5. /23 OCTOMBRIE 2022 - POEZIE
LUCIAN VASILESCU
Lucian Vasilescu (n. 23 octombrie, 1958, Ploiești) este un poet român.
DATE BIOGRAFICE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
Lucian Vasilescu s-a născut la 23 oct. 1958 la Ploiești, jud. Prahova. Din 2004 este redactor șef al revistei de știință și tehnologie, călătorii Descoperă, din cadrul trustului de presă MediaPro. Membru al cenaclului Universitas.
VOLUME PUBLICATE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
- Evenimentul zilei - un poem văzut de Lucian Vasilescu, Ed. Nemira, 1995;
- Ingineria poemului de dragoste, Ed. Albatros, 1996;
- Sanatoriul de boli discrete, Ed. Cartea Românească, 1997.
PREZENȚĂ ÎN ANTOLOGII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
"Testament - Antologie de Poezie Română Modernă - Ediție Bilingvă Engleză/Română" / "Testament - Anthology of Modern Romanian Verse - Bilingual Edition English/Romanian" (Daniel Ionita asistat de Eva Foster, Daniel Reynaud și Rochelle bews, Editura Minerva 2012 , și 2015 - ediția a doua).
PREMII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
- Premiul pentru debut al A.S.B., 1996.
* *
dar n-a fost tot timpul asa. cândva, mai demult, pe unele strazi mai înguste, rezemam pamântul cu spatele. mai puteam pe atuncea spera. ca pasii care se-aud sunt ai tai. c-ai sa vii. ca o umbra stralucitoare zapacind trotuarele pustii. c-ai sa te împiedici de mine
si-o sa cadem împreuna-n abis. în colt, pe straduta cu sens interzis. si miros de canalizare. asa cum miroase briza, la mare.
sunt eu! eu sunt aici! eu sunt chipul cel adevarat al victoriei!
am înfrânt în toate bataliile! am cutreierat toate utopiile! de acolo
m-am întors glorios. de pe o parte pe alta. acum stau rastignit cu fata în jos. la poalele unui destin prea îndepartat. si ce frumos ar fi putut sa fie... si bine... ce pacat...
pe fata port acuma pecetea asfaltului crapat.
*
* *
soarele apunea rasucind fuioare de lumina. în codrul de termopane fusese înca o zi. una senina.
crâmpeie din acea înserare ajungeau pâna la mine, rascolind amintiri. despre cum ar fi putut sa fie. despre desertaciune si poezie. despre moartea mea splendida, multicolora, vie.
despre cum arata lumea de dinainte de cea de apoi. când hoinaream printre ceruri împreuna. singuri, noi doi. când în urma noastra se sfarâma furtuna. si ploaie ploua pe pamânt. si-n fiece strop eram împreuna.
*
* *
ma holbam în abis si asteptam stelele. de neon, neasemuitele, ielele.
dar în noaptea aceea a rasarit o singura stea. mica, stinghera, ca vai de ea. apoi, la o vreme, s-a desprins si-a cazut. si s-a facut întuneric. si tot ce trecuse a început. însa pe dos.
eram un copil cuminte, sfios. împleteam din fire subtiri întâmplari. amintiri. despre cum aveam sa devin un barbat puternic, frumos. despre cum urma sa întorc lumea cu susul în jos. cu radacinile înfipte în cer.
în cerul unde tremura o steluta, ca vai de ea, stingher.
*
* *
am închis ochii si-am ascultat sipotul tramvaielor pe sine.
ma chirceam de fericire si-mi parea ca sunt proprietarul
acelei seri sublime.
uite, hai sa întoarcem cuvintele cu fata în jos. sa le amestecam. tu alege-ti unul, altul iau si eu. unul o sa ia si bunul dumnezeu.
sa facem trei lumi, aici pe pamânt. câte una din fiecare cuvânt.
una cu cer, alta cu stele, cealalta cu soare. una cu verde, alta cu rosu, alta cu mare. una cu flori, alta albastra, alta c-un drum. pe care tot ce trece se preface-n scrum.
lumea câstigatoare. lumea de-acum.
*
* *
dar în noaptea aceea a rasarit o singura stea. mica, stinghera, ca vai de ea.
si în felul acesta am izbutit sa încep înca o zi pierduta. magistral. întinsa de la un capat la altul pe un pat de spital. înca de dimineata. când mi se pun perfuzii ca sa-mi fie greata.
de pe peretele din fata, spre rasarit, îmi zâmbeste acelasi chip ponosit. plictisit pâna peste poate de mine. sastisit. mi s-a spus ca el este calea, ca doar el stie drumul. dar el sta si se uita la mine si doar îsi scutura, din când în când, de la tigara, scrumul. pe fata de masa. apoi îsi toarna vin în pahar. si-mi da de înteles ca orice as face ar fi
în zadar.
mi s-a spus ca el e cuvântul, dar nu-l aud. mi s-a spus ca el e lumina. dar nu se poate vedea din coltul vietii mele verde cum e fierea, amara si rea. în felul acesta încep înca o zi pierduta. în care tot ce fac e sa respir.
si singur de-acest lucru înca ma mai mir.
Lucian Vasilescu - Poezie pe pâine
MIHAI CODREANU
 Membru corespondent al Academiei Române |
|---|
| Mihai Codreanu | |
 Poetul Mihai Codreanu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut |  Iași, România |
| Decedat | (81 de ani) Iași, România |
| Înmormântat | Cimitirul „Eternitatea” din Iași |
| Părinți | Mihail Codreanu și Natalia (n. Mârzescu)[1] |
| Cetățenie | .svg){kind=small} România |
| Ocupație | poet traducător |
| Limbi | limba română |
| Studii | Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași |
| Pregătire | Alexandru Grigore Suțu |
| Profesor pentru | Moni Ghelerter |
| Activitatea literară | |
| Activ ca scriitor | 1891 - 1957 |
| Specie literară | poem, sonet |
| Operă de debut | 1891 - cu poeziile „Sonet” și „Glossă” în revista "Lumea ilustrată" |
| Opere semnificative | 1. Volumul de sonete „Statui” 2. Cea mai bună traducere în limba română a piesei de teatru Cyrano de Bergerac de Edmund Rostand 3. Volumul de sonete „Cantecul deșertăciunii” |
| Note | |
| Ordinul Național al Legiunii de Onoare | |
Modifică date / text  | |
Mihai Codreanu (n. , Iași, România – d. , Iași, România) a fost un poet, dramaturg, avocat și traducător român, membru corespondent al Academiei Române (1942). A fost considerat drept cel mai prolific sonetist român[2] și părintele sonetului românesc.[3]
Biografie[modificare | modificare sursă]
Mihai Codreanu s-a născut în Iași, fiind fiul magistratului Mihail Costache Codreanu și al Nataliei Codreanu. Tatăl său, originar din Târgu Ocna, a fost judecător și profesor de latină la Colegiul Național. A murit, când Mihai avea 1 an si 7 luni. Mama, Natalia Codreanu (1843-1916), a fost fiica preotului Dimitrie Mânzariu, care și-a schimbat numele în Mârzescu, și sora politicianului Gheorghe Mârzescu[4]. Mihai Codreanu a urmat cursurile liceale la Iași, Bacău și București, manifestând de tânăr interes pentru literatură. Pentru a rezista financiar în urma decesului tatălui său, Mihai Codreanu dădea lecții de limba română și era corector la ziarul „Evenimentul”. Dorința sa a fost aceea de a deveni actor, însă, vederea îi slăbește după vârsta de 30 de ani și renunță la acest vis. În ciuda problemelor de vedere, continuă să scrie sonete, dictându-le prietenilor apropiați. A murit în 1957, în Iași, la vârsta de 81 de ani, în vila sa (Vila Sonet) de pe Strada Rece.
Studii și activitate literară[modificare | modificare sursă]
A urmat cursurile Facultății de Drept din orașul natal, în paralel cu cele ale Facultății de Filosofie. S-a înscris și la Academia de artă dramatica, avându-l profesor pe actorul State Dragomir. A fost director la Teatrul Național din Iași (1919-1923), profesor și rector (1933-1939) al Conservatorului de Artă Dramatică din Iași și director la revista "Însemnări ieșene".
Debut[modificare | modificare sursă]
Debutează în lumea literară în revista bucureșteană "Lumea ilustrată" (1891), cu poeziile Sonet și Glossă.
Opera[modificare | modificare sursă]
- "Diafane" (1901), sonete
- "Din când în când" (1903)
- "Statui" (1914), sonete (99 sonete)
- "Cântecul deșertăciunii" (1921), sonete și poezii
- "Turnul din fildeș" (1929), sonete
- "Statui. Sonete și evadări din sonet" (1939)
Premii[modificare | modificare sursă]
- Premiul "Năsturel Herescu" al Academiei Române.
- membru corespondent al Academiei Române
- Cavaler al Academiei Franceze
- Marele Premiu Național de Poezie (1925)
- Legiunea de onoare a Franței pentru traducerea piesei de teatru Cyrano de Bergerac, a lui Edmond de Rostand
"...Și ar fi fost mai bine de mă nășteam un fulger". (M.Eminescu)
Când pe căi întunecate rătăcește biata-mi muză,
Fulgerul îi este-n noapte prețioasă călăuză:
De aceea cum prin nouri fulgeră cereasca spadă,
Tot așa și pe hârtie pana-mi fulgeră-n baladă.
Se născu Vulcan pe lume slab, diform și-atât de slut,
Incât maică-sa, Junona, ca să-l facă dispărut,
Fugări-n Olimp copilul și prinzându-l de-un picior,
Îl zvârli din înălțimea muntelui strălucitor
Drept în Lemnos. Făurarul cel de mai târziu trecu
Prin văzduh o zi întreagă pân' ce-n insulă căzu.
Izbitura fu de moarte, dar ne povestește mitul
C-a rămas pe veșnicie numai șchiop nefericitul.
Totuși, oameni mai de treabă din ținutul insular
Il primiră, și-nvățându-l meseria de fierar,
Răsădiră-o floare mândră în băiatul exilat,
Ce crescu isteț la minte și la trup înfiripat.
Mai târziu, pornind spre Etna, sub clocotitorul munte,
Ajutat de uriașii ucenici c-un ochi în frunte
Ce-ntețeau din foi cărbunii ca să modeleze fier,
Așezară împreună un vestit atelier.
...Si muncea călitul meșter neclintit păstrându-și locul,
Asudând din zori în noapte făr-a stinge-n vatră focul
Și făcând în minte planuri cum să certe omenirea,
Ca să-și aibă toată lumea pe dreptate răsplătirea.
Din furtuni de cugetare, în pornirea lui grozavă,
Furca se ridică-n valuri după valuri până-n slavă
Nascocit-a, dăruind-o lui Neptun ca să frământe
Oceanul și pe oameni cu înec să-i înspăimânte.
Dar nemulțumit cu-atâta, de-ucenici înconjurat
Și cu sufletul de biciul răzvrătirii întărtat,
Iși privi-ncruntat ilăul printre dinți scrâșnind sudalme...
Și-apucând în mâini ciocanul, după ce-și scuipă în palme,
Cu ciocan Vulcan, lovind-o, nicovala zgudui,
Iar în crâncena lovire, sprinten fulgerul țâșni
Si-n zigzag de foc frângându-și viguroasa lui săgeată,
Despică cu violență atmosfera-ntunecată,
Luminând cu măreție fioroasele tablouri
Și delirul si mânia furtunaticilor nouri,
Căci era furtună-n aer și furtună în ocean
Și furtună-n cugetarea viforosului Vulcan,
Care, înfruntându-și soarta cea lipsită de noroc,
Iși zvârli răcnind durerea către sulița de foc:
"Tu ce-ți fulgeri într-o clipă spasmul zguduind Tăria..
Iți râvnesc în veci puterea și-ți invidiez mânia,
Căci cu cât e mai năprasnic, cu atât e mai frumos
Vajnicu-ți avânt ce-n spațiu șerpuiește fioros
Și desfide cu înalta-i și superba-i încordare
Pe acel ce zace-n umbră umilit de resemnare,
Când revolta-i năvălește prin toți porii și-l îneacă
Mulțumit să-și muște buza pân' la sânge, - și să tacă!"
Si-al fierarului sălbatec ș-amenințător cuvânt
Se lărgi-n furtuna-ntinsă, dus pe șuiere de vânt.
Si-ntărit pe-ntreg pământul cu metalice ecouri
Precum roșu întărește forța coarnelor de bouri.
- Voi ce-ați stins în resemnare a mâniei voastre pară
Și-ați trăit în întuneric sub osânda seculară,
Invățați din meșteșugul maistrului fierar Vulcan
Cum se face înfrățirea dintre fulger și ciocan
Și ca-n nouri zvâcnitura secerii înflăcărate,
Despicați și voi prin beznă calea către libertate.
Și-n norii lor un călăreț apare:
E-n zare-acum…e-aici…și iar e-n zare,
De parc-un fulger aerul despică.
Dar cine e fugarul făr’ de frică
Trecut într-o supremă săgetare?
E dorul meu pe sufletu-mi călare,
Fugind spre tine-n zbor de rândunică.
El știe foarte bine ce-l așteaptă
Și totuși ține-n goană calea dreaptă
Spre-a nepăsării tale neagră stâncă…
Privește-l de granit cum se izbește
Și cade în prăpastia adâncă
Din ochii tăi…Nu da-ndărăt…Privește!...
Oricât m-aș amăgi, - scrâșnesc din dinți și tac;
Dar ca urzeală de Roman și Dac,
Vărs uneori văpăi pe țeava nării.
Și-așa, lăsat în voia întâmplării,
Întind spre Soare ramuri de copac,
Și tot mai largi în juru-mi le desfac,
Că port în crengi vitalitatea mării.
Nu știu ce țintă caut prin pustiu, -
Dar asta-i poezia: să n-o știu;
De-aceea fluierând, merg înainte…
Iar când încerci privirea să-mi înfrunți,
Visezi și tu, căci ea ți-aduce-aminte
Melancolia codrilor cărunți.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu