MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

7. /7 OCTOMBRIE 2022 - POEZIE

Eusebiu Camilar

Biografie Eusebiu Camilar

Eusebiu Camilar (n. 7 octombrie 1910, satul Udești, Ducatul Bucovinei, Austro-Ungaria – d. 27 august 1965, București, România) a fost un scriitor și traducător român, membru corespondent (din 1955) al Academiei Române

Părinții săi au fost țăranii Ion și Natalia Camilar (născută Motrici). A urmat cursurile școlii primare din satul natal și cele ale Liceului „Ștefan cel Mare" din Suceava, Colegiul Național „Ștefan cel Mare” de astăzi. A debutat în 1929 cu versuri în „Moldova literară”, revista Societății Literare "Tinerimea" din Mihăileni. A fost căsătorit cu poeta Magda Isanos cu care a avut un copil, Elisabeta.

Opera literară

Scrieri

· Chemarea cumpenelor, București, 1937 (versuri)

· Cordun, București, 1942 (roman)

· Prăpădul Slobodei, Iași, 1943 (roman)

· Avizuha, București, 1945 (povestiri)

· Turmele, București, 1946 (roman)

· Focurile, București, 1945 (dramă; coautoare: Magda Isanos)

· Valea hoților, București, 1948 (roman)

· Negura, vol. I-II, București, 1949-1950 (roman)

· Împărăția soarelui, București, 1955 (note de călătorie în China)

· Poarta furtunilor, București, 1955 (povestiri)

· Inimi fierbinți, București, 1956 (proză)

· Valea Albă, București, 1957 (dramă istorică în versuri)

· Farmecul depărtărilor, București, 1966 (note de călătorie)

· Povestiri eroice, București, 1965

· Viforul, București, 1966 (povestiri)

· Cartea de piatră, București, 1981 (jurnal)

Traduceri

· Nikolai V. Gogol, Însemnările unui nebun, București, 1945

· Aleksandr S. Pușkin, Fata căpitanului, București, 1946

· Alexei N. Tolstoi, Povestiri rusești, București, 1947

· Maxim Gorki, Foma Gordeev, București, 1949

· As Ma, fata ecoului, București, 1955 (poezie chineză)

· Din poezia chineză clasică, București, 1956

· 1001 de nopți, 4 vol., București, 1956-1963 (basme arabe)

· Ovidiu, Tristele, București, 1957

· Eschil, Perșii, "Cei șapte contra Tebei", București, 1960

· Li Tai-pe, Poezii, București, 1961

· Aleksandr S. Pușkin, Dama de pică, București, 1963

· Kalidasa, Śakuntalā, București, 1964 (dramă în limba sanscrită)

· Ovidiu, Epistole din exil, București.

DOAMNE, SUNT SINGUR

Doamne, sunt singur. Auzi-mã.
Focurile toate s-au trecut.
Trâmbitele-nalte, zadarnic
rãsunã pe ziduri de lut.

Nu se mai roagã la izvoarele soarelui
cãprioarele, iezii mãrunti;
încremeniti, ghemuiti, înclestati,
ciobanii dorm acoperiti de munti.

Chemându-te din slãvi în chiote,
în fulgerãri de coase si pumnale,
atâtea rânduri de flãcãi si ierburi
au strãlucit în tarinile tale -
si ti-au vãzut în ploile înalte
picioarele de-argint cum strãlucesc.
Flãcãi si ierburi putrezesc prin tarini
si alti flãcãi si ierburi cresc.

Doamne, sunt singur. Auzi-mã.
Focurile toate s-au trecut.
Trâmbitele-nalte, zadarnic,
rãsunã pe ziduri de lut...

Uneori se aud morile adâncului
mãcinând pe sub munti, pe sub stânci;
sub uriase turle de cremene
uneori s-aud buciume-adânci...

În zarea de cânepã vânãtã
s-au dus verii mei, fratii mei.
Ciobani strãvechi mã asteaptã
de mult, sã mã culc între ei...

"Cetatea Moldovei", nr. 1, 1 ianuarie 1943

DANSUL

Mirat din somn urcat-am ca din adânc abis:
Vuise tamburina afarã sau în vis?

Te-acoperise ploaia în saluri strãvezii?
Zãream la glezne, prinse, inele aurii -

Si brâul plin de astre ti l-am zãrit deodat,
Când fulgerul o clipã sub geam a luminat!

Din tamburine stinse ca picurii sunai...
Era târzie noaptea si-n ritmul lor dansai!

Se desluseau doar astre pe brâul auriu,
Si cum se mlãdiazã mijlocul strãveziu,

Inelele de aur la glezne luminând -
Necontenita fugã a pasilor, crescând...

Când fulgera arare, vedeam sub ochii mei
Tipsia aurie a unei Salomei,

Apoi cu cât tipsia în dans se-nvârtejea,
Mai tare Salomeea râdea, cumplit râdea...

O, prea curând si dansul si noaptea se trecu,
Si nu stiu dacã ploaia o fi dansat, ori tu...

Din volumul "Poezii", 1964

ELEGIE

Hai, poezie, du-te la alte usi, cãci eu
Nu pot sã fiu cu tine atât de fariseu,

Cu inima ascunsã sub zâmbetul de bonz...
De te-as sãpa în piatrã, în marmurã sau bronz -

Tot vei pieri odatã cu amintirea mea,
Când primul rând de frunze asuprã-mi va cãdea:

N-am nimerit cuvântul de clopot vestitor,
Când l-oi rosti sã sune departe-n viitor -

Necontenit sã cheme drumeti de peste zãri,
S-aprindã noaptea focul bãtrânei evocãri;

N-am nimerit cuvântul cel cãutat, de fel,
Sã-l foloseascã altii cetãti zidind pe el -

Sau prin puterea strânsã în nepãtrunsul nod,
Sã zvârlã peste apã arcada unui pod;

N-am nimerit cuvântul ca o sãgeatã lin,
Si sufletul de-aceea mi-i de amurguri plin;

N-am nimerit cuvântul râvnit, ce dãinuia
În inima lui Cronos înfipt pânã-n prãsea!

De-aceea, poezie, a fost prea mult si-atât...
Voi sta în prag adese cu lacrimile-n gât,

Cu bratu-n gol sedea-voi, o, preafrumoaso, când
Si-n ploile de varã te voi zãri dansând...

Din volumul "Poezii", 1964

Alexandru Jebeleanu

Biografie Alexandru Jebeleanu

JEBELEANU Alexandru, se naste la 7 oct. . comuna Sipet, judetul Timis - moare in 28 apr. .
Poet.

Fiul lui Alexandru Jebeleanu si al Emiliei (n. Sirbu).

A urmat un semestru cursurile Facultatii de Agronomie din Timisoara; licentiat al Facultatii de Filologie a Univ. din acelasi oras (1959).

Debut in Universul literari 1941). intre 1948 si 1970, secretar al Asoc. Scriitorilor din Timisoara; redactor-sef al revista Scrisul banatean (1952-l972); redactor (din 1972), apoi director al Editurii Facla din Timisoara. Dupa debutul in volum colectiv Oglinzi sonore (1945). a publicat volum de versuri: Certitudini (1958), Frumuseii simple (1962), Nostalgii solare (1965), Divagatii si simetrii (1969). Transparente (1972), Peregrinari terestre (1975), Surisul Meduzei (1979). Forma clara a inimii 1982), Viziunile lui Narcis (1985), Linia Bura a lucrurilor (1986) si Arhitecturi de cristal (1989).

Premiul Asoc. Scriitorilor din Timisoara (1972).

Poet de factura neoclasica, atras de sonet (in formula carui a incearca diverse inovatii), redutabil minuitor de asonante, J. abordeaza cu egala dexteritate lirica de dragoste, poezia civica, motivele legate de mestesugul scriitoricesc.

Tot acest material sensibil este supus mai intii unei ordonari de aluzie clasicizanta: Pan, Narcis, Elena, Paris, nimfe, fauni etc. Aparenta, asadar, isi cauta o forma. Iar aceasta se intemeiaza cu deosebire pe coordonatele cimpiei element fundamental, alaturi de adjectivul alb (de ideea si reprezentarea corespunzatoare), al constructiei artistice.

Referentul este sesul banatean, caruia, intr-un fel sau altul, poetul ii inchina mereu elanurile sale. Pornind de aici, se instituie o serie de corelatii (ses munte, lumina-intuneric etc), decurgind, toate, dintr-o arta poetica optimista si divulgind un temperament solar, plasat cu voluptate fie intr-un oras invadat de natura (parcul), fie intr-o cimpie perfect accesibila si urbanizata.

OPERA:
Oglinzi sonore, in colab., Timisoara, 1945;
Certitudini, versuri. Bucuresti, 1958: Frumuseii simple, ^versuri, Bucuresti, 1962;
Nostalgii solare, versuri, Bucuresti, 1965;
Divagatii si simenii, versuri, Bucuresti, 1969: Transparente, versuri, Bucuresti, 1972;
Peregrinari terestre, versuri. Timisoara, 1975;
Surisul Meduzei, versuri. Timisoara. 1979;
Forma clara a inimii, versuri. Bucuresti, 1982;
Viziunile lui Narcis, Bucuresti, 1985;
Linia uzura a lucrurilor, cuvint inainte de E. Manu, Timisoara, 1986;
Arhitecturi de cristal, versuri, Timisoara. 1989,

REFERINTE CRITICE:
R. Flora, Istoria literaturii romane, II, 1963;
Al. Piru, Poezia . II;
N. Tirioi. Premise literare, 1976;
L. Alexiu, Ideografii lirice contemporane. 1977;
Al. Ruja. Valori lirice actuale, 1979;
C. Ungureanu, Imediata noastra apropiere, 1980;
P. N, Dolfinga. Marturisiri si repere, 19S0:. Maduta. in Familia, nr. . 1983: E. Dorees-cu. in Orizont, nr. 11, 1983: C. Ungureanu. ihideni. nr. 12, 1985: Gr. Scarlat.in Familia, nr. 5, 1986: II. Zalis, in Romania literara, nr. 33, 1986.

Portocala

În simfonia aceasta adânc mediteraneană
De-o să te scalzi o clipă cu inima senină,
N-o mai desprinzi de miez, cum rama de icoană,
Şi n-o să muşti cu dinţii, albi, din carnea plină.

Ci asemeni unei scoici cu zvonuri de meduze
O vei purta în palmă. Şi mângăind-o alene,
C-o sfântă înfiorare o vei lipi de buze
Ca fruntea unei triste madone italiene.

Veghe

Desigur, vă trimit spre veşnicii
Cum vechi năieri spre Pontul Euxin,
Sclipiţi, jucând, pe verdele marin,
Dar câte veţi răzbate mâine vii?

Şi câte va ucide, corosiv,
El, timpul, cu acidu-i, fără zei,
Iluzii-ngrămădite de-un condei,
Urcând şi coborând ca un Sisif?

Răpusele nu le-oi lăsa prin larg,
Cu mâini zdrobite voi vâsli într-una,
Pun pe catarg al biruinţei steag!

Şi-ncrezător ca tristul Don Quichotte
Voi înfrunta genunile şi luna,
Visând, amar, îndepărtatul Pont.

\"Regăsescu-mă pe drumul...\"

"Regăsescu-mă pe drumul
Începutului, străbunul."
Lucian Blaga

Întoarce-m-aş lângă pământul natal,
Întoarce-m-aş lângă brazda neagră, aromată,
Părăsită de treizeci de ani.

Ţărâna natală radiază-n mine:
Oază-n deşertul anilor. Mă refugiez,
Veghez în grădinile ei purpurii
Când e prea puţină ziuă pe lume.

Întoarce-m-aş să-mi recapăt rădăcinile,
Oricât de răsucite şi gângave. Sunt ale mele!
Am cerul natal! Am leagănul, am arcul, am viile!
Ascultai cum se nasc bocetele şi narcisele pe movilele străbunilor.

Acolo nu mi-e teamă de turlele morţii,
Acolo nu mi-e teamă de viaţă!
Acolo plantele m-ar primi sensibile şi
Fragede, semănând cu mâna mea dreaptă.

Le-aş dărui soarele meu să le-ascult germinaţia,
Să le grăbesc suişul, să le simt pârguirea şi
Palpitaţia sub graţioasa pace de vară.

Noaptea neagră ca o brazdă, hermetica noapte
Ne-ar îngropa de fiecare dată, pe furiş, împreună
Ne-ar amesteca cu drumul şi ne-ar macera taciturnă.

Edgar Allan Poe

Biografie Edgar Allan Poe

1809 La 19 ianuarie, în Boston, Massachusetts, SUA, s-a nascut Edgar Allan Poe. A fost un scriitor american, poet, romancier, nuvelist și critic literar, creator al genului de scurte povestiri și precursor al literaturii moderne de ficțiune științifico-fantastică.^[¹^] Era fiul unor actori ambulanţi, iar tatăl său a părăsit-o pe mama lui când Poe avea optsprezece luni. Poe a fost numit geniul rău al literaturii americane, un poet blestemat, a cărui legendă, elaborată de propria lui reprezentare greşită, de calomniile duşmanilor lui şi de episoadele triste din viaţa sa plină de dezamăgiri, a umbrit aprecierea lui ca unul dintre cei mai străluciţi şi mai originali scriitori ai Americii. În ţara sa natală, moştenirea literară a lui Poe a fost negată şi subestimată în mod constant. Emerson l-a respins pe poetul Poe într-o singură expresie: „omul zornăitor”; Henry James printr-o propoziţie: „Entuziasmul pentru Poe marchează un stadiu primitiv de reflecţie”, iar T. S. Eliot, deşi îi recunoştea puterea intelectului, îl judeca părtinitor afirmând: „îmi face impresia intelectului unei persoane tinere extrem de talentate, dar înainte de pubertate”.^[²^]

1811 Mama lui Poe, englezoaică de origine, a murit în timpul unui turneu din Richmond, Virginia. Edgar a devenit pupilul familiei Allan. John Allan, un vestit exportator scoţian de tutun, i-a asigurat lui Poe educaţia de care beneficiau tinerii gentlemeni din Sud.^[²^]

1825 S-a inscris la Universitatea din Virginia. Datoriile contractate la jocurile de noroc au dus la mutarea lui Poe de la Universitatea din Virginia, un an mai târziu. Respingând presiunile de a se ocupa de firmă alături de tutorele său, Edgar a fugit la Boston. Acolo a publicat „Tamerlan” şi alte poeme (1827), după care s-a înrolat în armată. John Allan a acceptat să-l trimită la West Point, de unde a fost repede dat afară pentru neîndeplinirea îndatoririlor ce-i reveneau.^[²^]

1833 Înregistrează primul succes cu povestirea "Manuscris găsit într-o sticlă" (A MS. Found in a Bottle), câștigând concursul organizat de revista „Saturday Visitor” din Baltimore.^[¹^]

1833-1835 Intre acesti ani, Poe şi-a câştigat existenţa ca ziarist, locuind la Baltimore împreună cu mătuşa sa, Maria Poe Clemm. În această perioadă, Poe şi-a publicat primele povestiri scurte, care i-au adus reputaţia literară necesară pentru a-şi asigura funcţii de redactor la „Richmond” şi „Philadelphia”. Poe era un redactor excelent şi un critic obiectiv, receptiv, uneori nestăpânit. A fost primul critic care a recunoscut geniul lui Hawthorne şi a spulberat misterul lui „Barnaby Rudge” de Dickens, descoperind secretul romanului după primele câteva fascicule. Productivitatea lui ca critic, poet şi autor de lucrări de ficţiune a fost însă subminată de firea sa instabilă, consumul de alcool şi tuberculoza soţiei sale.^[²^]

În povestirile de groază, Poe a adaptat elementele gotice populare ale pericolelor supranaturale din castelul şi pădurea medievală „nu ale Germaniei, ci ale sufletului”. Prin explorarea obsesivă a stărilor extreme, în povestiri precum „Ligeia”, „Masca morţii roşii”, „Prăbuşirea Casei Usher” şi „William Wilson”, Poe a deschis un nou teritoriu psihologic nemaiatins în literatura dominată de un realism îngust şi preocuparea pentru experienţa cotidiană banală. În povestirile lui poliţiste, raţiunea este pusă să se confrunte cu opusul ei, iraţionalul, care joacă un rol major în puzzle-ul pe care Poe îl ţese cu atâta ingeniozitate. Amestecul de elemente gotice şi povestire poliţistă avea să inspire scriitori de talia lui Dostoievski şi Faulkner, regăsindu-se şi în literatura populară de teroare şi crimă, care îl poate considera pe Poe întemeietorul său modern.^[²^]

1836 S-a casatorit cu fiica mătusii sale, Virginia, cu a cărei fiică, Virginia, când aceasta nu împlinise încă paisprezece ani.

1845 În ianuarie, publică în revista Evening Mirror celebrul său poem "Corbul" (The Raven), care a provocat o adevărată senzație.^[¹^]

1847 Moartea soției sale Virginia îi accentuează însă abuzul de băuturi alcoolice, Poe duce o existență tot mai dezorganizată, care îi precipită ruina fizică și spirituală.^[¹^]

1849 Ceea ce se ştie cu siguranţă este faptul că Poe a cerut-o în căsătorie pe iubita sa din copilărie, Elmira Royster Shelton, la acea dată văduvă la Richmond. În drum spre Philadelphia, de unde voia s-o aducă pe mătuşa sa la nuntă, Poe a dispărut (se pare că în urma unei beţii) şi a fost găsit şase zile mai târziu inconştient, pe străzile din Baltimore. A murit de delirium tremens câteva zile mai târziu. Executorul literar al lui Poe, R. W. Griswold, este răspunzător de distorsionarea multor fapte despre Poe, căci i-a exagerat defectele şi l-a etichetat drept artist damnat, sintagmă care avea să fie preluată de generaţiile viitoare. Scriitorii de mai târziu s-au simţit atraşi de Poe din dorinţa de a rezolva enigma profundelor lui chinuri personale - relaţia oedipiană cu mama lui pierdută şi idealizarea sexualităţii, centrată pe relaţia cu tânăra lui soţie. La fel ca şi Dostoievski şi Kafka, Poe oferă multe indicii în povestirile şi poemele sale menite să confirme că a fost un artist complex care s-a inspirat din obsesiile sale particulare pentru a-şi elabora operele.^[²^]

Renumele lui Poe ca figură de primă mărime nu numai a literaturii americane, ci şi mondiale s-a datorat în mare măsură extraordinarului lui impact asupra simboliştilor francezi: asupra lui Baudelaire, care l-a numit „cel mai viguros scriitor al vremii"; asupra lui Mallarme, care îl privea ca pe „marele său maestru”; şi asupra lui Valery, care a remarcat că „Poe este singurul scriitor desăvârşit. Nu s-a înşelat niciodată”. Adevărata valoare a lui Poe trebuie căutată undeva între respingerea Americii şi adoraţia Franţei. Poe este una dintre puţinele personalităţi literare care s-au distins în poezie, beletristică şi critică şi a cărui contribuţie literară primordială s-a materializat în inovaţiile lui uluitoare. Poe a elaborat o nouă definiţie a artei care va avea o influenţă profundă asupra modernismului literar, a transformat schiţa într-o adevărată formă de artă, a inventat romanul poliţist, a extins posibilităţile literaturii science fiction şi a pus bazele unui nou gen de ficţiune cu dimensiuni psihologice, emoţionale şi simbolice.^[²^]

Deşi Poe se numără printre cei mai analizaţi scriitori ai tuturor timpurilor, s-a spus prea puţin despre impactul poemelor şi povestirilor lui nu numai asupra artistului chinuit, dar şi asupra teoriei literare care a avut o importanţă atât de mare pentru scriitorii de mai târziu. Poe considera orice poezie drept un instrument în esenţă afectiv prin care poetul produce o puternică impresie asupra unui subiect frumos şi melancolic. După părerea lui Poe, „poezia îşi merită titlul numai în măsura în care contribuie la înălţarea sufletului”. Pentru obţinerea efectului scontat este necesară „unitatea de efect sau impresie” într-o poezie lirică scurtă, care nu trebuie să depăşească o sută de rânduri, spre a putea fi citită într-o singură şedinţă. În cele mai bune poezii ale sale, „Pentru Helen”, „Oraşul din mare”, „Annabel Lee şi Clopotele”, Poe realizează o remarcabilă sinteză a efectelor muzicale şi vizuale în vederea stimulării emoţionale a cititorului.^[²^]

În pofida inegalităţii versurilor lui Poe, exemplul şi teoriile lui au exercitat o influenţă majoră asupra poeziei moderne, ale cărei preferinţe se îndreaptă spre lirica de mici dimensiuni cu accent pe unitate, concizie şi reacţie emoţională. În plus, teoria lui Poe cu privire la caracterul de sine stătător al poeziei, care nu este nicio oglindă pentru suflet, şi niciun argument didactic sau moralizator, se află la originea mişcării artă pentru artă de la sfârşitul secolului, a strategiilor simboliştilor francezi, reprezentând totodată elementul central al Noului Criticism din secolul al XX-lea. Accentul pus de Poe pe stimularea afectivităţii „a marcat descoperirea marelui nostru subiect, dezintegrarea personalităţii", după cum susţine Allen Tate.^[²^]

Poe şi-a adaptat teoriile poetice la naraţiune, contribuind la ridicarea statutului prozei scurte de la o schiţă episodică şi dezlânată la un întreg bine structurat şi închegat. În vestita sa declaraţie, autorul de proză scurtă „după ce a conceput cu deosebită grijă un efect unic sau singular care urmează să fie evidenţiat, inventează diverse incidente - apoi combină evenimentele care pot contribui în cea mai mare măsură la obţinerea, efectului preconceput... În întreaga compoziţie nu trebuie să fie scris niciun cuvânt a cărui tendinţă să nu fie conţinută în proiectul prestabilit”.^[²^]

Opera lui Poe, la fel ca şi viaţa lui, este complexă şi enigmatică, dar şi extrem de sugestivă. Puţini scriitori au exercitat o influenţă atât de îndelungată asupra literaturii ca Poe. Chiar dacă există o anumită inegalitate în opera lui, o scădere uneori sub standardele pe care şi le-a propus - iar formularea caustică a lui James Russell Lowell potrivit căreia „trei cincimi din el sunt geniu şi două cincimi numai fleacuri” nu face decât să reflecte o stare de fapt -, geniul lui Poe este totuşi predominant şi inspiră o definiţie mai largă a resurselor literaturii.^[²^]

D. H. Lawrence spunea despre Poe: „A fost un aventurier pe sub boltele, celulele şi oribilele pasaje subterane ale sufletului uman. A declanşat oroarea şi alarma propriei condamnări.”

Cea Mai Mândră Zi, Cel Mai Mândru Ceas…

Cea mai mîndră zi, cel mai mîndru ceas,
Inima-mi veştedă le-a cunoscut:
De-avînt şi de mărire visu-mi treaz,
O ştiu, a trecut!

Ce-avînt, am zis? Da! Îmi închipui,
Dar de mult timp s-a dus pe veci!
S-a dus şi tinereţea mea, şi chipu-i;
Ci, ducă-se deci!

Şi tu, mărire, ce mai am cu tine?
Alt cuget are-acum de moştenit
Veninul ce mi l-ai turnat în vine;
Suflete-al meu, fii liniştit!

Cea mai mîndră zi, cel mai mândru ceas
Ce mi-au fost date, le-am avut:
Şi visul de mărire, visul treaz,
O ştiu, a trecut!

Dar dacă visul meu de-avînt şi de mărire
M-ar îmbia şi-acum cu-acel amar
Ce-l îndurai atunci, eu ceasul peste fire
Nu l-aş petrece iar!

Căci pe aripa lui plutea ca o pulbere.
Şi cînd plecă în zboru-i, căzu de pe ea
O esenţă în stare să spulbere
Sufletul ce-l cunoştea.

Eldorado

Cavaler vestit
Si vesel gatit
Pe drum a apucat-o,
Prin umbra si prin soare,
Cântând cântari usoare,
Sa caute-Eldorado.

Însa-mbatrâni
Cavalerul si
În piept i s-a prelins
O umbra, fiindca el
Nu a gasit defel
Acel tarâm de vis.

Iar apoi pierzând
Puteri si avânt,
Pe-o umbra-a întrebat-o:
, , Umbra, spune-mi, tu stii
Unde-as putea gasi
Pamântul Eldorado?’’

, , Dupa ce strabati
Muntii lunii-înalti,
Tu Valea Umbrei caut-o;
Întins sa calaresti,
De vrei sa poposesti
În tara Eldorado!’’

Traducere de
Petru Dinca

Corbul

Stînd, cîndva, la miez de noapte, istovit, furat de şoapte
Din oracole ceţoase, cărţi cu tîlc tulburător,
Piroteam, uitînd de toate, cînd deodată-aud cum bate,
Cineva părea că bate – bate-n uşa mea uşor.
,,E vreun trecător – gîndit-am – şi-a bătut întîmplător.
Doar atît, un trecător."

O, mai pot uita vreodată ? Vînt, decembrie cu zloată,
Jaru-agoniza, c-un straniu dans de umbre pe covor,
Beznele-mi dădeau tîrcoale – şi niciunde-n cărţi vreo cale
Să-mi aline greaua jale – jalea grea pentru Lenore –
Fata fără-asemuire – îngerii îi spun Lenore –
Nume-n lume trecător.

În perdele învinse roşul veşted de mătase
Cu-o foşnire de nelinişti, ca-ntr-un spasm chinuitor;
Şi-mi spuneam, să nu mai geamă inima zvîcnind de teamă:
,,E vreun om care mă cheamă, vrînd să afle-un ajutor –
Rătăcit prin frig şi noapte vrea să ceară-un ajutor –
Nu-i decît un trecător."

Astfel liniştindu-mi gîndul şi de spaime dezlegîndu-l
,,Domnule – am spus – sau doamnă, cer iertare, vă implor;
Podidit de oboseală eu dormeam, fără-ndoială,
Şi-aţi bătut prea cu sfială, prea sfios, prea temător;
Am crezut că-i doar părere!" Şi-am deschis, netemător,
Beznă, nici un trecător.

Şi-am rămas în prag o vreme, inima simţind cum geme,
Năluciri vedeam, cum nimeni n-a avut, vreun muritor;
Noapte numai, nesfîrşită, bezna-n sinea-i adîncită,
Şi o vorbă, doar şoptită, ce-am şoptit-o eu: „Lenore!”
Doar ecou-adînc al beznei mi-a răspuns şoptit: ,,Lenore!''
Doar ecoul trecător.

Întorcîndu-mă-n odaie, tîmplele-mi ardeau văpaie,
Şi-auzii din nou bătaia, parcă mai stăruitor.
,,La fereastră este, poate, vreun drumeţ strein ce bate...
Nu ştiu, semnele-s ciudate, vreau să aflu tîlcul lor.
Vreau, de sînt în beznă taine, să descopăr tîlcul lor!''
Vînt şi nici un trecător.

Geamul l-am deschis o clipă şi, c-un foşnet grav de-aripă,
a intrat un Corb, străvechiul timpului stăpînitor.
N-a-ncercat vreo plecăciune de salut sau sfiiciune,
Ci făptura-i de tăciune şi-a oprit, solemn, din zbor,
Chiar pe bustul albei Palas – ca un Domn stăpînitor,
Sus, pe bust, se-opri din zbor.

Printre negurile-mi dese, parcă-un zîmbet mi-adusese,
Cum privea, umflat în pene, ţanţoş şi încrezător.
Şi-am vorbit: ,,Ţi-e creasta cheală, totuşi intri cu-ndrăzneală,
Corb bătrîn, strigoi de smoală dintr-al nopţii-adînc sobor!
Care ţi-e regalul nume dat de-al Iadului sobor?''
Spuse Corbul: ,,Nevermore!''

Mult m-am minunat, fireşte, auzindu-l cum rosteşte
Chiar şi-o vorbă fără noimă, croncănită-ntîmplător;
Însă nu ştiu om pe lume să primească-n casă-anume
Pasăre ce-şi spune-un nume – sus, pe bust, oprită-n zbor –
Pasăre, de nu stafie, stînd pe-un bust strălucitor-
Corb ce-şi spune: ,,Nevermore''.

Dar, în neagra-i sihăstrie, alta nu părea că ştie,
Sufletul şi-l îmbrăcase c-un cuvînt sfîşietor.
Mult rămase, ca o stană.n-a mişcat nici fulg, nici pană,
Pînă-am spus: ,,S-au dus, în goană, mulţi prieteni, mulţi, ca-n zbor –
Va pleca şi el, ca mîine, cum s-a dus Nădejdea-n zbor''.
Spuse Corbul: ,,Nevermore''.

Uluit s-aud că-ncearcă vorbă cugetată parcă,
M-am gîndit: ,,E-o vorbă numai, de-altele-i neştiutor.
L-a-nvăţat vreun om, pe care Marile Dezastre-amare
L-au purtat fără-ncetare cu-ăst refren chinuitor –
Bocetul Nădejdii-nfrînte i-a ritmat, chinuitor,
Doar cuvîntul: ŤNevermoreť''.

Corbul răscolindu-mi, însă, desnădejdea-n suflet strînsă,
Jilţul mi l-am tras alături, lîngă bustul sclipitor;
Gînduri rînduiam, şi vise, doruri, şi nădejdi ucise,
Lîngă vorba ce-o rostise Corbul nopţii, cobitor –
Cioclu chel, spectral, sinistru, bădăran şi cobitor –
Vorba Never – Nevermore.

Nemişcat, învins de frică, însă negrăind nimică,
Îl priveam cum mă fixează, pînă-n gînd străbătător,
Şi simţeam iar îndoiala, mîngîiat de căptuşeala
Jilţului, pe care pala rază-l lumina uşor –
Dar pe care niciodată nu-l va mîngîia, uşor,
Ea, pierduta mea Lenore.

Şi-am simţit deodată-o boare, din căţui aromitoare,
Nevăzuţi pluteau, c-un clinchet, paşi de înger pe covor;
,,Ţie, ca să nu mai sîngeri, îţi trimite Domnul îngeri'' –
Eu mi-am spus – ,,să uiţi de plîngeri, şi de dusa ta Lenore.
Bea licoarea de uitare, uită gîndul la Lenore !''
Spuse Corbul : ,,Nevermore''.

,,Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană,
Sol al Beznei sau Gheenei, dacă eşti iscoditor,
În noroasa mea ruină, lîngă-un ţărm fără lumină,
Unde spaima e regină – spune-mi, spune-mi te implor,
Este-n Galaad – găsi-voi un balsam alinător?''
Spuse Corbul: ,,Nevermore''.

,,Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană,
Spune-mi, pe tăria bolţii şi pe Domnul iertător,
Sufletu-ntîlni-va oare, în Edenul plin de floare,
Cea mai pură-ntre fecioare – îngerii îi spun Lenore –
Fata căreia şi-n ceruri îngeri îi spun Lenore?''
Spuse Corbul: ,,Nevermore''.

,,Fie-ţi blestemat cuvîntul! Piei, cu beznele şi vîntul,
Piei în beznă şi furtună, sau pe ţărmul Nopţii-n zbor!
Nu-mi lăsa nici fulg în casă din minciuna-ţi veninoasă!
Singur pentru veci mă lasă ! Pleacă de pe bust în zbor!
Scoate-ţi pliscu-nfipt în mine, pleacă la Satan, în zbor!''
Spuse Corbul: ,,Nevermore''.

Şi de-atunci, pe todeauna, Corbul stă, şi stă într-una,
Sus, pe albul bust, deasupra uşii mele, pînditor,
Ochii veşnic stau de pază, ochi de demon ce visează,
Lampa îşi prelinge-o rază de pe pana-i pe covor;
Ştiu, eu n-am să scap din umbra-i nemişcată pe covor.
Niciodată – Nevermore.

Traducere de Mihu Dragomir (din volumul Poezii şi poeme, Ed. Tineretului, Buc., 1963)

Bazil Gruia

Biografie Bazil Gruia

Bazil (Vasile) Gruia (5 ianuarie 1909, Cisteiu de Mureş, judeţul Alba - 7 octombrie 1995, Cluj Napoca) este un poet. Este fiul Altiţei (născută Timar) şi al lui Vasile Gruia, preot. Face liceul la Turda (1919-1922) şi Aiud (1922-1927), apoi urmează Facultatea de Drept a Universităţii din Cluj (1927-1932). Profesează avocatura la Ocna Mureşului, Huedin şi Cluj. Debutează cu versuri în revista liceului din Aiud, „Ghionoaia", şi editorial cu volumul în ţara toamnei (1929). A colaborat la „Fire de tort" (Turda), „Unirea" (Blaj), „Patria" (Cluj), „Tribuna" şi „Reacţiunea literară" (Bucureşti).

Debutul lui Gruia, remarcat şi de G. Călinescu în „Viaţa literară", a însemnat doar un exerciţiu de digitaţie pentru cel care, peste aproape patru decenii, îşi va schimba şi stilul, şi maniera, dar mai ales tonul. După o pauză autoimpusă, poetul revine cu volumul Arderea etapelor (1968), succedat la intervale scurte de alte noi cărţi de versuri. Nimic (sau aproape) nu mai aminteşte de romanticul întârziat de odinioară, poetul dovedind odată cu înaintarea în vârstă nu doar o vitalitate (uneori exacerbată), dar şi capacitatea de adaptare la noile formule poetice, ceea ce i-a determinat pe comentatori să îl considere fie un „neoromantic orientat spre expresionism" (D. Micu), fie un exponent al „neobarocului, cu similitudini în poezia marelui Gongora" (Ion Lungu). Relaţiile apropiate cu Lucian Blaga (căruia, de altfel, i-a şi dedicat câteva culegeri de documente biobibliografice) ar fi presupus şi o influenţă a acestuia.

Dar nu poate fi depistat în lirica lui Gruia (nici în cea erotică, nici în cea de meditaţie) fiorul metafizic specific creaţiei blagiene. Câteva sunt coordonatele poeziei sale, adevărate laitmotive depistabile în mai toate cărţile: credinţa numai în viaţa de acum (adică în timp, nu în eternitate), încrederea în harul său, de unde şi totala dependenţă de poezie („Ştiu, fără poezie aş păli"). Insidios, gândul morţii îl face să implore patetic amânarea sentinţei definitive: „Aş plăti Eternităţii tribut pentru cât îmi mai îngăduie / din timpul de dincolo să mai rămân aici" (Fast cronologic).

Dacă în volumul Efigiile riscului (1978), mai mult decât în cele anterioare, „puseurile" patriotice, fără valoare estetică, îşi găsesc locul într-un fel de proză mai mult sau mai puţin rimată (Baba Novac, Cap de răscoală, Vlad, Coşbuc şi 1907), în schimb, în Copacul ascuns (1994), pe lângă pregnantul presentiment al morţii (Capăt de drum), este invocată „Unica Bobi, Alfa şi Omega iubirii mele", trecută în lumea umbrelor, dar prezentă dureros de viu în amintirea poetului. Sunt versuri delicate, care întregesc profilul unui artist sensibil, grav, încrezător în steaua sa, dar şi temător în faţa necunoscutului. Volumele de documente referitoare la viaţa şi opera lui Lucian Blaga (scrisori, mărturii, amintiri ale unor apropiaţi ai poetului) constituie un util instrument de lucru pentru specialişti şi un interesant dosar de existenţă pentru publicul larg.

Opera literară

• În ţara toamnei, Cluj, 1929;

• Arderea etapelor, Bucureşti, 1968;

• Obsesia verii, Cluj, 1972;

• Lucian Blaga inedit. Amintiri şi documente, Cluj Napoca, 1974;

• Patima albă, prefaţă de Şerban Cioculescu, Cluj Napoca, 1976;

• Efigiile riscului, Cluj Napoca, 1978;

• Blaga inedit. Efigii documentare, I-II, Cluj Napoca, 1981;

• Inscripţii pe tăbliţe de aer, Cluj Napoca, 1983;

• Miraculoşii Alter Ego, Cluj Napoca, 1985;

• Infinitul de fiecare zi, Cluj Napoca, 1987;

• A patra dimensiune, prefaţă de Petru Poantă, Cluj Napoca, 1989;

• Pelerin la Curtea Miracolelor, Cluj Napoca, 1991;

• Copacul ascuns, Cluj Napoca, 1994;

• Mixaje în timp, Bucureşti, 1995;

• Recviem pentru o iluzie, Cluj Napoca, 1995.

Joc de şah

Stranie frunză mi-a fost cândva inima,
Ah, albele negrele, negrele albele şi nevăzutul jucător,
Locuieşte-n turnul umbrelor ce le conduce,
E-n marea-i tactică unicul vrăjitor?

Statuile negre ies dintr-o cetate,
Câte impasuri de când adversarul indiferent de mai înainte
Îmi întunecă spaţiul cucerit, poziţiile de remiză,
Cad figurile de lumină în necunoscute morminte.

Repliat într-un colţ, mă-nvârt în axa speranţei.
Aş refuza să-mi fie anulat vreun pas greşit,
Nici în fluctuaţii albul nu-şi risipeşte onoarea, nimbul.
Indulgenţa adversarului ar fi absurd sfârşit.

Dar pe cine-am învins şi cine mă-nvăluie-acum cu negrele piese?

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

joi, 6 octombrie 2022

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Raportați un abuz