8. /14 SEPTEMBRIE 2022 - POEZII
DANTE ALIGHIERI
Biografia lui Dante Alighieri poate fi consultată în secțiunea 6. /14 SEPTEMBRIE 2022 - GÂNDURI PESTE TIMP.
POEZII:
Atât de dulce şi de castă-apare - Dante Alighieri
Atât de dulce şi de castă-apare
Stăpâna mea, când lumii se arată,
Că limba amuţeşte-nfiorată
Şi ochiul nu-ndrăzneşte s-o măsoare.
Veşmânt de blândă umilinţă are,
Deşi, în mers, se simte lăudată;
Pământului, minune-nvederată,
Din ceruri pare, lină să pogoare.
Privirile desfată şi alină,
Încât din ochi, dulceaţa-n suflet trece,
Şi n-o-nţelege cel ce n-o încearcă;
Un duh uşure de pe buze parcă
I se desprinde-n zbor şi se petrece
Spre inimă, spunându-i blând: Suspină.
Cu celelalte doamne tu glumind - Dante Alighieri
Cu celelalte doamne tu glumind,
cum de se-ntâmplã nu gândesti, stãpânã,
cã fata mea o alta-n ea îngânã
când frumusetea ta o vãd venind.
Dacã ai sti, n-ar putea Pietate
sã tinã împotrivã-mi încercare,
Amor când lângã tine îmi apare,
mai îndrãznet, mai sigur e în toate,
si îmi rãneste gândurile-n fricã,
acela-i mort, acela-i dat afarã,
doar el spre tine ochii îsi ridicã;
de-aceea un alt chip fac sã-mi aparã,
dar nu fãrã sã-aud atunci preabine
vaietul izgonirilor din mine.
INFERNUL
CANTUL I
PROLOG LA DIVINA COMEDIE
Dante, rătăcind într-o pădure întunecoasă, ajunge la poalele unui
deal. Cele trei fiare. Apariţia marelui poet latin Virgiliu. Convorbirea
dintre cei doi poeţi. începutul călătoriei.
Spre-amiaza vieţii1 noastre muritoare ajuns, într-o pădure-ntunecoasă2 mă rătăcii3 pierzând dreapta cărare4.
Nu-i chip să spun, căci prea cumplit m-aj şi mă-nfioară gândul ei, ce cruntă mă-mprejmuia, ce-adâncă şi stufoasă.
Nici moartea în durerea ei n-o-nfruntă; dar până-a spune ce mi-a fost spre bine, de celelalte, amintire, cântă.
Intrai în codru fără-a şti de mine,
căci somnu5-în vine mi-l simţeam cum *ă,
când m-abătui din calea de lumine.
Ci-odată-ajuns întreg pe-o curmătură6 de deal, unde sfârşea cumplita vale ce-nspăimântase biata mea făptură,
privii în sus şi coasta pân' la poale i-o-ntrezării-mbrăcată-n blânda rază7 a celui ce ne-arată dreapta cale.
Pieri atunci fiorul mut de groază ce-n piept mi se-ncuibase cu-nserarea şi noaptea-ntreagă8 mă ţinuse-n pază.
Şi ca şi cel9 ce, -ajuns la mal, suflarea şi-o trage greu şi simte-n piept balsam când vede-n urmă cum se zbate marea,
aşa şi eu, ce încă-n gând fugeam,
privii-ndărăt pădurea de strigoi
din care-n veci ieşit-a viu vreun neam.
Şi stând o vreme, -am apucat apoi să urc pe coasta neumblată, -arare, proptit în mers pe talpa dinapoi10.
Şi iată dintr-o dată pe cărare văzui săltând o panteră1' uşoară, cu păr bălţat pe trup şi mădulare.
Nu se clintea, ci-n faţa mea sprinţară
sălta pe loc şi mă privea semeaţă,
că m-aş fi-ntors dac-ar fi fost spre seară.
Ci-albea pe cer12 o altă dimineaţă
şi soarele urca cu-aceleaşi stele
ce-l însoţeau când cel ce-mparte viaţă
îl zămisli pre dânsul şi pre ele; ai zilei zori13 şi dulcea primăvară aripi dădură-ncredinţării mele
că voi scăpa de-mpestriţata fiară; dar nu-ntr-atât ca spaima să-mi dezică un leu14 ivit, cu ascuţită gheară.
Părea că sare şi-ntr-adins ridică fiămându-i bot încercuit cu-oţele, că şi văzduhul tremura de frică.
Şi o lupoaică15 numai os şi piele, muncită-n trup de mii de pofte slute, ce multe neamuri a-ndemnat la rele,
sări şi ea uşoară-n pas şi iute, încât pierdui nădejdea mea cea bună de-a-ajunge-n vârf pe culmile pierdute16.
Şi ca şi cel ce bucuros adună,
şi-apoi, de-şi pierde-avutul, mult suspină
şi-amarul strâns în lacrimi şi-l răzbună,
la fel pe mine sluta-n trup jivină mă-ndurera, căci mă-mpingea nevrut pe unde-n veci n-a răzbătut lumină17.
Şi-n timp ce stăm şi mă credeam pierdut, îmi apăru un chip de om 'nainte, părând că-i mut18 de lung ce-a fost tăcut.
Când îl văzui, strigai ca scos din minte:
„Oricine-ai fi, făptură-adevărată
ori umbră, -am zis, ajută-mă, părinte!"
„Nu-s om, răspunse, dar am fost odată; părinţi19 lombarzi m-au zămislit din lut şi-s mantovan20 de mamă şi de tată.
Deşi târziu, sub Iuliu21 m-am născut şi-o viaţă-n Roma sub August am stat, dar numai zei ce mint22 am cunoscut.
Poet am fost23 şi-n lume l-am cântat
pe cel purces24 din Troia-n drum pe mare,
când mândrul Ilion s-a fost surpat.
Ci tu pe-aici de ce te-mbii-n pierzare? De ce nu urci pe piscu-n zări durat, ce-i pururi vechi izvor de desfătare?"
„Virgil eşti oare?25 Şipot nesecat,
Din care-n val cuvântul tău se-mparte?"
cu sfiiciune mă rostii-ncurcat.
„Poet divin, lumină fără moarte, m-ajute-n grai iubirea-n veci fierbinte cu care pururi ţi-am citit din carte.
Tu mi-eşti maestru şi tot tu părinte, şi de-s vestit, tu m-ai deprins, cu-a tale, să-ncheg în vers măiestrele cuvinte.
Priveşte fiara26 ce m-a-ntors din cale, slăvite domn, şi-alung-o de la mine, căci mă-nfior din creştet până-n poale."
„Pe alte căi să mergi ţi se cuvine, grăi văzând că mă îneacă plânsul, de vrei să scapi de-a codrului desime.
Căci astă fiară, adăugă tot dânsul,
când vede-un ins, cum stă mereu la pândă,
de-i taie calea, -nfige colţii într-însul.
E rea din fire şi mereu crescândă o mistuie o foame grea, străbună, şi-abia mănâncă, e din nou flămândă27.
Cu multe fiare28-n lume se-mpreună şi multe-or fi, până va fi să vie copoiu29-ales ce-n chin va s-o răpună.
El nu din glii va strânge avuţie, ci va răzbi cu dragostea şi mila, iar ţara sa-ntre Feltre-are să fie.
Doar el va izbăvi de rău umila Italie30, pentru care, cum se spune, murit-au Turnus, Niso şi Cammilla.
Doar el pe goană fiara rea va pune, zvârlind-o-n iad pe văi pustii şi seci, de unde pizma-a-azmuţit-o-n lume.
10
Pe urma mea, spre-a ta scăpare deci, alungă-ţi paşii şi la drum porneşte, iar eu te-oi duce către loc de veci31.
Acolo jos vei auzi cum creşte suspinul gloatei ce-n tumult pestriţ a doua moarte32 hohotind cerşeşte.
Şi-ai să mai vezi pe cei ce-s mulţumiţi33 să ardă-n foc, căci şi de-au fost mişei, nădejde trag s-ajungă fericiţi.
Iar de vei vrea să urci şi tu la ei, mai demnă fiinţă34 paşii tăi vor duce şi-am să te las plecând în grija ei;
căci Domnul nostru ce-a murit pe cruce, fiind eu potrivnic la preasfânta-i lege, nu vrea prin mine drumul tău s-apuce.
El pretutindeni pe pământ e rege, dar sfântul scaun în ceruri sus şi-l are; ferice-s cei ce-n preajmă şi-i alege!"
I-am spus atunci: „Pe Dumnezeul care n-a fost al tău, dar îl râvneşti delung, m-ajută tu să scap de la strâmtoare
şi du-mă-astfel încât *ând s-ajung
la sfântul Petru35 şi pe unde spui
că-i plin de duhuri36 care pururi plâng."
Pornii atunci şi eu pe urma lui.
11
CANTUL II
Invocaţia către muze. Şovăirea lui Dante, dojana şi îndemnurile lui Virgiliu. Rugămintea Beatricei. înspre poarta Infernului
Era-n amurg1; ziua murea cu greu şi faptul serii dăruia cu pace a lumii trudă; singur eu, doar eu,
mă pregăteam cărare lungă-a face şi-a-nfrânge mila, şi-a răzbi durerea pe care acum din minte2 le-oi desface.
O, Muze3, -o geniu, ajutaţi-mi vrerea şi tu, o minte , care-ai scris şi crezi câte-ai văzut5, aici să-ţi văd puterea!
„Poete, -am spus, să nu mă-ncredinţezi preaînaltei căi6, până ce-ntâi nu-ncerci puterea mea, ca-n mine să te-ncrezi.
Tu povesteai cum cel urât de greci, părintele lui Silv7, cu dinadinsul ajuns-a viu în lumea cea de veci.
Dar dacă cel ce-a zămislit8 cuprinsul
l-a-ngăduit, s-a dovedit cuminte,
de stai să judeci ce-a purces9 dintr-însul;
căci el fu pus să şadă ca părinte al Romei şi-al imperiului lumesc în Empireu10 cu duhurile sfinte;
iar Roma şi imperiul strămoşesc au fost alese drept lăcaş din care urmaşii lui sân Petru" păstoresc.
12
l
Şi cum spuneai, în lăudata-i cale văzu minuni ce dobândiră sorţi victoriei lui12 şi mantiei papale.
A fost şi sfântul Pavel13 printre morţi spre-a strânge-ndemn credinţei ce-ntăreşte şi ne deschide a mântuirii porţi.
Dar eu14 la ce? Şi cine mă-nvoieşte? eu nu-s Enea şi nici Pavel; demn nici eu, nici nimeni nu mă socoteşte.
Iar de mă-ncumet totuşi, mă cam tem că-i nebunească fapta mea; pierdut, pe tine, tată'5, -n ajutor te chem."
Şi ca şi cel ce nu mai vrea ce-a vrut
şi prins în mreji de gânduri noi, obscure,
deoparte dă ce-a vrut mai la-nceput,
aşa şi eu sub poala coastei sure16 tot cumpănind, îmi mistuii pornirea17 ce dintru-ntâi lăsasem să mă fure.
„De nu mă-nşel18 şi de ţi-am prins gândirea, măreaţa umbră începu să zică, o teamă laşă ţi-a cuprins simţirea.
Fiorul ei pe oameni nu-i ridică
spre fapte mari, ci curmă îndrăzneala,
ca fiarei când de umbra ei i-e frică.
Dar am să-ţi spun, ca să-ţi alungi sfiala, de ce-am venit şi cum am plâns atunci când prima dată ţi-am aflat greşeala'9.
Eu stăm în Limb20 printre bătrâni şi prunci, când mă chemă o doamnă21 blândă-n fapte, frumoasă-atare22, că-i cerui porunci.
13
Ochii-i sclipeau ca două stele-n noapte şi prinse-a zice cu cerescu-i glas, amestec pur de cântec şi de şoapte:
ŤO, mantovane, suflet demn23, ce-ai mas vestit în lume, deşi plângi cu morţii, şi-a cărui faimă creşte pas cu pas,
cel ce-mi fu prieten mie doar, nu sorţii,
se zbate singur în pustiu, sleit
şi dă-napoi învins de spaima morţii.
De aceea zic, mă tem24 c-a rătăcit şi că-ndeajuns nu m-am vădit grăbită la câte-n cer de dânsu-am auzit.
Te du dar tu; cu vorba-ţi măiestrită25 şi tot ce crezi că de-al său bine-i demn, ajută-l tu, să nu mai fiu mâhnită.
Surit Beatrice26 eu, care te-ndemn; cobor de unde-a mă reîntoarce vreu şi m-am pornit la al iubirii semn.
Când voi ajunge la stăpânul meu nu voi uita să laud a ta purtare27.ť Tăcu apoi şi-am prins a zice eu:
ŤDomniţă a virtuţii28, tu, prin care se-nalţă omul mai presus şi-i smult din cerul lunii ce se-nvârte arare29,
mi-e atât de drag porunca30 ta s-ascult, că şi cu alta de pe-acuma mă-nvoi: vorbeşte doar; nu-i lipsă de mai mult.
Ci cum nu pregeţi să cobori la noi din locul sfânt ' din care spui că vii şi-unde tânjeşti să te întorci 'napoi?ť
14
ŤDe vrei să ştii cu de-amănunt, grăi,
am să-ţi răspund de ce m-am rupt din soare
şi fără frică mă pogor aci.
Te teme doar de-acele lucruri care îl pierd pe om şi-şi fac din rău un ţel; de alte nu, căci nu-s vătămătoare.
Pe mine Domnul m-a făcut astfel
c-al vostru iad32 să nu mă poată-nfrânge
şi nici văpaia ce ţâşneşte-n el.
Prea bună-n cer o doamnă33-amarnic plânge de pasul greu spre care drum îţi cei; doar ruga ei judeţul aspru-l34 frânge.
Ea pe Lucia35 o chemă, şi ei
îi spuse blând: Cel ce se-nchină ţie
te cheamă-n gând. în paza ta să-l iei.
Vrăjmaşă-a suferinţei pururi vie,
veni Lucia pogorând pe dată
pe unde stăm cu ninsa-n păr Rahie36.
Şi: Beatrice, laudă-n cer, curată, de ce n-ajuţi, grăi, pe cel ce-n lume de dragul tău s-a dezlipit de gloată37?
N-auzi cum plânge38 şi te cheamă-anume,
luptând cu moartea39 într-adins ivită
pe-un râu40 mai aprig decât marea-n spume?
N-a fost atunci făptură mai grăbită folos să-şi cate, de ce-i rău să fugă, ca mine când, din lumea mea-nsorită
m-am pogorât, la-a ei preasfântă rugă, încrezătoare în vorba ta, ce jos ţi-adună fală41 şi pe mulţi subjugă.ť
15
Şi-astfel zicând42, obrazul ei frumos, scăldat în lacrimi, şi-l feri de mine şi plânsul ei mă-mpinse mai vârtos.
Urmându-i vrerea, am venit la tine şi te-am scăpat de-nverşunata fiară, ce nu-ţi da pas să urci pe culmi senine.
Ce ai acum? De ce te-mpiedici iară? Ce griji aduni în pieptul tău mocnite şi nu cutezi, şi teama te-mpresoară,
când ştii că-n cer trei doamne fericite te ocrotesc la *ţi de slăvi43 şi soare şi vorba mea doar bine îţi promite?"
Ca florile44 ce-atinse de răcoare tânjesc, ci-n zori, sub ploaia de Iumine, se-nalţă drept pe lujere uşoare,
la fel curajul se trezi în mine, şi-atare râvnă mă-ntări şi-ardoare, că vorbele-mi ţâşniră tari şi pline:
„O, negrăit de bună-i doamna care45 m-ajută-n cer şi tu, ce te supui poruncii ei, fără s-aştepţi rugare.
Tu mi-ai sădit în suflet dor să sui şi-atare vorbe-ai revărsat şuvoi, că m-ai întors la vrerea mea dintâi46.
Un singur dor ne mână pe-amândoi, tu călăuz47, stăpâne şi maestre. Porneşte!"-am zis şi-n urma lui apoi
mă-ncredinţai cărărilor silvestre48
22 De-acolo bocet lung se desluşi,
ce răsuna-n văzduhul gol de stele,
încît şi mie plînsul mi-l stîrni. 25 Ciudate limbi, afurisenii grele,
amare plîngeri, scrîşnet de mînie,
suspin şi urlet, mîini plesnind a jele 28 se-nvîrtejeau în sumbră vălmăşie
prin pîcla grea, de-un fel la-nfăţişare
cu colbul ridicat de vijelie. 31 Simţind cum groaza-n creştet mă dogoare,
zisei: „Maestre, ce mă înfioară?
Au cine-s cei zdrobiţi de-ndurerare?“. 34 Iar el îmi zise: „Cei ajunşi să moară
nici răi fiind, nici vrednici vreodată,
îndură-aici această caznă-amară. 37 De-o seamă-s ei cu osîndita ceată
de îngeri care nu se răzvrătiră,
dar nici vreun zel n-avură pentru Tată. 40 I-alungă cel pe care nu-l slujiră,
iar iadul în adîncuri nu-i primeşte,
spre-a nu-i trufi pe cîţi mai rău greşiră“. 43 Ci eu: „Maestre, ce îi chinuieşte
de-i face-atît de jalnic să suspine?“.
Răspunse el: „Pe scurt, te lămureşte: 46 speranţă n-au ca moartea să-i aline
şi traiul orb aşa de greu i-apasă,
că-i pizmuiesc pe cîţi o duc mai bine. 49 Pe lume nimănui de ei nu-i pasă;
nici mila, nici dreptate nu li-s date;
dar cruţă-ţi mintea: uită-te şi-i lasă!“. 52 Ci eu, privind, văzui că-n cerc se zbate
o flamură, cu-asemenea iuţeală
de nu credeai că s-o opreşti se poate. 55 Şi-n urma ei atîta îmbulzeală
de ai fi zis că n-ar putea să-i ţie
nici coasa morţii dreaptă socoteală! 58 Ci tot privind, ştiuţi păreau să-mi fie
cîţiva, iar printre ei şi-acela care,
de laş ce-a fost, n-a stat la datorie. 61 Atunci prinsei deplină-ncredinţare
că dasem chiar de osîndita ceată
urîtă-n cer şi-n iad la fel de tare. 64 Ei, ce n-au dus o viaţă-adevărată,
în pielea goală se tîrau, mînaţi
de muşti şi viespi cu coada-nveninată. 67 Obrajii-n sînge le erau scăldaţi,
ce-amestecat cu lacrimi, la picioare
li se scurgea, sorbit de viermi spurcaţi. 70 Şi-apoi, cătînd cu ochii-n depărtare,
văzui, pe-un mal de rîu, mulţime deasă;
deci întrebai: „Maestre, cine-s oare, 73 fii bun şi spune-mi, cei ce se îndeasă
să-şi taie vad, cuprinşi de-atîta zor,
pe cît lumina să zăresc mă lasă?“. 76 El însă-mi zise: „Afla-vei rostul lor
îndată ce lîngă-Aheron vom face
popas, pe ţărmu-n veci tînguitor“. 79 Atunci, plecîndu-mi genele stîngace,
spre-a nu-l mîhni cu vorbe curioase,
pornii spre rîu, silindu-mă a tace. 82 Dar un moşneag cu cărunteţi stufoase
zori curînd în luntrea lui spre noi,
strigînd: „Vai vouă, duhuri păcătoase! 85 De-acum pierdut e cerul pentru voi:
am să vă trec pe celălalt hotar,
spre foc sau ger, în beznele de-apoi.
CANTUL XXXIV
Cercul al nouălea: Zona a patra şi ultima: Giudecca. Trădătorii de
binefăcători.
„Priveşte-acum, grăi Virgil, în faţă
Vexilla regis prodeunt inferni1,
de poţi cu ochiul desluşi prin ceaţă."
Cum vezi2 spre seară când e sur pământul şi neguri groase se coboară-n zare o moară-naltă cum o-nvârte vântul,
aşa văzui ceva diform şi mare3
şi m-am ascuns după Virgil din mers,
căci vântu4-n şes sufla cu-nverşunare
Cu teamă-aştern câte-am văzut5 în vers, căci pe mişei abia-i zăream acum, ca printr-un geam, nedesluşit şi şters.
Sub gheaţă stau, întinşi sau drepţi, oricum, în tălpi sau creştet, pe când alţii-n frângeri cu arcul stau, din şale rupţi, duium.
Şi-ajunşi afund pe valea-n veci de plângeri, ca să-mi arate domnul meu prin ceaţă pe cel mai mândru6 făurit din îngeri,
se trase-n lături şi mă-mpinse-n faţă, „Acesta-i Dis7, zicând, şi bărbăţie s-arăţi aicea şi curaj învaţă".
Nu mă-ntrebaţi ce spaimă-am tras, vai mie, şi ce fiori mă scuturau prin spate: puţină-i vorba când se cere-a scrie.
178
Nici mort eram, nici nu trăiam a toate; dă-ţi seama deci, de mă-nţelegi, creştine, ce-nseamnă viu, să mori pe jumătate.
Voievodul negru8-al tristelor destine ieşea din gheaţă până jos spre maţe; dar eu m-asemui c-un uriaş mai bine
decât uriaşii cu-ale sale braţe; socoate9 dar ce trup îi dase muma ce-atare labe-i făuri drept soaţe!
De-a fost frumos pe cât de hâd e-acuma şi tatăl10 şi-a-nfruntat cu-nverşunare, pe drept din el îşi trage răul numa.
Rămas-am mut de spaimă şi mirare când ţeasta" lui văzui c-adăposteşte un chip la mijloc, roşu-nchis12, îmi pare,
şi alte două ce rânjeau drăceşte de peste umeri, drept în sus, egale şi-ngemănate13 se-ntâlneau în creştet.
Cel drept bătea în alb-gălbui spre poale, iar cel de-a stânga se vădea atare precum pălmaşii de pe Nil14 de vale.
Şi-un rând de-aripi purta sub fiecare,
croite-anume pentru el, uriaşe,
cum n-am văzut pânze mai mari pe mare.
De pene smulse15, se-nchirceau golaşe ca de lilieci şi când zbătea din vele16 trei vânturi reci suflau prin hău vrăjmaşe,
de-ntreg Cocitul îngheţa de ele; din ochi plângea şi bale, spumegând, pe trei bărbii scurgea dintre măsele.
179
Ca meliţa bătea din dinţi rupând cu fice gură piept, grumaz, picioare, şi trei deodată canonea muşcând.
Dar cel din faţă, înşfăcat şi-n gheare, colţoşii dinţi nici că-i simţea-n făptură, căci zece piei îi jupuia-n spinare.
„Acesta-aici, ce chin mai mare-ndură e Iuda17, zise domnul meu, şi zace cu trupu-afară şi cu capu-n gură.
Iar din ceilalţi, cel care-atârnă-ncoace din gura neagră spânzurând, e Brut18, (cumplit se zbate, precum vezi, dar tace19),
iar cellalt Cassiu20, mai voinic făcut.
Ci noaptea suie; nu-i de noi răgazul.
Să mergem dar, căci toate le-am văzut21."
Pe voia lui i-nlănţuii grumazul, şi-aflând el loc şi vreme cu priinţă, când din aripă falfai viteazul,
se agăţă de blana lui, velinţă, şi coborî cu viţele-i prelunge, strivit de zid22 şi-a lui păroasă fiinţă.
Iar când ajuns-a unde şoldu-mpunge şi-ncheietura prinde-n el răsad, maestrul meu, vărsând sudori de sânge,
croi cu capul23 spre picioare vad
şi merse-n sus ca la vreo zece şchioape,
încât crezui24 că iar mă-ntoarce-n iad.
„Te ţine strâns, căci prin atari25 hârtoape, grăi trudit, să urce-i scris, pe brâncă, cel care vrea de negrul fund să scape."
180
Apoi ieşi printr-o spărtură-n stâncă, mă puse jos, iar el un pas făcând sări cu grijă peste groapa-adâncă.
Privii în sus spre Lucifer, crezând că-l voi zări cum l-am lăsat, pe brânci, dar îl văzui26 cu talpa-n sus şezând:
şi cât de mare-mi fu uimirea-atunci închipuie-şi cei săraci cu duhul27, care nu ştiu ce punct am străbătut prin stânci.
Şi-atunci Virgil: „Ridică-te-n picioare, grăi pripit, căci drumu-i lung şi-avan, iar soarele28 de mult sclipeşte-n zare".
Nu-n încăperi ca de palat ne-aflam ci într-o hrubă cu pietriş podită, în care rază nu răzbea prin geam.
„Maestre, -am zis, până-a lăsa smolită Gheena-n fund, acum ca şi-alte ori, adu lumină-n mintea mea-ndoită.
De ce stă-n cap şi cu picioru-n nori? şi unde-i gheaţa ce-mbrăca mormântul? au cum ajuns-am din amurg în zori?"
„Te crezi dincolo, i-auzii cuvântul,
de locu-n care, cu tot trupul meu
m-am prins de râma29 ce scurma pământul.
Dincolo-ai fost30 cât scoborât-am eu; ci-odată-ntors, trecut-ai punctul-teacă ce-atrage-n sine tot ce-atârnă greu.
Te afli-acum sub bolta31 ce se-apleacă potrivnic celei ce cuprinde-uscatul, sub culmea32 cărei fu sortit să zacă
181
cel răstignit ce n-a ştiut păcatul;
tu stai pe-o palmă33 de pământ ce-şi are
drept în Giudecca corespuns cu statul.
E-n zori aici34 când ziua-acolo moare; iar cel ce35 trepte ne urzi din bunde, stă bine-nfipt, şi-acum, tot în picioare.
Căzu din cer pe-acest meleag, de unde uscatu-întins spre marea verde-albastră, de spaima lui36 se cuibări sub unde
şi se retrase pe sub bolta noastră;
înfricoşat lăsă-mprejur pustie37,
pre câte vezi, şi se-nălţă în creastă38."
E jos un loc39, cam cât în lung se-nscrie huruba-n stânci, de Belzebut departe, ce nu prin văz, ci prin auz te-mbie
să-i .dai de urmă, căci un râu40l-mparte, ivit din gura unei stânci ce-adumbră izvorul lui, şi curge lin, deoparte.
Pornirăm dar pe cărăruia sumbră spre lumea albă de lumini, prin prund, şi fără gând de-a poposi la umbră
urcarăm sus şi printr-un ochi rotund zării la capul căii lungi şi grele podoapa bolţii4l-n cer, şi din străfund
ieşirăm iar către lumini şi stele42
Cîntul XXVIII
Cerul al nouălea, primul mobil. Ierarhiile îngereşti. Concordanţa între îngeri şi ceruri.
1 Cînd adevărul despre-umana ginte
şi traiul ei mi-l tălmăci spunînd
cea care raiul mi-l sădeşte-n minte,
4 cum vede omul în oglindă-arzînd
o torţă ce din spate-l luminează,
‘nainte s-o cuprindă-n văz sau gînd,
7 şi adevărul vrînd curat să-l vază
se-ntoarce-aflînd că-i potrivit cu glaja,
ca versu-n cînt cu nota ce-l urmeaază
10 aşa şi eu cînd, înfruntîndu-i vraja,
privit-am drept în ochii ei prin care
mă prinse-aoare dragostea cu mreaja.
13 Şi-abia i-am înturnat pe-ai mei spre soare,
izbit de tot ce-arată ceru-n sine
cînd ţintă caţi la mîndra-i cingătoare,
16 văzui un punct ce răspîndea lumine
pătrunzătoare-astfel că orice faţă
sub focul lui se cade să se-ncline:
19 cea mai măruntă stea şi mai răzleaţă
s-ar zice Lună lîngă dînsul pusă
să stea ca-n ceruri soaţă lîngă soaţă
22 Şi nu departe de lumina spusă
mai mult decît un nimb de focul său,
cînd deasa-i pinza de vapori adusă,
25 rotea împrejur sclipind un cingătău
atît de iute, c-ar fi-nvins mişcarea
supremei bolţi ce ne-mpresoară-n hău.
28 Alt cer în juru-i îşi rotea vîltoarea,
cuprins şi el de-al treilea în strînsoare
şi tot aşa de-a rîndul, cît e zarea.
31 Era-n lărgime-al şaptelea atare
că însuşi curcubeul întregit
să-l prindă-n braţe n-ar fi fost în stare,
34 Şi încă două se roteau în sit,
tot mai agale înscriind tighel,
de foc în jurul punctului zărit,
37 şi mai vîrtos zvîrlea scăntei acel
ce mai aproape-i sta, căci mai cu vlagă
sorbea puteri şi adevăr din el.
40 Citindu-mi vrerea-n ochi, stăpîna dragă
„ De el, grăi cu glas care mîngîie,
Atîrnă cerul şi natura-ntreagă.
43 Priveşte roata ce-i în şir dintîie
şi află că se mişcă atît de iute
prin dragostea ce-i scris în cerc s-o mîie.”
46 „ De-ar fi şi-n jurul lumii, am zis, făcute
cu aceeaşi rînduială-a sale sfere ,
m-ar sătura bucatele-aşternute.
49 Ci-n lumea noastră vezi, şi nu-i părere,
că roţile, pre cît sunt mai departe
de mijloc, se-nvîrtesc mai cu putere.
52 Ori dacă-i scris să-mi facă cerul parte
de-a sale taine-ntr-acest sfînt lăcaş,
ce doar lumină şi iubire-mparte,
55 să-mi spui de ce nu calcă pe-un făgaş
modelul cu icoana lui, căci eu
nu-s vrednic adevărul să-l desfaş.”
58 „Nu-i de mirare dacă-ţi vine greu
să descîlceşti cu degetele-ţi nodul
ce neîncercat s-a încîlcit mereu!”
61 Astfel grăi şi „ Muşcă,-apoi, din rodul
ce ţi-l întind, de vrei sătul să fii
şi-ascute-ţi mintea ca să-i prinzi izvodul.
64 A lumii sfere-s strîmte-ori sunt largi, să ştii,
precum în fice parte se-mpărţeşte
virtute multă-ori mai puţină şi
67 cînd e mai mare binele sporeşte
şi-un spor de bine vrea şi-un corp mai mare,
desăvîrşit în tot ce-l împlineşte.
70 Deci ăstui cer ce-atrage în mişcare
întreaga lume,-acela-i corespunde
ce ştiind, iubşte cu mai multă-ardoare.
73 Iar dacă mintea-ţi în virtuţi pătrunde
şi ele-ţi sînt măsură, nu lărgimea
substanţelor ce-ţi par a fi rotunde,
76 vedea-vei potrivire-ntre mărimea
fieştecărui cer mai mic sau mai mare
cu-nţelepciunea lui şi profumzimea.”
79 Precum rămîne limpede sub soare
întreaga boltă cînd Borea bate
şi slobozeşte mai domol, suflare,
82 gonind departe negură şi zloate,
astfel că cerul frumuseţea sa,
zîmbind şi-o-mparte-n licăriri curat
85 aşa-am rămas şi eu cînd doamna mea
mă dumiri şi adevărul pur
sclipi curat precum în cer o stea.
88 Iar cîmd sfîrşi, în profumzime de-azur
văzui, ca fieru-n clocot azvîrlind
şi sferele mii de scîntei în jur.
91 Fice scînteie se mişca rotind
în focul ei, şi-erau atîtea-n zbor,
că-n numere nu-i chip să le cuprind.
94 Osana-şi răspundeau din cor în cor
Spre punctul ce-i sorginte de lumini
Şi-n veci îi va păstra pe locul lor.
97 Ci-nţelegînd ce îndoieli m-aţin,
Iubita zise: „Cercurile prime
Ţi-au arătat Heruvi şi serafimi.
100 Se-nvîrt atît de iuţi legaţi de schime,
spre-a fi cît pot cu punctul prim la fel
şi pot, pre cît se-nalţă-n stări sublime.
103 Ceilalţi, cuprinşi de-al treilea roş inel,
se cheamă Tronuri aşe sfintei feţe
şi cea dintîi treime-nchid prin el.
106 Eu gustă bucurii şi frumuseţe
pre cît ajung mai adîncit să vază
în cel ce-aduce pace şi blîndeţe.
109 Deci fericirea-n rai se-ntemeiază
pe văz, nu pe iubire, căci ea cu ră
din el şi doar printr-însul scînteiază.
112 Acestui văz i-e meritul măsură,
născut de har şi bună vrere;-atare
din pas în pas purcede în făptură.
115 Triada-a doua, ce la fel răsare
într-astă primăvară-nveşnicită
ce-atinsă noaptea de Berbec nu moare,
118 de-a pururi cîntă-Osana fericită,
pe trei isonuri ce răsună lin
în trei rotiri prin care-i întreită.
121 În sînul ei alţi îngeri sfinţi se-ţin:
Stăpînii-ntîi, Virtuţile şi-apoi
Puterile în cel de-al treilea cin.
124 Penultimele două roţi din roi
adună Prinţi şi-Arhangheli în sobor
şi joc de Îngeri roata dinapoi.
127 Cu toţii sus, spre punct privesc cu dor
şi-atare-nving în jos, încît spre Bine
cu toţi sînt traşi şi-atrag la răndul lor.
130 Privi spre-aceste orînduri divine
măritul Dionis cu-atîta drag,
că le numi şi le-mpărţi ca mine.
133 Grigore însă-alese alt drumeag,
dar rîse el de sine însuşi cînd
deschis-a ochii pe-al tăriei prag.
136 Să nu te miri c-un muritor de rînd
va tălmăci atare taine; toate
i le vădi cel ce crezu văzînd,
139 cu alte încă din aceste roade."
15, Cînd ţintă caţi:
Atunci cînd observi cu toată atenţia rotirea acestui cer.
16, Lumine:
Strălucirea acestui punct luminos pe care-l vede Dante în primul mobil este atît de intensă , încît ochii atinşi de ea trebuie să se închidă repede, spre a nu orbi.
19, Stea:
Punctul acela este atît de mic, redus infinitezimal, ca un punct matematic, indivizibil, aproape imaterial, incît nici chiar o stea care de pe pămînt ne pare atît de mică, pusă lîngă el, ar fi putut apărea de dimensiunile lunii pline lîngă cea mai mică stea a firmamentului.
37, Şi mai vîrtos:
Şi cu căt un cerc de foc era mai aproape de punctul divin, cu atăt era mai luminos şi mai pur. Fiind mai aproape de însuşi esenţa divină a luminii, o reflecta mai profund şi mai intens.
41, De el-:
De acest punct de lumini depinde şi cerul şi întreaga fire. Definiţia cea mai simplă şi mai ortodox creştină a divinităţii.
101, Punctul prim:
Punctul radiant, Dumnezeu.
127, Cu toţii sus:
Aceste cercuri de foc privesc "sus", în extaz, spre punctul luminos al divinităţii.
Iar "în jos", atrag pe cele inferioare. Deci ele îşi transmit de sus în jos puterea de atracţie, fiind în acelaşi timp atrase de punctul central divin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu