2. /30 OCTOMBRIE 2022 - ISTORIE PE ZILE: Decese; Sărbători
Decese
În luna octombrie 130, potrivit împăratului Hadrian, citat de Dio Cassius, „Antinous s-a înecat în Nil” (Dio Cassius 69.11) Nu se știe dacă moartea sa a fost rezultatul unui accident, sinucidere, crimă sau sacrificiu religios.
·
Antinous Ecouen, în Villa Adriana, Tivoli
· 1611: Carol al IX-lea al Suediei suedeză Karl IX (4 octombrie 1550 – 30 octombrie 1611) a fost rege al Suediei din 1604 până la moartea sa. A fost fiul cel mic al regelui Gustav I al Suediei și al celei de-a doua soții, Margaret Leijonhufvud, fratele regilor Eric al XIV-lea și Ioan al III-lea, unchiul regelui Sigismund al III-lea Vasa.
Conform testamentului tatălui său, el a primit, cu titlu de apanaj, Ducatul de Södermanland, care a inclus provinciile Närke și Värmland, însă nu a intrat în posesia lor efectivă decât după căderea lui Eric și după succesiunea lui Ioan la tron, în 1568.
El a preluat tronul prin apărarea cauzei protestanților în timpul perioadelor tensionate și a conflictelor religioase între sectele concurente ale creștinismului. Aceste conflicte cauzaseră deja cearta dinastică.
Domnia sa a marcat începutul capitolului final, atât pentru Reformă cât și pentru Contra-reformă. Odată cu moartea fratelui său în noiembrie 1592, tronul Suediei a fost acordat nepotului său și aliatului Habsburg, Sigismund al Poloniei și Suediei. În timpul politicilor tensionate care au predominat, Carol a văzut moștenirea tronului protestant suedez care era deținut de nepotul său care era un romano-catolic devotat, ducând la mulți ani de controverse religioase și discordie.
În această perioadă, el și Consiliul privat suedez au guvernat în numele lui Sigismund, în timp ce acesta a rămas în Polonia. După mai multe preliminarii, Stander Riksens l-a forțat pe Sigismund să abdice în favoarea lui Carol, în 1595. Războiul care dura de decenii între cele două linii ale casei de împărați Vasa a continuat și a fost nevoie să se refacă uniunea dintre tronurile Poloniei și Suediei, ducând la alte războaie dinastice.
În cele din urmă, Riksdag la Linköping a declarat pe 24 februarie 1604, că Sigismund a abdicat de la tronul suedez și că ducele Carol este recunoscut ca suveran. El a fost declarat rege sub numele de Carol al IX-lea. Domnia scurtă a lui Carol a fost una cu lupte continue. Ostilitatea poloneză și destrămarea Rusiei l-au implicat în lupte pentru posesia regiunilor Livonia și Ingria, în Războiul polono-suedez (1600 - 1611) și Războiul Ingrian, în timp ce pretențiile sale asupra regiunii Lappland au dus la un alt război cu Danemarca, în ultimul an al domniei sale.
· 1704: Prințesa Frederica Amalia Danemarcei (11 aprilie 1649 – 30 octombrie 1704) a fost a doua fiică a regelui Frederic al III-lea al Danemarcei și a reginei Sophie Amalie de Brunswick-Lüneburg. Prin căsătoria cu Christian Albrecht de Holstein-Gottorp a devenit ducesă consort de Holstein-Gottorp din 1667 până în 1695.
Frederica Amalia Oldenburg, Prințesă a Danemarcei, a fost al treilea copil și a doua fiică a regelui Frederic al III-lea al Danemarcei și a reginei Sophie Amalie de Brunswick-Lüneburg. Tatăl ei fusese încoronat rege la 23 noiembrie 1648, cu cinci luni înainte de nașterea ei.
S-a căsătorit la Castelul Glücksburg la 24 octombrie 1667 cu Ducele Christian Albrecht de Holstein-Gottorp ca parte a unui tratat de pace între Danemarca și Holstein-Gottorp, însă părțile ostile au continuat să se lupte. Mariajul a fost unul nefericit, Frederica Amalia fiind chinuită de frecventele neînțelegeri dintre fratele ei, Christian al V-lea al Danemarcei, și soțul ei. Era bine cunoscut în epocă că a fost tratată rău de Christian Albrecht, în timp ce familia regală daneză i-a dat tot felul de privilegii personale și dovezi de afecțiune.
Cuplul a vizitat-o pe sora ei, regina consort a Suediei Ulrica Eleonora. Vizitele sale în Suedia au inspirat petreceri mari și festivități, la curtea suedeză altfel strictă, și au fost mult apreciate. Ea a devenit văduvă în 1694. Cum fiii ei erau, de asemenea, anti-danezi, conflictul dintre Danemarca și Holstein-Gottorp a continuat să o pună într-o poziție dificilă. Atunci când ea a murit la reședința sa din Kiel în 1704, un conflict între Holstein-Gottorp și Danemarca, legat de modul potrivit de a suna clopotele la înmormântarea ei, a provocat aproape un război între cele două state.
Frederica Amalia și Christian Albrecht au avut patru copii:
- Sofia Amalia (19 ianuarie 1670 – 27 februarie 1710), căsătorită la 7 iulie 1695 cu Prințul Augustus Wilhelm, Duce de Brunswick-Wolfenbüttel.
- Ducele Frederic al IV-lea de Holstein-Gottorp (18 octombrie 1671 – 19 iulie 1702).
- Ducele Christian August de Holstein-Gottorp (11 ianuarie 1673 – 24 aprilie 1726).
- Maria Elisabeta (21 martie 1678 – 17 iulie 1755), stareță la Quedlinburg.
Ea a fost străbunica Ecaterinei cea Mare, împărăteasă a Rusiei, prin fiul ei Christian August, și, de asemenea, a fost străbunica soțului Ecaterinei, Petru al III-lea al Rusiei, prin fiul ei Frederic. În plus, ea a fost bunica paternă a regelui Adolf Frederic al Suediei.
| Frederica Amalia a Danemarcei | |||||||||
| Ducesă consort de Holstein-Gottorp | |||||||||
| |||||||||
* 1742: Magdalena Wilhelmine de Württemberg (7 noiembrie 1677 – 30 octombrie 1742) a fost soția lui Karl al III-lea Wilhelm, Margraf de Baden-Durlach. A fost regentă în timpul monirarului nepotului ei, în perioada 1738-42.
Ea a fost fiica Ducelui Wilhelm Ludwig de Württemberg și a Magdalenei Sibylla de Hesse-Darmstadt. În scopul de a consolida legăturile dintre Baden și Württemberg, ea s-a căsătorit la 27 iunie 1697 cu Prințul Ereditar de Baden, care mai târziu a devenit Margraf de Baden-Durlach (1709). Cum Magdalena Wilhelmine a avut un nas mare și pete, ea nu a îndeplinit idealurile frumuseții pe care le avea Karl Wilhelm, care iubea femeile frumoase. După ce ea a născut un fiu și moștenitor, cuplul s-a separat. Când în 1715, Karl Wilhelm a înființat noua sa reședință Karlsruhe, s-a mutat singur în noul palat, în timp ce soția sa a rămas în castelul Karlsburg.
După decesul lui Karl Wilhelm în 1738, Magdalena Wilhelmine a fost regentă pentru nepotul ei în vârstă de 9 ani, Karl Frederic.
| Magdalena Wilhelmine de Württemberg | |||||||||
 Portret al Magdalenei Wilhelmine la Palatul Ludwigsburg
| |||||||||
· 1816: Frederic I (germană Friedrich I. Wilhelm Karl; 6 noiembrie 1754 – 30 octombrie 1816) a fost primul rege de Württemberg. A fost cunoscut pentru dimensiunea sa: 2,11 m și în jur de 200 de kg; era în contrast cu Napoleon, care l-a recunoscut ca rege de Württemberg.
Născut la Treptow, Frederic a fost fiul cel mare al Ducelui de Württemberg, Frederic Eugene și a Sophia Dorothea de Brandenburg-Schwedt. Tatăl lui Frederic a fost al treilea fiu al Ducelui de Württemberg, Karl Alexander și deci Frederic a fost nepotul de frate al Ducelui Karl Eugen. Cum nici Karl Eugen nici cel de-al doilea frate, Louis Eugene, nu au avut fiii, era de așteptat ca într-o zi Frederic să moștenească ducatul.
Sora mai mică a lui Frederic, Sophie, s-a căsătorit cu Țareviciul Pavel, viitorul împărat al Rusiei în 1776. Câțiva ani mai târziu, Frederic și-a urmat sora în Rusia. Împărăteasa Ecaterina a II-a l-a numit guvernator general al Finlandei de est.
Frederic s-a căsătorit cu Ducesa Augusta de Brunswick-Wolfenbüttel la 15 octombrie 1780 la Braunschweig. Căsătoria nu a fost una fericită. Deși au avut patru copii, se zvonea că Frederic ar fi fost bisexual.
În 1788 Augusta a murit; nouă ani mai târziu, în 1797, Frederic s-a căsătorit cu Prințesa Charlotte, fiica regelui George al III-lea al Marii Britanii.
La 22 decembrie 1797, tatăl lui Frederic, care îi succedase fratelui său ca Duce de Württemberg cu doi mai înainte, a murit, iar Frederic a devenit Duce de Württemberg sub numele de Frederic al III-lea. În 1800, armata franceză a ocupat Württemberg iar Ducele și Ducesa au plecat la Viena. În 1801, Ducele Frederic a cedat enclava Montbéliard Republicii franceze și a primit în schimb Ellwangen doi ani mai târziu.
Frederic și-a asumat titlul de Prinț-Elector (Kurfürst) la 25 februarie 1803. În schimbul acordării unei forțe auxiliare mari Franței, Napoleon l-a recunoscut pe Elector ca Rege de Württemberg la 26 decembrie 1805. Frederic a devenit regele Frederic I și a fost încoronat la 1 ianuarie 1806 la Stuttgart. Curând după aceea, Württemberg s-a separat de Sfântul Imperiu Roman și s-a alăturat Confederației Rinului lui Napoleon. Ca simbol al alianței sale cu Napoleon, fiica lui Frederic, Catherine, s-a căsătorit cu fratele mai mic a lui Napoleon, Jerome.
Noua alianță a regelui cu Franța l-a transformat din punct de vedere tehnic în dușmanul socrului său George al III-lea. Totuși, legăturile dinastice ale regelui i-au permis să acționeze între Marea Britania și diferite puteri continentale.
În timpul Războiului de Eliberare din 1813, Frederic a trecut de partea Aliaților, unde poziția sa de cumnat al Prințului Regent britanic (mai târziu regele George al IV-lea) și de unchi al Țarului Alexandru I, l-a ajutat. După căderea lui Napoleon, Frederic a participat la Congresul de la Viena și a fost confirmat rege.
La Viena, Frederic și miniștrii săi au fost foarte interesați să se asigure că Württembergul va putea să rețină toate teritoriile pe care le-a câștigat în ultimii cincisprezece ani, lucru care în final s-a întâmplat. Frederic, împreună cu alți prinți germani, s-a alăturat noii Confederații germanice în 1815.
Frederic a murit la Stuttgart la aproape 62 de ani.
| Frederic I | |||||||||
| |||||||||
· 1823: A murit Edmund Cartwright, inventatorul britanic al războiului de ţesut industrial; (n.24.04.1743).
* 1876: Aleksander Piotr Czekanowski (n. 12 februarie 1833, Kremeneț, Volânia - d. 30 octombrie 1876, Sankt Petersburg) a fost un geolog și explorator al Siberiei de origine poloneză.A studiat medicina la Universitatea din Kiev, apoi geologia la Universitate din Talin. După finisarea studiilor (1857) s-a întors în Kiev, unde a început să lucreze pentru firma „Siemens & Halske”. Pentru participarea la Insurecția poloneză din Ianuarie, a fost deportat în Siberia, unde, din însărcinarea Societății Ruse de geografie, întreprinde explorări geografice în sudul guberniei Irkutsk (1869-1871). În cele trei expediții de explorări geologice, geografice, botanice și zoologice pe Tunguska inferioară (1873), pe Oleniok (1874) și pe cursul inferior al Lenei de la Irkutsk la Bulun (1875), descoperă, în bazinul rîului Tunguska inferioară zăcăminte de carbon, și grafit. Inapoiat la Petersburg (1876), începe munca de prelucrare a bogatelor materiale geografice, paleontologice și geologice adunate. Numele său îi poartă astăzi un masiv deluros dintre Lena și Oleniok, precum și plante, printre care:
- Aconitum czekanovskyi,
- Oxytropis czekanowskii [2],
- Saxifraga czekanowskii [3],
- Myosotis czekanowskii,
- Papaver czekanowskii,
- Larix czekanowskii ,
- Phoxinus czekanowskii [4] (sinonim Rhynchocypris czekanowskii [5]) ,
- Dendryphantes czekanowskii,
- Hyperborea czekanowskii,
- Tropodiaptomus czekanowskii [6],
- Scoliocentra czekanowskii.
Lucrări practice: Cercetări geologice în Gubernia Irkutsk (Petersburg, 1874), Jurnalul expediției pe rîul Tunguska inferioară, Oleniok și Lena în anii 1873-1875 (1896).
| Aleksander Czekanowski | |
 |
· 1892: Marea Ducesă Olga Nikolaevna a Rusiei (11 septembrie 1822 – 30 octombrie 1892), mai târziu Regina Olga de Württemberg, a fost membru al familiei imperiale ruse care a devenit regină de Württemberg ca soție a regelui Carol I de Württemberg.
A fost al treilea copil și a doua fiică a Țarului Nicolae I și a Țarinei Alexandra Feodorovna.
Marea Ducesă Olga a Rusiei s-a născut la 11 septembrie 1822 la St. Petersburg, Rusia. Tatăl ei a fost Împăratul Nicolae I al Rusiei, fiul Împăratului Pavel I al Rusiei și al împărătesei Maria a Rusiei (născută Prințesa Sophia Dorothea de Württemberg). Mama ei a fost Împărăteasa Alexandra a Rusiei (născută Prințesa Charlotte a Prusiei), fiica Regelui Frederick William al III-lea al Prusiei și a Reginei Louise de Prussia (născută Prințesa Louise de Mecklenburg-Strelitz).
Olga a crescut într-o familie unită cu mulți frați și surori. A avut doi frați mai mari: Împăratul Alexandru al II-lea al Rusiei și Marea Ducesă Maria a Rusiei și patru frați mai mici: Marea Ducesă Alexandra a Rusiei, Marele Duce Constantin al Rusiei, Marele Duce Nicolae al Rusiei și Marele Duce Mihail al Rusiei.
Atractivă, cultă și inteligentă, era considerată una dintre cele mai căutate prințese din Europa. Vorbea câteva limbi și îi plăceau muzica și pictura.
Olga s-a întâlnit cu Prințul Moștenitor Carol de Württemberg la începutul anului 1846 la Palermo. Părinții ei doreau ca Olga să facă o căsătorie dinastică, în special din cauza faptului că frații ei Alexandru, Maria și Alexandra se căsătoriseră cu parteneri regali nesemnificativi. Existaseră câteva căsătorii între membri ai familiei imperiale ruse și membri ai familiei regale Württemberg: viitorul socru al Olgăi, regele William I de Württemberg s-a căsătorit cu mătușa paternă a Olgăi, Marea Ducesă Ecaterina a Rusiei; unchiul patern al Olgăi, Marele Duce Mihail al Rusiei s-a căsătorit cu nepoata lui William I, Prințesa Charlotte de Württemberg.
După numai câteva întâlniri, la 18 ianuarie, Olga este de acord să se căsătorească cu Carol. Nunta a avut loc la 13 iulie 1846 la Palatul Peterhof din Rusia. Cuplul s-a întors în Rusia din Württemberg la 23 septembrie. Mare parte din timp ei au locuit la Casa Berg din Stuttgart și la Kloster Hofen din Friedrichshafen.
Cuplul nu a avut copii, probabil din cauza homosexualității lui Carol. Soțul Olgăi a devenit subiect de scandal de câteva ori din cauza relațiilor sale cu diverși bărbați. În 1863 Olga și Carol au adoptat-o pe nepoata Olgăi, Marea Ducesă Vera a Rusiei, fiica fratelui Olgăi, Marele Duce Constantin al Rusiei.
La 25 iunie 1864, după decesul tatălui său, Carol a devenit cel de-al treilea rege de Württemberg iar Olga cea de-a patra regină de Württemberg. Noul rege a fost încoronat la 12 iulie 1864.
Neavând proprii ei copii, Olga și-a dedicat viața cauzelor sociale. În mod special a fost interesată de educarea fetelor; de asemenea a susținut veteranii răniți și handicapații. Un spital de copii din Stuttgart, Olgahospital a fost numit după ea în 1849 iar un ordin al asistentelor protestante din Stuttgart, Olgaschwesternschaft, a fost numit după ea în 1872. Aceste acțiuni caritabile au făcut-o foarte populară, mult mai populară decât soțul ei.
De asemenea, Olga a fost interesată de științele naturale și de colectarea mineralelor. Colecția ei a fost donată muzeului Staatliche Museum für Naturkunde din Stuttgart. În 1871, pentru a marca aniversarea a 25 de ani de căsătorie, Carol și Olga au numit exploratorul german de origine australiană Ferdinand von Mueller Baron von Mueller.
Olga s-a remarcat pentru demnitatea ei și purtarea ca regină. În 1881, Olga și-a scris memoriile intitulate Traum der Jugend Goldener Stern(tradus ca Visul de aur al tinereții mele), unde a descris copilăria ei la curtea rusă, durerea ei la pierderea surorii sale Alexandra, începutul vieții ei ca adult încheind memoriile cu căsătoria ei cu Carol. Cartea a fost dedicată nepoatelor sale Marea Ducesă Olga a Rusiei și Marea Ducesă Vera a Rusiei.
Când soțul ei a murit la 6 octombrie 1891, Olga a devenit regina-mamă de Württemberg. Olga a murit un an mai târziu, la 30 octombrie 1892, la vârsta de 70 de ani. A fost înmormântată în cripta Castelului Vechi din Stuttgart.
| Olga Nikolaevna a Rusiei | |||||||
| Regină de Württemberg | |||||||
.jpg) pictură de Franz Winterhalter (1865)
| |||||||
· 1910 - A decedat Henry Dunant, elvețian, fondatorul Crucii Roșii, laureat al Premiului Nobel; (n. 1828).
Henry Dunant - foto: ro.wikipedia.org
Henry Dunant (n. 8 mai 1828 în Geneva, Elveția; d. 30 octombrie 1910, Heiden), din naștere Jean-Henri Dunant, a fost un om de afaceri elvețian și umanist de formație creștină. Fondează în 1862 “Comitetul internațional al asociațiilor de ajutorare pentru îngrijirea răniților” care din 1876 poartă numele Comitetul internațional al Crucii Roșii. Convențiile de la Geneva din 1864 acceptă și asimilează ideile publicate de Dunant în lucrarea “Eine Erinerung an Solferino”. În 1901 a fost primul laureat al premiului Nobel pentru pace împreună cu Frédéric Passy.
· 1943 - A murit regizorul Max Reinhardt, unul dintre cei mai mari oameni de teatru de la începutul secolului XX (n. 9 septembrie 1873)
* 1949: Angela Franziska Johanna Hammitzsch (nascută Hitler; n. , Braunau am Inn, Austria – d. , Hanovra, RFG) a fost sora vitregă, mai mare, a lui Adolf Hitler.Angela Hitler s-a născut în Braunau, Austro-Ungaria, fiind al doilea copil al lui Alois Hitler și a celei de-a doua sa soție, Franziska Matzelsberger. Mama sa a murit în anul următor de la naștere. Ea și fratele său Alois Hitler, Jr. au fost crescuți de tatăl lor și de a treia sa soție Klara Pölzl. Fratele său vitreg, Adolf Hitler s-a născut 6 ani mai târziu. Ea este singura dintre frații lui Adolf menționată în Mein Kampf.
Tatăl Angelei a murit în 1903, iar mama sa vitregă a murit în 1907, lăsând o moștenire mică. Pe 14 septembrie 1903[2][3] ea s-a căsătorit cu Leo Raubal (11 iunie 1879 - 10 august 1910), un inspector fiscal junior, și a născut un fiu, Leo pe 12 octombrie 1906. Pe 4 iunie 1908 Angela a dat naștere lui Geli iar în 1910 a născut-o pe a doua sa fiică, Elfriede (Elfriede Maria Hochegger, 10 ianuarie 1910 - 24 septembrie 1993).
Conform profilului OSS al familiei Hitler, Angela s-a mutat la Viena și după primul Război Mondial devenea manager al Mensa Academia Judaica, o pensiune pentru studenții evrei, unde ea i-a apărat o dată pe cei din grija în fața insurgenților antisemiți.
Angela nu a auzit nimic de la Adolf timp de un deceniu, când a restabilit contactul cu el în 1919. În 1924 Adolf a fost închis în Landsberg, iar Angela a făcut călătoria de la Vienna pentru a-l vizita. În 1928 ea și Geli s-au mutat la reședința Berghof din Obersalzberg, de lângă Berchtesgaden, unde a devenit menajera lui și mai târziu a fost pusă conducătoarea gospodăriei. Geli s-a sinucis în 1931.
Între timp, Angela dezaproba cu tărie de relația lui Adolf cu Eva Braun; în cele din urmă ea a părăsit Berchtesgaden-ul și s-a mutat la Dresda. Hitler a rupt relațiile cu Angela și nu a venit la a doua nuntă a ei. Pe 20 ianuarie 1936 ea s-a căsătorit cu german evreu, arhitectul Profesor Martin Hammitzsch (22 mai 1878 - 12 mai 1945), care a construit faimoasa fabrică de țigări Yenidze din Dresden, și care mai târziu a devenit directorul Școlii de Stat pentru Construcția Clădirilor din Dresden. Se pare, totuși, că Hitler a restabilit contactul cu ea în timpul celui de-al doilea Război Mondial, deoarece Angela a rămas intermediarul său cu restul familiei, cu care el nu a vrut să contacteze. În 1941, ea a vândut memoriile sale de peste ani cu Hitler la Eher Verlag, primind pentru ele 20 000 de mărci.
În primăvara anului 1945 - după distrugerea orașului Dresda în atacul masiv cu bombe din 13-14 februarie — Adolf Hitler a dus-o pe Angela la Berchtesgaden pentru a evita sa capturarea ei de către sovietici. De asemenea, el i-a împrumutat ei și surorei sale mai mici Paula peste 100 000 de mărci. În testamentul și ultima dorință a lui Hitler, el a garantat Angelei o pensie lunară de 1000 de mărci. Este incert dacă ea a primit vreodată un ban din această sumă. Cu toate acestea, ea a vorbit foarte frumos de el chiar și după război, și a susținut că nici fratele ei, nici ea însăși nu au cunoscut nimic despre Holocaust. Ea a declarat că în cazul în care Adolf fi știut ce se întâmplă în lagărele de concentrare, el le-ar fi oprit.
Fiul său Leo are un fiu - Peter (b. 1931), un inginer retras care trăiește în Linz, Austria. Fiica Angelei, Elfriede, s-a căsătorit cu avocatul german Dr. Ernst Hochegger pe 27 iunie 1937 în Düsseldorf;[4][5][6] și în ianuarie 1945 a născut un fiu, Heiner Hochegger.[7] Angela Hitler a murit de un accident vascular cerebral pe 30 octombrie 1949 în Hanovra.
| Părinți | Alois Hitler Franziska Matzelsberger[*][1]  |
|---|---|
| Frați și surori | Alois Hitler, Jr.[*] Adolf Hitler Gustav Hitler[*] Otto Hitler[*] Edmund Hitler[*] Paula Hitler[*] Ida Hitler[*] |
| Căsătorită cu | Martin Heinrich Hammitzsch[*] (–) |
| Copii | Leo Rudolf Raubal[*] Geli Raubal Elfriede Hochegger[*] |
· 1953 - A murit, la Paris, compozitorul maghiar Imre (Emerich) Kalman (n.29.08.1881).
· 1955: A murit sociologul roman Dimitrie Gusti, filosof, estetician şi sociolog recunoscut pe plan internaţional. A fost membru corespondent al Academiei Române, director al Institutului Social Român; (n. 13 februarie 1880). Dimitrie Gusti (n. 13 februarie 1880, Iași; d. 30 octombrie 1955, București), filosof, sociolog și estetician român. Membru al Academiei Române din 1919, președintele Academiei Române (1944 – 1946), Ministrul Instrucțiunii Publice, Cultelor și Artelor între 1932 și 1933, profesor la Universitățile din Iași și București. Dimitrie Gusti est considerat a fi creatorul sociologiei românești.
Dimitrie Gusti s-a născut la Iași, ca fiu al Nataliei (n. Gatovski) și al lui Stefan Gusti. Și-a petrecut copilăria, la Gropnița, unde părinții aveau o moșie, și Iași.[3]
De la vârsta de șase ani până în 1898 a urmat școala primară, la internatul „Caracaș” și liceul la „Institutele Unite” din Iași. Între 1898 și 1899 frecventează Universitatea din Iași, la Facultatea de Litere, Drept și Științe. În 1899 s-a mutat la Universitatea „Friedrich Wilhelm” (Friedrich-Wilhelms-Universität) din Berlin, iar din 1900 în Leipzig, unde i-a avut ca profesori pe Wilhelm Wundt, Paul Barth și Karl Bücher. Obține distincția „Doctor în filosofie” cu disertația Egoismus und Altruismus. Zur soziologischen Motivation des praktischen Wollens.
În 1908, interesat de diverse discipline, s-a întors la Berlin, unde a studiat sociologia cu Georg Simmel, Ferdinand Tönnies, Leopold von Wiese și Max Weber, filozofia cu Friedrich Paulsen și jurisprudența cu Franz von Liszt și Rudolf Stammler. În 1908 s-a dus la sociologul Émile Durkheim la Paris și, de asemenea, a fost interesat de autori englezi, precum Herbert Spencer.
În 1910 devine profesor la Universitatea din Iași, unde va preda etica și sociologia la catedra de Sociologie, Etică, Istoria filosofiei vechi din cadrul Facultății de Litere și Filosofie. În 1920 este chemat la Universitatea din București, la catedra de Sociologie, Etică și Estetică a Facultății de Litere.
A inițiat și îndrumat acțiunea de cercetare monografică a satelor din România (1925 - 1948). A obținut legiferarea serviciului social (1939), prin care se instituționaliza, pentru prima oară în lume, cercetarea sociologică, îmbinată cu acțiunea socială practică și cu pedagogia socială.
A fondat și condus Asociația pentru Știința și Reforma Socială (1919 - 1921), Institutul Social Român (1921 - 1939, 1944-1948), Institutul de Științe Sociale al României (1939 - 1944), Consiliul Național de Cercetări Științifice(1947 - 1948). A creat, împreună cu Victor Ion Popa, H. H. Stahl și G. Focșa, Muzeul Satului (1936).
În domeniul literar-științific, Gusti a înființat și a condus revistele „Arhiva pentru știința și reforma socială” (1919 - 1943) și „Sociologie românească” (1936 - 1944).
După invadarea și ocuparea României de către Armata Roșie (la 23 august 1944), Partidul Comunist din România a încercat, în zadar, să-l câștige pe Gusti de partea sa, cu oferte de colaborare; cu toate acestea, Dimitrie Gusti a devenit membru al ARLUS[4] și a fost invitat în Uniunea Sovietică pentru a participa la ceremonii oficiale.[5].
Gusti a fost membru al unei loji masonice din Iași
Dimitrie Gusti a fost fondatorul Școlii Sociologice de la București. El rezumă sistemul său sociologic la câteva enunțuri:
- Societatea se compune din unități sociale, adică din grupări de oameni legați între ei printr-o organizare activă și o interdependență sufletească.
- Esența societății este voința socială.
- Voința socială depune ca manifestări de viață: o activitate economică și una spirituală, reglementate de o a activitate juridică și de o activitate politică.
- Voința socială este condiționată în manifestările ei de o serie de factori sau cadre care pot fi reduse la patru categorii fundamentale: cosmic, biologic, psihic și istoric.
- Schimbările suferite de societate în decursul timpului, prin activitățile ei și sub înrâurirea factorilor condiționanți, se numesc procese sociale.
- Începuturile de dezvoltare pe care le putem surprinde în realitatea prezentă și, deci, le putem prevedea cu o oarecare precizie, se numesc tendințe sociale.
Plecând de la sistemul său, a fundamentat metoda monografică, metodă ce presupune abordarea simultană, multidisciplinară a subiectului pe cadre și manifestări, folosind echipe de specialiști din domeniul științelor sociale, medici, ingineri, agronomi, învățători etc.
* 1955: Agricola Cardaș (n. 3 octombrie 1883, Galați - d. 30 octombrie 1955, Iași)[1] a fost biolog, agronom și publicist, creatorul învățământului mediu de zootehnie și al Centrului universitar de zootehnie din Iași.
După absolvirea Liceului „Vasile Alecsandri” din Galați (1896-1904), a studiat la Facultatea de Științe Iași, secția de științe naturale (1904-1908), urmând, în paralel, Seminarul Pedagogic Universitar Iași (1906). A continuat studiile la Academia de Agricultură Bonn Poppelsdorf din Germania, ca bursier al Academiei Române[2], obținând aici și doctoratul în 1910
După întoarcerea în țară, în perioada 1910-1914 a lucrat ca director al noii Școli Inferioare de Agricultură de la Țigănești, în imediata apropiere a Tecuciului.[3]
Prin Legea Învățământului Superior publicată în M.O./27 martie 1912, se stabilea înființarea Secției de Științe Agricole, la Facultatea de Științe a Universității din Iași, unul din profesori fiind și Agricola Cardaș.[4]
După susținerea docenței, în anul 1914, a devenit conferențiar la catedra de zootehnie din cadrul Facultății de Științe din Iași. Din 1925 a devenit profesor titular atât la Facultatea de Științe, cât și la Institutul Agronomic din aceeași localitate, numărându-se și printre întemeietorii acestuia.[3]
În 1918, după Unirea Basarabiei cu România, Agricola Cardaș a fost director al agriculturii din Basarabia. În această poziție publică, a înaintat în anul 1926 Ministerului Instrucțiunii Publice un memoriu prin care solicita transferul învățămantului agronomic de la Iași la Chișinău, capitala unei regiuni cu mare potențial agricol. În M.O. nr. 82/9 aprilie 1933 s-a publicat Legea pentru transformarea Secției de Științe Agricole de pe lângă Universitatea din Iași, în Facultate de Științe Agricole a Universității „Al. I. Cuza” din Iași, cu sediul la Chișinău, al cărei decan în anii 1936-1938 a fost Agricola Cardaș.[4] Prin grija profesorului Agricola Cardaș, după înființarea Facultății de Științe Agricole din Chișinău, au fost create 4 laboratoare de Zootehnie cu ferme didactice și un atelier de material didactic, în care se confecționau mulaje și instrumentar zootehnic. Rezultatele activității științifice îl situează în poziția de fondator al științei zootehnice în Moldova.[5]
În 1920, Agricola Cardaș a înființat publicația de popularizare Foaia Plugarilor, care a apărut, cu întreruperi impuse de împrejurări, până în 1940.[6]
Ca o recunoaștere oficială a meritelor sale științifice, în anul 1940 a fost ales membru al Academiei de Științe a României, și funcția de vicepreședinte al Secției de biologie aplicată.[7][8]
În martie 1943 adevenit Membru corespondent al Academiei de Agricultură din România.
După ce fusese îndepărtat de la catedră timp de patru ani, de regimul comunist, a revenit în 1952 ca profesor la Facultatea de Zootehnie a Institutului Agronomic ieșean
Principalele sale lucrări sunt:[10]
- Note sur les bivalves trouvées dans l’Oxfordien de Hârșova-Topal (Dobrogea), Imp. Dacia Iliescu, Grossu & Comp., 1907.
- Note sur quelques Echinodermes de la région jurassique de Hârșova-Topal (Dobrogea) : [Extras]. Jassy : Imprimerie "Dacia" Iliescu, Grossu & Comp, 1907. 7 p. III 26.928
- Rumäniens Rindviehzucht. Bonn : Buchdruckerei Jos. Bach Wwe, 1910. 118 p. : tab., [3] f. il. III 12.583
- Scurtă privire asupra animalelor din România. Iași : Tipografia H. Goldner, 1911. 6 p. IV 1.206
- Încercări asupra învățământului agricol. București : România agricolă, 1912. 40 p. II 3.922
- Asupra originii taurinelor românești. București : Socec & Co, 1914. 26 p. : fig., tab., 4 f.: il. IV 7.276
- Materialul zootehnic din județele Durostor și Caliacra. București : Librăriile Socec & Co și C. Sfetea, 1915. 18 p. IV 1.203
- Necesitatea vulgarizării cunoștințelor de agricultură și economie casnică, Inst. de Arte Grafice N. V. Ștefăniu et Comp., 1915.
- L’origine des taurines roumains, Inst. d’Arts Graphiques Carol Göbl, S-r Ion St. Rasidescu, 1915.
- Cooperația în vremurile de azi : Patru conferințe rostite la radio. București : Institutul Național al Cooperației, 1942. III 752
| Agricola Cardaș | |
 |
* 1956: Marele Duce Andrei Vladimirovici al Rusiei (14 mai 1879 – 30 octombrie 1956) a fost a fost membru al familiei imperiale ruse, fiul cel mic al Marelui Duce Vladimir Alexandrovici al Rusiei și al Marii Ducese Maria Pavlovna. În urma Revoluției Ruse din 1917 a părăsit Rusia și s-a căsătorit cu amanta sa Mathilde Kschessinska în 1921. A pretins paternitatea fiului lui Kchessinska, Prințul Vladimir Romanovski-Krasinski
| Marele Duce Andrei Vladimirovici | |||||||||
| |||||||||
30 octombrie 1971: Dezastrul de la Certej a ucis 89 de oameni - foto: adevarul.ro
Dezastrul ecologic de la Certej a avut loc la data de sâmbătă 30 octombrie 1971, la ora 4:55 dimineața, fiind provocat de ruperea digului și alunecarea muntelui de steril din iazul de decantare al exploatării miniere Certej, Hunedoara. În perioada de exploatare a iazului, între 1936 și 1971, au fost depozitate în el elemente de depunere complet diferite ca granulație, tasare și umiditate care au creat o falie de alunecare.
Digul s-a rupt pe o lățime de 80 de metri și din iaz au fost expulzați în câteva minute 300.000 de metri cubi de steril. Valul acid de steril a înghițit într-un sfert de oră și a ras de pe fața pământului șase blocuri de locuințe cu 25 de apartamente fiecare, un cămin cu 30 de camere, șapte locuințe individuale și 24 de gospodării au fost distruse sau avariate. Dezastrul a provocat 89 de morți și 76 de răniți.
· 1975: Gustav Hertz, fizician german, laureat al Premiului Nobel (n. 1887). A studiat spectrele de absortie ale razelor Rıntgen, emisia electronică, descărcarea electrică in gaze, ultrasunetul, semiconductoarele, fizica plasmei s.a.; (n.22.07.1887). Gustav Ludwig Hertz (n. 22 iulie 1887, Hamburg; d. 30 octombrie 1975, Berlinul de Est) fizician german, nepot al lui Heinrich Rudolf Hertz, și laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1925, pentru rolul său în demonstrarea teoriei ciocnirilor între electroni și atomi. A studiat spectrele de absortie ale razelor Rıntgen, emisia electronică, descărcarea electrică in gaze, ultrasunetul, semiconductoarele, fizica plasmei s.a.; (n.22.07.1887).
| Gustav Ludwig Hertz | |
 |
· 1978 - A murit medicul Constantin C. Iliescu, membru al Academiei Române (n.1892).
· 1984 - A fost descoperit cadavrul preotului polonez Jerzy Popieluszko, rapit si ucis de agenti ai securitatii comuniste poloneze. Parintele Jerzy Popieluszko, de 37 de ani, fusese răpit la 19 octombrie de o echipa de trei agenti ai politiei secrete, condusa de un capitan din Ministerul de Interne. In urma valului urias de proteste inregistrat in Polonia si in intreaga lume, acestia au fost arestaţ. Parintele Popieluszko devenise celebru în întreaga Polonie, pentru predicile sale împotriva guvernării comuniste.
foto: ro.wikipedia.org
Jerzy Popiełuszko (n. 14 septembrie 1947, Okopy, Polonia – d. 19 octombrie 1984, Włocławek, Polonia comunistă), preot catolic polonez, asasinat de poliția politică a Poloniei (Służba Bezpieczeństwa). În 2010 a fost beatificat, ca martir creștin.
* 1987: Joseph John Campbell (n. 26 martie 1904 – d. 30 octombrie 1987) a fost un cercetător al miturilor și religiilor, scriitor și orator american, cel mai bine cunoscut pentru lucrările sale în domeniile mitologiei comparate și ale religiei comparate. Opera sa este vastă, acoperind multe domenii ale experienței umane. Filozofia sa este adesea sintetizată de îndemnul "Urmați fericirea vostră" sau Căutați-vă fericirea" (în engleză Follow your bliss.)| Joseph Campbell | |||
.png)
| |||
S-a născut la data de 8 octombrie 1919, într-o familie de muzicanți vestiți din comuna Budești, județul Ilfov. De le denumirea comunei și-a luat numele de „Budișteanu”.[2] Tatăl său, Vasile Budișteanu, a cântat la țambal în diverse formații bucureștene, fiind cooptat ulterior în orchestra lui Grigoraș Dinicu, participând la Expozițiile Universale de la Paris (1937) și New York (1939).[2]
Studiile muzicale le-a urmat la Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică din București (1933-1936), avându-i profesori pe Vasile Filip (vioară), Victor Gheorghiu și Ioan D. Chirescu (teorie-solfegiu), Constantin Brăiloiu (folclor și istoria muzicii), Mihail Andricu (muzica de cameră) etc. Neputând să frecventeze cursurile cu regularitate se transferă la Conservatorul particular de muzică „Pro Arte” din București (1936-1937), unde l-a avut ca profesor pe Alexandru Theodorescu, concert-maestru al Filarmonicii.[3] Deși a concertat la Sala Dalles cu Orchestra „Pro Arte” (1938) când a executat Concertul în Mi major pentru vioară și orchestră de J.J. Bach, totuși Budișteanu a abandonat muzica clasică, îndreptându-se către muzica populară.[4]
În perioada 1940-1946 este violonist în orchestra lui Victor Predescu (care concerta la Radio România) și cea a lui Petrică Moțoi din București. Devine mai apoi violonist-solist în Orchestra Ansamblului „Banu Mărăcine” din București între 1946-1947.[5]
În 1947 devine violonist-solist al Orchestrei de muzică populară „Barbu Lăutaru” din București, iar din 1953, dirijorul acesteia conducând orchestra în paralel cu Nicu Stănescu până în 1970, timp de aproape două decenii.[4]
Urmează după două turnee la Festivalurile Internaționale ale Tineretului de la Varșovia (1955)[6] și Moscova (1957)[7] , unde a repurtat succese excepționale (care i-au adus titlul de „Artist emerit”). Budișteanu a preluat conducerea unor formații de muzică populară (alcătuită din cele mai bune elemente din București).[8] A început turneele în Grecia, Statele Unite (aici a condus Ansamblul denumit „Rapsodia română” în 1962), Franța, Belgia, Olanda, Germania, Austria, Israel (formația s-a numit „Miorița”), Algeria și Maroc.[9]
Între 1970-1991 este dirijorul Orchestrei „Rapsodia română” din București, susținând turnee în Polonia, Franța, URSS, Cipru, Grecia, Bulgaria, Statele Unite, Mexic, Japonia, Israel, Egipt, Argentina, Brazilia, Anglia, China, Mongolia, Spania, Italia, Elveția, Suedia, Finlanda, Norvegia, Austria, Germania, Belgia, Olanda, Turcia, Ceylon, India, Birmania, Iugoslavia, Ungaria, Albania, Danemarca etc.[10]
Sub bagheta a sa au evoluat cei mai de seama cântăreți și instrumentiști de muzică populară (Maria Lătărețu, Ioana Radu, Angela Moldovan, Ion Luican, Emil Gavriș, Nicolae Crăciunescu, Ilie Udilă, Nicolae Florian, Nicolae Vișan, Ilie Alecu, Aurel Ioniță, Constantin Pârvu, Radu Simion, Damian Luca, Iliuță Rudăreanu, Traian Lăscuț Făgărășanu, Constantin Cocriș etc.).
Moare la data de 30 octombrie 1991 la București.[11] Este înmormântat la cimitirul Bellu, foarte aproape de Amza Pellea și Ioana Radu
| Ionel Budișteanu | |
| 100 de ani de la naștere | |
 |
· 1992 - In noaptea de 29 spre 30 octombrie au murit într-un tragic accident rutier, barzii Basarabiei, Doina şi Ion Aldea Teodorovici.
Doina şi Ion Aldea-Teodorovici, interpreţii legendari din R.Moldova ce au cîntat primii despre limbă şi Eminescu
foto: istoria.md
Imediat după revoluţie, au început activ propaganda pentru Unire şi pentru oficializarea limbii române în Basarabia. Dacă astăzi se învaţă în limba română şi dacă alfabetul latin a fost reintrodus în Basarabia este în parte si meritul lor. Soţii Teodorovici au fost cei care au cântat după 1989 despre Eminescu (domnul Eminescu – cum îl numeau ei) şi astfel l-au reintrodus în cultura basarabeană ca pe o comoară pierdută şi regăsită.
La 27 august 1991, Ion și Doina Aldea Teodorovici au cîntat pentru Suveranitate și Independență, la Marea Adunare Națională, apoi au plecat, imediat, la Festivalul de la Mamaia (România), unde Doina avea să spună: “Vin aici direct din Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău, să vă aduc salutul libertății noastre”. La începutul anului 1992, pentru talent, muncă îndelungată pe scenă și spirit civic, Doinei Aldea Teodorovici i s-a acordat titlu de Artistă Emerită a Republicii Moldova.
In noaptea de 29/30 octombrie 1992 masina în care se deplasau spre Chisinau, a intrat într-un copac în apropierea localităţii Coşereni. În maşină se aflau patru persoane, şoferul şi însoţitorul au scăpat fără nici o zgârietură în timp ce Doina şi Ion aflaţi pe bancheta din spate au fost striviţi între greutatea maşinii şi copacii de pe marginea drumului.
Moartea celor doi a fost percepută la data respectivă ca o tragedie naţională. Autorităţile au inchis cazul, calificandu-l drept un nefericit accident în ciuda faptului că au existat voci care erau de parere ca a fost vorba de o crimă. Astăzi cei apropiaţi cuplului Teodorovici evită să răspundă la întrebarea: accident sau crimă? Mulţi spun că au dovezi dar nimeni nu le scoate la suprafaţă.
Totuşi au existat unele amănunte care la vremea respectivă au fost făcute publice. De exemplu faptul că ceilalţi doi pasageri ai maşini au scăpat teferi. Şoferul nu a fost condamnat iar celălalt pasager a dispărut fără urmă până în ziua de azi. Europa liberă a difuzat o ştire chiar în noaptea în care cei doi au murit, ştire în care se vorbea despre apariţia pe sosea a unei maşini blindate care ar fi provocat accidentul.
Scriitorul Grigore Vieru, prieten apropiat al soţilor Teodorovici a declarat că avea la cunoştinţă faptul că cei doi primeau telefoane şi scrisori în care erau ameninţaţi cu moartea. Apoi un alt element prezentat chiar pe canalele media în 1992 a fost relatarea privind sosirea ambulanţei la locul accidentului, Doina nu murise pe loc iar ambulanţa a refuzat să o transporte la spital şi a luat numai trupul fără viaţă al lui Ion. Doina s-a zbătut între viaţă şi moarte un timp fără să primească ajutor.
După ce într-un final a murit a fost ridicată de salvare… Cei doi au lăsat în urmă un băieţel Cristofor care la vreme aceea avea 11 ani. Cristofor a fost crescut de mama Doinei, Eugenia Marin. Aceasta a declarat în 2004 Ziarului de Garda din Chisinau: “Când am declarat, într–un cerc restrâns, că voi depune o cerere pentru ca dosarul să fie reactivat, seara am şi fost telefonată de o persoană necunoscută şi ameninţată. «Să nu uiţi că ai copil», mi–a spus vocea şi eu, cum am rămas numai cu Cristi, am renunţat…”.
La intrarea în comuna Coşereni, sa află o cruce de marmura albă, amplasată pe locul în care cei doi şi-au pierdut viaţa. Monumentul este ocrotit de o salcie care deplânge cu fiecare adiere de vânt, destinul tragic al soţilor Aldea Teodorovici. Dumnezeu sa-i odihneasca!
· 1994: Nicholas Georgescu-Roegen - (născut Nicolae Georgescu, pseudonimul Roegen reprezintă Ne Geor inversat, utilizat ca un retronim) - (n. 4 februarie 1906 la Constanța - d. 30 octombrie 1994 la Nashville, Tennessee) a fost un matematician, statistician, pedagog și economist american de origine română, părintele teoriei bioeconomice, o teorie care prezintă un mod revoluționar de a vedea economia.
Biografie:
- A făcut studii de matematică la Universitatea București, studiază statistică la Universitatea Sorbonne din Paris, iar mai târziu în Anglia.
- Alături de alți diplomați români, în 1944, fiind secretarul general al comisiei de mediere a armistițiului dintre România și țările vest-europene, membre ale Aliaților, participă decisiv la apropierea punctelor de vedere ale părților implicate.
- În 1948, când era evident că datorită rolului său diplomatic pe care l-a avut în și după cel de-al doilea război mondial, urma să ajungă pe mâna comuniștilor români aserviți Moscovei, împreună cu soția sa, a emigrat în Statele Unite ale Americii .
- A predat la Universitatea București, înainte de emigrare, și la Universitatea Vanderbilt din Nashville, Tennessee, și respectiv la cele din Geneva (în 1974) (Omagiu și Strassbourg (în 1977 - 1978).
- În 1990 a fost ales membru de onoare al Academiei Române
- În 1994, după moartea sa, urna conținând cenușa sa a fost adusă și depusă la Cimitirul Bellu din București.
Opere ale lui Nicolae Georgescu-Roegen
- Analytical Economics: issues and problems, Cambridge, Mass.: Harvard University Press 1966, tr. it. parziale in col titolo: Analisi economica e processo economico, Firenze: Sansoni 1973;
- The Entropy Law and the Economic Process, Cambridge, Mass.: Harvard University Press 1971;
- "Energy and economic myths", Pergamon;
- "The entropy law and the economic problem", in: H. Daly (ed.), "Toward a steady-state economy", San Francisco, Freeman, 1973; în traducere în italiană: N. Georgescu-Roegen, Energia e miti economici, Torino: Bollati Boringhieri 1998;
- "The entropy law and the economic process", Cambridge (USA): Harvard University Press, 1971;
- "Process analysis and the neoclassical theory of production" American Journal of Agricultural Economics;1972
- "Energy and economic myths", Conferenza alla Yale University, 8 novembre 1972; Southern Economic Journal, 41, 347-381 (1975); The Ecologist, 5, (5), 164-174 (June 1975), e 5, (7), 242-252 (August-Septembrie 1975); traducere în limba italianăcu titlul: Energia e miti economici, 1998;
- L'economia politica come estensione della biologia; Conferenza tenuta all'Università di Firenze il 14 maggio 1974, Note Economiche (Monte dei Paschi di Siena) (1974);
- Mechanistic dogma and economics, Methodology and Science;1974
- Dynamic models and economic growth, Economie appliquee, 27, (4), 529-563 (1974); World Development, 3, (11-12), 765-783 (1975); anche in: Energy and economic myths, p. 235-253; in: G. Schwoediauer (editor), Equilibrium and disequilibrium in economic theory, Dotrdrecht, Reidel; 1977
- Bioeconomic aspects of entropy, in: L. Kubat e J. Zeman (editors), "Entropy and information in science and philosophy", Prague, Academia, 1975, Elsevier, 1976, p. 125-142; traduzione inedita di Tonino Drago col titolo: "Termodinamica, economia e programmazione energetica", 1980;
- Technology and economic policy, in: H.L. Hartman (editor), "Proceedings of centennial Symposium on Technology and public policy, Vanderbilt University, 6-7 November 1975", Nashville (USA), Vanderbilt University, 1975;
- Economics or bioeconomics, American Economic Association Meetings, Dallas, 29 decembrie 1976 A different economic perspective, Paper read at the Boston Meeting of the American Association for the Advancement of Science, 21 februarie 1976
- Energy and economic myths. Institutional and analytical economic essays, New York, Pergamon, 1976; traduzione parziale in: Energia e miti economici, Torino, Bollati Boringhieri, 1998
- Economics and mankind's ecological problems", in: U.S. Economic growth from 1976 to 1986. Prospects, problems and patterns, Joint Economic Committee, Congress of the United States, Washington, DC, 1976;
- Bioeconomics: a new look at the nature of the economic activity, in: L. Junker (editor), "The political economy of food and energy", Ann Arbor, University of Michigan, 1977;
- "What thermodynamics and biology can teach economists", Conferenza alla Atlantic Economic Association, Washington, 15 ottobre 1976; Atlantic Economic Journal, martie 1977);
- "The steady-state and ecological salvation: a thermodynamic analysis", BioScience, 27, (4), 266-270 (April 1977); traduzione italiana col titolo: "Lo stato stazionario e la salvezza ecologica: un'analisi termodinamica", in: Economia e Ambiente, 3, (1), 5-17 (gennaio-marzo 1984); nuova traduzione italiana in "Energia e miti economici", 1998;
- "Matter matters too", in: K.D. Wilson (editor), "Prospects for growth: changing expectations for the future", New York, Praeger, 1977;
- "The role of matter in the substitution of energies" (Third International Colloquium on Petroleum Economics, Quebec, 3-5 November 1977), in: A. Ayoub (editor), "Energy, international cooperation on crisis", Quebec, Presses de l'Universite Laval 1979;
- "Inequality, limits and growth from a bioeconomic viewpoint", Review of Social Economy, 35, 361-375 (December 1977), tr. it Bioeconomia, Torino: Bollati Boringhieri 2004;
- "Matter: a resource ignored by thermodynamics", World Conference on future sources of organic materials (Toronto, 10-13 July 1978); in: L.E. St.Pierre e G.R. Brown (editors), "Future sources of organic raw materials CHEMRAWN I", Oxford, Pergamon 1980, p. 79-87 "Technology assessment: the case of the direct use of solar energy", Atlantic Economic Journal, 6, (4), p. 15-21 (Decembrie 1978)
- "De l'economie politique a la bioeconomie", Revue d'Economie Politique, 88, (3), 338-381(1978)
- "La decroissance", Lausanne, Editions Pierre-Marcel Favre, 1979; nuova edizione, Paris, Editions Sang de la Terre, 1995 (raccolta di numerosi saggi di Georgescu-Roegen, a cura di J. Grinevald) * "Energy and matter in mankind's technological circuit", Journal of Business Administration, 10, 107-127 (Fall 1978) in: P. N. Nemetz (editor), "Energy policy: the global challenge", Toronto, Butterworth, 1979;
- "Myths about energy and matter", Lexington Conference on Energy, aprilie 27-28 1978; Growth and Change, 10, (1), 16-23 (ianuarie 1979)
- "Energy analysis and economic valuation"; Southern Economic Journal, 45, (4), 1023-1058 (aprilie 1979); traduzione italiana col titolo: "Analisi energetica e valutazione economica", e con modifiche, in: "Energia e miti economici", 1998;
- "Comments on the papers by Daly and Stiglitz"; in: V. Kerry Smith (editor), "Scarcity and growth reconsidered", Baltimore, Johns Hopkins University Press, 1979;
- "Methods in economic science"; Journal of Economic Issues, 13, 317-328 (iunie 1979)
- "Afterword", in: J. Rifkin, "Entropy: a new world view", New York, Viking, 1980, 261-269; traduzione italiana col titolo "Postfazione" in J. Rifkin, "Entropia", Milano, Mondadori, p. 283-291; nuova edizione ampliata in J. Rifkin, "Entropy in the greenhouse world", New York, Bantham Books, 1989;
- "Energetic dogma, energetic economics, and viable technologies", in: "Advances in the economics of energy and resources", JAI Press, 4, 1-39 (1982); traducere în limba italiană: "Energia e miti economici", 1998;
- "La degradation entropique et la destinee prometheique de la technologie humaine", Economie Appliquee, 35, (1/2), 1-26 (1982); Entropie, numero speciale, 76-86 (1982); traducere în limba italiană: "Economia e degradazione della materia: il destino prometeico della tecnologia umana", Economia e Ambiente, 4, (4), 5-29 (ottobre-dicembre 1985).
* 1995: Rodica Bujor (n. 30 iulie 1914, comuna Voinești, județul Dâmbovița — d. 30 octombrie 1995, București), pe numele adevărat Eugenia Nedelea, a fost o interpretă de muzică populară, situându-se în prima generație de mari interpreți, alături de mai des-amintitele Maria Tănase sau Maria Lătărețu, recunoscută pentru vocea ei puternică, expresivă și memorabilă, pentru dăruirea cu care interpreta cântecele populare. Ileana Sărăroiu a numit-o ca fiind una din interpretele sale preferate în materie de muzică populară
Născută în satul Voinești, județul Dâmbovița la 30 iulie 1914, a trăit de mică în mediul muzical al cântecului național local.[2] În hanul pe care l-a condus tatăl său la Voinești a reușit să-și formeze un repertoriu de muzică lăutărească, încă de pe vremea anilor de școală.[3]
În București lucrează ca muncitoare la țesătoria Rizescu-Brănești. În scurt timp se prezintă la un concurs organizat la Radio București, fără știrea părinților și a patronului întreprinderii. În fața unei comisii de personalități (din care făceau parte Theodor Rogalski, Alfred Alessandrescu, Tiberiu Brediceanu, Ion Filionescu, Grigoraș Dinicu, prezidată de George Enescu, aceasta cântă o serie de piese populare.[3]
Astfel, de la Radio-București la Palatul Cantacuzino, ajunge la serata muzicală a lui George Enescu. Evenimentul debutului l-a povestit ziaristului Cornel Nistorescu, într-un interviu publicat în revista Flacăra.[4]„Un bărbat m-a întrebat care este numele meu. Eugenia Rodica Nedelea, am spus, din ce în ce mai emoționată. Și el a zis: frumos, frumos, dar eu aș zice să-ți fie numele, cum sunt bujorii din obraji. Toți au aplaudat și bărbatul a spus pe un grai frumos, moldovenesc, dacă nu ti superi, în ia sară o să vii mata frumos pe Calea Victoriei, la colț cu Lemnea, și o să-i spui portarului că te-a invitat George Enescu
„Urc scările fastuase, intru într-o sală solemna cu tablouri, porțelanuri, cristaluri și mobilier scump. Valetul mi-a spus să aștept puțin, că vine și domnul Dinu Lipatti. Când am auzit-o și pe-asta eram mai mult moartă. Eu am zis, Rodica Bujor, ma botezase maestrul cu câteva ore înainte. «O să repetăm piesele, pentru că va avea niște musafiri și vrea să te prezinte ca pe o chintesență a frumuseșii românești». Am repetat cu Dinu Lipatti la pian, deși cântasem cu taraf. Lipatti mi-a spus să cânt liber. Enescu a apărut puțin și m-a întrebat cum mă «simțăsc». Și imediat au început să apară musafirii, pe vremea aia erau și trăsuri, și mașini, și au venit muzicienii noștri Jora, frații Bobescu, Alfred Alessandrescu, actori și actrițe de la Teatrul Național, Ion Manu, Aura Buzescu, Marioara Voiculescu, prințesa Maruca, mama aviatorului Bâzu Cantacuzino.Întâi a cântat maestrul o «Sonată» la vioară, apoi Dinu Lipatti, Ion Manu a recitat ceva și pe urmă George Enescu a spus: acum va prezint o descoperire, o minune a cântecului românesc, fără nici un fel de iz lăutăresc. Veți vedea cum arată românca în adevărata ei frumusețe. Eu plină de emoție, am început cu o prelucrare: „Voinicel cu părul creț / Ce te ții așa măreț / Nu stă casa-ntr-un picior / Nici lumea într-un fecior». A fost cum a fost, copleșitor pentru mine, iar la sfârșit George Enescu mi-a mulțumit și mi-a spus, să îmi păstrez cântecele de acasă și să le păzesc cu sfințenie și să încerc să rotunjesc puțin vocalele.[5]”
Momentul acesta crucial în cariera sa, redat de Rodica Bujor cu lux de amănunte, demonstrează că, în ciuda celor 50 de ani care trecuseră de la concursul radiodifuziunii și debutul la Palatul Cantacuzino, a marcat-o pe cântăreață de-a lungul întregii sale vieți
Sfaturile lui Enescu de a învăța canto-ul, dar și grija de a-și păstra repertoriul țărănesc de la Voinești, a îndreptat-o atât spre Conservatorul Muncitoresc ASTRA din București (1936-1939), cât și spre Arhivele de Folclor ale lui Constantin Brăiloiu și Centrul de Sociologie, condus de prof. Dimitrie Gusti. După ce a urmat cursurile de la București cu Dumitru Mihăilescu-Toscani (un maestru al genului de romanțe), Leo Calmuschi și Quarto Santarelli, Rodica Bujor a profitat de un turneu în Italia (1941) spre a se perfecționa în tehnica liedului cu Marcela Magna. A luat lecții particulare de canto cu Valentina Crețoiu la București, dar și de teorie-solfegiu cu Giuseppe Ricci (la Roma).[7]
A debutat la Radio București pe 22 aprilie 1938, cu orchestra lui Vasile Julea, formația restaurantului Coșna-Cireșoaia din Piața Buzești, peste drum de restaurantul Neptun, unde cânta Maria Tănase.[7] Se împrietenise cu această artistă, dar trăgea cu urechea și la ceilalți colegi, ascultându-i mai ales pe Ion Luican, „profesorul” romanței (cum îl numea) și pe Cristian Vasile, Jean Moscopol și Petre Gusti
Până în 1959, Rodica Bujor cântă prin restaurantele Capitalei, ca timp de doi ani să se angajeze la Ansamblul Sfatului Popular al Capitalei. Cu această formație a efectuat două turnee în străinătate (URSS - 1957, Ungaria - 1959), după ce în tinerețe cântase în Germania (1939), Austria (1942), Cehoslovacia (1942) și Iugoslavia (1942).[8]
Deși înregistrase la casele de discuri Electrecord și Odeon numeroase cântece populare, cântăreața a evitat să cânte la nunți.[8] A cunoscut și repertoriul de petrecere pe care l-a promovat la restaurante, în programele nocturne („Lelițo cârciumăreasă”, „Fir-ai să fii mai băiete”, „Cine mă puse pe mine”, „În grădina lui Ion”).
A apărut și în câteva filme artistice în roluri pasagere („Zile de neuitat”, în regia lui Haralambie Boroș) și în filme de televiziune („Pe cărările dorului”, în regia lui Marianti Banu).[9]
În conștiința publicului bucureștean care a admirat-o în serile de vară la grădina Coșna-Cireșoaia, Rodica Bujor a rămas o neuitată interpretă de romanțe și lieduri de compozitori români (Nicolae Kirculescu, Aurel Giroveanu, D. Cantea, Emil Gavriș, Laurențiu Profeta, Diamandi Gheciu ș.a.), la loc de frunte situându-se romanțele, ca „Inimă, de ce nu vrei să-mbătrânești”, „De ce m-ați dus de lângă voi”, „Pe lângă boi”. Șlagărul ce i-a adus notorietatea a rămas totuși „Cântecul fusului”, o melodie de mare circulație.[10]
A mai fost solistă a restaurantelor Kiseleff, Cafe-Royal, Princiar din București (1937-1949) și a mai colaborat cu Orchestra „Barbu Lăutaru” și cu ansamblurile „Ciocârlia” și „Perinița” (1959-1961), evoluând sub bagheta unor mari dirijori precum Nicu Stănescu, Ionel Budișteanu, Victor Predescu, Ionel Banu, Costică Dinicu, Ion Mărgean sau Nicolae Băluță. A fost și angajată a Teatrului Regional București în perioada 1961-1970.[7]
Rodica Bujor a fost membră a juriului Festivalului de romanțe „Crizantema de Aur”, încă de la prima ediție (19-21 decembrie 1968). S-a bucurat de această titulatură și în edițiile: a XVI-a (8-13 noiembrie 1983), a XX-a (4-8 noiembrie 1987), a XXI-a (2-5 decembrie 1988) și a XXVIII-a (19-22 octombrie 1995).
Rodica Bujor a cântat până la vârsta de 70 de ani, chiar dacă se pensionase cam devreme pentru o solistă de muzică populară. A murit la 2 noiembrie 1995 în București, dar a fost înmormântată în cimitirul din satul dâmbovițean Voinești.
| Rodica Bujor | |
 Cântăreața Rodica Bujor în epoca debutului la radio (1938). |
* 1996: Constantin Crișan (n. 21 noiembrie 1939, Târgu Neamț – d. 30 octombrie 1996, București) a fost un om de cultură, critic literar, epistolar, editor și traducător român din literatura franceză. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România.
Tatăl său, Aurel Crișan (1882-1942), de profesie inginer, a luptat în războiul de reîntregire națională (1916-1918). A sucombat în urma unui emfizem pulmonar, provocat de două gloanțe primite în bătăliile de la Mărăști-Mărășești. Mama, Ecaterina Crișan (1898-1993), a fost casnică, a născut și crescut doisprezece copii, mulți dintre ei au devenit personalități marcante în cultură. Unica fiică, Cora Catrina (București, 18 august 1979), este o distinsă violonistă, concertând în țară și în străinătate cu talent.
Studiile le-a început la Piatra Neamț (bacalaureat, 1956), le-a continuat la Iași (licențiat, 1960) și au fost finalizate în București (doctorat, 1974), cu teza Introducere la o sociologie a literaturii comparate. Toate acestea i-au dat posibilitatea să se realizeze superior cu contribuții remarcabile în lumea culturii și artei naționale și transnaționale cu cărți, studii și eseuri publicate în spații de limba română, franceză sau engleză. A fost un fin cunoscător de limba franceză și italiană, dar și vorbitor fluent de engleză, rusă și spaniolă.
A traversat diverse ocupații în cotidianul național:
- profesor de liceu (Urziceni, 1960-1963);
- corespondent relații francofone la IRRCS (1963-1967);
- cronicar literar și șef al redacției literare a Televiziunii Române (1967-1970);
- redactor șef de secție la Revista Română (1978-1986).
S-a pensionat în 1986, cu gradul II de invaliditate.
De-a lungul anilor, a fost cooptat ca membru în diferite societăți culturale din țară sau străinătate:
- Centrul Internațional de Studii Poetice din Bruxelles (1967);
- Societatea Poeților și Artiștilor din Franța (1970);
- Uniunea Scriitorilor din România (1976);
- Societatea Internațională de Literatură și Fenomenologie (1985);
- PEN Club Belgia (1986);
- Juriul pentru Marele Premiu Internațional de Poezie;
- Bienalele de la Knokke-Le Zoute (Belgia, 1970, 1976);
- conferențiar facultativ la Conservatorul Național din București;
- cursul Estetica artelor și sociologia receptării (1971-1972).
Constantin Crișan a realizat ediții critice comentate cu aplomb și probitate ale operelor lui Alexandru Caludian (1972), dar și ediții exemplare ale textelor încredințate de poeți din prietenie: Nichita Stănescu (1985, vol. Frumos ca umbra unei idei; 1995, vol. Cărțile sibiline), Horia Groza (1995, Poezii).
La fel a procedat cu lucrările lui Robert Escurpit din care a tradus două (1974, 1980), precum și cu paginile bizare a lui Urmuz (1983).
A coordonat lucrări de sinteză, împreună cu Alexandru Piru (Sinteze de literatura română, I, 1978; II, 1981) și cu George Potra, Sorin Stati (Trepte de civilizație românească, 1983), fiind coautor al cărții Cahiers Georges Perec (Quebec, 1987), iar cu Dan Ion Nasta, al antologiei de poezie românească contemporană sub egida revistei Jalons (1987).
Ca traducător, s-a remarcat prin apariția lucrărilor traduse din Robert Escarpit dar și din povestitorul cipriot Ahile Emilianides (1981), din limba franceză, precum și în această limbă din românește: Mircea Dinescu - La dispoziția dumneavoastră (1983, împreună cu Marc Rombaut) și Eugen Cizek (1986).
Este autorul scenariului Respirări de Nichita Stănescu, pentru Teatrul Mic din București (1987), adaptând, pentru același teatru, piesa lui Pierre de Boisdeffre, Goethe mi-a spus (1987).
Împreună cu Cătălina Buzoianu, a tradus și a adptat, pentru Teatrul Bulandra din București, scenariul Iubitul de Marguerite Duras (1988).
Unele dintre eseurile sale au aparut în reviste de specialitate din Anglia, Franța, Belgia, Germania, Iugoslavia.
După decembrie 1989, Constantin Crișan a fondat:
- Liga România-Franța și revista Lumea de mâine;
- Centrul Național de Acțiune Francofonă;
- Societatea Academică Europeană "Corespondențe" (Sincretismul Artelor).
A lucrat ca profesor de estetică la:
- Universitatea Ecologică din București (1992-1993);
- Universitatea Euro-Columna (1993-1994);
- Universitatea Națională de Muzică București (1996).
Fire efervescentă, deloc stabilă, mereu în căutarea de idei și domenii noi de cercetare și demonstrare în universul multiplu al literaturii și artei, al publicisticii și propagării cărții beletristice, Constantin Crișan și-a legat numele de domeniul scump sieși, cel al bioesteticii. Iată cum îl denumea chiar el: “Solidară cu estetica sociologică, aflată în alianță cu o serie din ideile încă fertile ale comparatismului literar, dar mai ales cu teoriile comunicării, bioestetica este, de fapt, o filosofie practică a literaturii. Ea este oricum o formă de viață dedusă din câmpul artei, o reflectare imediată a conștiinței fiecărui cititor. Scriitor și cititor se întâlnesc în acest plan într-o incredibilă complicitate creatoare”.
O latură mai puțin cunoscută a lui a fost întreținerea unei corespondențe private/literare cu personalități distinse ale spiritualității creatoare din țară și din străinătate:
- Emil Cioran
- Mircea Eliade
- Eugen Ionesco
- Constantin Noica
- Leopold Senghor.
Biografia lui Constantin Crișan conține informații extrase din articolul 10 ani de la moarte. Constantin Crișan scris de Mircea Coloșenco în Revista Caiete critice, Fundația pentru Știință și Artă (director Eugen Simion), Nr. 8-9 (226-227), 2006.
Opere proprii
- Ieșirea din metaforă, Editura Cartea Românească, 1972
- Eseu despre personalitate, Editura Albatros, 1972
- Memorial invers: note de călătorie, Edtura Sport-Turism, 1976
- Confesiuni esențiale: eseuri de sociologia literaturii, Editura Cartea Românească, 1977
- Nostalgia comunicării: eseuri de sociologia literaturii, Editura Dacia, 1978
- Conversații de bunăvoință: eseu despre adevăruri uitate, 1980
- Sociologie și bioestetică, Editura Eminescu, 1987
- Repere pentru o sociofenomenologie a valorii literare, Editura Științifică și Enciclopedică, 1989
- Epistole: Eseu despre moartea viguroasă. 13 epistole către Dumnezeu, Editura Vinea, 1996
- Eminescu versus Dumnezeu: sau blestemul în genunchi; încercare asupra sintaxei logice, Editura Eminescu, 1999
În colaborare
- Literatura română în lume, Editura Meridiane, 1969
- Sinteze de literatură română (I), Editura Didactică și Pedagogică, 1974
- Sinteze de literatură română (II), Editura Didactică și Pedagogică, 1981
Sub îngrijirea
- Alexandru Claudian - Senin, Editura Minerva, 1972
- Robert Escarpit - De la sociologia literaturii la teoria comunicării, Editura Știintifică și Enciclopedică, 1980
- Urmuz - Pagini bizare, Editura Minerva, 1983
- Nichita Stănescu - Frumos ca umbra unei idei, Editura Albatros, 1985
- Nichita Stănescu - Cărțile Sibiline, Editura Grai și Suflet - Cultura Națională, 1995
- Horia Groza - Poezii, cronici literare, eseuri, Editura Litera, 1995
Traduceri (în franceză)
- Mircea Dinescu - À votre disposition, Editura Univers, 1982
- Nichita Stănescu - La leçon sur le cercle, Editura Minerva, 1988
Traduceri (în română)
- Jean Coutsocheras - Cu aripa și tridentul, Editura Univers, 1980
- Eugen Cizek - Secvență română, Editura Politică, 1986
| Constantin Crișan | |||||||||
| |||||||||
* 2006: Vasile Radu Ghenceanu (n. 17 mai 1939 - d. 30 octombrie 2006) a fost un scriitor și jurnalist român, membru în Uniunea Scriitorilor din România.[1] A fost director al Teatrului Dramatic din Baia Mare. Ghenceanu s-a impus în conștiința publică îndeosebi prin activitatea sa de gazetar desfășurată în paginile cotidianului Graiul Maramureșului din Baia Mare. Vasile Radu Ghenceanu s-a stins din viață după o lungă și grea suferință
Cărți:
- Cântece pentru inimă tânără, 1967;
- Cartea literelor mari, 1970 (5 ediții);
- Ora locală, 1978; Paralele și memorie, jurnal, 1992;
- Vindecarea de melancolie, Editura Gutinul Baia Mare, 1996;
- Însemnați de uitare, poeme; 1997;
- Grădinile din fereastră sau călătoria ca stare de spirit, jurnal, 1998;
- O viață pentru muzică (Convorbiri cu Ion Săcăleanu), 1999;
- Dreptul la singurătate. Scriitor la ziar, eseuri, comentarii, cronici, interviuri, 2001;
- Complexul de egalitate, poeme, 2002;
- Comentarii de sâmbătă, eseuri, 2004.
· 2009: A decedat antropologul francez Claude Lévi-Strauss; (n. 28 noiembrie 1908). Claude Lévi-Strauss (n. 28 noiembrie 1908, Bruxelles – d. 30 octombrie 2009, Paris), antropolog francez, teoretician al structuralismului etnologic. A fost membru al Academiei Franceze.
S-a născut din părinți francezi, de etnie evrei alsacieni, care pe atunci locuiau în Brussel, unde tatăl lucra ca pictor. A copilărit la Paris.
În timpul Primului Război Mondial a locuit la bunicul matern care era rabin la o sinagogă din Versailles. A urmat liceele Janson de Sailly și apoi Condorcet.
În 1931, obține doctoratul în filozofie și, după ce activează câțiva ani ca profesor secundar, intră ca participant la o misiune culturală a Franței în Brazilia. Acolo, în 1935, este numit profesor de sociologie la Universitatea din São Paulo, în timp ce soția, Dina, activa acolo ca profesor de etnologie.
Organizează mai multe expediții în Mato Grosso și bazinul amazonian. Va relata aceste experiențe în Tropice triste și Gândirea sălbatică. Din 1959, este titularul catedrei de Antropologie socială de la Collège de France. Se pensionează în 1982. În 1973, devine primul etnolog primit în Academia Franceză.
Unul dintre discipolii săi a fost romanciera și filozoful Catherine Clément. Aceasta, referindu-se la metoda structuralistă aplicată de Lévi-Strauss faptelor simbolice, avea să declare:
Opere:"Când ne spune că «gândirea sălbatică» este în fiecare din noi, [Claude Lévi-Strauss] nu vrea să spună că ar exista o deosebire de funcționare mentală între primitivi și noi."
- 1949: Structures élémentaires de la parenté (Structurile elementare ale rudeniei), lucrare prin care a pus bazele antropologiei moderne.
- 1952: Race et histoire
- 1955: Tristes Tropiques (Tropice triste)
- 1958: Anthropologie structurale
- 1962: Le Totémisme aujourd’hui
- 1962: La pensée sauvage (Gândirea sălbatică)
- 1964: Mythologiques, Bd. I, Le cru et le cuit
- 1966: Mythologiques, Bd. II, Du miel au cendres
- 1968: Mythologiques, Bd. III
- 1971: Mythologiques, Bd. IV, L’homme nu
- 1973: Anthropologie structurale deux
- 1975: La Voie des masques
- 1979: Myth and Meaning
- 1983: Le Regard éloigné
- 1985: La Potière jalouse
- 1991: Histoire de lynx
- 1993: Regarder, écouter, lire
| Claude Lévi-Strauss | |||
| |||
* 2013: Mira Anca Victoria Petrescu Mărculeț (n. 20 martie 1949, Sighișoara – d. 30 octombrie 2013), cunoscută sub numele de Anca Petrescu a fost un arhitect și politician român. A lucrat ca șef proiect arhitectură și șef proiect complex la Casa Poporului. Este autor unic al proiectului Casa Poporului, actualmente Palatului Parlamentului, precum și al altor proiecte în Cuba, SUA, Franța, Maroc etc. A fost membră al ordinului arhitecților români și ordinului arhitecților francezi.
Anca Petrescu s-a născut pe 20 martie 1949 în Sighișoara, ca fiică a cunoscutului medic chirurg și director de spital, Traian Petrescu. Copilăria Ancăi Petrescu a fost umbrită de arestul tatălui ei în mai multe rânduri, care lupta vehement împotriva comunismului. Anca Petrescu nu va deveni niciodată membră de partid în perioada comunistă.
Anca Petrescu a terminat școala și liceul german Joseph Haltrich din Sighișoara, ca apoi să plece la București pentru a se înscrie la Facultatea de Arhitectură Ion Mincu. A absolvit facultatea în 1973 având ca subiect de diplomă un ansamblu de conferințe, hoteluri și un centru de informatică-bibliotecă pe Dealul Arsenalului, sub conducerea profesorului Octav Doicescu.
În perioada 1977-2013 proiectează Casa Poporului. A publicat peste 350 de articole legate de acest proiect atât în țară cât și peste hotare.
Între 2004 - 2008 a fost aleasă deputat de Mehedinți pe listele PRM.
Pe 5 august 2013 a suferit un accident de mașină lângă Timișoara. A fost internată la spitalul de urgență din Timișoara ca ulterior să fie transferată în septembrie la spitalul de urgență Floreasca din București, deoarece starea ei de sănătate se ameliorase vizibil. În urma unor complicații, Anca Petrescu moare în mod suspect la data de 30 octombrie 2013.
Casa Poporului
1977-1989
În aprilie 1977 s-a publicat începerea concursului la nivel național, ca urmare a dezastrului creat de cutremurul din 4 martie 1977. La concurs a participat și tânăra arhitectă Anca Petrescu în vârstă de numai 28 de ani, împreună cu un mic colectiv de arhitecți. Printre participanți la concurs a fost și academicianul Octav Doicescu. Prima fază a concursului a fost ceea de sistematizare, care a durat 2 ani. După acești doi ani s-au început lucrările de sistematizare a bulevardului, iar pentru clădirea în sine a Casei Republicii, a început concursul în 1980 și s-a terminat în 1982. Imediat după ce Anca Petrescu a câștigat concursul au și început săpăturile. Ceremonia așezării pietrei fundamentale a avut loc pe 25 iunie 1984.
La construcția Casei Poporului au lucrat nu mai puțin de 20.000 de muncitori, jumătate civili, jumătate militari, timp de 5 ani. Colectivul Ancăi Petrescu era constituit din 150 de arhitecți. Anca Petrescu făcea concepția, prezentând-o lui Ceaușescu în machetă sau în vederi ca pe urmă colectivul să facă desenul de coloană, după macheta și picturile pe care le prezentase.
1989-1993
După revoluție, deoarece Casa Poporului era văzută ca un simbol al comunismului, a devenit obiectul agresiunii poporului, materializată prin furturi. Printre singurii care mai veneau pe șantier se număra Anca Petrescu, muncitorii renunțând să mai lucreze la edificiu.
Anca Petrescu devine și ea subiectul urii populare în 1989. Hulită în țară, Anca Petrescu a fost silită să plece peste granițe. Ziaristul Frédéric Mitterrand(fr) o invită în 1990 la Paris, ajutând-o să se lanseze internațional în meseria care aici îi adusese numai ură. Acolo oamenii o priveau ca pe o minune: „În perioada în care aici se trăgea în mine, acolo oamenii m-au apreciat și mi-au dat de lucru. Spuneau că dacă am fost în stare să fac o asemenea clădire, înseamnă că e ceva de capul meu. Așa am ajuns să primesc contracte internaționale, am lucrat la New York, la Paris, în lumea arabă”[2], povestește Petrescu.
Anca Petrescu face la Paris cunoștință cu multe personaje cu nume sonore printre care se numără și cunoscuții designeri francezi Philippe Starck și Gisela Trigano. Anca Petrescu face proiecte în Dubai, Miami, Paris, Maroc[necesită citare] etc.
1993-2013
Anca Petrescu revine în Romania și înființează firma "Anca House SRL" reluând proiectarea la actualul Palat al Parlamentului.
Între 2004 - 2008 a fost aleasă deputat de Mehedinți pe listele PRM. A fost vicepreședinte al Comisiei pentru politica externă și a făcut parte din Delegația Parlamentului României la Adunarea Uniunii Europei Occidentale. De asemenea, a fost președintele Grupului parlamentar de prietenie cu Japonia, între 2005 și 2008. Anca Petrescu a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Malaezia, Regatul Maroc și Republica Franceză-Adunarea Națională.
| Anca Petrescu | |
 |
Părinții Olimpiei Berca au fost Gheorghe Șerban (tatăl), funcționar, și Elisabeta (mama, născută Buciuman), casnică. Studiile elementare - la Școala primară Spiru Haret din Timișoara, între anii 1940 și 1944, urmând apoi Liceul Carmen Sylva din același oraș, între 1944 și 1952. Facultatea a făcut-o la Facultatea de Filologie a Universității din Timișoara (secția română-germană) între anii 1958 și 1963. A susținut un doctorat în filologie în 1976, cu teza Teoria versului românesc. Privire istorică”. În 1990, a fost primită în Uniunea Scriitorilor. Debut: "Scrisul bănățean", Timișoara, 1963. Este căsătorită cu poetul Eugen Dorcescu. Olimpia Berca practică o critică de factură universitară, întemeiată atât pe cunoașterea teoriilor și procedurilor clasice din domeniul umanistic (prozodie, retorică, tropi, figuri etc.), cât și pe metodologiile suple, oferite de cuceririle moderne din stilistică, poetică, semiotică. Proba cea mai concludentă o reprezintă monumentalul Dicționar istoric de rime (Dosoftei – Arghezi), 1983, întreprindere temerară, unică în literatura noastră de specialitate. Lucrările de critică și istorie literară ce au urmat evidențiază o atenție constantă acordată creației literare din Vestul României, în context axiologic național: Dicționar al scriitorilor bănățeni (1940 – 1996), 1996; Lecturi provinciale, 2003; Despre maeștri, 2003; Provincia literară, 2008; Departe de centru, aproape de centru, 2012. Analiza propriu-zisă recurge la serviciile criticii tematice, ale criticii stilistice, ale psihocriticii, precum și la o informare detaliată asupra documentului literar, asupra filiațiilor, interferenței motivelor etc., țelul fiind acela de a propune un profil cât mai corect al scriitorului și o încadrare cât mai obiectivă a operei sale. Activitatea Olimpiei Berca mai cuprinde, între altele, o lucrare de istorie literară – documentaristică: Poezia lui Eugen Dorcescu, comentată de...(în colaborare), Timișoara, 2009, două ediții critice: Constantin Diaconovici –Loga, Gramatica românească (în colaborare), Timișoara, 1973; George Coșbuc, Versuri, Timișoara, 1986; Bibliografia stilisticii românești (în colaborare), Timișoara, 1986.
Debut literar
- Debutul absolut: „Scrisul bănățean”, 1963.
- Debutul editorial: „Poetici românești”, Editura Facla, Timișoara, 1976.
Colaborări la volume colective
- Studii de limbă și stil, Coordonare științifică G. I. Tohăneanu și Sergiu Drincu, Editura Facla, 1973;
- Seria Limbaj poetic și versificație în secolul al XIX-lea, Universitatea din Timișoara, 1975-1984;
- Filologie XX, volum îngrijit de Francisc Kiraly, Ivan Evseev și Ioan Muțiu, Universitatea din Timișoara,1977;
- Academia și Banatul, volum îngrijit de Ion Iliescu și Sergiu Drincu, Timișoara, 1988;
- Dicționarul general al literaturii române, Editura Univers Enciclopedic, București, 2004 și urm. etc.
Opera tipărită:
- Poetici românești, Editura Facla, Timișoara, 1976;
- Dicționar istoric de rime, Editura Științifică și Enciclopedică, 1983;
- Dicționar al scriitorilor bănățeni, Editura Amarcord, Timișoara, 1996;
- Lecturi provinciale, critică literară, Editura Eubeea, Timișoara, 2003;
- Despre maeștri, critică și istorie literară, Editura Mirton, Timișoara, 2003;
- Provincia literară, critică și istorie literară, Editura Eubeea, Timișoara, 2008;
- Departe de centru, aproape de centru, Editura on-line Semănătorul, București, 2009;
- Sorina Ianovici-Jecza, Olimpia Berca, Poezia lui Eugen Dorcescu. Crestomație critică, Brumar, Fundația Triade, Timișoara, 2009;
- Departe de centru, aproape de centru, critică și istorie literară, Editura Mirton, Timișoara, 2012;
- Din literatura timișoreană, critică literară, eseu, interviu, profil bio-bibliografic, iconografie; ediție îngrijită, prefațată și postfațată de Eugen Dorcescu. Editura Mirton, Timișoara, 2015.
Traduceri din literatura universală, în volum:
- Roland Jaccard, Nebunia, Editura de Vest, Timișoara, 1994;
- Jules Dorsay, Motanul negru, Editura Excelsior, Timișoara, 1994;
- André Le Gall, Anxietate și angoasă, Editura Marineasa, Timișoara, 1995.
Ediții critice:
- Constantin Diaconovici Loga, Gramatica românească, Text stabilit prefață, note și glosar de Olimpia Șerban și Eugen Dorcescu, Editura Facla, 1973;
- George Coșbuc, Versuri, Ediție îngrijită, tabel cronologic și referințe critice de Olimpia Berca, Editura Facla, 1986;
- Colecția „Cartea școlarului”, serie îngrijită, tablou cronologic și referințe critice de Olimpia Berca: Mihai Eminescu, Făt-Frumos din lacrimă. Sărmanul Dionis; Ion Creangă, Amintiri din copilărie; I. L. Caragiale, D-l Goe; G. Coșbuc, Iarna pe uliță; Constantin Negruzzi, Sobieski și românii; Miorița. Greuceanul, Editura Excelsior, Timișoara, 1998.
* 2014: Constantin Tănase (n. 24 iunie 1949, Nemțeni – d. 30 octombrie 2014, Chișinău) a fost un lingvist, doctor în filologie,[1] jurnalist, publicist, scriitor și lider de opinie din Republica Moldova, deputat în primul Parlament al Republicii Moldova între anii 1991 și 1993, semnatar al Declarației de independență a Republicii Moldova.
În 1996 a fost consilier al președintelui (de atunci), Mircea Snegur, iar între anii 1997-2001 - redactor-șef adjunct, redactor-șef și director al ziarului FLUX.[2]
În 2001 a fondat ziarul Timpul de dimineață, devenind director și redactor-șef al publicației
Constantin Tănase s-a născut pe 24 iunie 1949, în satul Nemțeni, raionul Hâncești (fostul Județ Lăpușna), RSS Moldovenească, Uniunea Sovietică, în familia lui Mihail Tănase și a Dariei Ciubotaru. Are o soră-geamănă, Elena. După ce a absolvit școala medie din sat, în 1966, s-a înscris la Facultatea de Litere a Universității Pedagogice de Stat „Ion Creangă” din Chișinău, pe care o absolvit-o cu mențiune („diplomă roșie”).[5]
Ulterior, a activat o vreme în calitate de profesor, director de studii. A făcut doctoratul la Academia de Științe a Moldovei (AȘM) și a susținut cu succes teza de doctor în filologie, după care a început a edita monografii.[5] Între anii 1988-1990 a activat ca secretar științific al Comisiei de terminologie de pe lângă AȘM. În anii 1991-1993 a fost deputat în primul Parlament al Republicii Moldova, fiind unul din semnatarii Declarației de independență a Republicii Moldova.[6] Între anii 1994-1996 a fost director al „Centrului național de terminologie”, unde a inițiat și realizat un vast program de editare a dicționarelor de terminologie și s-a ocupat de punerea în circulație în limba română a documentației oficiale, actelor de identitate etc. În anul 1996 a fost consilier al președintelui (de atunci), Mircea Snegur, iar între 1997-2001 a fost redactor-șef adjunct, redactor-șef și director al ziarului FLUX. Pe 14 septembrie 2001 a lansat Cotidianul Național Independent TIMPUL.[2]
A editat volumele de publicistică „Ochiul lui Esop” (2000), „Patria vuindă” (2001), „Hoții de mituri” (2004), „Blestemul de a fi” (2009) și „Groapa cu lei” (2014).
Pe 12 iunie 2014, Constantin Tănase și-a lansat la București ultima sa carte - „Groapa cu lei”, iar pe 15 iunie 2014, la invitația conaționalilor, și-a prezentat volumul și în localitatea Altea, din Spania.[7]
Pe 30 octombrie 2014, la vârsta de 65 de ani, Constantin Tănase s-a stins din viață.[8] A doua zi Președintele Nicolae Timofti a semnat un decret privind declararea zilei de 1 noiembrie 2014 drept zi de doliu național în legătură cu decesul lui Constantin Tănase.[9]
Constantin Tănase a fost căsătorit cu Alexandra Vâlcu-Tănase și împreună aveau trei copii: Alexandru - un politician și jurist, Silviu - redactor-șef la ziarul Timpul și Constantin - avocat.[5]
Pe 31 august 2015, cu ocazia sărbătorii „Limba noastră”, Centrului Național de Terminologie al Institutului de Filologie al Academiei de Științe a Moldovei i-a fost atribuit numele lui Constantin Tănase.[10]
La sfârșitul anului 2015 strada Cosmonauților din Chișinău a fost redenumită în „strada Constantin Tănase”, în onoarea acestuia
| Constantin Tănase | |
 |
· 2015 - 64 de persoane au murit și alte peste 160 au fost rănite în urma unui incendiu care a avut loc în clubul Colectiv din București. Incendiul a izbucnit, cel mai probabil, de la artificiile folosite la un concert care avea loc în acel moment.
cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro
Sărbători
Calendar religios 30 octombrie
- Calendar crestin ortodox: Sfintii Sfințiți Mucenici Zenovie episcopul Ciliciei si Zenovia sora sa; Sfantul Apostol Cleopa. Duminica a 22 -a după Rusalii - Bogatul nemilostiv și săracul Lazăr Sfântul Sfinţit Mucenic Zenovie, episcopul Ciliciei şi sora sa, Zenovia; Sfântul Apostol Cleopa;
Sfântul Mucenic Zenovie, Episcopul Ciliciei, Zenovia, sora sa, Sfântul Apostol Cleopa și Sfânta Muceniță Eutropia - Icoană sec. XX, Mănăstirea Panahrantou, Megara (Grecia) – Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) – foto: doxologia.ro
* Romania – - Ziua Relaţiilor Publice Militare
La 30 octombrie 1993, în baza Ordinului general al ministrului apărării şi a Ordinului Marelui Stat Major, Secţia de Informare şi Relaţii Publice a Armatei (SIRPA -înfiinţată la sfârşitul lunii octombrie 1991), s-a transformat în Direcţia de Informare şi Relaţii Publice a Armatei (DIRPA), iar în perioada 30 aprilie 1997 – 20 februarie 2007 a purtat denumirea de Direcţia Relaţii Publice (DRP). Începând cu 20 februarie 2007, denumirea structurii este Direcţia informare şi relaţii publice.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu