7. /6 SEPTEMBRIE 2022 - POEZIE
| René Armand François Prudhomme  | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | René Francois Armand Prudhomme  |
| Născut | 16 martie 1839 Paris, Franța |
| Decedat | (68 de ani) Châtenay-Malabry |
| Înmormântat | Cimitirul Père-Lachaise |
| Naționalitate | franceză  |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Franța |
| Etnie | Francezi |
| Ocupație | poet, eseist |
| Limbi | limba franceză |
| Studii | lycée Condorcet[*] |
| Activitatea literară | |
| Specie literară | poezie |
| Note | |
| Premii | Premiul Nobel pentru literatură[1][2] Legiunea de Onoare în grad de Mare Ofițer[*][3] prix Vitet[*][4] |
| Premiul Nobel pentru Literatură, 1901 | |
| Semnătură | |
 | |
Modifică date / text  | |
René Armand François Prudhomme (n. 16 martie 1839, Paris – d. 6 septembrie 1907, Châtenay-Malabry), (Sully Prudhomme), a fost primul laureat al Premiului Nobel pentru Literatură la 10 decembrie 1901.
MOTIVAȚIA JURIULUI NOBEL[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
"...ca o recunoaștere specială a artei lui poetice, vădind un înalt idealism, perfecțiune artistică și o rară îmbinare între calitățile inimii și cele ale intelectului" [5].
VIAȚA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
S-a născut la Paris. Încă din adolescență era pasionat de științele exacte.După un stagiu în administrația uzinei metalurgice de la Creusot și un început de studii de drept, se consacră literaturii, beneficiind de o moștenire care îi asigură independența materială. În cadrul societății literare "Conférence de La Bruyère" își citește primele versuri. Îi cunoaște pe Leconte de Lisle și pe José Maria de Heredia.În anul 1865 publică volumul de versuri de factură parnasiană Stances et poèmes. În volumele următoare Les solitudes și Les Vaines Tendresses, se manifestă un lirism personal oarecum surprinzător la un poet etichetat ca "parnasian". Evoluează către o poezie filosofico-didactică (La Justice,Le Bonheur), caracterizată de Ferdinand Brunetière ca o "încercare laborioasă și oarecum sterilă de a rezuma în versuri Critica rațiunii pure". În Le Zénith, preocupările lui Sully Prudhomme (care sunt și cele ale epocii sale) de a uni știința cu poezia în numele progresului devin și mai evidente. Virtuoz al sonetului, al formelor de versificație dificile, poetul practică tot mai mult o poezie persuasivă, în care "pledează" pentru idealul său scientist. În 1881 este ales membru al Academiei franceze. Sully Prudhomme este înmormântat la cimitirul Père Lachaise din Paris.
OPERA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
Poezie[modificare | modificare sursă]
- Stances et poèmes (Stanțe și poeme), 1865
- Les épreuves 1866
- Les solitudes (Singurătațile), 1869
- La France, 1874
- Les Vaines Tendresses (Zădărniciile iubirii), 1875
- Le Zénith (Zenitul), 1876
- La Justice (Dreptatea), 1878
- Le Bonheur (Fericirea), 1888
Proză[modificare | modificare sursă]
O viaţă de singurătate,
Pe lângă mohorâta-mi casă
Ai trece poate.
În suflet trist o mângâiere,
Tu mi-ai privi pe la ferestre
Ca fără vrere.
O inimă ce-a ta o cheamă,
Te-ai aşeza la mine-n poartă
Ca şi o mamă.
Şi dacă-n minte-ar fi să-ţi vină
Cum, ai păşi de prag venită
Fără pricină.
Lebăda cu-ale ei labe late-alunecă pe unde.
Puful alb crescut pe cele două coaste aminteşte
De zăpada ce la soare, primăvara, se topeşte,
Dar, tot ca neaua mată, în briză fremătând,
Aripa-i pare-o pânză de barcă-abia mergând.
Frumosu-i gât se-nalţă şi trestia o-ntrece,
Plonjează ori se lasă lungit pe unda rece;
Cu graţie-şi curbează profilul de acantă,
Pitindu-şi ciocul negru sub guşa-i impozantă
Aci caută umbra şi pacea de sub pini
Lăsând în urmă lunca scăldată în lumini
Şi-având aspectul unei podoabe capilare
Ea merge şi tardivă şi obosită pare;
Grota-n care poetul plonjează-n sine-ardent
Si izvorul ce plânge pe veci un zeu absent
Îi plac; le dă târcoale; o frunză de răchită
I-atinge-uşor un umăr, căzând îngălbenită;
Aici spre larg pluteşte şi, lăsând codru-obscur,
Ia-n stăpânire partea superbă de azur
Sub care să-şi serbeze ţinuta-i orbitoare
Şi chiar să se confunde c-un bulgăre de soare.
Apoi, când lacu-şi pierde fantasticu-i contur
Şi când oricare formă-i tot mai confuză-n jur,
Când cerul brun mai are un roşu tiv pe zare
Şi nici o gladiolă ori stuf nu mai tresare,
Iar broaştele văzduhul cu-orăcăitul lor
Îl umplu, licuriciul zâmbind îmbietor,
Pasărea-i tot pe lacul ce-n, sumbru, ochiul lui
Reflectă-albastra noapte cum alta-n lume nu-i;
Vas de argint pe care râd diamante, mii,
Visează pe oglinda răsfrântelor făclii.
vedeau lumina-n zori adâncă;
azi dorm prin funduri de morminte,
şi soarele răsare încă.
de zi cu zi în nopţi avură.
Şi-acum lucesc pe boltă stele,
şi ochii umbrele-i umplură.
orbitele, nu e posibil!
S-or fi sucit spre altă fire,
spre ce se cheamă invizibil,
se mută-n alte constelaţii,
nu cred că ochii pot să moară,
pot doar să doarmă-n alte spaţii.
deschişi spre bolta cea adâncă,
frumoşii ochi de prin morminte
privesc spre noi şi-ntreabă încă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu