4. /9 OCTOMBRIE 2022 - POEZIE
AURELIU BUSUIOC
| Aureliu Busuioc | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1]  Codreanca, România |
| Decedat | (83 de ani) Chișinău, Moldova |
| Cauza decesului | thromboembolism[*] |
| Cetățenie |  Moldova |
| Ocupație | scriitor jurnalist cântăreț |
| Limbi | Template:Lang-mol[*] |
| Note | |
| Premii | Ordinul Republicii Ordinul Insigna de Onoare Ordinul Gloria Muncii |
Modifică date / text  | |
Aureliu Busuioc (n. 26 octombrie 1928, Codreanca, județul interbelic Orhei, azi în raionul Strășeni – d. 9 octombrie 2012) a fost un poet, prozator, dramaturg, eseist, jurnalist, publicist, redactor, director, romancier, scenarist, scriitor și traducător din Republica Moldova.[2]
BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
Aureliu Busuioc s-a născut pe 26 octombrie 1928 în satul Codreanca din județul interbelic Orhei.[3][4] Provine dintr-o famile de învățători. A urmat liceul „T. Boga” din Timișoara. A învățat și la Școala Militară de Ofițeri Activi de Transmisiuni din Sibiu, pe care a abandonat-o în timpul examenelor finale pentru a fi "repatriat".[5] Revine în Moldova în 1949. Studiază la Institutul Pedagogic de Stat „Ion Creangă” din Chișinău. Publică epigrame, parodii, poezii umoristice în ziarul „Tinerimea Moldovei” și revista „Chipăruș”. Are un debut dublu – placheta pentru copii „La pădure” (1955) și volumul de versuri satirice „Prafuri amare” (1955). Editează ulterior plachetele: „Piatra de încercare” (1958), „Firicel de floare rară” (1961) și „Aventurile lui Nătăfleață” (1961), „Cizmele cocostîrcului” (1967), „Marele rățoi Max” (1968), ultimele destinate copiilor. În 1966 publică romanul „Singur în fața dragostei”, manifestându-se și ca romancier. A fost șef de sector la ziarul „Moldova socialistă”, redactor-șef adjunct la revista „Chipăruș”, redactor-șef la ziarul „Tinerimea Moldovei”, consultant literar, iar în 1977-1987 secretar al Comitetului de conducere al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Traduce din literatura rusă și universală, din operle scriitorilor Alexandru Blok, Anton Cehov, Nicolai Gogol, Alexandr Pușkin, Alexandr Griboedov, Maxim Gorki, Mihail Șolohov, Sándor Petőfi, O. Henry, Byron, ... .
Romanul său Singur în fața dragostei (1966) a fost ecranizat la Moldova-film. A fost de asemenea autor al mai multor scenarii de film.
S-a stins din viață pe 9 octombrie 2012, în locuința sa.[6]
OPERĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
Ficțiune, romane[modificare | modificare sursă]
- 1962 - Călătorie în aprilie
- 1966 - Singur în fața dragostei
- 1973 - Unchiul din Paris, ediția întăi, editura Cartea Moldovenească, Chișinău
- 1981 - Unchiul din Paris, ediția a doua, editura Literatura Artistică, Chișinău
- 2003 - Unchiul din Paris, ediția a treia, editura Litera, Chișinău
- 2013 - Unchiul din Paris, ediția Editura Cartier [7]
- 1979 - Vreau să cânt
- 1986 - Local - ploi de scurtă durată
- 1989 - Cursa
- 1997 - Lătrând la lună
- 1999 - Pactizând cu diavolul - traducere în cehă[8]
- 2003 - Spune-mi Gioni
- 2006 - Hronicul găinarilor
- 2012 - Și a fost noapte ...
- 2013, octombrie - Pactizând cu diavolul - ediția Editurii Cartier [10][11]
Dramaturgie[modificare | modificare sursă]
Documentare, filmografie[modificare | modificare sursă]
Poezie[modificare | modificare sursă]
- 1955 - Prafuri amare
- 1955 - La pădure, plachetă de versuri
- Piatra de încercare
- Firicel de floare rară
- Dor
- Poezii
Premii si diplome[modificare | modificare sursă]
- Laureat al Premiului Tineretului din fosta URSS „N. Ostrovski" (1974)
- Maestru emerit al artei (1984)
- Laureat al Premiului Național al Republicii Moldova
ca să mă-mbăt de zâmbetu-i doar eu.
Dar m-am temut s-o fur pe Mona-Liza,
ea stă zâmbind și astăzi în muzeu.
Am vrut cândva să bat un om nemernic,
un foarte bun prieten, un intrus.
Dar m-am temut să bat un om nemernic,
el umblă, nebătut, cu fruntea sus.
Și-am vrut să cânt un cântec pentru oameni,
un cântec neștiut, nemaicântat.
Dar n-am cântat un cântec pentru oameni,
căci cutezanța lui m-a-nspăimântat.
Și am cântat un cântec pentru tine,
și tu m-ai ascultat și m-ai crezut.
Dar n-am cântat un cântec pentru tine,
căci l-am mințit întreg și m-am temut.
Eu m-am temut de lume și de tine,
eu m-am temut de-un cântec bărbătesc,
iar de-am furat, eu m-am furat pe mine
și m-am temut de viață s-o trăiesc.
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2017-10-17 | | Înscris în bibliotecă de Cristina Ursu Când trece pe stradă Bătrânul Poet, bătrânul, grozav de bătrânul Poet, se scurge și timpul atunci mai încet, ei bine, cu mult mai încet. Bătrâni și bătrâne în scuaru-amurgit, pe scaune-n scuaru-amurgit, încep să-și declame cu glasul dogit, cu glasul extrem de dogit. Când versuri știute demult pe de rost răsună și-acum pe de rost, se face și scuarul pădure ce-a fost, pădure, exact cum a fost. Iar zgomotu-acestui oraș estival (auzi ce cuvânt : estival !) e ca o mazurcă pe vremuri de bal, la cine mai știe ce bal. Priviți-l : bătrânul acel desuet e-un tânăr acum desuet, căci trece pe stradă Bătrânul Poet, bătrânul, bătrânul Poet. Când trece pe stradă Bătrânul Poet, bătrânul, extrem de Bătrânul Poet, copiii se joacă și ei mai încet (aiurea, copiii – încet !) Ba fug chiar din urmă-i și-l strâmbă grozav, ei bine, îl strâmbă grozav, și nici că le pasă că-i poate bolnav, mai știi, poate chiar e bolnav ! Dar el e atât de voinic și absent, poetu-i atât de absent, că nu mai desparte trecut de prezent și nici viitor de prezent. El vede, dar unde anume în timp, ei, unde anume în timp ? – un cap cu gambetă de piatră și nimb, cu plete de piatră și nimb. Iar jos, lângă soclul spre nimb suitor, o, tocmai spre nimb suitor, copiii aceștia c-un don-profesor, c-un foarte sever profesor ! Și-aude cum tinere voci ca prin vis îngână, anume ca-n vis, un cântec de glorie încă nescris, un cântec cum nu s-a mai scris. Și iată-l se-ntoarce Bătrânul Poet și-aleargă Bătrânul Poet să scrie, să rupă același caiet, de-o viață același caiet... Evoluție ntre-o cafea și un coniac îi gust Înfiorat pe Kafka și pe Proust. Părinții mei, e cazul să remarc, Îl preferau desigur pe Remarque. Bunicul însă, cum lua un vin, Îl declama, plângând, pe Lamartine. Doar străbunicul, simplu, cum i-i vița, Zicea pre limba lui de Miorița. El, bietul, nu știa nici un poet: Străbunul meu era analfabet. Vecinii Am încercat să cânt în casa mea: Vecinii adormiseră abia. Atunci mă tolănii și eu în pat: Își amintiră ei că n-au cântat Mă pregătii înfrigurat să beau Era târziu, vecinii se-nchinau. Pornii atunci să plâng ce-aveam de plâns : Vecinii mei râdeau voioși la prânz. Cercai să spun soției că-s haini: Soția mea plecase la vecini. Strigai atunci degrabă la copii: Copiii mei săpau la ei în vii. Vroiam să-i cert. Dar nu se mai putea: Vecinii chefuiau în casa mea. Nopți Ei bine, basta! Am ieșit din joc. Mă-ntorc la pantomima singulară Din piesa anonimă și bizară Care-o trăim între lecturi și foc. Iar existență liberă, solară! La gura orei, peste vis și loc Țin ochiul pironit pe-același toc Ce te-a creat, protuberanță clară. Dar nu să te mai văd, să te aud, Ci, re-nsănătoșit de evadare Să te îngrop în scrum - lucid și crud. Și-n ochiul obosit de-atâta sud Să-mi suie iar un soare foarte mare Amplificat de nopțile polare.
|
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu