5. /24 OCTOMBRIE 2022 - POEZIE
DIMITRIE GUSTI
| Dimitrie Gusti | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut |  Iași, Moldova |
| Decedat | (68 de ani) Iași, România |
| Înmormântat | Cimitirul „Eternitatea” din Iași |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | politician |
| Primar al municipiului Iași | |
| În funcție decembrie 1886 – martie 1887 | |
| Precedat de | Leon Negruzzi |
| Succedat de | Nicolae Gane |
| În funcție octombrie 1881 – februarie 1883 | |
| Precedat de | Ioan Ornescu |
| Succedat de | Leon Negruzzi |
| În funcție decembrie 1871 – mai 1872 | |
| Precedat de | Constantin Cristodulo-Cerchez |
| Succedat de | Nicolae Gane |
| În funcție – aprilie 1870 | |
| Precedat de | Ioan Antoniadi |
| Succedat de | Teodor Tăutu |
| Ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice | |
| În funcție – | |
| Primar al municipiului Iași | |
| În funcție – | |
| Succedat de | Teodor Tăutu |
Modifică date / text  | |
BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
Familie, educație[modificare | modificare sursă]
Dimitrie Gusti s-a născut la data de 24 octombrie 1818 în orașul Iași, în familia unui comerciant. A studiat la Academia Mihăileană și la Conservatorul din Iași, pe care l-a absolvit în anul 1839. A fost unul dintre primii actori moldoveni. Renunță însă la actorie și intră ca amploiat la Divanul Domnesc.
A lucrat apoi ca profesor de geografie, retorică și filosofie la mai multe școli din Iași (la Academia Mihăileană din 1845). A îndeplinit mai multe funcții în administrația școlilor: inspector, apoi director la Dep. I al școlilor din Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice. S-a manifestat ca militant prounionist, fiind numit ca primar al orașului Iași (24 august 1864 - 5 decembrie 1866).
Politician[modificare | modificare sursă]
În plan politic, a fost de doctrină liberală. A îndeplinit funcția de ministru al cultelor și instrucțiunii în două guverne consecutive (17 august 1867 - 16 noiembrie 1868). Apoi a fost ales deputat și senator liberal. În mai multe rânduri a deținut funcția de primar al orașului Iași (18 iulie 1869 - 25 octombrie 1870; 12 decembrie 1871 - 7 mai 1872; 14 octombrie 1881 - 3 februarie 1883; 7 decembrie 1886 - 25 martie 1887).
.jpg)
Dimitrie Gusti a trecut la cele veșnice la data de 25 martie 1887 în orașul Iași. A fost înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iași.
În paralel cu activitatea politică, Dimitrie Gusti a scris versuri și proză, cronici teatrale și a efectuat traduceri. A mai fost publicist și editor, precum și proprietar de tipografie.
| Veronica Porumbacu | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | București, România |
| Decedată | (55 de ani) București, România |
| Cetățenie | .svg){kind=small} România |
| Ocupație | scriitoare scriitoare de literatură pentru copii[*] traducătoare poetă |
| Activitate | |
| Limbi | limba română |
| Studii | Universitatea din București |
| Specie literară | Proletcult[1] |
| Modifică date / text | |
Veronica Porumbacu (născută Schwefelberg, n. , București, România – d. , București, România) a fost o poetă, prozatoare, memorialistă, autoare de literatură pentru copii și traducătoare română.
În poeziile sale din epoca proletcultistă (anii '50), Veronica Porumbacu cântă eroii naționali ai clasei muncitoare.
BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
- 24 octombrie 1921: se naște la București pe numele adevărat Veronica Schwefelberg (Porumbacu este pseudonimul sub care va publica). Tatăl său, Arnold Schwefelberg, a fost un cunoscut activist al comunității evreiești de la București.[2]
- 1932 - 1940: urmează studiile secundare la liceul Domnița Ileana din București
- 1943 - 1944: urmează cursurile Colegiului pentru Studenții Evrei
- 1946: își ia licența în filozofie
- apare la București săptămânalul Contemporanul, Veronica Porumbacu numărându-se printre colaboratori
- 1949: angajată ca redactor la Radio
- 1949 - 1954: redactor șef adjunct la Viața românească
- 1954 - 1956: redactor la Gazeta literară
- 1956 - 1963: deține funcția de șef de secție la Uniunea Scriitorilor
DECES[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
A fost căsătorită cu criticul literar Mihail Petroveanu.[3] Cuplul a murit în timpul cutremurului din 1977, în timp ce era în vizită la Baconsky.[4]
OPERA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
- 1946: apare la București săptămânalul Contemporanul. Veronica Porumbacu se numără printre colaboratori.
- 1947:
- debutează cu placheta de versuri Visele Babei Dochia care conține ciclurile:
- Umbra Negoiului
- Umbra orașului
- Umbra omului
- Ilustrații
Sunt evocate momente din lupta pentru drepturile omului a comuniștilor (care în acea vreme erau în plină ascensiune), reminiscențe peisagistice, neliniști erotice, adesea în maniera versului popular.
- debutează și ca prozatoare, cu volumul de schițe La capătul lui 38. Este evocată lumea periferiei bucureștene.
- iunie 1948: reapare în București revista Viața românească. Printre colaboratori: Veronica Porumbacu.
- august 1949: apare la Timișoara revista literară Scrisul bănățean. Și aici colaborează.
- 1950: Anii aceștia
- 1951:
- publică volumul de versuri Mărturii. Versuri militant-proletcultiste, de evocare a trecutului de suferință al poporului
- acestui volum de versuri i se decernează Premiul de Stat pentru poezie, clasa II
- 1953: publică culegerile de versuri:
- Prietenii mei
- Ilie Pintilie
- Același stil militant, cu evocarea luptei pentru afirmare a mișcării socialiste.
Nu mă simţiţi niciodată.
N-am vocea clară a trompetului
sunând asaltul cetăţii.
Sunt doar căldura imaginii
ce-o poartă la piept ostaşul.
Nu sunt orchestra bogată în viole, nici orga.
Sunt ecoul din sala concertului,
după ce ultimele aplauze s-au stins, şi luminile
rare îşi povestesc, retrăind bucuria.
Nu sunt ploile primăverii cu toane ciudate,
sunt aerul respirat de cel dintâi fir de iarbă
şi lumina de apus la căderea ultimei frunze.
Nu sunt patima
care-şi strigă vecia de-o clipă -
sunt ceea ce rămâne din dragoste,
subînţeleasa poezie a ploii mărunte şi sure.
Nu sunt marea ce-adună în palme
legănări sidefate.
Sunt tăcerea unde se coc în afund
cuvintele toate.
Destinul mi-e să port alte destine.
Un geam să fiu, strălimpede, străin,
să vă vedeţi pe voi, privind prin mine.
Să nu vă aburească suflul meu
în nici un fel fereastra către lume.
Să nu exist - şi-aceasta-i cel mai greu;
şi ce e mai uşor - să n-am un nume.
Familia o am şi nu o am.
Grădina verii în zadar mă-mbată,
iubirea mea e floarea de pe ram
ce fără fructe piere scuturată.
Iubirea mea ţi-i poate anotimp.
Eu totu-i dau şi nu-mi păstrez nimica.
Doar amintirea murmura prin timp:
Frumoasă-i bucuria, Veronica...
Şi aş fi vrut, atâta aş fi vrut
într-un urmaş să-mi recunosc iubitul.
Dar nu mi-e dat firescul început
pe care-l naşte de-obicei sfârşitul.
Şi nu pot încă soartei să mă-nchin.
Străină-s nu de voi, ci doar de mine.
Destinul mi-e să n-am nici un destin,
destinul mi-e să port alte destine.
iubirii noastre fragede dintâi.
Şi cu nimica noi n-am face schimbul,
când pentru fiecare vine timpul
să spună unui om: "Rămâi!".
şi mâna-i trecem blând apoi prin păr,
atât l-am vrea tovarăş pentru viaţă,
cum vrem să fie veşnic dimineaţă
şi adevăr.
pentru vecia primului fior
şi pentru tot ce-aduce ea anume,
noi niciodată nu găsim un nume,
când ne e dor.
comoara noastră. Orişicât de greu
ar fi să fie, lumea care vine
o făurim de astăzi pentru tine,
copilul meu.
şi-apleaca frunza plopul foşnitor,
măslinul ori mesteacănul subţire,
ne leagă la-nceput aceleaşi fire,
când ne e dor.
Când focul s-a stârnit ucigător
şi mie-mi pleacă la război iubitul,
şi-ecoul doar răspunde, nesfârşitul,
când îmi e dor.
Iubit era flăcăul coreean,
dar nu i-am mai găsit măcar mormântul
printre ruine ce-ngrozesc pamântul
din Phenian.
Ce vânt te-a spulberat, pustiitor?
Unde-ai plecat, iubirea mea, răspunde?
Nici un cuvânt acolo nu pătrunde
şi nici un dor?
surorilor cu mers unduitor,
daca ni-e dragă-ntâia tresărire,
noi vrem să şi păstrăm acea iubire
şi-acelaşi dor.
şi-n orice grai pe lume ne legăm:
oriunde-am fi, de ucigaşe grindeni,
viaţa, care creşte pretutindeni,
s-o apărăm!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu