6. /29 OCTOMBRIE 2022 - POEZIE
Ştefan Baciu
Biografie
Ştefan Baciu (n. 29 octombrie 1918, Braşov - d. 6/7 ianuarie 1993 Honolulu) a fost un poet român din diasporă, eseist, memorialist, ziarist, critic de artă, traducător, diplomat şi profesor universitar.
A fost fiul lui Ioan Baciu, profesor şi al Elisabetei Baciu, casnică. Cursurile liceale le urmează la liceul "Andrei Şaguna" din Braşov, avându-i ca profesori pe Emil Cioran (logică şi filosofie), Octav Şuluţiu (limba franceză), Ioan Baciu - tatăl poetului (limba germană). Apoi a fost student la Drept, în Bucureşti, ataşat de presă la Berna, de acolo a plecat la Rio de Janeiro, apoi la Seattle, ca profesor, după care s-a stabilit în insulele Hawaii, la Honolulu.
Debutează în anul 1933 în revista "Răboj" cu poezia "Eu", care îi apare tradusă în limba germană în revista Klingsor, în acelaşi an.
Pentru volumul său de debut "Poemele poetului tânar" primeşte în anul 1935, la vârsta de 17 ani, "Premiul scriitorilor tineri" al "Fundaţiilor regale".
Activitatea literară din ţară
din ţară
Între anii 1937-1941 urmează cursurile Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti, luându-şi licenţa în drept în anul 1941. În perioada 1938-1946 este redactor la reviste din Bucureşti, ca „Universul literar” - redactor al rubricii „Cântece noui”, unde debutează, printre altii, Ştefan Augustin Doinaş şi Ion Caraion, „Gândirea”, „Rampa”, „Bis”, „Arta nouă” etc. În aprilie 1945 se căsătoreşte cu Mira Simian. În octombrie 1946 pleacă, împreună cu soţia sa, în Elveţia, ca ataşat de presă al Legaţiei României de la Berna. Colaborează la reviste literare din Elveţia.
Activitatea literară din America Latină
din America Latină
În anul 1949 pleacă în America Latină, la Rio de Janeiro - Brazilia, unde devine redactor la un important ziar, Tribuna de Imprensa. Despre această perioadă din viaţa sa, Ştefan Baciu scrie o carte intitulată Lavradio 98 (1982), care a constituit un adevărat best-seller.
Călătoreşte într-un mare număr de ţări ale continentului sud-american, din America Centrală şi zona Caraibelor: Argentina, Nicaragua, Peru, Guatemala, Venezuela, Costa-Rica, Santo Domingo, San Salvador, Honduras, Mexic, Cuba, Haiti etc.
Profund cunoscător al literaturii latino-americane, Ştefan Baciu este autorul a două importante antologii: Antologia poeziei latino-americane (2 volume, 1974) şi Antologia poeziei surrealiste latino-americane (1981).
A adus cu el în America Latină ideile mişcării suprarealiste şi a devenit animatorul cel mai important şi un lider al neoavangardei, a participat la foarte multe congrese şi conferinţe pe aceasta temă.
În anul 1962 este invitat în SUA, ca profesor de literatură hispano-americană la Universitatea din Seattle, iar în anul 1964 este invitat şi se stabileşte în Hawaii, ca profesor de literatura hispano-americană la Universitatea din Honolulu-Hawaii.
Se stinge din viaţă la Honolulu, la 6/7 ianuarie 1993, în timp ce vorbea la telefon cu sora lui din Bucureşti. Este autorul a peste 100 volume de poezie, memorialistică, eseistică, traduceri şi a peste 5000 de articole şi studii, apărute în presa română, germană, franceză, latino-americană, nord-americană, elveţiană.
Poezie
Poemele poetului tânăr, 1935 – Bucureşti (Premiul Fundaţiilor Regale şi al Societăţii Scriitorilor Români)
Poeme de dragoste, 1936 – Oradea
Micul dor, 1937 – Braşov
Drumeţ în anotimpuri, 1939 – Iaşi
Cautătorul de comori, 1939 – Bucureşti
Cetatea lui Bucur, 1940 – Bucureşti
Lanterna magică (în colaborare cu Traian Lalescu), 1941 – Bucureşti
Analiza cuvântului dor, 1951 – Sierras de Cordoba
Poemele poetului pribeag, 1963 – Mexico, Ukulele
Îngerul malagambist în insula Oahu, 1967 – Madrid
Poemele poetului singur, 1979 – Honolulu
Peste o mie de catrene..., 1980 – Honolulu şi 1991 – Bucureşti, 1994 – Braşov
Memorialistică
Franctiror cu termen redus, 1968 – Honolulu
Sub Tâmpa în Honolulu, 1973 – Honolulu
Mira, 1979 – Honolulu
Praful de pe tobă. Memorii 1918-1946, 1980 – Honolulu
Distincţii şi premii
A fost "Cetăţean de onoare" al oraşului Rio de Janeiro, "Consul de Bolivia" în Honolulu-Hawaii, "Profesor Emeritus" al Universităţii din Honolulu-Hawaii. În anul 1991 i s-a decernat Decoraţia de Onoare a Meritului Cultural cu grad de Comandor de către Ministerul Educaţiei şi Culturii din Bolivia. Din 1996 este declarat "Cetăţean de onoare" post-mortem al Nadeşului.
A fost fiul lui Ioan Baciu, profesor şi al Elisabetei Baciu, casnică. Cursurile liceale le urmează la liceul "Andrei Şaguna" din Braşov, avându-i ca profesori pe Emil Cioran (logică şi filosofie), Octav Şuluţiu (limba franceză), Ioan Baciu - tatăl poetului (limba germană). Apoi a fost student la Drept, în Bucureşti, ataşat de presă la Berna, de acolo a plecat la Rio de Janeiro, apoi la Seattle, ca profesor, după care s-a stabilit în insulele Hawaii, la Honolulu.
Debutează în anul 1933 în revista "Răboj" cu poezia "Eu", care îi apare tradusă în limba germană în revista Klingsor, în acelaşi an.
Pentru volumul său de debut "Poemele poetului tânar" primeşte în anul 1935, la vârsta de 17 ani, "Premiul scriitorilor tineri" al "Fundaţiilor regale".
Activitatea literară din ţară
din ţară
Între anii 1937-1941 urmează cursurile Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti, luându-şi licenţa în drept în anul 1941. În perioada 1938-1946 este redactor la reviste din Bucureşti, ca „Universul literar” - redactor al rubricii „Cântece noui”, unde debutează, printre altii, Ştefan Augustin Doinaş şi Ion Caraion, „Gândirea”, „Rampa”, „Bis”, „Arta nouă” etc. În aprilie 1945 se căsătoreşte cu Mira Simian. În octombrie 1946 pleacă, împreună cu soţia sa, în Elveţia, ca ataşat de presă al Legaţiei României de la Berna. Colaborează la reviste literare din Elveţia.
Activitatea literară din America Latină
din America Latină
În anul 1949 pleacă în America Latină, la Rio de Janeiro - Brazilia, unde devine redactor la un important ziar, Tribuna de Imprensa. Despre această perioadă din viaţa sa, Ştefan Baciu scrie o carte intitulată Lavradio 98 (1982), care a constituit un adevărat best-seller.
Călătoreşte într-un mare număr de ţări ale continentului sud-american, din America Centrală şi zona Caraibelor: Argentina, Nicaragua, Peru, Guatemala, Venezuela, Costa-Rica, Santo Domingo, San Salvador, Honduras, Mexic, Cuba, Haiti etc.
Profund cunoscător al literaturii latino-americane, Ştefan Baciu este autorul a două importante antologii: Antologia poeziei latino-americane (2 volume, 1974) şi Antologia poeziei surrealiste latino-americane (1981).
A adus cu el în America Latină ideile mişcării suprarealiste şi a devenit animatorul cel mai important şi un lider al neoavangardei, a participat la foarte multe congrese şi conferinţe pe aceasta temă.
În anul 1962 este invitat în SUA, ca profesor de literatură hispano-americană la Universitatea din Seattle, iar în anul 1964 este invitat şi se stabileşte în Hawaii, ca profesor de literatura hispano-americană la Universitatea din Honolulu-Hawaii.
Se stinge din viaţă la Honolulu, la 6/7 ianuarie 1993, în timp ce vorbea la telefon cu sora lui din Bucureşti. Este autorul a peste 100 volume de poezie, memorialistică, eseistică, traduceri şi a peste 5000 de articole şi studii, apărute în presa română, germană, franceză, latino-americană, nord-americană, elveţiană.
Poezie
Poemele poetului tânăr, 1935 – Bucureşti (Premiul Fundaţiilor Regale şi al Societăţii Scriitorilor Români)
Poeme de dragoste, 1936 – Oradea
Micul dor, 1937 – Braşov
Drumeţ în anotimpuri, 1939 – Iaşi
Cautătorul de comori, 1939 – Bucureşti
Cetatea lui Bucur, 1940 – Bucureşti
Lanterna magică (în colaborare cu Traian Lalescu), 1941 – Bucureşti
Analiza cuvântului dor, 1951 – Sierras de Cordoba
Poemele poetului pribeag, 1963 – Mexico, Ukulele
Îngerul malagambist în insula Oahu, 1967 – Madrid
Poemele poetului singur, 1979 – Honolulu
Peste o mie de catrene..., 1980 – Honolulu şi 1991 – Bucureşti, 1994 – Braşov
Memorialistică
Franctiror cu termen redus, 1968 – Honolulu
Sub Tâmpa în Honolulu, 1973 – Honolulu
Mira, 1979 – Honolulu
Praful de pe tobă. Memorii 1918-1946, 1980 – Honolulu
Distincţii şi premii
A fost "Cetăţean de onoare" al oraşului Rio de Janeiro, "Consul de Bolivia" în Honolulu-Hawaii, "Profesor Emeritus" al Universităţii din Honolulu-Hawaii. În anul 1991 i s-a decernat Decoraţia de Onoare a Meritului Cultural cu grad de Comandor de către Ministerul Educaţiei şi Culturii din Bolivia. Din 1996 este declarat "Cetăţean de onoare" post-mortem al Nadeşului.
Patria
Patria e un mar
Intr'o vitrina de bacanie japoneza
pe strada Liliha
în Honolulu, arhipelagul Sandwich
sau o placa de patefon
ascultata în tacere în Mexico
--Maria Tanase langa vulcanul Popocatepetl--
patria e atelierul lui Brancusi la Paris
patria e peisajul lui Grigorescu
intr'o dupa-amiaza de toamna la Barbizon
sau Rapsodia Romana auzita intr'o dimineata
în Port au Prince în Haiti
si patria e mormantul lui Aron Cotrus
în California
patria e o ciocarlie care se inalta
oriunde
fără frontiere si fără intentii
patria e un concert de Dinu Lipatti
la Lucerna, Elvetia, intr-o seara ploioasa
patria e aceasta adunare de fete
de intamplari si de sunete
imprastiate peste tot globul
dar patria e
mai ales
o clipa de tacere.
Asta e patria.
II.
Cu patria poti vorbi la telefon
s'o porti, ca firmituri, în buzunare
poti s'o asculti în al distantei svon
si s'o gasesti decapitata'n ziare
nu-i numai cer sau piatra sau pământ
ci e un svon ce vine de oriunde
un miros, un obraz, un dans în vant
un glas ce besna noptii o patrunde
căci patria nu-i un imn prescris
impodobit cu ilustatii în chenare
ea-i panza care-o tesi adânc în vis
si se destrama'n zori c-o incantare
nu-i patria facuta din urale
ci din taceri, din doruri si distante;
o strang din praf, la tropic în sandale
si-o'mprastii'n lume în sperante.
III.
Turla bisericii Sfantului Nicolae din Schei
ecoul trenului lovindu-se, noaptea, de Tampa
"Kefir Lukianoff" în Cismigiu
"Tempo, Facla si Credinta"
"fierbinte porumbielu', fierbinte!"
domnu' Misu dela "Cartea Romaneasca"
fularul ca un curcubeu al lui Emil Botta
Maria Tanase cantand la "Neptun"
în Piata Buzesti
Tata comentand "Razboi si Pace"
sau o pagina de poezie din Nietzsche
(rasfoia cartea cu degetul aratator)
un caputiner la "Coroana"
si bancnota aceasta de 500 Lei
aflata intr'un fund de plic ingalbenit
adus nici eu nu stiu cum
din Brasov în Brazilia
si apoi în Honolulu-Hawaii
Insula Oahu
Arhipelagul Sandwich.
Intr'o vitrina de bacanie japoneza
pe strada Liliha
în Honolulu, arhipelagul Sandwich
sau o placa de patefon
ascultata în tacere în Mexico
--Maria Tanase langa vulcanul Popocatepetl--
patria e atelierul lui Brancusi la Paris
patria e peisajul lui Grigorescu
intr'o dupa-amiaza de toamna la Barbizon
sau Rapsodia Romana auzita intr'o dimineata
în Port au Prince în Haiti
si patria e mormantul lui Aron Cotrus
în California
patria e o ciocarlie care se inalta
oriunde
fără frontiere si fără intentii
patria e un concert de Dinu Lipatti
la Lucerna, Elvetia, intr-o seara ploioasa
patria e aceasta adunare de fete
de intamplari si de sunete
imprastiate peste tot globul
dar patria e
mai ales
o clipa de tacere.
Asta e patria.
II.
Cu patria poti vorbi la telefon
s'o porti, ca firmituri, în buzunare
poti s'o asculti în al distantei svon
si s'o gasesti decapitata'n ziare
nu-i numai cer sau piatra sau pământ
ci e un svon ce vine de oriunde
un miros, un obraz, un dans în vant
un glas ce besna noptii o patrunde
căci patria nu-i un imn prescris
impodobit cu ilustatii în chenare
ea-i panza care-o tesi adânc în vis
si se destrama'n zori c-o incantare
nu-i patria facuta din urale
ci din taceri, din doruri si distante;
o strang din praf, la tropic în sandale
si-o'mprastii'n lume în sperante.
III.
Turla bisericii Sfantului Nicolae din Schei
ecoul trenului lovindu-se, noaptea, de Tampa
"Kefir Lukianoff" în Cismigiu
"Tempo, Facla si Credinta"
"fierbinte porumbielu', fierbinte!"
domnu' Misu dela "Cartea Romaneasca"
fularul ca un curcubeu al lui Emil Botta
Maria Tanase cantand la "Neptun"
în Piata Buzesti
Tata comentand "Razboi si Pace"
sau o pagina de poezie din Nietzsche
(rasfoia cartea cu degetul aratator)
un caputiner la "Coroana"
si bancnota aceasta de 500 Lei
aflata intr'un fund de plic ingalbenit
adus nici eu nu stiu cum
din Brasov în Brazilia
si apoi în Honolulu-Hawaii
Insula Oahu
Arhipelagul Sandwich.
Toamna
A ruginit frunza din vii
inspre Sovata, Ghimes si Zizin
dar la babord în Waikiki
ce soare bland, de aur plin.
Pustii sunt lanuri si campii
departe'n Turnu Magurele
în golf la orele tarzii
cade-o cascada grea de stele
când randunelele-au plecat
se'ntorc la cuiburi papagalii
pustii sunt horele din sat
dar plini de floare portocalii
inspre Sovata, Ghimes si Zizin
dar la babord în Waikiki
ce soare bland, de aur plin.
Pustii sunt lanuri si campii
departe'n Turnu Magurele
în golf la orele tarzii
cade-o cascada grea de stele
când randunelele-au plecat
se'ntorc la cuiburi papagalii
pustii sunt horele din sat
dar plini de floare portocalii
Constantin Noica
O seama de cuvinte 'ncrucisate
c'un talc ce suie tainic din strafund
si ganduri în balanta rasturnate
ca aur de nisip pe-un val la prund
din Kant si din batranul Anton Pann
adancul vorbelor l-ai despicat în taina
--un matematic Baltasar Gracian--
tu gandul il desbraci de-a vorbei haina
insingurat pe-a veacului alee
la ceas secret de bruma si clestar
c'un toc muiat în truda si-n idee
cladesti al sufletului dictionar.
c'un talc ce suie tainic din strafund
si ganduri în balanta rasturnate
ca aur de nisip pe-un val la prund
din Kant si din batranul Anton Pann
adancul vorbelor l-ai despicat în taina
--un matematic Baltasar Gracian--
tu gandul il desbraci de-a vorbei haina
insingurat pe-a veacului alee
la ceas secret de bruma si clestar
c'un toc muiat în truda si-n idee
cladesti al sufletului dictionar.
Miron Kiropol
Biografie
S-a născut la 29 octombrie 1936 - Bucureşti
"Cuminte cititor îti promit ca aventurile acestea te vor lega nu numai de lumea terestra, ci nazdravan de lumea cealalta, daca vei avea rabdare sa le urmezi. Cred ca descrierea lor te va apropia de asemenea de scriitorul acestor rînduri ce te binecuvînteaza pe tine, dar mai ales pe acela care l-a împins în prapastia oraculara a scriiturii (Miron Kiropol)"
Miron Kiropol e un capitol aparte al literaturii romane. Plecat demult din tara ("transfug" al comunistilor), dupa peregrinari prin Europa, stabilit in Franta si devenit poet de expresie franceza, nu-si tradeaza in nici una din limbile operei sale filonul orfic, viziunea esentiala despre om ca fiinta implicata in Dumnezeire, chiar daca balanta mantuire-decadere este rareori echilibrata.
Evident, poezia lui Miron Kiropol e una a insistentelor raportări la lumea fizică, tensionată de reflectarea subiectului în oglinda oarbă a lucrurilor, care-i redă candoarea specifică, adică una lirică: "Mă aplec peste orbirea obiectelor/ Şi visez zăpada" (Poem şvariantăţ). Drept consecinţă, poetul capătă înfăţişarea răsfrîntă de obiect ("Cînd am înfăţişarea oferită de o femeie" - ibidem), rezervîndu-şi dreptul de a se autocontempla prin mijlocirea acestuia, adică prin gestul poetic de-o sterilă fertilitate paradoxală: "Părul tău rostogolindu-se din unica armonie./ Să ajung la freamăt, ultim fetus/ Al spiţei adevărate, fecunditate angelică" (ibidem). O anume elasticitate intervine în sfera relaţiilor eului cu sensibilul, care uneori e părăsit în zona transverbală ("Aceste zile au rămas singure/ Fără dorinţa unui cuvînt" - Toamnă), alteori seacă, afectînd subiectul în emoţia şi corporalitatea sa ("Copacii, mîinile care au mîngîiat/ În urmă secînd" - ibidem), alteori potenţează o solitudine glorioasă a subiectului, prin-tr-o cosmică celebrare: "Şi vreau să rămîn singur, albastru,/ Înconjurat de munţi, de mări, de guri/ Care iarăşi mă cîntă" - Despărţire). În fine, are loc şi o separaţie a materiei telurice obiective de "sufletul" materiei subiective, a cărnii, notată cu o aproape indiferentă frăgezime: "Ce poate să fie/ În gîndul ce l-am primit/ Acum, atîta mîhnire în somn dată mie./ Să văd primăvara, mugur destăinuit/ Oricui peste lucruri?/ Ce poate să fie? De nu mai pot fi/ Asemeni copacului, din nou să dau cuiburi/ Smeritelor păsări întoarse într-o zi./ Uscat e lemnul în care dorm./ Sevele pămîntului urcă fără să atingă/ Sufletul cărnii mele" (Sufletul cărnii mele). Lumile se despart aparent, înfiorate de o nostalgie în care nu putem citi decît inexorabila lor comuniune.
"Cuminte cititor îti promit ca aventurile acestea te vor lega nu numai de lumea terestra, ci nazdravan de lumea cealalta, daca vei avea rabdare sa le urmezi. Cred ca descrierea lor te va apropia de asemenea de scriitorul acestor rînduri ce te binecuvînteaza pe tine, dar mai ales pe acela care l-a împins în prapastia oraculara a scriiturii (Miron Kiropol)"
Miron Kiropol e un capitol aparte al literaturii romane. Plecat demult din tara ("transfug" al comunistilor), dupa peregrinari prin Europa, stabilit in Franta si devenit poet de expresie franceza, nu-si tradeaza in nici una din limbile operei sale filonul orfic, viziunea esentiala despre om ca fiinta implicata in Dumnezeire, chiar daca balanta mantuire-decadere este rareori echilibrata.
Evident, poezia lui Miron Kiropol e una a insistentelor raportări la lumea fizică, tensionată de reflectarea subiectului în oglinda oarbă a lucrurilor, care-i redă candoarea specifică, adică una lirică: "Mă aplec peste orbirea obiectelor/ Şi visez zăpada" (Poem şvariantăţ). Drept consecinţă, poetul capătă înfăţişarea răsfrîntă de obiect ("Cînd am înfăţişarea oferită de o femeie" - ibidem), rezervîndu-şi dreptul de a se autocontempla prin mijlocirea acestuia, adică prin gestul poetic de-o sterilă fertilitate paradoxală: "Părul tău rostogolindu-se din unica armonie./ Să ajung la freamăt, ultim fetus/ Al spiţei adevărate, fecunditate angelică" (ibidem). O anume elasticitate intervine în sfera relaţiilor eului cu sensibilul, care uneori e părăsit în zona transverbală ("Aceste zile au rămas singure/ Fără dorinţa unui cuvînt" - Toamnă), alteori seacă, afectînd subiectul în emoţia şi corporalitatea sa ("Copacii, mîinile care au mîngîiat/ În urmă secînd" - ibidem), alteori potenţează o solitudine glorioasă a subiectului, prin-tr-o cosmică celebrare: "Şi vreau să rămîn singur, albastru,/ Înconjurat de munţi, de mări, de guri/ Care iarăşi mă cîntă" - Despărţire). În fine, are loc şi o separaţie a materiei telurice obiective de "sufletul" materiei subiective, a cărnii, notată cu o aproape indiferentă frăgezime: "Ce poate să fie/ În gîndul ce l-am primit/ Acum, atîta mîhnire în somn dată mie./ Să văd primăvara, mugur destăinuit/ Oricui peste lucruri?/ Ce poate să fie? De nu mai pot fi/ Asemeni copacului, din nou să dau cuiburi/ Smeritelor păsări întoarse într-o zi./ Uscat e lemnul în care dorm./ Sevele pămîntului urcă fără să atingă/ Sufletul cărnii mele" (Sufletul cărnii mele). Lumile se despart aparent, înfiorate de o nostalgie în care nu putem citi decît inexorabila lor comuniune.
Poetul
Ce separat eram ca-n somn
De fructul tînar si de ea,
Zeita, chiar fiindu-i domn...
Doar spinul vesnic o rapea.
Eram ca spirit revelat,
Ma consuma un verde har
Cu primavara-n lung si-n lat
Ce-o strabateam ei sa-i apar.Si, deodata, ce mi-a spus?
Ca are sot si-i artizan
Al vietii ratacite sus
În secolul prediafan.
De fructul tînar si de ea,
Zeita, chiar fiindu-i domn...
Doar spinul vesnic o rapea.
Eram ca spirit revelat,
Ma consuma un verde har
Cu primavara-n lung si-n lat
Ce-o strabateam ei sa-i apar.Si, deodata, ce mi-a spus?
Ca are sot si-i artizan
Al vietii ratacite sus
În secolul prediafan.
Acum
Acum ajuns la bătrâneţe caut
Să aflu duhul viu, moartea să-mi laud.Aproape-i toamna, iarna de pe urmă
Şi primăvara se întoarce lacom.
Mă simt un roi, săgeată sunt în arcul
Ce l-a-ncordat zeiţa către turmă,
Să cadă mielul sub calda-i lovire.
Zeiţa mea cu sân care mă curmă,
Aşa nebună e săgeata-n el,
Că tremură pe mine carnea toată,
îmbătrânită dar ca nestemată.
Umerii-mi gem, al cerurilor Sire
Ce m-ai gonit pe veci din sfântul ţel,
Să nu mă odihnesc pe sân de fată,
Mi-ai lăsat, Doamne, viaţa blestemată,
Nu ştiu să fac din ea decât potire,
Oale de lut şi chipul tău de aur.
M-aş fi dorit un înger într-un taur
Şi Frumuseţii i-aş fi fost bărbat,
Dar n-a venit la mine nici o veste
Din cerul tău atât de întrebat.
Şi am trăit tăiat în bucăţele
Şi tinereţea chiar mormânt îmi este
Şi eu în el ca schilodit de iele.
Iubite Doamne şi frumoasă Doamnă,
Celestule şi îngerinţa mea,
Veniţi spre mine azi cu burta grea,
în versul meu ca frunzele de toamnă.
în ochii mei cresc lungi catapetesme,
Acolo e plutirea de icoane,
Te văd în ele Dragoste cu glezne
Păgâne, cu brăţări greco-romane.
M-ai părăsit adeseori prin veacuri,
Tot ai murit şi tot ai înviat
Şi mi-ai adus otrăvuri cât şi leacuri,
Ademenire ca într-un palat
Ce se năzare-n ochi înfometat
Cu valuri peste biata lui pupilă,
Parcă strigat din vremuri de Sibilă.
Cântă prin capul meu o cucuvaie
Şi o privighetoare împreună.
Luceşte Verbul şi mă încovoaie
Şi cu mătanii viaţa mă cunună.
Ce oare-n Spirit s-a mai hotărât
Asupra mea, cine cu mine luptă?
Eu cel intrat în capişte atât
Şi creştinat prin chiar ce se înfruptă
Din starea păgânească. Eu, păgânul,
Îmbrăţişez Hristosul ce mi-e foame,
Şi iar mă-ntorc zeiţa mea la sânul
Tău ce e arcul plin de străvechi trame.
Iar lumea o urzeşti ca întristare
Sau bucuria geme grăitor
Şi văd că plângi menită împăcare.
Foc, aer, apă şi pământ mă-nsor
Cu numai carnea ta dintru mireasmă,
Podoabă orişicui, rămasă rod.
Plăcere ce roteşti în juru-mi caznă
Eşti învierii mele-n tine, plod.
Zeiţa mea de ai rămâne suflet
în corpul meu, cu el să te înghit -
Vino să-ţi fiu stingere şi răsuflet,
Jertfă de idoli şi văzduh de schit.
Cad în genunchi numai dacă te văd
în umbra unei fete care zboară,
O rândunică eşti peste prăpăd
Din ochii celui dat din trup afară.
Acum când moartea va-mpleti cununi
Pe fruntea mea, vino mai înainte,
Pe când şi-ascute coasa pe cuvinte
Ce-aş vrea să-ţi fie haruri şi minuni.
Să aflu duhul viu, moartea să-mi laud.Aproape-i toamna, iarna de pe urmă
Şi primăvara se întoarce lacom.
Mă simt un roi, săgeată sunt în arcul
Ce l-a-ncordat zeiţa către turmă,
Să cadă mielul sub calda-i lovire.
Zeiţa mea cu sân care mă curmă,
Aşa nebună e săgeata-n el,
Că tremură pe mine carnea toată,
îmbătrânită dar ca nestemată.
Umerii-mi gem, al cerurilor Sire
Ce m-ai gonit pe veci din sfântul ţel,
Să nu mă odihnesc pe sân de fată,
Mi-ai lăsat, Doamne, viaţa blestemată,
Nu ştiu să fac din ea decât potire,
Oale de lut şi chipul tău de aur.
M-aş fi dorit un înger într-un taur
Şi Frumuseţii i-aş fi fost bărbat,
Dar n-a venit la mine nici o veste
Din cerul tău atât de întrebat.
Şi am trăit tăiat în bucăţele
Şi tinereţea chiar mormânt îmi este
Şi eu în el ca schilodit de iele.
Iubite Doamne şi frumoasă Doamnă,
Celestule şi îngerinţa mea,
Veniţi spre mine azi cu burta grea,
în versul meu ca frunzele de toamnă.
în ochii mei cresc lungi catapetesme,
Acolo e plutirea de icoane,
Te văd în ele Dragoste cu glezne
Păgâne, cu brăţări greco-romane.
M-ai părăsit adeseori prin veacuri,
Tot ai murit şi tot ai înviat
Şi mi-ai adus otrăvuri cât şi leacuri,
Ademenire ca într-un palat
Ce se năzare-n ochi înfometat
Cu valuri peste biata lui pupilă,
Parcă strigat din vremuri de Sibilă.
Cântă prin capul meu o cucuvaie
Şi o privighetoare împreună.
Luceşte Verbul şi mă încovoaie
Şi cu mătanii viaţa mă cunună.
Ce oare-n Spirit s-a mai hotărât
Asupra mea, cine cu mine luptă?
Eu cel intrat în capişte atât
Şi creştinat prin chiar ce se înfruptă
Din starea păgânească. Eu, păgânul,
Îmbrăţişez Hristosul ce mi-e foame,
Şi iar mă-ntorc zeiţa mea la sânul
Tău ce e arcul plin de străvechi trame.
Iar lumea o urzeşti ca întristare
Sau bucuria geme grăitor
Şi văd că plângi menită împăcare.
Foc, aer, apă şi pământ mă-nsor
Cu numai carnea ta dintru mireasmă,
Podoabă orişicui, rămasă rod.
Plăcere ce roteşti în juru-mi caznă
Eşti învierii mele-n tine, plod.
Zeiţa mea de ai rămâne suflet
în corpul meu, cu el să te înghit -
Vino să-ţi fiu stingere şi răsuflet,
Jertfă de idoli şi văzduh de schit.
Cad în genunchi numai dacă te văd
în umbra unei fete care zboară,
O rândunică eşti peste prăpăd
Din ochii celui dat din trup afară.
Acum când moartea va-mpleti cununi
Pe fruntea mea, vino mai înainte,
Pe când şi-ascute coasa pe cuvinte
Ce-aş vrea să-ţi fie haruri şi minuni.
Străvezime
Urma se închide urmărită de ceaţă
în piatra scuipată de zori.
Noi suntem ultimii călători
la nord în ceea ce mai pare viaţă.
Obolul e dureros pe ochi.
Noaptea e lungă şi spaima mă învaţă.
Slujesc în lacrimi de deochi
unui vis demult părăginit.
Şi cât am vrut am iubit.
Nu pot să spun că nu am avut
mângâierea în sângele pierdut;
măduva în sămânţa prospeţimii.
Atunci pentru ce îmi e frică
deodată în casa din pod?
Un cutremur de rod
mi-atinge faţa cu scumpa lui cruzime.
Şi simt că vine
nu ştiu ce livadă,
o furie de rugăciune pe mâna-mi
care începe să vadă.
în piatra scuipată de zori.
Noi suntem ultimii călători
la nord în ceea ce mai pare viaţă.
Obolul e dureros pe ochi.
Noaptea e lungă şi spaima mă învaţă.
Slujesc în lacrimi de deochi
unui vis demult părăginit.
Şi cât am vrut am iubit.
Nu pot să spun că nu am avut
mângâierea în sângele pierdut;
măduva în sămânţa prospeţimii.
Atunci pentru ce îmi e frică
deodată în casa din pod?
Un cutremur de rod
mi-atinge faţa cu scumpa lui cruzime.
Şi simt că vine
nu ştiu ce livadă,
o furie de rugăciune pe mâna-mi
care începe să vadă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu