7. /2 OCTOMBRIE 2022 - POEZIE

ALEXANDRU COLORIAN

Biografie

Nastere: 18 martie 1896
Deces: 2 octombrie 1971

Descendent dintr-o familie originara din Oltenia, Alexandru Colorian s-a nascut in Bucuresti, la 18 martie 1896.
Licentiat in drept, va profesa avocatura in Bucuresti. In 1913, cu sprijinul lui Eugeniu Sperantia, infiinteaza revista Sarbatoarea eroilor (1913—1914), Ia care scriu Al. Ma-ccdonski, I. Minulescu, E. Sperantia, M. Cruceanu, D. Karnabatt, Dragos Protopopescu etc.

Adevaratul sau debut este insa legat de Viata noua, unde colaboreaza neintrerupt 12 ani. Intre 1924—1928, este redactor literar la ziarul cotidian indreptarea, unde publica sub semnatura, sau sub diverse pseudonime (San. D. Trisian, Al. Oltescu, S. Palos, Vladimir Sandu). Face parte din comitetul de redactie al revistei indreptar (1930/31), infiintata de poetul I. M. Rascu. Cunoscut fi ca editor de opere eminesciene (1940—1943).

OPERE (poezii) :

Simple fantezii pentru toamna, versuri. Buc, 1926 ;
Preludii in zori, poeme, Buc, 1928 ; 1917,
poeme de razboi, urmate de ciclul Basmul mortii. Buc, 1936 ;
Inscriptii pentru Balcic, editie de lux. Buc, 1937 ;
Exil, poeme, cuprinzind si ciclul Inscriptii pentru Balcic, Buc, 1938 ;
Stampe italice, Buc, 1939 ;
Poema eterna (Basmul copilariei. Basmul iubirii, Basmul mortii), Buc, 1941 ;
Poeme alese, 1913—1943, Buc, 1943.

Poeziile sint reproduse dupa cum urmeaza : Sonata, Vom retrai, Exil postum. Drumetul, Apoteoza, Leviathan (Preludii in zori, 1928) ; In memo-riam Ovidiu Densusianu (Exil, 1938) ; Baletul (Poema eterna, 1941).

POEZII:

O, suflete…

O, suflete, priveşte departe-al tău mormânt –

Mormântul ce zideşte uitarea şi tăcerea –;

Fii totul azi: lumină, vieaţă,-avânt şi cânt,

Şi fii măreţ, puternic, căci nu te-a-nvins durerea.

Să simt în orice clipă a ta înfiorare,

Dezgustul de ce-i humă, – din lumile senine

Să te-ncununi cu-avânturi, puterea creatoare

Dumnezeiască sevă să îşi reverse-n tine.

Vom înfrunta vieaţa cu dorul neînvins

Al celor care luptă să-nvingă sau să moară,

Şi mistica lumină păstra-va focu-aprins

Când steaua veşniciei iluzii-n noi coboară...

Nedespărţit tovarăş, proteiform ca visul,

Drumeţi suntem spre piscul pe care-i tot etern:

E numai unul drumul, şi-iluminând abisul

Cad florile veciei, când flori mulţimi se cern.

Din volumul „Preludii în zori”, 1928

Interior

Odaia unde-odată ai plâns şi ai visat

La glasul reveriei, în seri-năbuşitoare,

Te-ntâmpină tăcută, în umbră plutitoare,

Cu dragoste de soră — de parcă n-ai plecat

Spre-oraş cu-amurguri triste, sub ele Dâmboviţa

Ce te-ntovărăşeşte cu val verzui, ca viţa...

În jur, renvie toate, din praf şi din sulfină,

Portretul şters al mamei, din cadru iar zâmbeşte,

Pe masă flori uscate, — piticul povesteşte.

În colţ, de altă lume, când blond copil, în seară,

Întârziai alene-n pădurea fermecată,

Când Creangă, Ispirescu, sub candela pătrată

Şi-n vis urmau şoptirea, în alb pătuţ de ceară.

Pe rafturi înnegrite, uitatele volume

Se-arată mustrătoare — dar, oare le-ai uitat

Când înmiit, în tine, cuvântu-ntraripat,

Cu zâmbet veşnic tânăr, te-a însoţit în lume?

Pe masa-ngălbenită, caiete vechi de şcoală

Trăiesc iar nopţi de trudă, de disperare tristă,

În ele geme-o umbră, cu faţa în batistă —

În tine, brusc ivite, sunt gânduri de răscoală,

Când astăzi, tot mai singur, revezi copilăria,

Cu ochii blânzi de câine, privindu-te supusă,

Cu faţa-mbătrânită, zâmbind la vremea dusă,

Venind întârziată să-nece reveria.

Din volumul „Poema eternă”, 1941

Dostoievski

Te-ai aplecat milos ca pe o rană,

Spre cei umili, — şi-ntreaga suferinţă

A vieţii-ai înfăşat-o în credinţă, —

Şi-ai sărutat mizeria umană

Din lumea ca o floare putrezită

Pe care doar păcatul o încinge,

Zbătându-se în resemnare când învinge

Destinul peste viaţa înnegrită.

Păcatul, crima, furtul, nebunia

Târâte-s fără voie-n frenezia

Fiinţei ce confundă cerul şi infernul, —

Şi bietul om învins când se prosternă,

Simte-n sărut iertarea cea eternă

Pe care-o dă cu milă El, eternul.

Din „Medalioane lirice  (versuri inedite)”, 1956-1963

 MIRON RADU PARASCHIVESCU

Biografie Miron Radu Paraschivescu

“Toate lucrurile lumii stau azi în faţa voastră
mute,
cu porţile lor încruntate,
stăpâni le vor fi numai cei ce au să le spună
pe nume
şi-au să le dea rosturile de mult aşteptate”.
(Ars poetica)

Miron Radu Paraschivescu s-a născut la 2 octombrie 1911, la Zimnicea şi moare la 17 februarie 1971, Bucureşti. Este fiul Paulinei Paraschivescu (născută Scorţeanu) şi al lui Romulus Paraschivescu, învăţători. Urmează şcoala primară la Vălenii de Munte, liceul la „Sf. Petru şi Pavel” din Ploieşti şi face studii de arte plastice la Cluj şi la Bucureşti, aici devenind apoi student la Facultatea de Litere şi Filosofie.

Debutează în 1929, cu poezia “Iubire”, semnată Emil Soare, la „Povestea”, „foaie de expoziţie literară în versuri” din Predeal-Sărari. Îşi continuă activitatea publicistică la „Gazeta învăţătorilor prahoveni” din Ploieşti (1930). Ulterior colaborează la numeroase publicaţii, majoritatea de stânga, fiind şi secretar de redacţie la „Era nouă” (1936), redactor la ziarul „Timpul” (1936-1938), unde conduce pagina de literatură şi artă, semnând cu pseudonimul Paul Scorţeanu (numele bunicului matern). În 1939 este numit şef al Biroului Presei, la Cluj. Redactează „Gazeta statului” (cu Ion Vinţe) şi face parte din grupul care animă revista clujeană „Ţara nouă” (1939-1940), de orientare democratică radicală.

Reîntors la Bucureşti, la „Timpul” (1940-1943), reia condu­cerea paginii culturale şi trece în aceeaşi calitate la „Ecoul” (1943-1944), cotidian condus de Mircea Grigorescu. După război lucrează la „Scânteia” şi la „România liberă” (1944-1946), e redactor-şef la „Revista literară” (1947), ulterior la „Almanahul literar” din Cluj (1949-1952), după care se retrage din presă până la mijlocul anilor ’60. Acum iniţiază, cu o pasiune irepresibilă, „Povestea vorbii”, supliment al revistei „Ramuri” (1966-1969).

Animator literar de vocaţie, şi-a dedicat o parte însemnată a activităţii descoperirii de noi talente. Locuieşte o vreme la Braşov, apoi la Bucureşti, pentru a se izola, în cele din urmă, la Vălenii de Munte, unde va fi şi înmormântat.

“Desigur că un demon sălăşluieşte-n mine
Pătrunzându-mi gândul ca un ac.
Îmi spune că e rău tot ce-am crezut că-i bine
Şi-mi pune întrebări la care tac;
Sădeşte-n suflet, ca într-o grădină,
Răsadul îndoielii, din truda fără glas,
La fel ca şi o umbră ce creşte din lumină,
La fel cu vlaga nouă ascunsă în popas.
Adesea, piscul negru în furtună,
Îmi pare strălucind pe zări senine
Şi-njurătura-mi pare vorbă bună.
Desigur că un demon sălăşluieşte-n mine. ”
(Prefaţă)

Miron Radu Paraschivescu desfăşoară o susţinută activitate redacţională la mai multe reviste interbelice de stânga, inclusiv la cele ilegale, îndrumate de PCR: Cuvântul liber, Facla, Meridian, Societatea de mâine, Azi, Lumea românească, Reporter (Poezia, I, 159)etc.; criticul/istoricul literar Eugen Simion ne mai încredinţează că Miron Radu Paraschivescu:  „a debutat în cercurile de avangardă şi a susţinut în articole agresive radicalizarea liricii româneşti”.

După un debut de „mare succes“, în 1941, cu  Cântice ţigăneşti (cu mai multe ediţii „adăugite“ în 1957, 1958, 1972 etc.), Miron Radu Paraschivescu mai publică şi alte remarcabile volume de versuri.

“Când vreau să prind în fiece cuvânt
Tot ce-i frumos şi spornic pe pământ,
Cum aş putea uita să spun vreodată
De lirica şi rumena tomată?

Mai mândre ca aceste pătlăgele
N-au nici curcanii-n salba lor mărgele;
Cireaşa doar, sau strugurii, sub soare
Pot cuteza cu ea să se măsoare”.
(Laudă tomatei)

Conştiinţa lirică deschisă , e un declarat patetism, dar şi poet în descendenta lui Anton Pann, evocând, în “Cântece ţigăneşti”, “raiul beteag” al unei umanităţi fruste şi pitoreşti, Miron Radu Paraschivescu dovedeşte disponibilităţi remarcabile şi în domeniul meditaţiei filozofice. Fără ca starea de accentuată intelectualitate să altereze cumva fiorul liric, o mare parte din poeziile volumului “Laude”, dezvoltat ulterior în “Laude şi alte poeme”, sunt expresii ale uimirii în faţa naturii. Peste sufletul inocent al poetului se arcuieşte însă prudent cumpăna înţelepciunii, în aşa fel încât tainele sunt integrate într-o ordine superioară, în care micul şi marele cosmos se armonizează şi îşi corespund.
Contemplaţia se transformă în laudă, pentru că fiecare element care ne înfioară cu misterul lui e o dovadă a perfectului echilibru din Univers. Pământul, apa şi anotimpurile, mărul, bobul de grâu, pâinea , floarea sau tomata devin surse de inspiraţie în măsura în care sunt modele ale decantării unei energii infinite. Tendinţa de a îmbogăţi cu dimensiuni cosmice obiectele naturale cunoaşte una dintre cele mai frumoase realizări lirice în “Laudă tomatei”, odă convertită treptat în meditaţie.
“Cine ar fi pătruns ca neofit în lumea literarã bucureşteană din anii ‘60 ai secolului trecut, ar fi întâlnit, de bună seamă, un bărbat de înălţime mijlocie, cu faţa oacheşă, gesturi neliniştite şi privire pãtrunzãtoare, înveştmântat de obicei cu eleganţã de boier scãpãtat însã cultivând o conduitã populistã şi grandilocventã ce îi dãdea un fel de fascinaţie şi crease un fel de mitologie. Acest personaj neobişnuit, locuind, precum Nicolae Iorga, la Vălenii de Munte şi primind ceremonios şi confratern pe oricare începãtor (aşa cum procedase odinioarã şi Alexandru Vlahuţã), era Miron Radu Paraschivescu, autor al “Cânticelor ţigãneşti “ şi, o vreme, animator al unei publicaţii de poezie, intitulatã, cu o formulã antopannescã, “Povestea vorbei”. Omul avea, într-adevãr, geniu în raporturile cu debutanţii şi este înafarã de orice îndoialã cã Miron Radu Paraschivescu a rãmas şi astãzi chiar, pentru nu puţini, un obiect de adoraţie şi un izvor de legende în felul celor ce „beatificã“, o generaţie mai încoace, pe Nichita Stãnescu” – scria Artur Silvestri în, Radiografia spiritului creol – Cazul Miron Radu Paraschivescu.

«Expresionista ameninţare surdă, de obârşie proletariană, şi-a găsit în Miron Radu Paraschivescu un interpret nu fără însuşiri : ” Numai o tristeţe tăcută rămâne spânzurată în aer/ ca un cuvânt încă nerostit,/ ca o durere tainuită,/ o tristeţe tăcutaă şi ameninţătoare,/ ca un abur uşor, prevestitor de ploaie./ nici un om nu trece prin primăvara asta,/ nu se înfrăţeşte cu ea/ Toţi oamenii s-au închis în ateliere/ şi când ies la prânz, galbeni, încruntaţi şi tăcuţi,/ trec prin aerul luminos/ ca o tristeţe,ca o ameninţare.” »(Primăvară dulce)

“Acum, pe-ntregul câmp n-ai să citeşti
Decât cuneiforme păsăreşti,

Dar spre-a fi scrise, trebuia sa vină
Din cer transport de linişti şi lumină.

Atâta alb, atâta dăruire,
Ca un ecou din nemărginire,

Atâta alb, tot alb jur imprejur,
Din celor vii şi mai exact contur.”
(Zăpezi)

Proza cu caracter reportericesc - “Bâlci la Râureni” (1964), “Drumuri şi răspântii” (1967) - ca şi încercările de teatru – “Asta-i ciudat?”, “În marginea vieţii”, “Irezistibilul Bolivar”, “Hamletul meu” (publicat postum) - sunt de un interes minor. În schimb, avea o înclinaţie specială pentru traduceri şi a dat versiuni româneşti remar­cabile din San Juan de la Cruz, Charles Peguy, Max Elskamp, Louis Aragon, Rainer Maria Rilke, Stefan George, A.S. Puşkin, N.A. Nekrasov, Federico Garcia Lorca etc. Pentru transpunerea poemului “Pan Tadeusz” de Adam Mickiewicz (1956) i s-a acordat Premiul „G. Coşbuc” al Academiei Române.

Cunoscut îndeobşte în critica literară drept poetul cel mai plin de surprize, un boem subţire printre cărţi şi un intelectual de rasă în viaţă, Paraschivescu apare astăzi ca o structură omogenă, în ciuda diversităţii derutante a stilurilor exersate. În universul său liric el este în esenţă un frondeur mereu egal cu sine, apropiat când de Walt Whitman, când de Ion Barbu, când de Giuseppe Ungaretti, de Garcia Lorca sau de cântecul lăutăresc. Debutează editorial târziu, iar “Cântice ţigăneşti” lasă în urmă, risipită în presa vremii, o bogată activitate poetică de altă factură. Abia primele două volume din seria “Scrieri” (I-IV, 1969-1975), când, practic, destinul său poetic era încheiat, oferă imaginea clară a evoluţiei.

    

“Pe aceeaşi ulicioară
Bate luna în fereşti…
Mihai Eminescu

De câte ori pe înserat
În târgul mic te-am aşteptat,
Când tremurând că n-o să vii
Umblam pe străzile pustii?…

Se însera – şi-n câte-o poartă
Pica domol o floare moartă
Ce risipea un stins parfum
De liliac sau de salcâm.

Prin case albe, cu zorele,
Clipea o lampă sub perdele
Şi răsuna un vechi pian
Prin vălul serii, sub castan.

O ceaţă cobora uşor,
Simţeam în suflet un fior,
Iar lampagiu-n cap de uliţi
Prindea o stea în vârf de suliţi

Şi se pierdea cu pasul rar
Prin pâcla serii, pe trotuar,
Când eu pândeam ca şi-alte dăţi
Pe-acelaşi drum să te arăţi.

Treceam, pe gânduri, fără zor,
Plângea un greier prin mohor,
Şi peste pomi domol cădea
A nopţii tainică perdea.

Când te iveai într-un târziu
Prin târgul ce dormea pustiu,
Părea că pomii toţi sunt plini
De flori, de cântec şi lumini.”
(Romanţă)

Jurnalul lui Miron Radu Paraschivescu explică, în bună măsură, mişcările revistelor, partizanatele, interesele care organizează relaţiile dintre agenţii cîmpului literar din perioada 23 august 1944-30 decembrie 1947, printr-un caz individual, dar reprezentativ: acela al intelectualului comunist din convingere, care se înrolează în avangarda noilor timpuri, pentru ca, treptat, să se dezică de crezul său, pe măsură ce practica noilor idei politice îi răpeşte literaturii libertatea de creaţie.

Cazul lui Miron Radu Paraschivescu este unul aparte, atît prin istoria sa personală (părăsit de tată de mic şi crescut doar de mamă), care îl marchează esenţial şi definitiv, cît şi prin boala nevrotică de care suferă şi din cauza căreia va sta internat timp de cinci luni în clinica neurologică din Cluj, în anul 1947. Jurnalul său este un jurnal de eternă criză, dar şi un jurnal de creaţie, transformat, pe parcurs, în acea operă unică la care Miron Radu Paraschivescu visa de multă vreme, dar pe care o căutase în genuri ce nu i se potriveau: mai întîi poezia, apoi teatrul, în cele din urmă romanul. Veşnic neliniştit, măcinat de tulburări psihice, chinuit de absenţa imaginii paterne în formarea existenţei sale şi de prezenţa resimţită opresiv a imaginii materne, Miron Radu Paraschivescu face din jurnal terapie psihanalitică, pe care o aplică atît propriului său destin, cît şi evenimentelor istoriei. Grila prin care citeşte istoria este, de fapt, grila psihanalitică prin care se citeşte pe sine.

 ”De-ncerc pe sub rugina atâtor ani să caut
Parfumul şi lumina ce-a strălucit în ei,
Aş regăsi fierbinte cuvântul să te laud,
Ca flacăra ce doarme sub spuză şi scântei.

Precum mireasma florii pierită de demult
Preschimbă-n adiere fragilele-i culori
Şi-n nevăzuta strună a vântului ascult
Ţipându-şi tânguirea echere de cocori,

Acum, când cu amurgul cobor lângă pământ,
Iubirea ce mi-ai dat-o mai strâns de el mă leagă,
Cum, despuiată-n toamnă de-al ei stufos veşmânt,
Statuia verii creşte pe zariştea întreagă.”
(Suvenir)

Când rosteşti numele poetului, gândul îţi zboară la originea lui . Călător din fire, vine dinspre Vălenii de Munte, judeţul Prahova, întâmpinat de istoria ce domină acest loc mirific . Pe malul râului Teleajen, unul dintre locurile îndrăgite ale poetului, încă vibrează emoţia şi amintirea lui Miron Radu Paraschivescu . Dragostea şi devotamentul lui faţă de locul natal, admiraţia faţă de frumuseţile naturii, o dată cu trecerea timpului, oricine poate auzi în adierea vântului poeziile lui exprimate cu o gingăşie aparte a unor gânduri sensibile şi curate. Sufletul lui împrejmuieşte Vălenii de Munte cu toată gama sentimentelor lui exprimate-n creaţiile sale .

  “Poate că-ntr-o zi am să mă-ntreb
Singur ca Hamlet
Sau ca Filip în Escorial
Privindu-se-n nesfârşite oglinzi:
Cine e cu mine
Să mă ajute şi mai continue?

Şi-atunci veţi apărea
Desculţe şi mute
Voi
Săracelor versuri
Răsuflet al meu
Gâfâit
Lacrimi
Şi strigăt

Ca nişte copii înfiaţi
Culese de pe buzele lumii
Şi replămădite
Una cu mine
Copii ai mei
Aproape legitimi
Fiindcă-nvestite
Cu numele meu.”
(Copii)

 Opera

* Oameni şi aşezări din Ţara Moţilor şi a Basarabilor
* Cântice ţigăneşti
* Pâine, pământ şi ţărani
* Cântare României
* Laude, Bucureşti
* Laude şi alte poeme
* Declaraţia patetică
* Poezii , 1961;
* Declaraţia patetică. Cântice ţigăneşti. Laude şi alte poeme , 1963;
* Bâlci la Râureni, Bucureşti, 1964;
* Versul liber, Bucureşti, 1965;
* Drumuri şi răspântii, Bucureşti, 1967;
* Tristele, Bucureşti, 1968;
* Scrieri, vol. I-II, Bucureşti, 1969, vol. III-IV, ediţie îngrijită de George Zarafu, Bucureşti, 1974-1975;
* Poeme, Bucureşti, 1971;
* Ultimele, prefaţă de Marin Preda, Bucureşti, 1971;
* Poezii, ediţie îngrijită şi postfaţă de Ioan Adam, Bucureşti, 1973;
* Amintiri, Bucureşti, 1975;
* Journal d’un heretique, traducere de Claude Jaillet, prefaţă de Virgil Ierunca, Paris, 1976; ediţia (Jurnalul unui cobai. 1940-1954), ediţie îngrijită de Maria Cordoneanu, prefaţă de Vasile Igna, Cluj Napoca, 1994;
* Povestind copiilor, Bucureşti, 1990;
* Poeme, ediţie îngrijită şi prefaţă de Ilie Constantin, Iaşi, 2000.

Traduceri

* Marie-Arme Desmarest, Torente, Bucureşti, 1943;
* Konstantin Simonov, Apărarea Moscovei, Bucureşti, 1944;
* Nikolai Tihonov, Istorisiri din Leningrad, Bucureşti, 1944;
* Mihail Şolohov, Şcoala urii, Bucureşti, 1944;
* Jean Richard Bloch, Toulon, Bucureşti, 1945;
* A.S. Puşkin, Basme…, cu ilustraţii de Th. Kiriacoff-Suruceanu, Bucureşti, 1945, Ruslan şi Ludmila, Bucureşti, 1951;
* Tălmăciri după opt poeţi europeni, cu portrete de Mircea Alitanti, Bucureşti, 1946;
* Claude Roy, Parisul răsculat, Bucureşti, 1946;
* Maxim Gorki, Univesităţile mele, Bucureşti, 1948;
* N.A. Nekrasov, Poeme alese, Bucureşti, 1953, Gerul, moşu cu nasu roşu, Bucureşti, 1955, Opere alese, I-III, Bucureşti, 1955-1959, Femeile ruse. Decembristele, Bucureşti, 1956;
* Adam Mickiewicz, Pan Tadeusz sau Ultima încălcare de pământ în Lituania, prefaţă de Olga Zaicik, Bucureşti, 1956, Poezii, Bucureşti, 1957 (în colaborare cu Vlaicu Bârna şi Virgil Teodorescu), Poezii, Bucureşti 1959;
* Juliusz Slowacki, Ceasul meditării, cu ilustraţii de Mihu Vulcănescu, Bucureşti, 1962;
* Giuseppe Ungaretti, Poezii, Bucureşti, 1963 (în colaborare cu Alexandru Balaci);
* Andre Malraux, Calea regală, Bucureşti, 1971.

POEZII:

BLESTEM DE DRAGOSTE

Când ţi-o fi lumea mai dragă,
să-ţi pice dreapta beteagă
şi s-ajungi, la cap de pod,
cerşetor, slut şi nărod.
Din puterea ta a plină,
suptă de vreo curviştină,
să rămâi sfrijit ca paiul,
urle-ţi versul ca buhaiul,
limba să ţi se-mpletească,
să vorbeşti pe păsărească,
să te topeşti de-a-n picioare,
galbin, ca o lumânare!

Să nu fie boală rea,
care-n tine sa nu dea!
Ardite-ar focul, mangalul,
să fii scopit ca muscalul!
Cânte-ţi popa din Scriptură,
să-ţi văz dafinul pe gură!
Crai parsiv, din ţigănie,
că m-ai omorât de vie,
când m-ai luat din casa fată,
crudă şi nevinovată,
şi m-ai spintecat în două
sub cerul cu lună nouă.

Şi-n loc să mă iei mireasă,
m-ai lasat să zac borţoasă
şi te-ai dus, duce-te-ar apa,
unde şi-a dus mutul iapa!
Dar de-o fi şi-o fi să vii,
iar în braţe să mă ţâi,
să-mi săruţi ţâţa şi gura
şi să-mi stingi din sân arsura,
Vedea-te-aş tot cum te ştiu:
’nalt, balan şi cilibiu,
cu ochi arzători ca focul;
Aduce-mi-te-ar ghiocul! 

NEVASTA NECREDINCIOASĂ

Credeam că e fată mare,
când am dus-o pe cărare;
da’ şi eu – ce minte proastă! –
n-am bunghit că e nevastă.
O fi fost ea ca zambila,
dar mersei mai mult cu sila.
Şi pe urmă n-aş mai spune…
Era noaptea de tăciune,
felinarele s-au stins,
licuricii s-au aprins.
Într-un colţ, când făcea fâţe,
îi scap mâna pe la ţâţe,
şi treceau prin ea fiori
ca miresmele prin flori.
Poci să nu pici în ispită,
mândră cum era gătită?!
Că rochia îi strălucea
de să bagi briceagu-n ea.
Era noaptea de tăciune,
pomii-nalţi, din altă lume,
şi se-auzea prin vâlcele
cum urlă câinii la stele,
Trecurăm şi peste iaz,
am mai sărit un pârleaz
şi-am culcat-o-ntr-o grădină,
lâng-un pom, la rădăcină.
Mi-am scos de la gât cravata,
şi-a lepădat rochia, fata.
Scot cuţitul din curea,
ea, cămaşa cu dantea.
Nici crinul, pe ochii mei!
n-are piele ca a ei;
nici un diamant de-ar fi,
ca ea tot n-ar străluci.
Şoldurile ei, prin deşte
îmi scăpau, să zici că-i peşte;
şolduri mici, de fată mare,
când de foc, când de răcoare.
De când mama m-a făcut,
aşa drum n-am mai bătut;
călăream pe luna plină,
trupul ei de ciută lină.
D-apoi cum m-a dezmierdat,
poci să spui, când eşti bărbat?
că doară n-oi fi candriu
nicio taină să nu ţiu!
Iubită şi sărutată,
plină de ţărână toată,
am purtat-o binişor,
pân-acasă, sub pridvor.
Dimineaţa, pe răcoare,
avea-n ochi mărgăritare.
Eu, ca un ţigan ce sunt,
am obraz şi am cuvânt


Dar pe cinste i-am făcut
o cutie de cusut;
şi dintr-ale mai frumoase:
galbină, şi de mătase.
Da’ nu m-am îndrăgostit,
numai unde m-a minţit:
muiere de om cu stare,
zicea că e fată mare
când am dus-o pe cărare. 

Toamna

din Laude și alte poeme



Grădina e-acum o cireadă
Lăuză, cu uger pline:
Dogorile n-au să-i mai cadă
În creștet: nici, roiuri, albine.

Își umple cu dulci fructe poala
O fată, sub crăngile joase
Prin care, o clipă, beteala
Fugarelor plete jucase.

Astfel încărcată, își este
Ei însăși materna icoană,
Dar tânărul piept dă de veste.

Că toamna ei încă-i departe
Iar rodul grădinii emană
Doar taina de care-o desparte