofice.
Estetismul[modificare | modificare sursă]
Concepțiile lui Schopenhauer asupra literaturii și artei sunt o consecință directă a pesimismului său și a influenței filozofiei budiste. Voința este un impuls existențial care nu dă nici o satisfacție, dimpotrivă, creând permanent noi necesități ce nu pot fi în întregime satisfăcute, devine o sursă de suferință. De aceea nu poate exista o fericire de durată; viața este o vale a plângerii, plină de dureri. La un nivel superior, însă, omul se poate sustrage dictatului Voinței, reușind să se elibereze. Eliberarea de suferință se realizează prin negarea Voinței, care poate fi obținută prin contemplația artistică sau prin asceză, renunțare și meditație. Prin artă, omul scapă de sub dominația Voinței și devine un "subiect pur și pasiv al cunoașterii".El a fost numit al doilea Buddha.
Concepții asupra moralei[modificare | modificare sursă]
În timp ce omul se poate elibera doar temporar de cătușele Voinței prin contemplația artistică, concepția etică a lui Schopenhauer dă soluția negării durabile a Voinței. Spre deosebire de Kant, etica lui Schopenhauer nu se bazează pe rațiune și pe legile morale; el vede în "milă" singura modalitate a comportamentului moral. Prin compătimire și înțelegerea suferinței lumii, omul își depășește egoismul și se identifică cu semenii săi (Über die Grundlage der Moral, 1840). Metafizica lui Schopenhauer poartă eticheta budismului; tot astfel etica sa este impregnată de concepția budistă asupra lumii și de misticismul creștin.
INFLUENȚELE FILOZOFIEI LUI SCHOPENHAUER[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
La apariția operelor sale, Schopenhauer nu s-a bucurat de o atenție deosebită. Mai târziu însă, mulți s-au revendicat de la gândirea sa. În domeniul filozofiei, Schopenhauer a exercitat o influență deosebită asupra gândirii lui Friedrich Nietzsche, Henri Bergson, Ludwig Wittgenstein sau Emil Cioran. În literatură, se recunoaște influența lui Schopenhauer asupra operelor lui Lev Tolstoi, Mihai Eminescu, Marcel Proust, Thomas Mann sau Michel Houellebecq. În psihologie ideile sale au fost preluate de Eduard von Hartmann și Sigmund Freud.
CITATE:
| Girolamo Savonarola | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1][2] Ferraria, Statele Papale[3][4] |
| Decedat | (45 de ani)[1][2] Florența, Republica Florentină(d)[3][4] |
| Cauza decesului | pedeapsa cu moartea (ardere pe rug) |
| Religie | Biserica Catolică |
| Ocupație | politician filozof cleric[*] scriitor predicator[*] |
| Activitate | |
| Alma mater | Università degli Studi di Ferrara[*] |
| Organizație | Università degli Studi di Ferrara[*] |
| Semnătură | |
 | |
| Modifică date / text | |
Girolamo Savonarola (n. ,[1][2] Ferraria, Statele Papale[3][4] – d. ,[1][2] Florența, Republica Florentină(d)[3][4]) a fost un călugăr dominican italian, predicator, critic și reformator al moravurilor religioase și sociale din epoca sa.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Girolamo Savonarola s-a născut la 21 septembrie 1452 în Ferrara, ca fiu al lui Niccolò Savonarola, din mica nobilime locală, și al Elenei Bonaccorsi, originară din Mantova. Girolamo își face educația în Ferrara cu studii de filosofie, muzică, medicină și desen. La vârsta de 20 de ani publică prima sa lucrare, De ruina mundi, în care critică corupția și decadența moravurilor societății din vremea sa. În 1474 pleacă la Bologna, unde intră în mănăstirea ordinului dominican. Acolo a scris a doua lucrare critică, de data aceasta la adresa Bisericii, intitulată De ruina ecclesiae, în care exprimă deschis exigența unei regenerări a clerului, care - după părerea sa - a pierdut funcțiunea hărăzită de mediator între Dumnezeu și oameni. Călătorește prin orașele din nordul Italiei și, în predicile sale, denunță putreziciunea societății și prevestește venirea apropiată a Judecății de Apoi. În 1482 Lorenzo de' Medici „Magnificul” - la îndemnul lui Pico della Mirandola - îl cheamă la Florența, unde devine prior (superior) al Mănăstirii San Marco. Aceasta nu-l împiedică să denunțe în predicile ținute de la amvonul bisericii Santa Maria Novella însăși corupția familiei di Medici, susținând un model de viață auster și atrăgându-și prin aceasta simpatia populației.
Prestigiul lui Savonarola crește o dată cu ocupația Florenței de trupele regelui Carol al VIII-lea al Franței și alungarea de la putere a Medicilor. Se instituie astfel „Repubblica Fiorentina” cu un regim zis „democratic”, în care însă Savonarola deține puterea absolută. În această calitate, ia o serie de măsuri printre care abolirea luxului și a cămătăriei, crearea unui „Munte de Pietate” și perceperea impozitelor pe avere. Structura politică, departe de a deveni democratică, concentrează puteri ample în mâinile organului conducător, „Consiglio Maggiore”, în timp ce Savonarola, într-un fanatism religios excesiv, pe care astăzi l-am numi fundamentalism, arde pe rugul „Vanității” în Piazza della Signoria instrumente ale „păcatului”: oglinzi, produse cosmetice, haine elegante, instrumente muzicale, obiecte de artă, cărți considerate imorale și textele în manuscris ale cântecelor laice. Savonarola luptă nu numai împotriva desfrâului și a modului de viață ostentativ opulent, ci și împotriva cultului păgân antic și, ca o consecință, împotriva artei insuficient pătrunsă de spiritualitatea creștină. Călugărul înzestrat cu un talent oratoric de excepție a captivat masele, înspăimântându-le cu viziuni apocaliptice. El impune oamenilor rigoare morală și un ascetism religios radical, fiindcă acestea pot salva orașul de catastrofă. Chiar și pictorul Sandro Botticelli își aruncă în foc propriile tablouri pe teme mitologice cu nuduri feminine.
Savonarola își continuă predicile, a căror țintă a devenit papa Alexandru al VI-lea „Borgia” și întreaga Curie Romană. Modul său de interpretare a Sfintei Scripturi îi atrage în 1495 acuzația de erezie. Cum Savonarola refuză să dea ascultare papei, acesta îi interzice să mai predice, interdicție pe care Savonarola o ignoră. Între timp situația politică la Florența devine tot mai critică, partizanii vechii oligarhii a Medicilor, „gli Arrabbiati” („Înfuriații”) și populația nemulțumită de rigorile morale, „i Compagnacci”, câștigă teren și duc la revoltă. În 1497, în momentul culminant al luptei pentru putere, sosește de la Roma vestea excomunicării lui Savonarola, pe care acesta o declară nevalabilă. Sub noua putere politică instaurată în 1498, Savonarola este arestat, judecat de un tribunal inchizitorial, torturat și condamnat la moarte pentru erezie. În ziua de 23 mai 1498, după ce a fost spânzurat, trupul lui a fost ars pe rug în Piazza de la Signoria iar cenușa lui a fost aruncată în apele râului Arno. La locul supliciului se poate vedea astăzi o mică placă comemorativă.
În literatură[modificare | modificare sursă]
În anul 1837 scriitorul bănățean Nikolaus Lenau a publicat poemul epic Savonarola, în care îl descrie pe călugărul dominican drept luptător pentru o lume mai bună.
Savonarola este unul din personajele principale ale romanului istoric Romola scris de George Eliot în anii 1862–63.
Thomas Mann a tematizat figura lui Savonarola în povestirea Gladius Dei (1902) și ulterior în piesa de teatru Fiorenza (1905).
Citate despre Savonarola[modificare | modificare sursă]
- Florentinii sunt departe de a se considera ignoranți și mărginiți, și cu toate acestea Fratele Girolamo Savonarola a reușit să-i convingă că Dumnezeu îi vorbește lui. Nu am pretenția de a judeca dacă acest lucru este adevărat sau nu, deoarece trebuie să vorbim cu respect despre un om atât de mare; dar pot spune că un număr mare de oameni au crezut acest lucru fără a vedea nici o manifestare extraordinară care să-i fi convins de acest lucru. (Niccolò Machiavelli, Discursul, Cartea I, Capitolul XI)
| H.G. (Herbert George) Wells | |
 Wells in 1920 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Herbert George Wells |
| Născut | 21 septembrie 1866 Bromley, Kent, Anglia, Regatul Unit |
| Decedat | (79 de ani) Londra, Regatul Unit |
| Cauza decesului | cauze naturale (tumoare la ficat[*]) |
| Părinți | Joseph Wells[*] Sarah Neal[*][2] |
| Căsătorit cu | Isabel Mary Wells[*] (–) Amy Catherine Robbins[*] (–) |
| Copii | Anthony West[*] George Philip Wells[*] |
| Naționalitate | Englez |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Regatul Unit |
| Etnie | englez |
| Ocupație | Romancier, profesor, istoric, jurnalist, prozator, eseist |
| Pseudonim | The man on his time |
| Partid politic | Partidul Laburist |
| Limbi | limba engleză[1] |
| Studii | Honorary Fellow din Imperial College |
| Activitatea literară | |
| Activ ca scriitor | 1895-1946 |
| Mișcare/curent literar | Science fiction (cunoscut și pentru science fiction social) |
| Subiecte | Realismul critic |
| Specie literară | roman, eseuri, schițe, nuvele, povești |
| Operă de debut | Mașina Timpului |
| Opere semnificative | Mașina Timpului (1895), Insula doctorului Moreau (1896), Omul invizibil (1897), Războiul lumilor (1898), Primii oameni în Lună (1901), O poveste a zilelor ce vor urma (1897) |
| Note | |
| Premii | Science Fiction and Fantasy Hall of Fame[*] |
| Semnătură | |
 | |
| Prezență online | |
| Internet Movie Database | |
| Modifică date / text | |
Herbert George Wells (n. 21 septembrie 1866, Bromley, Kent - d. 13 august 1946, Londra), cunoscut mai bine sub numele de H. G. Wells, a fost un scriitor englez celebru pentru cărțile sale de ficțiune precum Mașina timpului, Războiul lumilor, Omul invizibil, Primii oameni în Lună și Insula Doctorului Moreau. A mai publicat nuvele contemporane, istorie și comentarii sociale. A fost un socialist declarat și un pacifist, operele sale mai târzii devenind tot mai politice și didactice. Atât Wells cât și Jules Verne sunt recunoscuți ca „părinții genului științifico-fantastic”.
Tinerețea[modificare | modificare sursă]
Herbert George Wells, al patrulea și ultimul copil al lui Joseph Wells (proprietar de magazin și amator de cricket) și al soției sale Sarah Neal (fostă servitoare), s-a născut pe 21 septembrie 1866, la Atlas House, 47 High Street, Bromley în districtul Kent. Familia sa făcea parte din clasa mijlocie inferioară. O moștenire le-a permis să achiziționeze un magazin de bibelouri, fără a fi o afacere prosperă. Joseph vindea batoane, mingi de cricket și alte echipamente la meciurile pe care le juca și primea o sumă incertă de bani din meciuri deoarece la vremea aceea nu existau jucători de cricket profesioniști și plata provenea din donații sau plăți mici de la cluburile pentru care erau jucate meciurile.
Un eveniment important din copilăria micului Wells a fost un accident pe care l-a avut în 1874 și care l-a lăsat imobilizat la pat, având un picior rupt. Pentru a-și ocupa timpul a început să citească cărți aduse de tatăl său din biblioteca locală. A ajuns repede un devorator de lectură și astfel a căpătat și dorința de a scrie. Mai târziu, în același an, a intrat la Academia Comercială Thomas Morely, unde a studiat până în 1880. În 1877 tatăl său, Joseph Wells, și-a fracturat coapsa. Accidentul a pus capăt carierei sale în cricket iar câștigurile magazinului nu erau suficiente pentru a compensa pierderea lui.
Nemaifiind capabili de a se susține financiar familia a decis să își plaseze copiii ca învățăcei la diferite ocupații. Din 1881 până în 1883 Wells a avut o nefericită perioadă ca postăvar la Southsea Drapery Emporium. Experiențele sale au fost mai târziu utilizate ca inspirație pentru nuvelele Roțile Norocului și Kipps.
Mama și tatăl lui Wells nu se împăcau prea bine unul cu celălalt (ea era protestantă iar el un liber cugetător). Când mama sa s-a întors să lucreze ca servitoare (în Uppark, o casă în Sussex) o condiție a locului de muncă a fost ca să nu aibă spațiu pentru soț sau copiii. Ca urmare, părinții săi au dus vieți separate deși nu au divorțat niciodată și nu au avut alte relații. Wells a eșuat ca postăvar dar și ca asistent chimist. După fiecare eșec se ducea la Uppark, unde își petrecea timpul la bibliotecă. Acolo citește lucrările multor clasici, incluzând Republica lui Platon și Utopia lui Thomas More.
Profesor[modificare | modificare sursă]
În 1883, șeful lui Wells l-a dat afară fiind nesatisfăcut de munca lui (un verdict cu care Wells avea să fie de acord mai târziu), iar tânărul era departe de a fi nemulțumit de acest rezultat. Mai târziu în acel an a devenit profesor asistent la Midhurst Grammar School în West Sussex până când a obținut o bursă la Școala Normală de Știință (mai târziu Colegiul Regal de Știință) în Londra studiind biologia cu T. H. Huxley. Mai târziu a ajutat la înființarea Asociației Regale a Colegiului Științei devenind în 1909 primul ei președinte. Wells a studiat în noua lui școală până în 1887 cu o alocație săptămânală de 21 șilingi, datorită bursei. Aceasta trebuia să fie o sumă confortabilă, dar în autobiografia sa Wells vorbește mereu despre situația precară prin care trecea.
A intrat repede la Societatea de dezbateri a școlii. Acești ani marchează începutul intereselor sale în reformarea societății. La început, apropiind subiectul prin Republica lui Platon, s-a orientat rapid spre ideile contemporane despre socialism așa cum erau exprimate de Societatea Fabiană și din lecturile trimise la Kelmscott House, casa lui William Morris. A fost totodată printre fondatorii revistei școlare The Science School Journal, o publicație care îi permitea să își exprime părerile despre literatură și societate. Astfel își încearcă talentul în ficțiune cu prima versiune a romanului Mașina timpului, ce a fost publicat sub numele Cronica Argonauților. Anul școlar 1886-1887 a fost ultimul an al studiilor sale. Deși a trecut cu brio examenele de biologie și fizică, lipsa lui de interes în geologie a dus la eșecul absolvirii și pierderea bursei. Doar în 1890, Wells a obținut o diplomă în Zoologie de la Universitatea din Londra Programul Extern.
După părăsirea Școlii Normale de Știință, Wells nu avea nici o sursă de venit. Mătușa sa, Mary, o verișoară a tatălui său, l-a invitat să stea cu ea o perioadă întrucât nu avea unde să locuiască. În timpul acestei șederi a devenit interesat de fiica mătușii sale, Isabel. În 1889-90 a fost profesor la Școala Henley House unde a predat și l-a admirat pe A.A. Milne.
Viața privată[modificare | modificare sursă]
În 1891 Wells s-a căsătorit cu verișoara sa, Isabel Mary Wells, dar a părăsit-o în 1894 pentru o studentă de-a lui, Amy Catherine Robbins, cu care s-a căsătorit în 1895. A avut 2 fii, George Philip (cunoscut ca "Gip") în 1901 și Frank Richard în 1903.
În timpul căsătoriei sale cu Amy, Wells a avut numeroase aventuri, incluzând-o pe americanca activistă a controlului nașterii, Margaret Sanger și romanciera Elizabeth von Arnim. În 1909 a avut o fiică, Anna-Jane, cu scriitoarea Amber Reeves, ai cărei părinți, William și Maud Pember Reeves i-a cunoscut prin Societatea Fabiană. În 1914 a avut un fiu, Anthony West, cu nuvelista Rebecca West. Deși Amy a cunoscut unele din aventurile soțului său, a rămas căsătorită cu Wells până la moartea ei, în 1927. Wells a avut relații și cu Odette Keun și Moura Budberg.
Artist[modificare | modificare sursă]
Ca o metodă de a se exprima, Wells tindea să schițeze foarte mult. Un loc comun pentru acestă activitate era jurnalul lui și acoperea o varietate de teme, de la politică la comentarii cu privire la contemporanii săi literari și interesele sale romantice. În timpul căsătoriei sale cu Amy Catherine, pe care a poreclit-o Jane, a schițat numeroase picturi, multe dintre ele fiind comentarii despre căsătoria lor. Wells și-a numit schițele „picshuas”. Acestea au fost teme de studiu pentru studenții săi mulți ani la rând.
Scriitor[modificare | modificare sursă]
Primul succes de non-ficțiune a lui Wells a fost Anticipations of the Reaction of Mechanical and Scientific Progress Upon Human Life and Thought (1901). Inițial, textul a fost serializat într-o revistă având ca subtitlu "An Experiment in Prophecy" și a fost considerat cea mai explicită operă futuristă a sa. A oferit mesajul politic imediat legat de secțiunile privilegiate ale societății care vor continua să blocheze avansarea oamenilor capabili din alte clase până când războiul îi va obliga să-i angajeze ca și conducători pe cei mai capabili, nu pe cei din clasele înalte. Anticipând cum va arăta lumea în anul 2000, cartea este interesantă atât prin prisma plusurilor (trenuri și mașini care vor duce la dispersarea populației dintre orașe spre suburbii, declinul restricțiilor morale pe măsură ce bărbații și femeile vor căuta o mai mare libertate sexuală, înfrângerea militarismului german și existența Uniunii Europene), cât și a minusurilor (Wells nu prevedea succesul avioanelor înainte de 1950 și declara că „imaginația mea refuză să vadă orice fel de submarin făcând altceva decât să-și sufoce echipajul și să se scufunde”).[3][4]
Unele dintre primele sale romane de ficțiune au adus la lumină o serie de teme devenite acum clasice în SF, de exemplu Mașina timpului, Insula doctorului Moreau, Omul invizibil, Războiul lumilor, Când se va trezi Cel-care-doarme și Primii oameni în Lună. El a mai scris și romane realiste care au fost bine primite, printre acestea numărându-se Kipps și satira societății edwardiene Tono-Bungay.
Wells a mai scris zeci de povestiri și nuvele, printre cele mai cunoscute numărându-se "Țara orbilor" (1904). Povestirea sa "Noul accelerator" a inspirat episodul "Wink of an Eye" din serialul Star Trek.[5] Povestirea "The Door in the Wall" relatează despre o grădină secretă similară celei din romanul omonim al lui Frances Hodgson Burnett.
Deși Tono-Bungay nu a fost un roman SF, radioactivitatea joacă un rol important în cadrul cărții. Un rol mai larg îl joacă însă în Lumea eliberată (1914), carte care conține, probabil, cea mai importantă profeție a lui Wells. Savanții acelor vremuri erau perfect conștienți de faptul că înjumătățirea naturală a radiului degajă energie într-un ritm scăzut timp de mii de ani. Rata degajării de energie este prea mică pentru a avea utilitate practică, dar cantitatea totală degajată este uriașă. Romanul lui Wells se învârte în jurul unei invenții care accelerează procesul înjumătățirii radiului, producând bombe care explodează folosind explozibili obișnuiți - dar care „continuă să explodeze” fără oprire. „Nimic n-ar putea fi mai limpede pentru oamenii începutului secolului al douăzecilea”, scria, „decât rapiditatea cu care războiul devine imposibil... [dar] nu vor vedea asta decât atunci când bombele atomice le vor exploda în mâini”. În 1932, fizicianul și inventatorul reacției nucleare în lanț Leó Szilárd a citit Lumea eliberată, o carte despre care spune că a avut un impact covârșitor asupra sa.[6]
Wells a mai scris opere de non-ficțiune. Bestsellerul său în trei volume The Outline of History (1920) a deschis drumul unei noi ere de popularizare a istoriei lumii, beneficiind de o primire critică amestecată din partea istoricilor profesioniști.[7] Mulți alți autori au scris propriile "Outlines" pe marginea altor subiecte, Wells reeditându-și opera în 1922 într-un format mai redus, A Short History of the World,[8] și, ulterior, în două opere mai complexe: The Science of Life (1930) și The Work, Wealth and Happiness of Mankind (1931). "Outlines" a devenit suficient de cunoscută și reeditată pentru ca James Thurber să o parodieze în eseul său umoristic "An Outline of Scientists".
De la începuturile carierei sale, Wells s-a gândit la moduri mai bune de organizare a societății, scriind o serie de romane utopice. Primul dintre acestea a fost O utopie modernă (1905), care prezintă o utopie globală ce „nu importă decât meteoriți și nu exportă nimic”;[9] doi călători din lumea noastră ajung într-o istorie alternativă. Celelalte opere utopice încep de obicei cu omenirea îndreptându-se către o catastrofă, până când oamenii găsesc un mod de viață mai bun: fie că e vorba despre gazele misterioase ale unei comete care îi fac pe oameni să se comporte rațional și să abandoneze un război european (În zilele cometei (1906)), fie controlul lumii este preluat de un consiliu de savanți, cum se întâmplă în Chipul lucrurilor viitoare (1933, ecranizat în filmul din 1936 al lui Alexander Korda Things to Come). Cartea descrie cu multă acuratețe războiul mondial, cu orașe distruse de bombe aeriene. Wells a mai portretizat ascensiunea dictatorilor fasciști în Dictatura d-lui Parham (1930) și teroarea sfântă (1939). Oameni ca zei (1923) este, de asemenea, un roman utopic.
Wells a analizat ideea „natural versus dobândit” și și-a pus întrebări legate de umanitate în cărți precum Insula doctorului Moreau. Nu toate romanele sale de ficțiune se sfârșesc sub forma unei utopii, Wells scriind chiar și un roman distopic, Când se va trezi Cel-care-doarme (1899, reeditat ca The Sleeper Awakes în 1910), care prezintă o societate viitoare în care clasele s-au separat tot mai mult, ceea ce a dus la revolta maselor împotriva conducătorilor. Insula doctorului Moreau este chiar mai întunecată, naratorul rămânând captiv pe o insulă cu animale vivisecționate (fără succes) în ființe umane; la fel ca și Gulliver după revenirea din ținutul Houyhnhnm, naratorul romanului nu va mai reuși să scape de percepția că oamenii sunt doar bestii superficial civilizate, care se întorc la natura lor animală.
Wells a mai scris și prefața primei ediții a jurnalului lui W. N. P. Barbellion The Journal of a Disappointed Man, publicat în 1919. Deoarece "Barbellion" era și pseudonimul lui Wells, mulți critici au crezut că el este autorul real al cărții; Wells a negat constant acest zvon, deși era extrem de încântat de jurnal, dar bănuielile nu s-au dispersat decât mai târziu în cursul anului, când adevăratul Barbellion a decedat.
În 1927, o cetățeană canadian pe nume Florence Deeks l-a dat în judecată pe Wells pentru plagiat, susținând că acesta ar fi copiat mare parte a conținutului cărții The Outline of History din opera The Web, pe care ea o trimisese companiei canadiene Macmillan Company, unde stătuse timp de opt luni înainte de a fi respinsă. Deși existau numeroase similarități în frazare și erori faptice, judecătorii au găsit asemănările neconcludente și au închis cazul. Unul dintre rapoarte preciza că, din moment ce opera lui Deek nu fusese publicată, nu exista nicio bază legală pentru această acțiune.[10]
În 1933, Wells a prezis în Chipul lucrurilor viitoare că războiul mondial de care se temea va începe în ianuarie 1940,[11] lucru care avea să se întâmple cu doar patru luni mai devreme, AL Doilea Război Mondial începând în septembrie 1939.[12]
În 1936, înaintea Institutului Regal, Wells a cerut realizarea de către autorități marcante a unei enciclopedii a lumii pe înțelesul publicului larg, care să fie actualizată periodic. În 1938 a publicat o antologie de eseuri despre organizarea viitoare a învățământului și educației, World Brain, în care a inclus eseul "The Idea of a Permanent World Encyclopaedia".
Către sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, Forțele Aliate au descoperit că SS realizase liste de persoane care trebuiau arestate imediat după invadarea Marii Britanii în cursul operațiunii abandonate Seelöwe, Wells fiind inclus pe aceeași în această carte neagră și apărând pe aceeași pagină cu Rebecca West.[13] Wells, ca președinte al organizației PEN International (care cuprindea poeți, eseiști și romancieri), îi înfuriase deja pe naziști excluzând organizația omonimă germană în 1934, după ce aceasta refuzase să primească membrii non-arieni.
Căutând un mod mai complex pentru a juca jocuri de război, Wells a scris Floor Games (1911), urmată de Little Wars (1913). Aceasta din urmă este considerată astăzi ca primul joc de război recreațional iar Wells este considerat de unii ca „Părintele jocurilor de război miniatură”.[14]
Opțiuni politice[modificare | modificare sursă]
Societatea Fabiană[modificare | modificare sursă]
Wells spunea despre convingerile sale politice că sunt socialiste. O vreme, el a fost membru al Societății Fabiană, dar s-a despărțit de aceasta deoarece imaginația sa politică o depășea pe a celorlalți membri.[15] Ulterior, el a ajuns să-i critice pentru slaba capacitate de înțelegere a reformelor economice și educaționale. La alegerile din 1922 și 1923 din Marea Britanie a candidat din partea Partidului Laburist.
Clasele sociale[modificare | modificare sursă]
Clasele sociale au constituit una dintre temele Mașinii timpului lui Wells, în care un călător temporal povestește despre lumea viitorului și cele două rase ale sale evoluate din diferențele existente în secolul al XIX-lea între capitaliști și muncitori[16].
Cu toate acestea, același călător temporal vorbește în termeni neobișnuiți pentru un socialist, referindu-se ca perfectă și fără probleme sociale la o lume în care bogații și-au asigurat bunăstarea și confortul, în timp ce restul omenirii muncește, dar nu are grija șomajului[16].
Guvernul mondial[modificare | modificare sursă]
Cel mai consistent ideal politic al său l-a constituit Guvernul Mondial. În autobiografia sa a afirmat că, începând din 1900, a considerat ca inevitabilă crearea acestuia. El a imaginat noul stat sub forma unei societăți planificate care va promova știința, va pune punct naționalismului și va permite oamenilor să avanseze pe baza meritelor, nu a dreptului din naștere. În 1932 le-a spus tinerilor liberali de la Universitatea Oxford că liderii progresiști trebuie să devină fasciști liberali sau naziști iluminați pentru a-și putea implementa ideile[17]. În 1940, Wells a publicat o carte intitulată The New World Order care creionează planul său despre cum ar trebui constituit Guvernul Mondial.
Primul Război Mondial[modificare | modificare sursă]
Wells a susținut Marea Britanie în Primul Război Mondial,[18] în ciuda criticilor pe care le aducea politicii britanice și s-a opus celor care doreau semnarea prematură a păcii încă din 1916.[19] Într-un eseu publicat în acel an declara că nu-i poate înțelege pe acei pacifiști britanici care se mulțumeau „să-i lase pe mâna [Imperiului German] mari regiuni populate cu oameni albi și negri, pe care aceștia să-i exploateze” și că propriul pacifism depindea în primă instanță de pacea obținută cu ajutorul armelor, cu „Anglia păstrând Anglia, iar Germania păstrând Germania”. Granițele statale ar fi urmat a fi stabilite după afinitățile etnice naturale, nu după planurile făcute în capitale imperiale îndepărtate.[20]
În cartea In the Fourth Year publicată în 1918, el a sugerat ca fiecare națiune a lumii să aleagă, printr-un scrutin proporțional făcute „pe baze democratice”, câte un colegiu electoral în maniera Statelor Unite ale Americii, iar acesta să propună fiecare câte un delegat la propusa Ligă a Națiunilor.[21] Acest organism internațional îl punea în opoziție cu imperialismul - nu doar cu cel al Germaniei, împotriva căreia se purta războiul, ci și cu cel considerat de el mai benign al Marii Britanii și al Franței.[22]
Valorile și ideile sale politice au devenit ținta unei critici masive începând cu anii '20.[23]
Uniunea Sovietică[modificare | modificare sursă]
Anii petrecuți de Iosif Visarionovici Stalin ca și conducător au dus la o modificare a părerii lui Wells despre Uniunea Sovietică, deși impresia lui inițială despre Stalin însuși a fost destul de ambiguă: deși nu agrea ceea ce i se părea o ortodoxie bigotă și o intransigență din partea lui Stalin, îl aprecia din anumite puncte de vedere, așa cum reiese și dintr-un articol pe care l-a scris pentru revista de stânga New Statesman. „N-am întâlnit niciodată un om mai drept, mai candid și mai onest”, scria el, exprimându-și opinia că imaginea „sinistră” a lui Stalin era nedreaptă, sau pur și simplu falsă. Pe de altă parte, considera, era de părere că prezența lui Stalin la conducerea URSS era mult prea rigidă și restrictivă, fiind puțin probabil să conducă la Cosmopolisul la care spera.[24] În cursul vizitei făcute în Uniunea Sovietică în 1934, el a dezbătut împreună cu Stalin meritele socialismului reformist în comparație cu Marxism-leninismul.[25]
Eugenie[modificare | modificare sursă]
Ca și teorie, Wells credea în eugenie, dar se îndoia că nivelul cunoștințelor umane ar fi avansat suficient ca să o facă viabilă. În 1904 a discutat pe marginea unui articol al lui Francis Galton, cofondator al eugeniei, spunând: „Cred că nici acum, nici altădată nu va fi posibilă selecția conștientă a celor mai bune gene; a propune acest lucru dovedește o neînțelegere fundamentală a ceea ce implică individualismul... Posibilitatea îmbunătățirii băii de gene a omenirii stă în îndepărtarea eșecurilor, nu în selectarea celor mai bune variante pentru reproducere”. În cartea sa din 1940 The Rights of Man: Or What are we fighting for? Wells include printre drepturile omului care crede că sunt valabile pentru toți oamenii „o prohibiție a mutilării, sterilizării, torturii și a oricărei pedepse corporale”.[26]
Sionism[modificare | modificare sursă]
Wells a fost un susținător moderat și lipsit de entuziasm al mișcării teritorialiste evreiești înaintea Primului Război Mondial, dar ulterior a devenit un opozant înfocat al mișcării sioniste în general. El vedea în Sionism o mișcare exclusivă și separatistă care amenința solidaritatea colectivă pe care el o susținea în viziunea statului global. Fără a fi un susținător al identității evreiești în general, Wells a prezis în scrierile sale utopice că, în cele din urmă, poporul evreu va fi asimilat.[27][28][29] În notele care însoțesc romanul său biografic A Man of Parts David Lodge descrie cum a ajuns Wells să regrete atitudinea avută față de evrei în momentul în care a devenit conștient de nivelul atrocităților naziste. Regretul său a fost exprimat inclusiv într-o scrisoare trimisă lui Chaim Weizmann, în care-și cerea scuze pentru afirmațiile făcute de el până atunci.[30]
Rasă[modificare | modificare sursă]
Cartea lui Wells din 1906 The Future in America conține un capitol, "The Tragedy of Colour", care discută problemele negrilor americani.[31] În timpul scrierii cărții, Wells s-a întâlnit cu Booker T. Washington, care i-a furnizat mare parte din informațiile folosite în "The Tragedy of Colour".[32] Wells a lăudat hotărârea „eroică” a negrilor americani, declarând că se îndoia că Statele Unite ar putea:
„arăta ceva mai măreț decât hotărârea acestora, efortul statornic pe care sute de negri și oameni de culoare îl fac azi pentru a duce o viață fără pată, onorabilă și răbdătoare, adunând ce bucăți de rafinament, învățătură și frumusețe pot, păstrându-se parte componentă a unei civilizații care le este interzisă.[31]”
În cartea sa din 1916 What is Coming?, Wells declara: „Urăsc și disprețuiesc suspiciunea fățarnică față de străini și de ceea ce este străin; un om care mă poate privi în ochi, râde cu mine, spune adevărul și se poate comporta corect este frate cu mine, indiferent dacă pielea sa este neagră ca cerneala sau galbenă ca ciuboțica-cucului”.[33]
În The Outline of History, Wells protestează împotriva idei rasiste a „rasei pure”, declarând: „Din punctul de vedere al unui biolog, omenirea este o specie animală aflată într-un stadiu de diferențiere și de posibil amestec. . . Toate rasele sunt amestecate, mai mult sau mai puțin”.[34]
În 1931, Wells a fost unul dintre semnatarii unei scrisori britanice (alături de 33 de parlamentari britanici) care protesta împotriva sentinței cu moartea aplicate tinerilor afro-americani care au ajuns să fie cunoscuți ca Scottsboro Boys.[35]
În 1943, Wells a scris un articol pentru Evening Standard, intitulat "Ce crede un zulus despre englezi", inspirat de o scrisoare primită de la un soldat zulus, Lance Coporal Aaron Hlope.[36][37][38] "Ce crede un zulus despre englezi" a constituit un atac virulent împotriva discriminării negrilor practicată în Africa de Sud. Wells a pretins că avea „cea mai profundă indignare față de handicapurile incorecte puse în fața omaneilor de culoare”. De asemenea, Wells a denunțat guvernul sud-african ca o „meschină tiranie albă”.[36][37][38]
Alte preocupări[modificare | modificare sursă]
Wells a reunit interesul pe care-l arăta față de politică cu cel față de artă și design atunci când, împreună cu alte notabilități, a semnat un memorandum către Secretarul Permanent al Consiliului Comerțului. Memorandumul din noiembrie 1914 exprima îngrijorarea semnatarilor față de designul industrial britanic vizavi de competiția străină. Sugestiile lor au fost acceptate, ceea ce a dus la înființarea Asociației de Design și Industrie.[39] În anii '20 a fost un susținător entuziast al tentativelor de întinerire ale lui Eugen Steinach și a altora. A fost pacientul doctorului Norman Haire și, ca răspuns la cartea din 1924 a lui Haire Rejuvenation: the Work of Steinach, Voronoff, and others,[40] Wells a profețit apariția unei societăți mai mature, mai grave, cu 'copii activi și plini de speranță' și adulți 'cu o viață îndelungată', în care nimeni nu va fi 'bătrân'.[41]
Concluzie[modificare | modificare sursă]
În cele din urmă, impactul politic contemporan al lui Wells a fost limitat, cu excepția afirmațiilor pozitiviste din ficțiunile sale referitoare la progresele pe care le poate întregistra fizica în vederea unei păci mondiale. Eforturile sale legate de Liga Națiunilor au devenit dezamăgitoare, organizația dovedindu-se slabă și incapabilă să împiedice Al Doilea Război Mondial, care a avut loc către sfârșitul vieții autorului și a accentuat latura sa pesimistă. În ultima sa carte Mind at the End of its Tether (1945), el a enunțat ideea că înlocuirea omenirii de către alte specii n-ar fi o ideea rea. De asemenea, a numit perioada "Epoca frustrărilor".
Religie[modificare | modificare sursă]
Wells a scris în cartea sa God the Invisible King că ideea sa de Dumnezeu nu se potrivea cu cea a religiilor tradiționale ale lumii: „Această carte definește cât se poate de exact credința religioasă a autorului. [Care] este o credință profundă într-o divinitat personală și intimă”.[42] Pe parcursul lucrării el se îndreaptă către o „religie renăscută sau modernă ... nici atee, nici budistă, nici mahomedană, nici creștină ... [pe care] a descoperit-o crescând în el”.[43]
Despre creștinism avea de spus: „... nu reprezintă adevărul pentru mine ... Fiecare credincios creștin este, sunt sigur, fratele meu spiritual ... dar dacă m-aș numi sistematic creștin, am impresia că mulți ar considera că ar trebui să mă implic mai mult și, astfel, spun o minciună.” Despre celelalte religii ale lumii a scris: „Consider toate aceste religii a fi adevărate așa cum catedrala Canterbury este un lucru adevărat și o cabană elvețiană este un lucru adevărat. Ele există, au servit unui scop și au funcționat. Dar, pentru mine, nu reprezintă un adevăr în care să trăiesc ... Nu funcționează pentru mine.”[44]
Ultimii ani[modificare | modificare sursă]
Wells și-a petrecut ultimii ani dându-și frâu liber frustărilor sale, în special criticii aduse bisericii catolice[45]. Dat fiind că și-a devotat ultimii ani unor cauze care erau respinse de contemporani, reputația sa literară a decăzut. G. K. Chesterton remarca zeflemitor: „Dl. Wells este un povestitor înnăscut care și-a vândut dreptul din naștere pentru o cupă cu mesaje.”[46]
Wells suferea de diabet[47] și în 1934 a întemeiat ceea ce azi este cunoscut ca Diabetes UK, organizația de bază a persoanelor cu diabet din Regatul Unit.
Pe 28 octombrie 1940, la postul de radio KTSA din San Antonio, Texas, Wells a luat parte la un interviu radiofonic cu Orson Welles, cel care, cu doi ani înainte, realizase scandaloasa adaptare radiofonică după Războiul lumilor. În timpul interviului realizat de Charles C Shaw, Wells a admis că a fost surprins de panica generalizată provocată de difuzarea acelei adaptări și s-a declarat îndatorat lui Welles pentru creșterea vânzărilor unuia dintre „cele mai obscure” titluri ale sale.[48]
Wells a murit din cauze necunoscute la 79 de ani pe 13 august 1946, în casa sa din Regent Park Londra[49][50]. Unele surse precizează că sursa morții a constituit-o diabetul sau cancerul la ficat, în timp ce altele au anunțat că ar fi făcut infarct în apartamentul unui prieten londonez. În prefața ediției din 1941 a romanului The War in the Air Wells a declarat că epitaful său ar trebui să fie: „V-am spus eu, proștilor.”[51]. El a fost incinerat la crematoriul Golders Green pe 16 august 1946, iar cenușa i-a fost aruncată în mare[52]. O placă comemorativă a fost instalată la casa sa din Regent Park.
În ficțiunea populară și în film[modificare | modificare sursă]
Protagonistul suprauman din romanul lui J. D. Beresford The Hampdenshire Wonder, Victor Stott, îl are la bază pe Wells, pe care Beresford îl admira.[53]
În povestirea lui M. P. Shiel "The Primate of the Rose" (1928), apare un nume feminizat, E. P. Crooks, care a fost scris pentru a-l parodia pe Wells.[54] Wells atacase opera Prince Zaleski a lui Shiel în 1895, iar acesta a constituit răspunsul lui Shiel.[54] Wells va lăuda ulterior romanul lui Shiel The Purple Cloud, acesta din urmă întorcându-i serviciul și exprimându-și admirația față de el într-un discurs ținut în 1933 la Clubul Rotary din Horsham, în care l-a numit „prietenul meu, dl. Wells”.[54]
În romanul lui C. S. Lewis That Hideous Strength, personajul Jules constituie o caricatură a lui Wells,[55], mare parte a SF-ului lui lui Lewis fiind scris atât sub influența lui Wells, cât și ca antiteză a operelor sale (sau, după cum s-a exprimat el însuși, o „exorcizare”[56] al influenței pe care a avut-o asupra lui).
Bert reprezintă o portretizare a lui H. G. Wells în seria lui James A. Owen The Chronicles of the Imaginarium Geographica.
Malcolm MacDowell îl interpretează pe H. G. Wells în filmul SF din 1979 Time After Time.
Lois and Clark: The New Adventures of Superman prezintă un personaj asemănător lui H. G. Wells, care inventează o mașină a timpului și călătorește prin timp și prin dimensiuni paralele în urmărirea unui răufăcător dintr-un viitor utopic. Versiunea mai tânără a personajului apare în două episoade, fiind jucată de Terry Kiser. Versiunea vârstnică este jucată de Hamilton Camp și apare tot în două episoade.
Wells apare ca personaj și în mini-serialul The Infinite Worlds of H. G. Wells.
Wells este prezent ca personaj minor, cunoscut ca "Bertie", în seria SF TimeRiders, unde este asistentul proprietarului tunelului în care echipa se refugiază.[57]
Wells mai apare ca personaj și în romanele lui Félix J. Palma The Map of Time[58] și The Map of the Sky (2012).
Wells este subiectul romanului biografic A Man of Parts de David Lodge, publicat în 2011.
În serialul de televiziune Warehouse 13 a celor de la Syfy, Jaime Murray realizează o portretizare feminină a lui Wells. Ideea serialului este că Helena G. Wells i-ar fi permis fratelui ei să fie creditat cu scrierea cărților ei de ficțiune, deoarece nimeni n-ar fi crezut că o femeie poate scrie asemenea povești fantastice.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu