2. /27 NOIEMBRIE 2022 - ISTORIE PE ZILE: Decese; Sărbători
Decese
- 8 î.Hr.: Quintus Horatius Flaccus, în limba română Horațiu, (n. 8 decembrie 65 î.Hr., Venosa; d. 27 noiembrie 8 î.Hr., Roma) a fost unul dintre cei mai importanți poeți romani din "perioada de aur" a literaturii romane ("Secolul lui Augustus") sau "epoca augustană", cuprinsă între 43 î.Hr. (moartea lui Cicero) și 14 d. Hr. (moartea împăratului Augustus). Horațiu s-a născut la 8 decembrie 65 î.Hr. în Venusia (astăzi Venosa) din provincia Apulia, fiu al unui libert (sclav eliberat). Tatăl său avea funcția de coactor argentarius (încasator de impozite) și realizase o oarecare avere. Familia se mută la Roma și Horațiu are posibilitatea să obțină o cultură aleasă, frecventând școala de retorică a lui Orbilius. Continuă studiile la Academia din Atena, ocupându-se în special de filosofie și poezie. După asasinarea lui Caesar în anul 44 î.Hr., Horațiu se alătură trupelor republicane conduse de conspiratorii Brutus și Cassius și devine tribun militar. După înfrângerea suferită în bătălia de la Philippi (42 î.Hr.) în fața trupelor lui Marcus Antonius și Octavianus Augustus (viitorul împărat), Horațiu se întoarce la Roma, beneficiind de o amnistie generală instituită de învingători. Averea părintească a fost însă confiscată, Horațiu obține o funcție de secretar în administrația statului și are timp să se dedice poeziei. Primele sale versuri sunt remarcate de Virgiliu, pe atunci "Poeta laureatus" al Romei, care îl prezintă nobilului și influentului încurajator al artelor, Gaius Maecenas. Între Horațiu și Maecenas se dezvoltă o strânsă și durabilă prietenie. În anul 33 î.Hr., Maecena îi dăruiește o proprietate în regiunea munților Sabinici, nu departe de Roma. Aici are liniștea și tihna (otium) necesare pentru a se dedica întru-totul creației sale literare. După moartea lui Virgiliu, în anul 19 î.Hr., Horațiu este cel care primește distincția de "Poeta laureatus". În anul 8 î.Hr. Maecena moare și în același an, la 27 noiembrie, moare și Horațiu, fiind înmormântat pe colina Esquilina. Creația lui Horațiu s-a păstrat în întregime până în zilele noastre și poate fi împărțită în trei perioade:
- Satirae, satire care evoluează de la tonul violent sau sarcastic la ironia amuzantă și înțeleaptă, prin care răzbate conținutul didactic, dar și grație spirituală, umor și eleganță
- Epodon liber
- Carmina I-III, unde este prefigurată concepția epicureică echilibrată a poetului și realismul său psihologic
- Epistulae I, prin care se realizează trecerea de la satira personală la filozofia morală
- Opere târzii (18 î.Hr.-13 î.Hr.):
- Cele două cărți cu Satire (Satirae), numite de Horațiu Sermones ("Convorbiri"), cuprind 18 poezii scrise în hexametre dactilice, inspirate din operele satiricului Gaius Lucillius. Sub forma unui dialog cu Maecena, sunt tratate teme etice, criticându-se, pe baza unor exemple, ambiția nemăsurată, prostia, avariția, defecte și vicii care îi fac pe oameni nefericiți, într-un mod tolerant și cu umor, fără asprimea predecesorului său. Uneori se referă la slăbiciunile propriei sale persoane. Dialogul dintre poet și interlocutorul său ia sfârșit prin postularea principiului epicurian, al cărui adept a fost Horațiu, bazat pe preconizarea ataraxiei, a echilibrului interior și armoniei: "Est modus in rebus, sunt certi denique fines,Quos ultra citraque nequit consistere rectum" "E o măsură-n toate: tu, drumul drept îl țineȘi nu călca hotarul pus între rău și bine" (Sermones, I,1: trad. de Al. Hodoș și Th. Măinescu)
Epodele
Cartea Epodelor (Epodon liber, din limba greacă: "epódos" = refren), denumită de Horațiu "Iambi", deși numai o parte din poezii sunt scrise în ritm iambic, restul în dactile, cuprinde 17 poeme lirico-satirice cu referire la evenimentele și problemele politice ale epocii, după modelul poetului grec Archilochos din Paros.Odele
Horațiu a scris patru cărți de ode, intitulate "Carmina", care cuprind 104 poeme pe teme civice, mitologico-religioase, politice, morale, erotice, bacchice, unele consacrate Romei sau lui Augustus, reprezentând o culme a măiestriei sale poetice. Primele trei cărți au fost realizate în anul 23 î.Hr., ultima în anul 13 î.Hr. Ca modele i-au folosit creațiile din literatura greacă ale lui Alceu, Anakreon, Pindar și Sappho. Spre deosebire de predecesorii săi greci, odele lui Horațiu sunt poezii lirice pure și nu au fost transpuse pe muzică.Meditația asupra scurgerii ireversibile a timpului este un motiv major în odele horațiene, încercarea de a opri trecerea timpului și apropierea sfârșitului prin rugăminți și ofrande aduse zeilor este zadarnică (Carmina, II,14: Ad Postumum). Având în vedere meditația asupra acestor motive, în oda Ad Leuconoen, poetul îndeamnă la trăirea clipei - carpe diem - și renunțarea la cercetarea inutilă a viitorului:- Spem longam reseces. Dum loquimur, fugerit invida / aetas: CARPE DIEM, quam minimum credula postero! ("Speranța după timp ți-o păsuiește / căci vremea, cât de rea, se scurge cât vorbim / CULEGE ZIUA CEA DE ASTĂZI, ce va fi mâine noi nu știm!” - Carmina, I,11: Ad Leuconoen)
În poemul-epilog al cărții a treia de Ode se regăsește expresia celebră a motivului autoelogiului propriei opere literare: Exegi monumentum... (Carmina, III,30). Carmen saeculare, scrisă cu ocazia sărbătorilor „seculare” (ludi saeculares) organizate de împăratul Augustus (17 î.Hr.), este oda patriotică cea mai avântată închinată gloriei Romei.Epistole
Epistulae ("Scrisori"), două cărți (20 și 13 a.Chr.) în hexametru dactilic cu problematică filosofică, morală, literară etc. Ca filosof, Horațiu preferă principiul aristotelian al "căii de mijloc de aur" (aurea mediocritas) și învățăturile lui Epicur, conform cărora plăcerea reprezintă bunul unic, iar durerea singurul rău existent. Adevărata plăcere se găsește în starea de absolută liniște sufletească, în tihnă, într-un mod de viață bazat pe virtuțile majore (mores maiorum): modestia, curajul, fidelitatea, statornicia, dreptatea și respectul. A doua carte de epistole este consacrată problemelor literaturii. Se remarcă printre ele "Epistula ad Pisones" ("Scrisoare către Pisoni", Lucius Calpurnius Piso, consul în anul 15 a.Chr., și cei doi fii ai săi, Lucius și Gaius, iubitori și protectori ai literelor), cunoscută mai târziu ca "Ars poetica" ("Artă poetică"). Fără a avea pretenția de a redacta un tratat de poetică după toate regulile, Horațiu își exprimă clar în 476 de versuri, sub forma unei conversații prietenești cu Pisonii, ideile sale referitoare la problemele scrierii operelor literare. Această operă a exercitat o deosebită influență asupra posterității, până în timpurile moderne. Astfel Nicolas Boileau-Despréaux, poet și critic literar francez, sintetizează în "Art poétique" 1674) principiile clasicismului, fructificând izvoarele antice: Aristotel (poezia este o imitație a vieții - mimesis) și ideile estetice ale lui Horațiu.REPERE ALE OPEREI LUI HORAȚIU
Opera lui Horațiu, prin concepția filosofică, spiritul ei larg, lirismul avântat, înclinația satirică, ironia fină, eleganța și concizia, varietatea de ritmuri a versurilor, valorificarea experienței umane și artistice în funcție de principiile morale, a găsit un ecou profund în conștiința artistică a multor poeți moderni, printre care și Mihai Eminescu, admirator entuziast al marelui poet latin. Seninătății, echilibrului armonios din meditațiile horațiene îi corespunde o artă literară întemeiată pe simetrie, pe stăpânirea rațională a expresiei. - Citate:
- Quae virtus et quanta sit vivere parvo! ("A se mulțumi cu puțin este o virtute atât de mare!") - Sermones, II,2,1
- Dum licet, in rebus iucundis vive beatus! ("Fii fericit cu lucrurile plăcute, cât îți este cu putință") - Sermones, II,6,96
- Ira furor brevis est; animum rege, qui nisi paret, imperat. ("Mânia este o nebunie de scurtă durată; stăpânește-ți mânia, căci dacă nu este ținută în frâu, ea îți poruncește") - Epistulae, I,2,62-63
- Carpe diem, quam minimum credula postero! ("Trăiește-ți ziua de azi, nu te încrede în cea următoare!") - Carmina, I,11,7-8
- Dimidium facti qui coepit habet. ("Lucrul început este pe jumătate făcut.") - Sermones, I,2,14
- Beatus ille procul negotiis... ("Fericit acela departe de orice griji...") - Epodae, II,1
- Quidquid praecipies, esto brevis! ("Orice sfat vei da, să fii concis!") - Ars poetica, 335
- Scribendi recte sapere est et principium et fons. ("Bunul simț este pentru scrisul cel bun și izvor, și principiu") - Ars poetica, 309
Quintus Horatius Flaccus 
- 511: Clovis I (scris și Chlodowech sau Chlodwig, franceza modernă Louis, olandeza modernă Lodewijk, germana modernă Ludwig) (ca. 466 – 27 noiembrie 511) a fost primul rege al francilor care a unit această națiune în întregime. I-a succedat la tron tatălui său Childeric I în 481 ca rege al francilor salieni, unul dintre triburile francilor care ocupau la acea vreme regiunea de la vest de Rinul de jos, cu centrul în jurul orașelor Tournai și Cambrai, de-a lungul graniței de astăzi dintre Franța și Belgia, într-o zonă cunoscută sub numele de Toxandria. El a cucerit triburile france din apropiere, și s-a încoronat ca singurul rege înainte de moartea sa.S-a convertit de la arianism[1] la catolicism, la insistențele soției sale, Clotilda, ca urmare a victoriei de la Tolbiac, fiind botezat de episcopul de Reims, Remi, prin anul 500; tradiția fixează data de 25 decembrie 496. Acest lucru a fost de o mare importanță în istoria Franței și a Europei Occidentale în general, deoarece Clovis s-a extins peste aproape întreaga fostă provincie romană Galia (corespunzând Franței de astăzi) situată în centrul Europei. Este considerat fondatorul atât al Franței (cu care statul său semăna îndeaproape din punct de vedere geografic) cât și al Dinastiei Merovingiene care s-a aflat la conducerea francilor în următoarele două secole. În 486, cu ajutorul lui Ragnachar, Clovis l-a înfrânt pe Syagrius, ultimul oficial roman din nordul Galiei, care conducea zona de lângă Soissons din Picardia de astăzi. Această victorie a extins stăpânirea francă pe aproape întreg teritoriul la nord de Loara. După aceasta, Clovis a încheiat o alianță cu ostrogoții, prin căsătoria surorii sale Audofleda cu regele lor, Theodoric cel Mare. După această victorie, el a învins, în 491, și un mic grup de thuringieni la est de teritoriul său. Mai târziu, cu ajutorul altor sub-regi franci, el i-a învins pe alemani în Bătălia de la Tolbiac. El se căsătorise de mai de mult cu prințesa burgundă Clotilda (493), și, după victoria de la Tolbiac, s-a convertit în 496 la religia ei - creștină de rit latin. Acest lucru reprezenta o schimbare importantă față de alți regi germanici, precum vizigoții și vandalii, care erau arieni.
Convertirea lui Clovis la romano-catolicism, religia majorității supușilor săi, a întărit legăturile dintre supușii săi romani și cuceritorii lor germanici. Totuși, Bernard Bachrach susține că această convertire de la credințele sale păgâne france l-a îndepărtat de ceilalți sub-regi franci și i-a slăbit poziția militară în următorii ani.Poate surprinzător, călugărul Grigore de la Tours a scris că religia păgână pe care Clovis a abandonat-o era în zeii romani, cum ar fi Jupiter sau Mercur, și nu în echivalenții lor germanici. Dacă afirmația lui Grigore este corectă, atunci ea sugerează o puternică afinitate a conducătorilor franci pentru prestigiul culturii romane, pe care o îmbrățișaseră ca aliați și federați ai Imperiului în secolul precedent.Deși a purtat o bătălie la Dijon în anul 500, Clovis nu a reușit să subjuge regatul burgund. Se pare că a câștigat cumva sprijinul armoricanilor în anii următori, deoarece aceștia l-au ajutat să înfrângă regatul vizigot de la Toulouse în Bătălia de la Vouillé (507), această victorie izolându-i pe vizigoți în Spania și adăugând cea mai mare parte a Aquitaniei regatului lui Clovis. El și-a stabilit apoi capitala la Paris, ridicând o biserică dedicată Sfinților Petru și Paul pe malul sudic al Senei. Din acea mare biserică a mai rămas Tour Clovis, un turn romanic care se află astăzi în incinta prestigiosului Lycée Henri IV, la est de Panthéon. (după construirea ei, biserica a fost redenumită în onoarea sfintei protectoare a Parisului, Geneviève. A fost demolată în 1802)După afirmațiile lui Grigore de la Tours, după Bătălia de la Vouillé, împăratul bizantin Anastasius I, i-a oferit lui Clovis titlul de consul. Grigore vorbește de asemenea despre campaniile sistematice ale lui Clovis de după victoria de la Vouillé pentru a-i elimina pe ceilalți reguli sau sub-regi franci. Printre aceștia se numără Sigibert din Koln și fiul său Clotaire; Chararic, un alt rege al francilor salieni; Ragnachar din Cambrai, fratele său Ricchar, și fratele lor Rigomer din Le Mans.La scurt timp înainte de moartea sa, Clovis a convocat un sinod de episcopi gali la Orléans pentru a reforma biserica și a crea o legătură puternică între coroană și episcopatul catolic. Acesta a fost Primul Conciliu de la Orléans. Clovis I a murit în 511 și e îngropat în Basilica Saint Denis din Paris, în timp ce tatăl său fusese îngropat alături de ceilalți regi merovingieni la Tournai. La moartea sa, teritoriul său a fost împărțit între cei patru fii ai săi, Theuderic, Chlodomer, Childebert, și Clotaire. Această împărțire a creat noile unități politice ale Regatelor din Reims, Orléans, Paris și Soissons și a inaugurat o perioadă de dezbinări ce a continuat, cu scurte întreruperi, până în 751, la sfârșitul Dinastiei merovingiene. Moștenirea lui Clovis se bazează pe trei acțiuni importante: unificarea națiunii france, cucerirea Galiei și convertirea la religia romano-catolică. Prin prima acțiune, și-a asigurat influența asupra poporului său în probleme majore, lucru pe care un mic rege regional nu l-ar fi putut realiza. Prin a doua acțiune, a pus bazele unui stat național ulterior: Franța. În sfârșit, prin a treia acțiune, a devenit aliatul papalității și protectorul ei, precum și al poporului, în majoritate catolic.În afară de aceste acțiuni care aveau mai mult decât importanță națională, împărțirea statului, pe linii geografice sau naționale a asigurat venituri egale între frați dar la moartea sa, a provocat multe dezbinări interne în Galia și a contribuit pe termen lung la prăbușirea dinastiei sale.Clovis roi des Francs by François-Louis Dejuinne (1786–1844) – foto: en.wikipedia.org
602 - A murit executat impreuna cu fiii sai, împaratul bizantin Mauriciu; (n. 539).
Flavius Mauricius Tiberius Augustus – foto: ro.wikipedia.org
Flavius Mauricius Tiberius Augustus (c.539, Arabissus – 602, Constantinopol), cunoscut sub numele de Mauriciu/Maurikios, a fost împărat bizantin între 582 şi 602. El a fost ultimul membru al dinastiei iustiniene. În 602, trupele dunărene sub conducerea lui Focas, s-au revoltat împotriva împăratului si l-au forțat pe Mauriciu să abdice. Acesta a fost nevoit să fugă cu familia sa la Nicomedia (azi Izmit, Turcia) dar nu a apucat să iasă din oraș, fiind executat de trupele lui Focas, care a devenit împărat. Mauriciu este autorul tratatului militar Strategikon.
- 1763: Prințesa Isabella de Parma (31 decembrie 1741 – 27 noiembrie 1763) arhiducesă de Austria, infantă a Spaniei, a fost fiica infantelui Felipe al Spaniei, Duce de Parma și a soției lui Prințesa Louise-Élisabeth a Franței, fiica cea mare a regelui Ludovic al XV-lea al Franței și a reginei Maria Leszczyńska. Bunicii paterni erau Filip al V-lea al Spaniei (nepot al regelui Ludovic al XIV-lea al Franței) și a doua sa soție, Elisabeta de Parma.
Născută la Buen Retiro Palace în Madrid, a fost infantă a Spaniei și a crescut la Curtea bunicului ei, Filip al V-lea al Spaniei. A avut doi frați:- Ferdinando Maria Filippo Lodovico Sebastiano Francesco Giacomo de Parma (1751–1802) - i-a succedat tatălui său ca Duce de Parma în 1765 și s-a căsătorit cu cumnata surorii sale, Arhiducesa Maria Amalia a Austriei. A avut copii.
- Luisa Maria Teresa Ana de Parma (1751–1819) - cunoscută sub numele Maria Luisa. S-a căsătorit cu vărul ei, viitorul Carol al IV-lea al Spaniei. A avut copii. Bunica paternă a Isabellei aparținea Casei de Farnese care conducea Ducatul de Parma, Piacenza și Guastalla de multe generații. Ducatul a fost condus între 1731 și 1736 de unchiul ei Carol, însă acesta, după războiul polonez de succesiune a renunțat la Ducat în favoarea Celor Două Sicilii. Doisprezece ani mai târziu, prin Tratatul de la Aix-la-Chapelle (1748), Austria a pierdut Ducatul, Filip a devenit noul Duce și a fondat Casa de Bourbon-Parma. Ca rezultat, Isabella a rămas infantă a Spaniei și a devenit și prințesă de Parma. Când tatăl ei a devenit Duce de Parma, familia s-a mutat în Ducat, în nordul Italiei.Isabella a învățat să cânte la vioară, a citit cărți scrise de filosofi și teologi ca Jacques-Bénigne Bossuet sau John Law. Uneori devenea melancolică și, după decesul mamei în 1759, era adesea preocupată de gânduri despre moarte.În 1759 Isabella și-a pierdut mama, care în acel moment era în Franța, la Palatul Versailles și complota pentru a obține un teritoriu mai bun pentru a-l conduce. Relația dintre mamă și fiică nu a fost bună; ducesa a fost rece față de Isabella și a arătat un favoritism clar față de fiica ei mai mică, Maria Luisa. Mama ei a comunicat cu puternica Maria Tereza a Austriei, care a promis mamei ei tronul din Țările de Jos. Această idee nu s-a materializat niciodată, dar fiica ei mai mare, s-a căsătorit cu fiul Mariei Tereza. La 6 octombrie 1760, la vârsta de 18 ani, Isabella s-a căsătorit cu Iosif, Arhiduce de Austria, moștenitor al monarhiei habsburgice]. Isabella a cucerit repede curtea de la Viena cu frumusețea și inteligența ei.Ea și sora lui Iosif, Arhiducesa Maria Christina, au devenit repede prietene foarte bune. Isabella și Iosif au avut doi copii:
- Arhiducesa Maria Theresia a Austriei (20 martie 1762 - 23 ianuarie 1770);
- Arhiducesa Marie Christine a Austriei (1763).
Marie Christine (numită după cumnata ei) a murit la naștere iar Isabella a murit câteva zile mai târziu de variolă la Palatul Schönbrunn. Fiica ei Maria Theresia a murit la vârsta de aproape opt ani în ianuarie 1770 de pneumonie.În 1765, socrul ei, Francisc I, Împărat Roman, a murit iar soțul ei i-a succedat sub numele de împăratul Iosif al II-lea.Isabella de Parma 
Isabella de Jean-Marc NattierPărinți Filip, Duce de Parma
Prințesa Louise-Élisabeth a Franței
Frați și surori Ferdinand, Duce de Parma
Maria Luisa de ParmaCăsătorită cu Iosif al II-lea, Împărat Roman (pre ascensiune) Copii Arhiducesa Maria Tereza a Austriei
Arhiducesa Maria Christina a Austriei
- 1852: Ada Lovelace, matematiciană, scriitoare engleză (n. 1815)
- 1875: Richard Christopher Carrington (n. 26 mai 1826 – d. 27 noiembrie 1875) a fost un astronom amator englez ale cărui observații astronomice din 1859 au arătat în primul rând existența exploziilor solare, precum și influența lor electrică asupra Pământului și asupra aurorelor sale; și ale căror evidențe 1863 de observații petelor solare a demonstrat rotația diferențiată a Soarelui.
Desenul petelor solare observate în data de 1 septembrie 1859 de Richard Christopher Carrington - 1885: Friedrich de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg[1] (23 octombrie 1814 – 27 noiembrie 1885) a fost al treilea Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg.[1] Friedrich a fost al doilea fiu[1] al lui Friedrich Wilhelm, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg și a Prințesei Louise Caroline de Hesse-Kassel și fratele mai mare al regelui Christian al IX-lea al Danemarcei.[1] Friedrich a moștenit titlul de Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg după moartea fratelui său Karl la 14 octombrie 1878. Friedrich s-a căsătorit cu Prințesa Adelheid de Schaumburg-Lippe, a doua fiică a lui George Wilhelm, Prinț de Schaumburg-Lippe și a soției acestuia, Prințesa Ida de Waldeck și Pyrmont,[1] la 16 octombrie 1841 la Bückeburg, Schaumburg-Lippe.[1] Friedrich și Adelheid au avut cinci copii[1]:
- Prințesa Marie Karoline Auguste Ida Luise de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (27 februarie 1844 – 16 septembrie 1932)
- Friedrich Ferdinand Georg Christian Karl Wilhelm, Duce de Schleswig-Holstein (12 octombrie 1855 – 21 ianuarie 1934)
- Prințesa Luise Karoline Juliane de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (6 ianuarie 1858 – 2 iulie 1936)
- Prințesa Marie Wilhelmine Luise Ida Friederike Mathilde Hermine de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (31 august 1859 – 26 iunie 1941)
- Prințul Albrecht Christian Adolf Karl Eugen de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (15 martie 1863 – 23 aprilie 1948)
- 1888 - A încetat din viaţă George Ioanid, profesor de greacă, membru de onoare al Societăţii Academice Române ; (n. 1800).
1895 - A murit Alexandre Dumas–fiul, romancier şi dramaturg francez.
Alexandre Dumas - foto: ro.wikipedia.org
Alexandre Dumas (zis și Dumas-fils, “fiul”) (n. 27 iulie, 1824, Paris – d. 27 noiembrie 1895, Marly-le-Roi), romancier și dramaturg francez, fiul lui Alexandre Dumas. Romanul “Dama cu camelii” i–a adus celebritatea, inspirând şi libretul cunoscutei opere de G. Verdi, “Traviata”, precum si numeroase productii cinematografice; (n.27.07.1824).
1934 - A murit Baby Face Nelson (Lester Joseph Gillis ), celebru în SUA pentru jafurile asupra băncilor. Declarat inamic public numărul 1 de către FBI, a fost împuşcat de către agenţi FBI; (n.06.12.1908).
Lester Joseph Gillis (December 6, 1908 – November 27, 1934) – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com
- 1937: Yeghishe Charents (în armeană Եղիշե Չարենց, n. , Kars, Turcia[2] – d. ,[3][4] Erevan, URSS) a fost un poet armean, scriitor și activist public. Charents a fost un poet remarcabil al secolului al XX-lea, atingând o multitudine de subiecte care au variat de la experiențele sale din Primul Război Mondial, revoluția socialistă și, mai pe larg, despre Armenia și armeni.[5] El este recunoscut ca cel mai mare poet al secolului al XX-lea în Armenia.
Yeghishe Charents 
- 1940: Gabriel Marinescu, general și om politic român (asasinat) (n. 1886)
1940 - A murit Mihail Moruzov, şeful Serviciului Secret al Armatei, asasinat de legionari la închisoarea Jilava; (n. 08.11.1887).
Mihail Moruzov - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com
Mihail Moruzov (n. 16 septembrie 1887 – d. 27 noiembrie 1940), creatorul și directorul Serviciului Secret de Informații al Armatei Române (SSI) în perioada 1924-1940.
- 1940: Nicolae Iorga (născut Nicu N. Iorga,[1] n. 5 iunie 1871, Botoșani – d. 27 noiembrie 1940, Strejnic, județul Prahova) a fost un istoric, critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor universitar și academician român. Este cunoscut în lume ca medievist, bizantinist, romanist, slavist, istoric al artelor și filozof al istoriei. După cum a afirmat George Călinescu, Iorga a jucat în cultura românească, în primele decenii ale secolului XX, „rolul lui Voltaire”.După studii elementare și gimnaziale în Botoșani, a urmat Liceul Național din Iași în 1888. A absolvit Universitatea din Iași într-un singur an cu diploma "magna cum laude", apoi a continuat studiile universitare la Paris, Berlin și Leipzig, obținând doctoratul (1893) la numai 23 de ani.A fost cofondator al partidului Partidul Naționalist-Democrat în 1910, membru al Parlamentului, președinte al Camerei Deputaților și al Senatului, ministru, și, pentru o scurtă perioadă, prim-ministru. Copil minune, polimat și poliglot, cu o activitate științifică prolifică, Iorga a scris 1003 volume, 12755 articole și studii și 4963 recenzii, aceasta culminând cu Istoria României, în zece volume. A predat la Universitatea din București, la cea din Paris și la alte instituții de învățământ academice și a fondat Congresul Internațional de Studii Bizantine și Institutul de Studii Sud-Est Europene (ISSEE). A transformat orașul Vălenii de Munte într-un centru academic și cultural.În paralel cu contribuțiile sale științifice, Nicolae Iorga a fost un activist de centru-dreapta, ale cărui orientări politice au inclus elemente ale conservatorismului, naționalismului și agrarianismului. Deși în ultima parte a liceului a intrat sub influența marxismului, Nicolae Iorga a depășit acest episod în timpul universității, având să adere pentru scurt timp la grupul literar conservator Junimea. Nicolae Iorga a fost o figură centrală a Sămănătorului, revistă populistă și a fondat reviste conservatoare ca Neamul Românesc, Drum Drept, Cuget Clar și Floarea Darurilor. A militat în cadrul Ligii pentru Unitatea Culturală a tuturor Românilor.A fost o figură proeminentă în tabăra pro-Antanta în timpul Primului Război Mondial, datorită susținerii cauzei românilor din Austro-Ungaria și a avut un rol politic important în România Mare în perioada interbelică. A inițiat campanii pentru a apăra cultura României. A stârnit controverse datorită retoricii antisemite. A fost adversar al Partidului Național Liberal și al Partidul Național Român.S-a opus grupării fasciste Garda de Fier și, după o perioadă de cumpănire, s-a hotărât să îl susțină pe rivalul acesteia, Regele Carol al II-lea, intrând după dizolvarea tuturor celorlalte partide în partidul unic, de sorginte corporatistă și autoritaristă, Frontul Renașterii Naționale. Pentru că fusese implicat într-o dispută personală cu liderul Gărzii Corneliu Zelea Codreanu, contribuind astfel fără voie la uciderea sa, Iorga și-a atras antipatia legionarilor. A rămas o voce independentă a opoziției după ce Garda a instaurat Statul Național-Legionar, fiind în cele din urmă asasinat de un comandou legionar. După aflarea veștii asasinării lui Iorga, 47 de universități și academii din întreaga lume au arborat drapelul în bernă. A studiat pentru prima dată în străinătate în Italia (aprilie și iunie 1890), apoi în Franța, unde a urmat cursurile École pratique des hautes études.[23] A contribuit la Encyclopédie française, recomandat personal de slavistul Louis Léger.[23] Reflectând asupra trecutului, a menționat: „Nu am mai avut niciodată atât de mult timp la dispoziție, atât de multă libertate de spirit, atâta bucurie de a învăța de la acele mari figuri ale omenirii [...] ca atunci, în vara anului 1890.”.[33] În timp ce se pregătea pentru a-și lua a doua diplomă, Iorga a devenit și mai interesat în filologie, învățând engleza, germană și bazele altor limbi germanice.[34] În 1892, a fost în Anglia și în Italia, căutând surse istorice pentru teza în limba franceză despre Philippe de Mézières, un francez care a participat la Cruciada Alexandriană.[34] Între timp a devenit contribuitor al Revue Historique, un jurnal academic francez.[34]Oarecum nesatisfăcut de educația în Franța,[35] Iorga și-a prezentat disertația și, în 1893, a plecat în Imperiul German, pentru a se înscrie la programul de doctorat al Universității din Berlin. Lucrarea sa despre Thomas III Marquis de Saluces nu a fost primită pentru că Iorga nu a studiat trei ani înainte, așa cum se cerea. Ca alternativă, a spus că lucrarea este în întregime propria sa muncă, dar afirmația sa a fost invalidată tehnic, considerându-se că lucrarea sa a fost redactată de un mai bun vorbitor de limbă germană, ale cărui intervenții nu au modificat esențialul lucrării.[34] I s-a permis să-și dea doctoratul la Universitatea din Leipzig; pentru lucrarea sa, revizuită de o comisie formată din trei savanți germani (Adolf Birch-Hirschfeld, Karl Lamprecht și Charles Wachsmuth), i s-a acordat diploma în august.[36] Pe 25 iulie, Iorga a mai primit și diploma de la École pratique pentru munca anterioară depusă la Philippe de Mézières, analizată de o comisie formată din Gaston Paris, Charles Bémont și alții.[34] Și-a petrecut timpul chestionând surse istorice din arhivele din Berlin, Leipzig și Dresden.[37] Între 1890 și sfârșitul lui 1893, a publicat trei scrieri: debutul în poezie (Poezii, Poeme), primul volum al seriei Schițe din literatura română (1893; al doilea în 1894) și lucrarea din Leipzig, tipărită în Paris ca Thomas III, marquis de Saluces. Étude historique et littéraire.[38]Trăind în condiții precare (așa cum relata cărturarul care l-a vizitat, Teohari Antonescu),[39] dar rămânându-i încă un an din cei patru, Nicolae Iorga decide să-și petreacă timpul rămas în străinătate, cercetând mai multe arhive orășenești din Germania (Munchen), Austria (Innsbruck) și Italia (Florența, Milano, Napoli, Roma, Veneția etc.).[37] Se concentra pe figurile istorice din Moldova și Țara Românească printre care se aflau domnitorul Petru Șchiopul, fiul său Ștefăniță, și Mihai Viteazul[37] S-a împrietenit și a colaborat cu istorici din mai multe țări europene: editori ai Revue de l'Orient Latin, care au publicat pentru prima dată studiile lui Iorga în Notes et extraits („Note și extrase”) și Frantz Funck-Brentano, alături de care a publicat în Revue Critique.[40] Articolele lui Iorga au mai fost publicate în două reviste românești din Austro-Ungaria: Familia și Vatra. Iorga s-a întors în țară în octombrie 1894 la București. Și-a schimbat reședința de mai multe ori, până s-a stabilit în zona Grădina Icoanei.[41] A fost de acord să participe la o societate de dezbateri, intervențiile sale fiind publicate de-abia în 1944.[42] A candidat pentru un post la catedra de istorie medievală a Universității din București, ținând o disertație în fața unei comisii de examinare care cuprindea istorici și filozofi (Caragiani, Odobescu, Xenopol, Aron Densușianu, Constantin Leonardescu și Petre Râșcanu), dar a obținut o medie de 7 care i-a permis doar obținerea unui post de profesor suplinitor.[43] Repusă în context, această reușită este remarcabilă pentru o vârstă de doar 23 de ani.[44]Prima prelegere pe care a ținut-o în acel an a fost o părere personală despre metodica istoriei, Despre concepția actuală a istoriei și geneza ei.[45] A plecat din nou în strănătate în 1895, vizitând Olanda și, din nou, Italia, în căutarea unor documente, publicând prima parte a colecției Acte și fragmente cu privire la istoria românilor, o conferință ținută la Ateneul Român despre rivalitatea lui Mihai Viteazul cu condotierul Giorgio Basta și debutul în literatura de călătorie cu Amintiri din Italia.[46] În următorul an este numit curator și editor al colecției de documente istorice a fraților Hurmuzachi, post acordat de Academia Română la propunerea lui Xenopol, dar cu obligația de a ceda orice drepturi de autor care ar fi rezultat din contribuțiile sale.[45] A publicat a doua parte din Acte și fragmente și ediția tipărită a studiului despre Mézières (Philippe de Mézières, 1337–1405).[45] După o reexaminare care a avut loc în octombrie 1895, i s-a acordat un post de profesor titular de istorie universală la Universitatea din București (cu media 9,19).[45]1895 a fost anul în care Iorga a început colaborarea cu cadrul universitar și agitatorul politic A.C. Cuza, alături de care a fondat grupul Alianței Antisemite Universale, făcând astfel primii pași în politica antisemită.[47][48] În 1897, după ce a fost ales membru corespondent al Academiei Române, s-a întors în Italia și a cercetat mai multe documente în Regatul autonom Croația-Slavonia, la Dubrovnik.[45] A îngrijit publicarea celui de-al zecelea volum Hurmuzachi, grupând rapoarte diplomatice despre regatul Prusiei din cele două Principate Dunărene (din perioada 1703-1844).[45] După ce și-a petrecut mare parte din anul 1898 în cercetarea mai multor subiecte și, după ce a prezentat rezultatele Academiei, a mers în Transilvania, cea mai mare subregiune a Austro-Ungariei locuită de români. A cercetat arhivele din Bistrița, Brașov și Sibiu, a făcut un progres major prin stabilirea adevăratului autor a cronicilor valahe nesemnate, Stolnicul Cantacuzino, un literat și agitator politic din secolul al XVII-lea, ale cărui cronici au servit ca surse istorice primare pentru mult timp.[49] A publicat mai multe cărți în 1899: Manuscrise din biblioteci străine (două volume), Documente românești din arhivele Bistriței și o carte în limba franceză despre cruciade, intitulată Notes et extraits pour servir à l'histoire des croisades (două volume).[50] Xenopol și-a propus elevul pentru a primi calitatea de membru al Academiei, pentru a-l înlocui pe Odobescu care s-a sinucis, dar propunerea sa nu a fost susținută.[51]Tot în 1899, Nicolae Iorga a contribuit pentru prima dată la ziarul bucureștean de limbă franceză L’Indépendance Roumaine, publicând articole polemice despre activitatea colegilor săi și provocând în consecință un lung scandal. Țintele articolelor erau adesea savanți mai bătrâni care, fiind susținători sau activiști ai Partidului Național Liberal, se opuneau Junimii și Partidului Conservator al lui Titu Maiorescu; printre aceștia, mai vechii săi prieteni Hasdeu și Tocilescu, precum și V. A. Urechia și Dimitrie Sturdza.[52] Episodul, descris de Iorga însuși ca un debut furtunos dar patriotic în treburile publice, a avut drept consecință cereri pentru excluderea din Academie pentru comportament nedemn.[53] Tocilescu s-a simțit insultat de acuzațiile ce i se aduceau, provocându-l pe Iorga la un duel, dar prietenii săi au intervenit ca să-l tempereze.[54] Un alt om de știință care s-a confruntat cu acuzațiile lui Iorga a fost George Ionescu-Gion. Iorga avea să recunoască mai târziu că în cazul acestuia argumentele sale fuseseră exagerate.[55] În aceste polemici, printre principalii susținători ai lui Iorga au fost Dimitrie Onciul, N. Petrașcu și, din afara României, lingvistul german Gustav Weigand. Tânărul polemist s-a mutat de la L'Indépendance Roumaine la nou formata România Jună, colaborare întreruptă un timp pentru călătorii în Italia, Olanda și Galiția și Lodomeriei.[50] În 1900, a publicat articolele polemice în Opinions sincères. La vie intellectuelle des roumains en 1899 („Opinii sincere. Viața intelectuală a românilor în 1899") și Opinions pérnicieuses d'un mauvais patriote („Opiniile pernicioase a unui rău patriot”).[57][58] Activitățile de cercetare s-au concretizat într-o a doua călătorie în Transilvania care i-a permis să studieze din nou arhivele din Bistrița și a scris al unsprezecelea volum Hurmuzachi și două lucrări despre istoria modernă timpurie a României: Acte din secolul al XVI-lea relative la Petru Șchiopul și Scurtă istorie a lui Mihai Viteazul.[59] Atitudinea sa publică controversată a atras o interdicție oficială asupra rapoartelor date Academiei, astfel fiind scos și din competiția pentru premiul național al Academiei (unde a propus Documente românești din arhivele Bistriței).[59] În această perioadă a avut loc o răcire a relației lui Iorga cu Xenopol.[60]În 1901, la puțin timp după divorțul de Maria, s-a căsătorit cu Ecaterina (Catinca), sora prietenului și colegului Ioan Bogdan.[61] Celălalt frate al ei era istoricul cultural Gheorghe Bogdan-Duică, al cărui fiu, pictorul Catul Bogdan, va fi ajutat de Iorga să devină cunoscut.[62] Cuplul a fost în luna de miere la Veneția, unde Iorga a primit oferta lui Karl Gotthard Lamprecht de a scrie o istorie a românilor care să apară într-o lucrare de specialitate care să cuprindă istoria întregii lumi.[63] Iorga, care l-a convins pe Lamprecht să nu-i acorde această sarcină lui Xenopol,[64] a mai terminat Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea. A fost prezentată Academiei, care a respins-o, făcându-l pe istoric să demisioneze în semn de protest.[59] Pentru a primi imprimatur, Iorga a apelat la prietenii intelectuali, reușind să-și asigure sprijinul familiei Callimachi.[59]Înainte de sfârșitul anului, familia Iorga se afla în Budapesta, unde istoricul stabilește legături strânse cu alți intelectuali români originari din Transilvania care susțineau Memorandumul Transilvaniei, prin care solicitau pentru populația română drepturi etnice egale cu cele ale populației maghiare, precum și încetarea persecuțiilor și a încercărilor de maghiarizare.[59] Interesat de recuperarea contribuțiilor române despre Istoria Transilvaniei, în principal al rolului de precursor al lui Mihai Viteazul în Unirea Principatelor, Iorga și-a petrecut timpul cercetând, copiind și traducând documente din limba maghiară, fiind ajutat de soția sa.[59] În timpul celei de-a 300-a comemorări a morții lui Mihai Viteazul, pe care studenții români au transformat-o într-un protest împotriva restricțiilor Austro-Ungariei în ceea ce privește învățământul, Iorga s-a adresat mulțimii și a fost primit cu brațele deschise de liderii protestatarilor, poetul Octavian Goga și preotul ortodox Ioan Lupaș.[59] În 1902, a publicat noi tratate pe tema Transilvaniei și a Țării Românești: Legăturile Principatelor române cu Ardealul, Sate și preoți din Ardeal, Despre Cantacuzini, Istoriile domnilor Țării Românești.[65]Iorga a devenit interesat de naționalism cultural și didacticism, conform unei scrisori deschise adresate revistei lui Goga, Luceafărul, cu sediul în Budapesta.[65] După mai multe intervenții ale lui Goga și ale lingvistului Sextil Pușcariu, Luceafărul a devenit principalul mijloc de exprimare din afara României.[66] S-a întors la București în 1903, unde a urmat sugestiile lui Lamprecht și s-a concentrat pe scrierea primei sale priviri de ansamblu a istoriei României, cunoscută în țară ca Istoria românilor.[65] A mai fost implicat într-un proiect de cercetare a arhivelor din Moldova și Țara Românească[65] și, după ce a restabilit politica naționalistă a poetului junimist Mihai Eminescu, l-a ajutat pe acesta în alegerea și publicarea creațiilor sale.
În 1903, Nicolae Iorga a devenit unul dintre conducătorii revistei Sămănătorul. Din acest moment s-a distanțat de influența lui Maiorescu, renunțând la Junimism și afiliindu-se unei curentelor etno-naționalist și neoromantic pe care le promova revista.[68] Școala Sămănătorulului era formată din foști sau actuali junimiști, iar retragerea treptată a lui Maiorescu din viața literară a putut duce la crearea unei legături cu Convorbiri Literare: noul său editor, Simion Mehedinți, era însuși un susținător al tradiționalismului.[69] Un cerc de junimiști care susțineau varianta lui Maiorescu de conservatorism au reacționat formând propria revistă, Convorbiri Critice, editată de Mihail Dragomirescu.[70]În tandem cu întoarcerea deplină în cultură și jurnalism politic, care includea dezbateri lungi cu istorici „vechi” și junimiști,[71] Iorga încă se ocupa de cercetarea istorică. În 1904, a publicat lucrarea de geografie istorică intitulată Drumuri și orașe din România și, până la cererea specială venită din partea ministrului de educație național-liberal Spiru Haret, a dedicat o carte dedicată lui Ștefan cel Mare, publicată până la a 400-a aniversare de la moartea sa în Istoria lui Ștefan cel Mare.[72] Iorga a mărturisit că opera a făcut parte din agenda didactică a lui Haret, și se dorea „distribuirea în toate colțurile țării în 1000 de exemplare”.[73] Ajută la descoperirea romancierului Mihail Sadoveanu, numind anul 1904 „anul Sadoveanu”, cel care a fost pentru o perioadă figura principală a literaturii sămănătoriste.[74]În 1905, anul în care istoricul Onisifor Ghibu îi devine prieten apropiat și discipol,[75] a scris 23 de titluri distincte, printre care două volume din Geschichte des Rümanischen Volkes im Rahmen seiner Staatsbildungen („O istorie o românilor în contextul formării naționale”) în germană, Istoria românilor în chipuri și icoane, Sate și mănăstiri din România ("Villages and Monasteries of Romania") și eseul Gânduri și sfaturi ale unui om ca oricare altul.[73] I-a mai vizitat pe românii din Bucovina, pe vremea aceea teritoriu austriac, și pe cei din Basarabia, teritoriu al Imperiului Țarist, și a scris despre lupta pentru cultură în Neamul romănesc în Basarabia.[76][77] Aceasta se referea la autocrația țaristă ca sursă de „întunecime și sclavie”, pe când despre regimul mai liber din Bucovina a spus că e „lanț de aur”.[77]Nicolae Iorga a candidat la alegerile din 1905 și a câștigat un loc de deputat.[78] A rămas independent până în 1906, când s-a alăturat Partidului Conservator, încercând pentru ultima oară să schimbe cursul Junimimii.[79] Mutarea sa a fost contracarată de un grup de naționaliști de extremă-stânga din facțiunea poporanistă, care au intrat în Partidului Național Liberal, și, la scurt timp după aceea, au intrat în conflict deschis cu Iorga. Deși făcea parte din aceeași familie culturală ca Sămănătorul, teoreticianul poporanist Constantin Stere a fost desființat în articolele lui Iorga, deși Sadoveanu a încercat să rezolve această problemă.[79]Campania naționalistă a lui Iorga a cunoscut vârful în acel an: profitând de un val de francofobie în rândul populației urbane tinere, Iorga a boicotat Teatrul Național, obligând actorii să pună în scenă o piesă în întregime în limba franceză, și perturbând liniștea publică.[78][80] Conform unuia din tinerii discipoli ai lui Iorga, viitorul jurnalist Pamfil Șeicaru, starea de spirit era în atât de puternică încât Iorga ar fi putut da cu succes o lovitură de stat.[81] Aceste evenimente au avut mai multe consecințe politice. Siguranța Statului a deschis un dosar despre istoric, informându-l pe prim-ministrul român Sturdza despre agitația naționalistă.[78] Percepția că Iorga era xenofob i-a adus critici din partea unor cercuri moderat-tradiționaliste, în special în săptămânalul Viața Literară. Ilarie Chendi și tânărul Eugen Lovinescu au ridiculizat afirmația conform căreia Iorga se credea superior; Chendi a criticat în special refuzarea scriitorilor pe criterii etnice și nu pe baza meritelor (Iorga însuși având rădăcini grecești).
Iorga s-a despărțit în cele din urmă de Sămănătorul în 1906, punând bazele propriei publicații Neamul Românesc. Schisma a venit ca rezultat direct al conflictelor cu alte cercuri literare,[73] și au dus la o scurtă colaborare a lui Iorga cu jurnalistul de la revista Făt Frumos, Emil Gârleanu.[82] Noua revistă, ilustrată cu portrete ale țăranului român în ipostaze idealiste,[83] care era populară printre învățații de la țară (pentru care era distribuită gratuit), promovând teorii antisemite și aducând oprobriul autorităților și a presei urbane.[76]Tot în 1906, Iorga a mers în Imperiul Otoman, unde a vizitat Istanbulul, și a publicat o altă colecție de volume—Contribuții la istoria literară, Neamul românesc în Ardeal și Țara Ungurească, Negoțul și meșteșugurile în trecutul românesc etc.[73] În 1907, a început să publice un al doilea periodic, revista culturală Floarea Darurilor,[73] publicată de Editura Minerva (al doilea volum în 1908, al treilea în 1909).[84] A mai publicat un studiu în engleză despre Imperiul Bizantin.[73] Acasă, el și discipolul Vasile Pârvan au fost implicați într-un conflict cu istoricul Orest Tafrali, oficial din cauza unei teorii arheologice, dar și din cauza unui conflict regional în Academie: București și Transilvania contra Iașului lui Tafrali.[85]Un moment de cotitură în cariera politică a lui Iorga a avut loc în timpul Răscoalei Țărănești din 1907, începută în timpul cabinetului Conservator și reprimată cu multă violență de cel liberal. Nicolae Iorga însuși considera dealtfel că țărănimea română era cea mai primitivă din toată Europa, și că nici măcar în Turcia această clasă n-a fost lăsată atât de mult în urmă ca aceea din regatul român.[86] Această revoltă sângeroasă l-a făcut pe istoric să scrie pamfletul Dumnezeu să-i ierte, publicat în Neamul Românesc.[73] Textul, împreună cu programul de conferințe despre agricultură și programul pentru ajutorarea victimelor l-a făcut din nou adversar al Partidului Național Liberal, care îl făceau pe Iorga instigator.[73] Istoricii și-au amintit de Stere, care a fost numit în postul de prefect al Iașului împotriva intereselor partidului, a inaugurat o colaborare informală cu Iorga și poporaniștii.[79] Clasa politică în ansamblu a fost destul de reticentă privind relațiile lui Iorga cu Liga pentru Unitatea Culturală a tuturor Românilor și politica iredentistă, din cauza căreia aveau de suferit relațiile cu Austro-Ungaria care ocupa Transilvania și Bucovina.[87] Totuși, popularitatea lui Iorga era în creștere, fiind reales ca deputat la alegerile din același an.[73][79]Iorga și noua sa familie s-a mutat de mai multe ori, închiriind o casă în cartierul bucureștean Gara de Nord (Buzești).[41] După ce și-a manifestat dorința de a deveni profesor al Universității din Iași, dar nu a reușit,[88] a decis, în 1908, să se mute din centrele urbane la o vilă din orașul Vălenii de Munte (situat în zona deluroasă a Județului Prahova). În ciuda acuzații de agitator atribuită de Sturdza, a primit sprijin de la Ministrul Educației Spiru Haret.[89] Odată stabilit, a fondat o școală de vară, propria editură, o tipografie și suplimentul literar al Neamului Românesc,[90] dar și un azil condus de scriitorul Constanța Marino-Moscu.[91] În același an a publicat încă 25 de lucrări, printre care volumul introductiv în limba germană (Geschichte des Osmanischen Reiches, „Istoria Imperiului Otoman”), Istoria bisericii românești,[92] și o antologie despre romantismul român.[93] În 1909 a urmat un volum de discursuri parlamentare, În era reformelor, o carte despre Unirea Moldovei cu Țara Românească din 1859 (Unirea principatelor),[94] și o carte de critică în legătură cu poeziile lui Eminescu.[95] În timpul unei vizite la Iași pentru jubileul Unirii, Iorga și-a cerut scuze în public lui Xenopol pentru criticile aduse în deceniul precedent.
În această perioadă a vieții, Iorga a devenit membru onorific al Societății Scriitorilor Români.[97] A încercat să publice creațiile sale în Sămănătorul și Neamul Românesc, dar a scris împotriva sistemului lor de taxe.[98] Odată eliberată de restricțiile guvernamentale în 1909, școala sa din Văleni a fost transformată într-un centru studențesc, auto-finanțat din vânzarea de cărți poștale.[99] Succesul său a creat panică în Austrio-Ungaria: ziarul Budapesti Hírlap a descris școala lui Iorga ca fiind un instrument pentru a radicaliza românii din Transilvania.[99] A încercat să înstrăineze principalele organizații românești din Transilvania: Partidul Național Român (PNR) s-a temut de propunerea sa de a boicota Dieta Ungariei, din moment ce liderii PNR erau loiali proiectului Statele Unite ale Austriei Mari.[100]Iorga a avut de suportat consecințele în mai 1909, atunci când nu i s-a permis să intre în Bucovina, fiind declarat persona non grata, și exilat de pe sol austriac (în iunie, li s-a interzis prin lege profesorilor bucovineni să ia parte la discursurile lui Iorga).[99] După o lună, Iorga l-a întâmpinat în București pe istoricul englez R.W. Seton-Watson. Critic al Austro-Ungariei, a devenit prietenul lui Iorga, și l-a ajutat să-și facă cunoscute ideile în anglosferă.[101][102]În 1910, anul în care a făcut turul Vechiului Regat în care a ținut mai multe conferințe, Nicolae Iorga s-a raliat din nou cu A. C. Cuza pentru a constitui Partidul Naționalist-Democrat. Parțial constituit pe baza componentelor antisemite ale revoltelor din 1907,[48][76][103] doctrina sa descria comuniteatea evreiască din România și evreii în general ca fiind un pericol pentru dezvoltarea României.[104] La începuturile sale, partidul folosea ca simbol svastica (卐), promovată de Cuza ca simbol mondial al antisemitismului și, mai târziu, al „rasei ariene”.[105] De asemenea cunoscut ca PND, a fost primul grup românesc care a reprezentat mica burghezie, intervenind între cele două partide care s-au aflat la putere timp de trei decenii.[106]În 1910, Iorga a mai publicat încă treizeci de lucrări, printre care se numără și Viața femeilor în trecutul românesc, Istoria armatei românești și Ștefan cel Mare și mănăstirea Neamțului.[94] Activitatea sa academică a dus la un alt conflict cu istoricul de artă Alexandru Tzigara-Samurcaș, naș și fost prieten, care obiecta crearea obiectului Istoriei artelor ca obiect separat la Universitate.[107]Reinclus în Academie și făcut membru cu drepturi depline, a ținut un discurs în mai 1911 pe tema Filozofia istoriei intitulat Două concepții istorice, prefațat de Xenopol.[108] În luna august a aceluiași an, se afla din nou în Transilvania, la Blaj, unde a adus omagii Societății Culturale ASTRA.[109] Și-a adus prima contribuție la drama românească cu o piesă numită după și al cărui personaj principal era Mihai Viteazul, una din cele douăzeci de titluri din acel an pentru aforismele strânse (Cugetări, "Musings") și memorii asupra vieții sale în cultură (Oameni cari au fost).[110] În 1912, a publicat, printre altele, Trei drame, grupând Mihai Viteazul, Învierea lui Ștefan cel Mare și Un domn pribeag.[111] În plus, Iorga a scris primele studii despre geopolitica balcanică în contextul războaielor balcanice (România, vecinii săi și chestia Orientală).[109] A mai adus contribuții notabile etnografiei, cu Portul popular românesc.
În 1913, Iorga a mers în Londra la Congresul Internațional de Istorie, unde a propus noi moduri de abordare a medievalismului și o lucrare despre efectele sociale ale Căderii Constantinopolului în Moldova și Țara Românească.[109] Apoi a vizitat Regatul Serbiei, fiind invitat de Academia din Belgrad, unde a prezentat o disertație despre relațiile româno-sârbe și Declinul Imperiului Otoman.[109]Iorga a fost chiar chemat sub arme în al Doilea Război Balcanic, în timpul căruia România a luptat alături de Serbia împotriva Regatului Bulgariei.[41][113][114] Deposedarea Bulgariei de Cadrilater, susținută de Maiorescu și conservatori, a fost văzută de Iorga ca o mișcare imperialistă.[115]Interesul lui Iorga în criza balcanică a fost redat în două din cele patruzeci de cărți pe care le-a publicat în acel an: Istoria statelor balcanice și Notele unui istoric cu privire la evenimentele din Balcani.[109] A mai făcut un studiu despre domnia de la începutul secolului al XVIII-lea a lui Constantin Brâncoveanu (Viața și domnia lui Constantin vodă Brâncoveanu).[109] A publicat primul număr al revistei Drum Drept, care apărea lunar, și care mai târziu a fuzionat cu revista sămănătoristă Ramuri.[109] În 1914 a primit distincția Bene Merenti din partea statului român,[116] și a inaugurat Institutul de Studii Sud-Est Europene sau ISSEE (fondat prin eforturile sale), cu un discurs pe tema istoriei Albaniei.[117]Din nou invitat în Italia, a vorbit la Ateneo Veneto despre relațiile dintre Republica Veneția și Balcani,[109] și din nou despre cultura Settecento.[118] S-a concentrat asupra albanezilor și Arbëreshëlor — Iorga a descoperit cel mai vechi document istoric scris în albaneză, Formula e pagëzimit (1462).[119][120] În 1916, a fundat jurnalul academic bucureștean Revista Istorică, un echivalent românesc al Historische Zeitschrift și al The English Historical Review. Implicarea lui Nicolae Iorga în dispute politice și cauza iredentistă au devenit caracteristice în viața sa în timpul Primului Război Mondial. În 1915, în timp ce România era încă neutră, a trecut de tabăra predominant naționalistă, francofilă și pro-Antanta, cerând purtarea unui război împotriva Puterilor Centrale pentru a recupera Transilvania, Bucovina și alte regiuni deținute de Austro-Ungaria; pentru a-și atinge scopul, a devenit un membru activ al Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor, și a organizat personal mari manifestații pro-Antanta în București.[122] Un prudent anti-austriac, Iorga a adoptat agenda intervenționistă fără întârziere. Ezitările sale au fost ridiculizate de militantul pro-transilvănean dar anti-război Eugen Lovinescu,[123] lucru care l-a costat pe Iorga postul din Liga Culturală.[115] Istoricul a mărturisit mai târziu că, la fel ca premierul Ion I. C. Brătianu și cabinetul Național Liberal, a așteptat cel mai bun moment de atac.[115] În final, eforturile sale „antantiste” au fost susținute puternic de persoane publice ca Alexandru I. Lapedatu și Ion Petrovici, dar și de grupul Acțiunea Națională a lui Take Ionescu.[124] Iorga a făcut parte și din cercul privat de prieteni al tânărului Rege, Ferdinand I,[125] pe care îl găsea bine intenționat, dar lipsit de voință.[115] Iorga este uneori creditat ca tutore al Prințului Carol (viitorul Rege Carol al II-lea),[126] care frecventa cursurile școlii din Vălenii.[127]În polemica sa cu Vasile Sion din octombrie 1915, un fizician germanofil, Iorga și-a justificat suspiciunile avute despre germanii din România și i-a felicitat pe românii care plecau din armata austriacă.[128] Antantiștii care doreau Transilvania înapoi s-au întors împotriva poporaniștilor, care deplângeau soarta românilor din Basarabia, regiune aflată sub opresiunea Imperiului Rus cu consimțământul aliaților. Teoreticianul poporanist Garabet Ibrăileanu, editor al publicației Viața Românească, l-a acuzat pe Iorga că nu a venit deloc în sprijinul basarabenilor.[129]Iorga a reflectat asupra temelor politice în raportul predat Academiei în 1915, intitulat Dreptul la viață al statelor mici și în multe din cele 37 cărți pe care le-a publicat în acel an: Istoria românilor din Ardeal și Ungaria, Politica austriacă față de Serbia etc.[122] Tot în 1915, Iorga și-a terminat tratatul în istorie economică, Istoria comerțului la români, dar și un volum despre istoria literaturii și a filozofiei românești, Faze sufletești și cărți reprezentative la români.[122] Înainte de vara anului 1916, a făcut naveta între București și Iași, pentru a-l suplini pe Xenopol, bolnav fiind, la Universitatea Iași.[130] A finalizat colecția de Studii și documente, care cuprinde comentariile sale despre 30000 de mii de documente individuale în 31 de volume. La sfârșitul verii anului 1916, odată cu stabilirea alianței cu Antanta de către guvernul Brătianu, Iorga și-a exprimat bucuria într-o piesă numită Ceasul: „A sosit un ceas pe care-l așteptam de veacuri, pentru care am trăit întreaga noastră viață națională, pentru care am muncit și am scris, am luptat și am gândit. A sosit ceasul în care cerem și noi lumii dreptul de a trăi pentru noi, dreptul de a nu da nimănui ca robi rodul ostenelilor noastre."[122] Totuși, campania românească a fost un eșec, forțând Armata Română și întreaga administrație să evacueze zonele din sud, inclusiv Bucureștiul, pentru a se adăposti de ocupația germană. Casa lui Iorga din Vălenii de Munte s-a numărat printre proprietățile lăsate în urmă și ocupate de inamici, și, conform lui Iorga, a fost vandalizată de Armata Germană.[131]Încă membru al Parlamentului, Iorga s-a alăturat autorităților în capitala provizorie Iași, dar s-a opus planurilor de relocare a guvernului în afara Moldovei asediate în Republica Rusă. Aceast argument a făcut subiectul unui discurs parlamentar, tipărit ca pamflet și distribuit militarilor: „Fie ca câinii acestei lumi să se înfrupte din noi mai repede decât ne-am găsi bucuria, calmul, și prosperitatea acordată de străinul ostil.”[132] Totuși a permis stocarea unora din caietele sale în Moscova, împreună cu Tezaurul României,[133] și și-a adăpostit familia în Odesa.[41]Iorga, care a republicat Neamul Românesc în Iași, și-a oprit temporar activitatea la Universitatea Iași și a început să lucreze la cotidianul de propagandă de război România,[134] contribuind totodată și la publicația internațională a lui R.W. Seton-Watson The New Europe (română Noua Europă).[135] A mai publicat în acel an mai multe broșuri dedicate menținerii moralului printre soldați și civili: Războiul actual și urmările lui în viața morală a omenirii, Rolul inițiativei private în viața publică, Sfaturi și învățături pentru ostașii României etc.[122] A tradus din engleză și a tipărit Țara mea, un eseu patriotic scris de Regina Maria.[136]Criza tot mai puternică l-a făcut pe Iorga să lanseze apeluri împotriva defetismului și să republice Neamul Românesc din Iași, explicând: „Am realizat acum ce suport moral ar putea servi aceasta pentru miile de oameni descurajați și deziluzionați și împotriva trădătorilor care se strecură peste tot.”[137] Scopul a fost din nou reflectat în prelegerile ce au urmat (unde a discutat despre „principiul național”) și în alte lucrări; acestea contemplau asupra angajamentului Aliaților (Relations des Roumains avec les Alliès, „Relațiilor românilor cu Aliații; Histoire des relations entre la France et les roumains, „Istoria relațiilor dintre Franța și România”), caracterului național (Sufletul românesc) sau împotriva scăderii moralului (Armistițiul).[137] Idealul lui de regenerare morală în timpul războiului a fost completat de dorința unei reforme agrare. Brătianu nu s-a opus propunerii, deși se temea că deținătorii de pământuri se vor răscula. Iorga i-a răspuns sarcastic: „așa cum ai împușcat țăranii pentru ca boierii să prospere, atunci vei împușca boierii pentru ca țăranii să prospere.”[138]În mai 1918, România a cedat cerințelor germane și a semnat Tratatul de la București, considerat de Iorga drept un armistițiu umilitor („Strămoșii noștrii ar fi preferat moartea”);[131] a refuzat să reprimească catedra de la Universitatea din București.[139] Autoritățile germane din București au reacționat, operele sale fiind interzise. - 1940: Ioan Bengliu (n. 1881 - d. 26 noiembrie 1940, Jilava) a fost un general român, care a îndeplinit funcția de comandant al Jandarmeriei Române (1938 și 1940). A fost înaintat la gradul de general de corp de armată cu începere de la data de 8 iunie 1940. A fost trecut în retragere prin decretul-lege nr. 3.094 din 9 septembrie 1940 al generalului Ion Antonescu, Conducătorul Statului Român și președinte al Consiliului de Miniștri, împreună cu mai mulți generali considerați a fi apropiați fostului rege Carol al II-lea și acuzați că, în calitate de înalți comandanți militari, s-ar fi comportat necorespunzător în împrejurările dramatice din vara anului 1940.[2][3] Decretul-lege prevedea scoaterea mai multor generali din cadrele active ale armatei cu următoarea justificare: „având în vedere că următorii ofițeri generali au săvârșit acte grave de incapacitate, demoralizând prin fapta lor prestigiul oștirii și elementarele comandamente ale răspunderii de ostaș. Având în vedere că prin lingușiri și metode incompatibile cu demnitatea de ostaș au ocupat înalte comandamente, încurajând apoi neseriozitatea și lipsa demnității ofițerești; Având în vedere că prin incapacitatea acestor ofițeri generali s'a ajuns la decăderea oștirii și la acte grave prin pierderea granițelor; Socotind că Națiunea trebue să primească exemplul datoriei și al răspunderii prin sancționarea celor care s'au făcut vinovați de aceste abateri”.[2] Efectele decretului-lege au fost anulate la 1 septembrie 1944.[3]Generalul Ion Bengliu - Inspector General al Jandarmeriei - a fost arestat de guvernul lui Antonescu și Sima (Statul național-legionar) și încarcerat la penitenciarul Jilava unde a fost asasinat de către un comando legionar împreună cu alți 63 de jandarmi și demnitari ai fostului regim carlist, în noaptea de la 26-27 noiembrie 1940, noaptea în care s-a petrecut Masacrul de la Jilava.
Generalul Ioan Bengliu 1953 - A încetat din viaţă dramaturgul Eugene O’Neill, reprezentant de seamă a teatrului modern american, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (“Din jale se întrupează Electra”) ; (n. 16 octombrie 1888).
Portret O’Neill de Alice Boughton – foto: ro.wikipedia.org
Eugene Gladstone O’Neill (n. 16 octombrie 1888, New York – d. 27 noiembrie 1953), dramaturg american, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1936.
Ioan Moga (Hălmagiu) Date personale Născut 1804 Decedat (58 de ani) Cetățenie 
Imperiul Austriac Religie Biserica Catolică Ocupație preot[*] Modifică date / text 
1962: Ioan Moga.Ioan Moga (n. 1804[necesită citare] - d. 27 noiembrie 1862, Hălmagiu, județul Arad) a fost preot paroh român unit al Bisericii Adormirea Maicii Domnului din Hălmagiu în perioada 1825-1862,[1] personalitate implicată în mișcarea națională din anii 1848-1849,[2][3] delegat al românilor transilvăneni la Curtea de la Viena.
BIOGRAFIE
În data de 6 decembrie 1825 a fost hirotonit preot de episcopul Ioan Bob în Biserica Adormirea Maicii Domnului din Hălmagiu.[4]
În anul 1848 fost singurul delegat din Hălmagiu participant la Adunarea Națională de pe Câmpia Libertății de la Blaj, cu care prilej a fost ales în delegația care a prezentat Dietei din Cluj, doleanțele românilor. A fost ales și membru în Comitetul Național Permanent din Sibiu în anii 1848-1849,[2] iar în anul 1861 a făcut parte din delegația celor patru români care au prezentat în Viena împăratului Franz Joseph al Austriei, un memorandum de protest împotriva unirii Transilvaniei cu Ungaria.[3]
Moga a scris și o cronică a evenimentelor desfășurate în timpul Revoluției anilor 1848-1849 prin părțile Hălmagiului („Descrierea întâmplărilor de la începutul revoluției in anul 1848 și 1849 în Protopresbiteriatul din Hălmagiu”).[2] Rămasă în manuscris, aceasta a fost de abia în 1943, în revista „Transilvania” nr.74 din 1 ianuarie.[5]
Pe crucea lui s-au scris următoarele versuri:[6]
„Ceriulu din a se cununăÎși perdu un meteoru
Ear aici o tristă turmă
Și a perdutu unu brav păstoriu,...”- 1964: Elpidifor Chirilov- (n. 8 octombrie 1883 - d. 27 noiembrie 1964) a fost un fizician și doctor în științe fizico-matematice. Născut la Șipca, a absolvit Universitatea Novorossisk din Odesa în anul 1907. A lucrat la aceeași universitate întreaga viață, fiind din 1921 șeful catedrei de fizică experimentală, iar din 1926 directorul Institutului de fizică. Fost membru PCUS. Lucrările principale sunt consacrate opticii, în particular cercetării proprietăților optice și fotoelectrice în halogenizii argintului, precum și efectului fotoelectric intern. În anul 1930 a descoperit efectul fotolectric negativ (reducerea intensității curentului sub acțiunea luminii), a studiat spectrul acestuia și a arătat , că este legat cu formarea unei imagini ascunse , stabilind astfel legătura între procesele fotoelectrice și fotochimice. În anii 1946- 1953 a îndeplinit un ciclu de cercetări ale spectrelor de absorbție a straturilor subțiri de argint galoid colorate slab sub acțiunea luminii, a descoperit în ele o structură fină a benzilor de absorbție a coloranței fotochimice și a imaginii ascunse.
1970 - A încetat din viaţă Petru Comarnescu, critic literar şi de artă, memorialist, iniţiator al grupării “Criterion” ; (n. 23 noiembrie 1905).
Petru Comarnescu - foto: autorii.com
Petru Comarnescu (n. 23 noiembrie 1905, Iași – d. 27 noiembrie 1970, București), critic literar, eseist, memorialist, jurnalist cultural și cunoscut anglist român, unul dintre fondatorii revistei interbelice Criterion (1934), alături de Mircea Vulcănescu și Alexandru Christian Tell. Fiul lui Petru Comarnescu, funcționar, și al Elenei (n. Cernătescu), institutoare. Familia sa era înrudită cu episcopul Veniamin Costache. Este îngropat în cimitirul mănăstirii Voroneț
- 1972: Victor Eftimiu (n. 24 ianuarie 1889, Boboștița, Albania - d. 27 noiembrie 1972, București) a fost un dramaturg, eseist, povestitor, scriitor și traducător român de origine macedoromână,[2] respectiv membru al Academiei Române și francmason român din perioada interbelică. Victor Eftimiu s-a născut în ținutul Korcei, al doilea din cei 12 copii ai negustorului macedoroman Gheorghe [Ghergo] Eftimiu (bunicul se numea Eftimie [Timco] Ceavo) si ai Mariei (născută Cociu), zisa si Economu, fiica de preot.[4] Între anii 1895-1897 urmează clasele primare în limba greacă, în comuna natală. În anul 1897 este înscris, în București, la școala primară de pe strada Silvestru, stradă, unde tatăl avea o băcănie. Se stabilește definitiv în Romania în 1905.Director al teatrelor Comedia (1913) și Național (1920, 1930 și 1944-1945), director general al teatrelor (1920), al Teatrului Național și al Operei din Cluj (1 august - 31 decembrie 1927). A colaborat la ziarele și revistele vremii, între care: Luceafărul (la care a și debutat în 1904), Viața literară (1906), Țara noastră. În 1932 primește Premiul Național pentru Literatură, iar la 31 mai 1948 este ales membru titular al Academiei Române.În 1935 obține în francmasonerie gradul 33 și ultim al Ritului Scoțian Antic și Acceptat și este ales Venerabil al Lojii bucureștene Meșterul Manole. În actul I din opera sa, Meșterul Manole reproduce aproape cuvânt cu cuvânt, ceremonialul de inițiere în gradul al treilea, cel de Maestru.[5]Victor Eftimiu a fost autorul pieselor de teatru în versuri Înșir'te mărgărite, Omul care a văzut moartea, Cocoșul negru, Prometeu. A introdus teatrul poetic în România după modelul lui Federico Garcia Lorca în literatura spaniolă. Teatru:
- Meșterul Manole
- Cocoșul negru
- Înșir-te mărgărite
- Omul care a văzut moartea
- Inspectorul broaștelor
- Marele duhovnic
- Haiducii
- Parada
- Pană Lesnea Rusalim
- Strămoșii
- Crinul vieții
- Poemele singurătății, 1913;
- Odă limbii române, 1958;
- Minciuni terestre, 1961;
- Poezii, 1964;
- Crizanteme.
Victor Eftimiu 
Victor Eftimiu - placă comemorativă montată pe casa în care a locuit, Intrarea Victor Eftimiu, București
Bustul lui Victor Eftimiu, amplasat în curtea casei în care a locuit, lângă Parcul Cișmigiu.
Bustul i-a fost comandat de Victor Eftimiu lui Dimitrie Paciurea în 1929 și dramaturgul l-a instalat, cu de la sine putere, în parcul Cișmigiu, de unde, în urma protestelor, a fost scos, în ciuda voinței "proprietarului", și amplasat pe locul actual.1975 - Ross McWhirter, editorul si co-fondatorul Guinness Book of Records, a fost împuşcat mortal la Londra.
Alan Ross McWhirter - foto: nickelinthemachine.com
Alan Ross McWhirter (12 August 1925 – 27 November 1975). McWhirter a fost impuscat de aproape, în cap şi piept, la ora 18,45 GMT. A fost dus la un spital local, dar murit la scurt timp. A fost un critic vehement al IRA,( Armata Republicana Irlandeza), organizatie care lupta impotriva ocupatiei engleze a Irlandei de Nord. El oferise cu putin timp in urma o recompensa de 50.000 de lire sterline,pentru informaţii care să ducă la arestarea unor membri ai miscarii armate antibritanice ai IRA.
1979 - A murit Dona Dumitru Siminică, solist vocal român. (n. 1926, Târgoviște)
Dona Dumitru Siminică în anul 1976 – foto: ro.wikipedia.org
Dona Dumitru Siminică (n. 1926, Târgoviște — d. 27 noiembrie 1979, București), solist vocal român, provenit dintr-o familie de muzicieni și lăutari.Dona Dumitru Siminică este descendent dintr-o mare familie de instrumentiști de muzică populară, el fiind acela care a impus numele familiei pe scene, atât pe plan național cât și internațional, în bună parte datorită legăturilor cu muzica ale rudelor sale.
S-a născut în Târgoviște în anul 1926, fiind fiul violonistului Nicolae Siminică. În 1933 se mută cu familia la București, în această perioadă începând să învețe în paralel zidăritul, dar și să cânte la vioară de la tatăl său. În 1946 face doi ani de școală de constructori, meseria sa de bază fiind cea de zidar până la jumătatea anilor `50. În 1950 ajunge șef de șantier.
În 1952 creează un taraf și începe să cânte prin localurile bucureștene din Piața Amzei și Piața Sf. Gheorghe. În 1958 debutează discografic la Electrecord cu piesele „Lelea cu coadele lungi” și „A bre nane, a bre dade”, cu acompaniamentul orchestrei lui Radu Voinescu. Între anii 1959-1971 face numeroase înregistrări, transpuse pe discuri de patefon și vinil, cu orchestrele Aurel Gore, Nicolae Băluță, Ion Mărgean și Gheorghe Trandafir. În 1979 lansează ultimul disc al său, cu taraful lui Nicolae Stan, un vinil cu 10 piese intitulat „Inel, inel de aur”. Moare la 27 noiembrie 1979 în București.
- 1986: Cezar Lăzărescu (n. 3 octombrie 1923, București - d. 27 noiembrie 1986, București) a fost un arhitect și urbanist român a cărui activitate s-a desfășurant în perioada conducerii țării de către Partidul Comunist Român. Din primii ani după absolvirea facultății, în 1952, și până după cutremurul din 1977, a conceput și realizat un număr important de planuri și detalii de sistematizare în toată țara.A format în jurul său o echipă de arhitecți, artiști si studenți cu care a propus puterii comanditare ceea ce numea el „principiile mele de artizan”: să construiască ieftin, repede și în termeni (ceea ce era extrem de dificil în acea perioadă de lipsuri). Mulțumită relațiilor sale bune cu forurile comanditare de mare pondere politică, a avut acces prioritar la furnizori și, obținând materiale și meșteri de calitate, a reușit adesea să-și atingă scopurile ținând termenii.Aceste principii i-au adus recunoașterea puterii dar și critici șoptite printre colegi. La aceste critice, replica sa era că „preferă să facă cât poate mai bine pentru profesiune decît să devină un disident, al cărui discurs poate fi marcant dar ale cărui realizări rămân la stadiul de schițe”. Tatăl său, Alexandru Lăzărescu a fost colonel de geniu militar. Se afla în mare parte a timpului în garnizoană, departe de București și de casă. Cezar Lăzărescu a păstrat o imagine de protector de la distanță a tatălui său și amintirile unor vacanțe exuberante. Mama sa, Sophia Lăzărescu Georgescu, casnică, era fiica unui muncitor tipograf care a devenit director-acționar de tipografie și în tinerețe ea urmase o școală prestigioasă de artă. Astfel i-a transmis gustul și tehnica desenului și a picturii precum și voința muncii serioase și ambiția.
LISTA DE LUCRĂRI
Urbanism
- Planul de sistematizare al orașului Cernavodă -1952
- Planul de sistematizare al orașului Poarta Alba -1952
- Planul de sistematizare al orașului Năvodari - 1952
- Planul de sistematizare al orașului Constanța - 1954
- Planul de sistematizare și amenajare a litoralului Mării Negre - 1957
- Planul de sistematizare al orașului Vasile Roaită (Eforie Sud) - 1958
- Planul de sistematizare al orașului Eforie Nord - 1958
- Planul de sistematizare al orașului Pitești - 1967
- Detaliu de sistematizare a campusului Institutului de Fizică Atomică la Măgurele - 1969
- Planul de sistematizare al orașului Zimnicea - 1977
Arhitectură
- Pavilionul administrativ al Combinatului Siderurgic Hunedoara - 1949
- Dezvoltare rezidențială pentru muncitori nefamiliști la Hunedoara - 1949
- Colegiul Tehnic cu 24 de clase și ateliere, Hunedoara - 1950
- 4 blocuri de locuințe pentru fabrica Electroputere de la Craiova - 1951
- Dezvoltarea sediul Consiliului de Stat al Planificării - 1951
- Blocuri de locuințe Medgidia, 86 apartamente - 1951
- Amenajarea interioară și extinderea sediului Casei Compozitorilor București - 1951
- Blocuri de locuințe cu 140 apartamente la Medgidia - 1952
- Colonii muncitorești pentru mineri, Baia Mare - 1952
- Pavilionul Central al Clubului Sportiv Dinamo București - 1954
- Clădiri pentru Armată, Dobrogea - 1955
- Clădiri pentru Ministerul de Interne - 1956
- Complex de clădiri de balneoterapie, Eforie Sud - 1957
- Amenajarea falezei (restaurant, terase și anexe), Eforie Nord - 1957
- Hotel de 200 de locuri, Eforie Nord - 1957
- 8 vile ministeriale, Eforie Sud - 1957
- Dezvoltarea hotelului "Albatros" și construcția restaurantului anexă[8], Mamaia - 1957
- Tabără de vară pentru 200 de locuri, Eforie Nord - 1957
- 3 vile la Mangalia - 1958
- Tabără de vară pentru 600 de locuri Eforie Sud - 1958
- Bar și restaurant pe malul mării, Eforie Nord - 1958
- 9 vile guvernamentale, Eforie Nord - 1958
- Hoteluri și restaurante pentru 1600 de locuri Eforie Nord - 1958
- Hoteluri pentru 1200 locuri, restaurante și comerțuri, Mangalia - 1958
- Trei vile prezidențiale Eforie Nord - 1958
- 3 case de odihnă medicalizate, 600 de locuri, restaurant și club, Mangalia - 1959
- Hoteluri, magazine, cinematografe și restaurante pentru 2000 de locuri, Eforie Nord - 1959
- Clădiri balneare, Lacul Techirghiol - 1959
- Sanatoriu și clinică de 500 de locuri[9], Mangalia - 1959
- Tabară de vară, restaurant și dotări sociale, Mamaia - 1959
- Sediul Consiliului Popular al orașului Mangalia - 1959
- Sanatoriul pentru copii tuberculoși, 600 de locuri, Mangalia - 1959
- 21 hoteluri și 8 restaurante, magazine, baruri și cluburi, 10000 locuri, Mamaia - 1960
- Residență pentru personalul administrativ, Eforie Nord - 1960
- Bloc pentru personalul administrativ al centrului de odihnă cu cazare 300 locuri, Eforie Nord - 1961
- Vila prezidențială pentru demnitari străini de la București Floreasca ‘’Lac 1’’ - 1962
- 5 vile guvernamentale cu cinematografe și piscine, București - 1963
- Vila prezidențială cu piscină și cinematograf în București Floreasca ‘’Lac 2’’ - 1964
- Vila prezidențială cu cinema la Timișu de Jos, Brașov - 1964
- Vila prezidențială pentru demnitari de afaceri externe la Snagov - 1965
- Reședința pentru oficialii partidului la Snagov - 1965
- Hotel de 50 de locuri pentru demnitari de partid la Snagov - 1965
- Vila guvernamentală la Craiova - 1965
- Hotel "Europa", Eforie Nord - 1966
- Vila prezidențială "Marina" din Mamaia - 1966
- Cameră de primire și protocol Mangalia Nord - 1967
- OMNIA Sala de conferințe[10] a Sediul Central al Partidului, București - 1967
- Resedință 50 de locuri și restaurant, Pitești - 1969
- Sediul administrativ și politic, Pitești - 1969
- Sediul administrativ și politic Focșani - 1969
- Tren guvernamental și decorarea interioară a 24 vagoane - 1969
- Vapor guvernamental și decorarea interioară - 1969
- Casa de Cultură - Sală de 800 de locuri în Pitești - 1970
- Aeroportul Internațional „Henri_Coandă” București[11] - 1970
- Centru Sportiv de 12000 de locuri București - 1970
- Pavilion pentru Institutul de Fizică Atomică la Măgurele - 1970
- Extindere pentru Facultatea Tehnică de Construcții - 1971
- Palatul Sporturilor din București 8000 de locuri - 1974
- Hotel la Predeal - 1974
- Clădiri în Libia - 1975
- Resedința prezidențială la Monrovia în Liberia -1976 (proiect)
- Ambasada României la Beijing - China - 1977
- Parlamentul din Sudan la Khartoum - 1977
- Palatul Prezidențial din Khartoum - 1977 (proiect)
- Ambasada Chinei la București - 1979
- Centrul cultural al Ambasadei Franței la București - 1979
- Turn de televiziune la București - 1980 (proiect)
- Reactualizarea Teatrului Național din București - 1982
- Biblioteca Națională din București -1984 (construcție neterminată)
PUBLICAȚII
- Manualul arhitectului vol. 1- Editura Tehnică București, 1954 (colaborare)
- Proiectarea și construcția orașelor - Norme și principii – Editura Tehnică București, 1956
- Problemele actuale ale hotelurilor din orașele țării noastre - Teză de Doctorat
- Betonul aparent – Editura Tehnică București, 1969
- Construcții hoteliere – Editura Tehnică București, 1971 (citește online)
- Arhitectura construcțiilor turistice moderne din România – Editura Meridiane, 1972
- Arhitectura românească în imagini – Editura Meridiane, 1973
- Arhitectura contemporană din România – Editura Meridiane, 1973
- Urbanismul în România – Editura Tehnică București, 1974
- Arhitectura și viața orașelor - Editura Tehnică București, 1986 (citește online)
- Conceptul de proiectare în învățămîntul de arhitectură – Institutul de Arhitectură, 1971
- Cum să înțelegem arhitectura - Bruno Zevi - Traducere din limba italiană și comentarii, 1969
Cezar Lăzărescu 
Cezar Lăzărescu - foto: snipview.com
Date personale Născut 3 octombrie 1923
BucureștiDecedat 27 noiembrie 1986
BucureștiNaționalitate 
RomâniaCetățenie 
România Ocupație arhitect
urbanist[*]Activitate Clădiri semnificative Aeroportul Otopeni-București
Teatrului Național București
Biblioteca Națională
1988 - A decedat actorul american John Carradine ; (n.05.02.1906).
John Carradine - foto: dracula.wikia.com
2000 - A încetat din viaţă mezzo-soprana Elena Cernei, solistă a Operei Naţionale Române vreme de mai bine de 25 de ani (n. 1 martie 1924).
Elena Cernei – foto: elena-cernei.blogspot.com
Elena Cernei (n. 1 martie 1924, Bairamcea, Basarabia – d. 28 noiembrie 2000, Grecia) a fost o interpretă de operă.
- 2005: Jocelyn Brando (n. 18 noiembrie 1919 - 27 noiembrie 2005) a fost o actriță americană de film, teatru și televiziune.A debutat în filmul de război China Venture (1953) (cu Edmond O'Brien și Barry Sullivan). Cel mai cunoscut rol al său de film este cel al văduvei Det. Sgt. Dave Bannion (Glenn Ford) din filmul noir The Big Heat (1953). A mai jucat în filme ca The Explosive Generation (1961), Bus Riley's Back in Town (1965), Why Would I Lie? (1980) și Mommie Dearest (1981).
Jocelyn Brando 
Jocelyn Brando în Marea lovitură (1953)Părinți Marlon Brando, Sr.[*]
Dodie Brando[*]Frați și surori Marlon Brando Căsătorită cu Don Hanmer (?–?) (divorț) 1 copil
Eliot Asinof (1950–1955) (divorț) 1 copil - 2010: Irvin Kershner (n. 20 aprilie 1923 – d. 27 noiembrie 2010[1][2]) a fost un regizor american și, ocazional, actor, cel mai bine cunoscut pentru regizarea filmelor Star Wars Episode V: The Empire Strikes Back, filmul cu James Bond Never Say Never Again,[3] și RoboCop 2. Filmografie:
- Stakeout on Dope Street (1958)
- The Young Captives (1959)
- Hoodlum Priest (1961)
- Face in the Rain (1963)
- The Luck of Ginger Coffey (1964)
- A Fine Madness (1966)
- The Flim-Flam Man (1967)
- Loving (1970)
- Up the Sandbox (1972)
- S*P*Y*S (1974)
- The Return of a Man Called Horse (1976)
- Raid on Entebbe (TV) (1977)
- Eyes of Laura Mars (1978)
- Star Wars Episode V: The Empire Strikes Back (1980)
- Never Say Never Again (1983)
- The Last Temptation of Christ (actor) (1988)
- RoboCop 2 (1990)
- SeaQuest DSV (serial TV) (1993)
.jpg)
Iorga s-a întors la București doar după ce România a reluat contactele cu Aliații iar armata germană a părăsit țara. Incertitudinea politică a luat sfârșit la sfârșitul toamnei, când victoria Aliaților de pe Frontul de vest a dus la înfrângerea Germaniei. Celebrând Armistițiul Compiègne, Iorga a scris: „Nu poate exista o zi mai mare ca aceasta pentru întreaga lume”.[131] A mai remarcat că Bucureștiul a devenit „un iad murdar sub conducerea cerurilor.”[41] Atunci a avut loc și premiera piesei sale, Învierea lui Ștefan cel Mare, la Teatrul Național din capitală, care a continuat să găzduiască puneri în scenă a textelor sale dramatice în mod regulat, până în cca. 1936.[140]
A fost reales în camera inferioară în alegerile din noiembrie 1918, devenind președinte al acesteia, fiind totodată prima persoană care a deținut acest post în cadrul României Mari.[131][141] În acest an a participat la a 360-a aniversare de la nașterea lui Mihai Viteazul.[131] Pe 1 decembrie, mai târziu sărbătorită ca Ziua Națională a României, Iorga a participat la Unirea cu Transilvania, fiind doar unul din miile de români care s-au adunat în Alba Iulia pentru a cere pe unirea pe baza dreptului de autodeterminare.[131] A fost ignorat de Regele Ferdinand, și s-a bazat doar Brătianu pentru suport.[115] Deși nu a fost invitat la Conferința de Pace de la Paris, a susținut-o pe Regina Maria în rolul ei de negociator informal pentru România, lucru care a dus la o mai strânsă prietenie.[142]
La puțin timp după formarea României Mari, Iorga a expus public colaboratorii inamicilor din război. Subiectul a fost dezbătut într-un discurs din 1919 pe care l-a ținut în fața membrilor Academiei, unde a fost criticat de academicienii germanofili, opunându-se primirii calității de membru a poporanistului Constantin Stere.[143] Nu a obținut sprijin în demersul de a scăpa de profesori germanofili de la Universitate, demers care a reaprins conflictul dintre el și Alexandru Tzigara-Samurcaș, care a făcut parte din administrația numită de germani după ocuparea Bucureștiului.[144] Cei doi cărturari au continuat disputa la tribunal[145] și, până la moartea lui Iorga, a prezentat exclusivități din istoria politică recentă.[146] Deși nu era în cele mai bune relații cu poetul germanofil încarcerat Tudor Arghezi, Iorga a venit în ajutorul său pe lângă Ferdinand.[147]
După alegerile din 1919, Iorga a devenit membru al Senatului, reprezentând democrat-naționaliștii. Deși nu susținea votul universal și adoptarea simbolurilor electorale care promovau analfabetismul politic, PND-ul a folosit o siglă reprezentând două mâini strânse (înlocuită mai târziu cu un steag negru cu o seceră).[148] Alegerile păreau să nu urmeze tiparul politicii vechi: partidul lui Iorga era al treilea, urmat de două formațiuni noi, PNR și Partidul Țărănesc (PȚ), cu care a format Blocul Parlamentar cu un cabinet de miniștri condus de Alexandru Vaida-Voevod.[149] Această uniune a fostelor rivale arătau suspiciunile tot mai mari pe care le avea Iorga despre Brătianu, care se temea că intenționa să includă PND-ul în PNL, și l-a acuzat de crearea unei mașini politice.[115] El și discipolii si erau cunoscuți ca politicianiști, care-și exprimau dezamăgirea față de noul context politic.[115][133]
Tot în 1919, Iorga a fost ales președinte al Ligii Culturale, unde a ținut un discurs despre „drepturile românilor asupra teritoriului țării”, a fost numit la conducerea Comisiei Monumentelor Istorice, și s-a întâlnit cu mai mulți academicieni din delegația trimisă de Franța în România (Henri Mathias Berthelot, Charles Diehl, Emmanuel de Martonne și Raymond Poincaré, pe care i-a întâmpinat cu un discurs despre români și oamenii din Europa latină).[150] Împreună cu eroul francez din Primul Război Mondial Septime Gorceix, a întocmit Anthologie de la littérature roumaine („O antologie a literaturii române”).[151] În același an, statul francez i-a acordat lui Iorga cea mai mare distincție a sa, Legiunea de onoare.[152]
Ca președinte fondator al Asociației Bibliotecilor publice din România,[153] Iorga a ținut legătura cu mai tinerii intelectuali transilvăneni: a luat parte la reorganizarea Universității Franz Joseph, reușind să înlocuiască predarea în limba maghiară cu cea în limba română, unde i-a întâlnit pe cărturarii Vasile Pârvan și Vasile Bogrea (care l-au primit cu apelativul „geniul nostru protector”), și a publicat o laudă la adresa poetului tradiționalist Lucian Blaga.[154][155] A ținut corespondența cu intelectualii din toate regiunile, și este românul căruia i s-au trimis cele mai multe scrisori în istoria Poștei Române[141] În timpul unei călătorii în jurul României, a mai scris 30 de cărți, printre care Histoire des roumains de la Peninsule des Balcans („Istoria românilor din Peninsula Balcanică”: aromânii, istroromânii și meglenoromânii), Istoria poporului francez, Pentru sufletele celor ce muncesc și Istoria lui Mihai Viteazul.[156] I-a fost acordat titlul de doctor honoris causa de către Universitatea din Strasbourg,[157] iar scrierile sale despre Albania, strânse de poetul Lasgush Poradeci, au devenit Brève histoire de l'Albanie („Scurta istorie a Albaniei”).[120] În București, Iorga a primit cadou de la admiratori o nouă casă în București pe Bulevardul Bonaparte (Bulevardul Iancu de Hunedoara).
Un moment important în cariera europeană a lui Iorga a avut loc în 1924, când a ținut în București primul Congres Internațional al Studiilor Bizantine, la care au luat parte cei mai importanți experți în domeniu.[175] A mai predat la Institutul italian Ramiro Ortiz din București.[180] Tot atunci, Iorga a fost numit profesor emerit de Universitatea din Paris, primind onoarea de a găzdui studenți străini la școala Vălenii de Munte, și a publicat un număr de lucrări științifice și eseuri, ca: Brève histoire des croissades („O scurtă istorie a cruciadelor”), Cărți reprezentative din viața omenirii, România pitorească și un volum adresat comunității româno-americane.[175] În 1925, când a fost ales membru al Academiei din Cracovia, Polonia, Iorga a ținut conferințe în mai multe țări europene, incluzând Elveția (unde a vorbit în fața Ligii Națiunilor despre starea minorităților din Romania).[175] Bibliografia sa din anul 1925 include 50 de titluri.[175] Și-a mărit averea, construind vile în două orașe turistice: în Sinaia (arhitect: Toma T. Socolescu) și, mai târziu, Mangalia.[181] Mai controversată a fost decizia sa de a folosi fonduri în exces de la Congresul Internațional pentru a-și îmbunătăți tipografia din Văleni.[181]
Iorga a fost din nou în străinătate în 1926 și 1927, ținând discursuri pe mai multe teme la reuniuni din Franța, Anglia, Italia, Elveția, Danemarca, Spania, Suedia și Regatul Iugoslaviei, multe dintre lucrările sale fiind traduse în franceză, engleză, germană și italiană.[182] În 1926 a scris primul din cele patru volume ale Essai de synthèse de l'histoire de l'humanité („Eseuri despre sinteza istoriei lumii”), urmat în 1927 de Istoria industriei la români, Originea și sensul democrației, un studiu al contribuțiilor române la Războiul Ruso-Turc (1877-1878) (Războiul de independență) etc.[182] Acasă, PND-ul a fuzionat cu PNR, lucru acceptat de Iorga, căruia i s-a propus să devină președintele uniunii.[160] Liderul în exercițiu al PNR Iuliu Maniu a reușit să țină de scaun cu succes, și cele două partide au avut dispute în ceea ce privește această problemă.[160]
În 1927 a fost pentru un timp lider al mișcării pan-europene, creată internațional de Graf Coudenhove-Kalergi.[183] Ca doctor honoris causa al Universității din Genova, și-a deschis cursurile de la Universitatea din Paris cu lectură publică despre politica Levantistă (1927) și, în timpul anului 1928, a fost din nou invitat să țină prelegeri în Spania, Suedia și Norvegia.[184] Lucrările publicate în acea perioadă cuprind eseurile politice Evoluția ideii de libertate, noi studii istorice și variante tipărite ale conferințelor sale: Istoria învățământului, Patru conferințe despre istoria Angliei, Țara latină cea mai îndepărtată din Europa: Portugalia.[185] În afara postului de la Facultatea de Istorie a Universității din București, Iorga a luat și postul de profesor de istorie a literaturii la aceeași instituție.[184]
Numit rector al universității în 1929, a urmat un nou set de conferințe în Franța, Italia sau Spania, și a publicat 40 de cărți pe tema folclorului românesc și a istoriei Scandinaviei.[186] Pentru o perioadă a ținut și cursurile de literatură, înlocuindu-l pe profesorul Ion Bianu.[187] S-a împrietenit cu cercetătorul Constantin C. Giurescu, fiul istoricului Constantin Giurescu, care a fost rivalul lui Iorga.[188]
Iorga a pornit în 1930 într-o călătorie lungă: a ținut din nou prelegeri în Paris în luna ianuarie, apoi a plecat în Genova și, de acolo, în Statele Unite, unde a vizitat 20 de orașe, fiind întâmpinat de comunitatea româno-americană și unde s-a întâlnit cu Președintele Herbert Hoover.[189] A fost oaspete onorabil al Universității Case Western Reserve, unde a ținut un discurs în engleză.[120] Întorcându-se în Londra pentru a lua parte la Congresul Internațional de Istorie, Iorga a fost făcut doctor honoris causa de Universitatea din Oxford (cu un discurs introductiv despre Titus Livius și Plinius cel Bătrân).[186] A fondat și institutul Casa Romena din Veneția.[190] A scris America și românii din America și Priveliști elvețiene și piesele Sfântul Francisc („Francisc de Assisi”) și Fiul cel pierdut.[191] În 1931-1932, a fost făcut doctor honoris causa de alte patru universități (Universitatea din Paris, La Sapienza, Stefan Batory, Comenius), a fost primit în Accademia dei Lincei și Accademia degli Arcadi, și a publicat peste 40 de titluri pe an.
Iorga a devenit Prim-ministrul României în aprilie 1931, la cererea lui Carol al II-lea, care s-a întors din exil pentru a-și înlocui fiul, Mihai I. Relațiile sale cu monarhul autoritarist s-au îmbunătățit simțitor în timpul vizitelor pe care cel din urmă le făcea la vila din Vălenii de Munte în iulie 1930.[193] Un istoric contemporan, Hugh Seton-Watson (fiul lui R.W. Seton-Watson), a confirmat prin documente că politica agrară de confiscare pe care o ducea Carol al II-lea era în beneficiul propriu, notând: „Vanitatea imensă a profesorului Iorga l-a propulsat în mâinile regelui.”[194] Ambiția imprudentă a lui Iorga este menționată de istoricul cultural Z. Ornea, care îl enumeră, printre alții, pe Iorga, în rândul celor care se opuneau invalidării lui Carol.[115] În scurt timp, sprijinul lui Iorga pentru monarhul controversat a dus la ruperea coaliției cu PNR și PȚ. Uniunea lor agrară, Partidul Național-Țărănesc (PNȚ), s-a distanțat de politicile lui Carol, deși Iorga avea ca prioritate monarhismul „Carlist”.[115][195] Momentul a agravat disputele fondatorului PND cu Iuliu Maniu,[115] dar Iorga îl avea de partea sa chiar pe fratele lui Maniu, avocatul Cassiu Maniu, care refuza politica regionalistă a PNR-ului.[155]
Odată reconfirmat pe tron, Carol a făcut experimente tehnocratice, împrumutând profesioniști din mai multe partide politice, și apropiind pe Iorga de Ministrul Administrației și Internelor Constantin Argetoianu.[115][196] Iorga a rezistat alegerilor din iunie, după care a condus o coaliție a uniunii naționale, cu sprijin primit din partea rivalilor, național-liberalii.[197] În timpul scurtului mandat, a călătorit în toată țara, vizitând în jur de 40 de orașe și municipii,[192] și a fost într-o vizită de stat în Franța, primit acolo de prim-ministrul Aristide Briand și de aliatul său André Tardieu.[198] În semn de recunoaștere a meritelor sale ca albanolog, Regatul Albaniei i-a acordat lui Iorga o proprietate în orașul Saranda, în care a creat un Institut Român de Arheologie.[120][199]
Principalul conflict al lui Carol din mandatul lu Iorga era cel cu Garda de Fier, o organizație fascistă a cărei popularitate era în creștere. În martie 1932, Iorga a semnat un decret prin care scotea mișcarea în afara legii, decret care a reprezentat începutul conflictelor de interese cu fondatorul Gărzii Corneliu Zelea Codreanu.[200] În același timp, noua lege a educației oferea universităților autonomie, pentru care Iorga milita încă din anii '20, a fost văzută ca fiind nerealistică de Florian Ștefănescu-Goangă, care presupunea că aceasta doar încuraja agitatorii politici să se deplaseze în afara țării.[201] Fiind de asemenea și Ministrul instrucțiunii publice, cultelor și artelor, a dat avizul prin care elevii puteau să ia parte la cursurile universitare fără să fi luat bacalaureatul.[202] A fost lăudat pentru mișcarea de tineret Micii Dorobanți,[203] fiind totodată și susținător oficial al mișcarii de cercetași din România.[204] A mai fondat o altă școală de vară populară, în stațiunea turistică Balcic, Dobrogea de Sud.[136]
Marea problemă cu care se confrunta Iorga era criza economică, parte a Marii crize economice, neavând succes în a contracara-o.[115][205] Cabinetul a încercat să implementeze ștergerea datoriilor cultivatorilor faliți în dauna piețelor financiare,[206] și a semnat un agrement cu Argentina, un alt exportator de produse agricole, să încerce să limiteze deflația.[207]
Administrarea proastă a problemelor economice l-au făcut pe istoric țintă batjocurilor și indignării în rândul publicului larg.[208] A fost redus deficitul bugetar prin măsuri drastice ca tăierile salariilor tuturor bugetarilor sau concedieri, ducând la deziluzionarea clasei mijlocii, care începuse să sprijine și mai mult Garda de Fier.[115][209] Alte aspecte controversate au fost probabil favoritismul și nepotismul: văzut ca o figură centrală în mediul academic, Iorga a ajutat familia lui Gheorghe Bogdan-Duică și Pârvan, promovându-l pe tânărul istoric Andrei Oțetea și numindu-l pe cumnatul său Colonel Chirescu (c. Florica Iorga în 1918) în postul de prefect al județului Storojineț.[210] Mandatul său a mai ieșit în evidență prin tensiunile crescânde între PND în București și foștii aliați din Transilvania: Iorga a ajuns la putere după lansarea unor zvonuri conform cărora PNȚ ducea o „conspirație transilvăneană”, cabinetul lui Iorga neincluzând nici un politician transilvănean.[211] Totuși a fost deschis sașilor, Iorga creând un minister al minorităților etnice.[212]
Nicolae Iorga și-a prezentat demisia din funcție în mai 1932, întorcându-se la viața academică. Aceasta a urmat după o neînțelegere între Carol al II-lea și o facțiune de dreapta a PNȚ-ului, care l-a impus pe Alexandru Vaida-Voevod ca premier.[213] PND-ul, candidând cu o sigla pătrat în pătrat (回),[214] a devenit rapid o minoritate politică. A supraviețuit prin alianțe cu național-liberalii sau cu Averescu, în timp ce Argetoianu a plecat din partid pentru a stabili un mic grup agrar.[215] Iorga a scris memorii, publicate cu titlurile Supt trei regi, cu ajutorul cărora intenționa să contreze ostilitatea politică.[115][216] A fondat și Muzeul Artelor Sacre, găzduit de Palatul Crețulescu.
Conflictele politice s-au reflectat în viața sa academică: s-a opus puternic unei noi generații de istorici, care îi includea pe Giurescu cel tânăr, P. P. Panaitescu și Gheorghe Brătianu. La mijloc a fost o dispută științifică: toți cei trei istorici, care colaborau la noua Revista Istorică Română, au găsit studiile lui Iorga drept speculații, politizare sau material didactic inutil.[218] Discrepanța politică a fost evidențiată de suportul mai radical pe care îl manifestau pentru Regele Carol al II-lea.[219] În următorii ani, Iorga a avut divergențe de opinie cu discipolul transilvănean Lucian Blaga, încercând în van să oprească primirea lui Blaga în rândurile Academiei din cauza diferendelor din filozofie și a preferințelor literare.[220] De partea lui Blaga a fost psihologul Bazil Munteanu; corespondența sa cu Blaga includea remarci ostile la adresa „vulgarității” lui Iorga și a culturii politice.[221]
Pe drum spre un congres pan-european, Iorga a stârnit și mai multe controverse luând parte, în Roma, la a zecea aniversare a Marșului asupra Romei din 1923, care sărbătorea Italia Fascistă.[222] Nu a mai participat la conferințe în 1933, în schimb revizitând Franța și reluându-și postul de la Universitatea din București; a mai publicat încă 37 de cărți și, în august 1933, a fost la Congresul de Istorie de la Varșovia.[192] Noul său proiect a fost o variantă a Alianței polono-române, lucrând împreună cu poetul și diplomatul Aron Cotruș pentru a crește gradul de conștientizare a țării sale, și a publicat în presa poloneză.[223]
În 1934, Iorga a condamnat public Garda de Fier, după ce nicadorii l-au asasinat pe premierul național-liberal Ion G. Duca.[224] În timpul anchetelor desfășurate în rândul legionarilor, Iorga a intervenit pentru eliberarea filozofului fascist Nae Ionescu,[225] și l-a invitat pe poetul legionar Radu Gyr pentru a ține o cuvântare la Văleni.[226] În același timp critica moderniștii în Istoria literaturii românești contemporane și poezia lui Arghezi în presă.[126][227] Tot în 1934, Iorga a publicat o carte în care relata punctul său de vedere despre România în perioada la începutul perioadei moderne—Byzance après Byzance („Bizanț după bizanț”), și trei volume din Histoire de la vie byzantine („O Istorie a vieții bizantine”).[228] A urmat volumul de memorii Orizonturile mele. O viață de om așa cum a fost,[115][229] și a contribuit la Revista Fundațiilor Regale.[230]
Iorga a călătorit din nou prin Europa, ținând mai multe conferințe sub auspiciile Ligii Culturale,[231] invitându-l pe istoricul Franz Babinger să țină un discurs la ISSEE.[232] Aflat din nou în Iași, istoricul a participat la aniversarea lui Dimitrie Cantemir, ale cărui rămășițe au fost recuperate din Uniunea Sovietică pentru a fi îngropate în România.[231] În 1935 a publicat o nouă variantă a volumului Istoria lui Mihai Viteazul, Originalitatea lui Dimitrie Cantemir, Comemorarea unirii Ardealului și două volume de Memorii.[231] Celelalte eseuri erau despre cariera celebrilor intelectuali ai secoului al XVII-lea Antim Ivireanul, Axinte Uricariul și Constantin Cantacuzino).[233] Împreună cu fiica sa, Liliana, a lansat și un ghid al Bucureștiului.[234]
În 1936 a predat la Universitatea din Paris, și a ținut o conferință la Société des études historiques, înainte de a găzdui Comitetul Internațional al Istoricilor, ținut la București.[231] A mai fost în Olanda, unde a ținut un discurs despre istoria socială a Imperiului Bizantin: L'Homme byzantin („Omul bizantin”).[235] La întoarcere, dorind să-și reînnoiască campania împotriva moderniștilor, Iorga fondează revista neo-sămănătoristă Cuget Clar.[236]
Și-a exprimat public temerile privind dorința de expansiune a Regatului Ungariei, care dorea să recucerească Transilvania, avertizând totodată publicul de pericolul pe care îl prezintă Germania Nazistă și dorința sa de revanșă.[237] Într-un mod asemănător și-a exprimat opinia despre pericolul sovietic și soarta românilor din Uniunea Sovietică, colaborând cu refugiatul anti-comunist Nichita Smochină.[238] O parte din acestea au fost difuzate la radio, în emisiunea Sfaturi pe întuneric (publicată și ca broșură).[239] A mai terminat câteva volume: Dovezi despre conștiința originii românilor, eseul polemic Lupta mea contra prostiei, și primele două volume din Istoria românilor.
Nicolae Iorga a fost onorat de inaugurarea Muzeului Bucureștean de Istorie a Lumii de către Carol al II-lea, dat în grija ISSEE-ului.[241] Amenințările cu moartea primite de la Garda de Fier l-au făcut să se retragă de la Universitate.[242] S-a retras în Vălenii de Munte, dar a rămas activ pe scena academică, ținând un discurs despre „dezvoltarea spiritului uman” la Institutul Mondial de Istorie, și devenind membru corespondent al Academiei de Istorie din Chile.[242] L-a avut ca discipol pe Eugen Wolbe, care a strâns date despre regii români.[146] Această contribuție a fost dublată de o scurtă participare la viața politică. Iorga a luat parte la Congresul Ligii Culturale din Iași, unde a cerut public scoaterea în afara legii a Gărzii de Fier, pe motiv că servea intereselor naziste, și a mai ținut discursuri despre pericolul de război la Vălenii de Munte și conferințe radiofonice.[243] A continuat lupta contra modernismului cu discipolul N. Georgescu-Cocoș la Neamul Românesc, trimițând la Academie și un raport special despre „pornografia” moderniștilor (vezi Pulă (revistă)).[244]
În 1938 s-a alăturat guvernului lui Miron Cristea.[245] Din postura de consilier regal nu a arătat prea mult sprijin partidului Frontul Renașterii Naționale, unicul partid de stat, creat de Carol al II-lea, partid care era pro-fascist dar anti-legionar (vezi Constituția României din 1938).[246] Iorga a fost deranjat de impunerea purtării uniformelor de către toate oficialitățile, numind-o drept o „tiranie”, și i-a ridiculizat în particular pe cei care au format noua constituție, dar s-a conformat schimbărilor.[247] În aprilie, Iorga a fost în mijlocul unui scandal care a dus la arestarea lui Codreanu și la uciderea acestuia. Până atunci, istoricul atacase politica Gărzii de a înființa mici firme comerciale și acțiuni de caritate. Acestea l-au făcut pe Codreanu să i se adreseze cu o scrisoare deschisă, în care îl făcea „necinstit” și „incorect”.[248][249] Premierul Armand Călinescu, care a cerut interzicerea activităților legionare, a răspuns cererii lui Iorga, ordonând judecarea lui Codreanu pentru conspirație.[250] O consecință neașteptată a acestei decizii a fost demisia în semn de protest a generalului Ion Antonescu din postul de ministru al Apărării.[251]
Iorga a refuzat să ia parte la proces; în scrisorile pe care le-a adresat judecătorilor, a cerut retragerea acuzației de calomnie, și a avertizat că Corneliu Zelea Codreanu ar trebui să urmeze un program de reabilitare psihică.[252] Iorga s-a concentrat pe alte activități: a fost comisar Venice Biennale în 1938,[253] și a sprijinit încercările de a stabili o școală românească de genealogi.[254]
În 1939, după ce campania de condamnare a Gărzii a degenerat în terorism, Iorga a apărut la tribuna Senatului pentru a cere încetarea violențelor.[255] A lipsit din țară, predând din nou la Paris.[256] A publicat alte câteva volume din Istoria românilor, și a terminat de lucrat la alte cărți: în 1938, Întru apărarea graniței de Apus, Cugetare și faptă germană, Hotare și spații naționale; în 1939 Istoria Bucureștilor, Discursuri parlamentare, Istoria universală văzută prin literatură, Naționaliști și frontiere, Stări sufletești și războaie, Toate poeziile lui N. Iorga și două volume intitulate Memorii.[255] Tot în 1938, Iorga a inaugurat teatrul în aer liber din Vălenii de Munte cu una din creațiile sale dramatice, Răzbunarea pământului.[242] A publicat 45 de titluri, incluzând o piesă despre Cristina a Suediei (Regele Cristina)[257] și un ciclu de poeme anti-război.[13] Câteva dintre eseurile anglofile au fost incluse de Mihail Fărcășanu în Rumanian Quarterly, a cărui scop era păstrarea relațiilor anglo-române.[258]
Iorga a fost din nou mandatar la Bienalul de la Veneția din 1940.[253] Dezvoltarea rapidă a politicii l-a făcut să se concentreze pe activitățile de militant și jurnalist. A ținut mai multe conferințe și a dedicat mai multe articole păstrării granițelor României Mari și cauzei anti-legionare: Semnul lui Cain, Ignoranța stăpâna lumii, Drumeț în calea lupilor etc.[257] Iorga se temea de izbucnirea Al Doilea Război Mondial și a fost întristat de urmările Bătăliei Franței, evenimente care au făcut subiectul eseului Amintiri din locurile tragediilor actuale.[257] A lucrat la o variantă a Prometheus Bound, o tragedie care reflecta îngrijorările față de România, aliații ei, și viitorul politic nesigur.
În anul 1940 regimul lui Carol al II-lea s-a prăbușit. Neașteptata cedare a Basarabiei și Bucovinei de nord sovieticilor a șocat societatea românească și l-a revoltat pe Iorga.[161][259] La două ședințe ale Consiliului Coroanei ținute la 27 iunie, a fost unul din cei șase din totalul de 21 de membri care s-au opus ultimatului impus de URSS, cerând cu insistență apărarea armată a Basarabiei.[161] Mai târziu, Dictatul de la Viena a cedat Ungariei Transilvania de Nord, astfel agravându-se criza politică și morală, care a dus la instaurarea Statului Național-Legionar cu Ion Antonescu ca Conducător, sprijinit de un guvern legionar. Iorga decide să suspende apariția gazetei Neamul Românesc, explicând că: „Când s-a produs o înfrângere, steagul nu se predă, ci pînza lui se înfășoară în jurul inimei. Inima luptei noastre a fost ideea culturală națională”.[257] Văzut vinovat pentru uciderea lui Codreanu, a primit noi amenințări de la Garda de Fier, prin scrisori de ură, atacuri în presa mișcării legionare (Buna Vestire și Porunca Vremii)[260] și tirade de la sediul legionar din Văleni.[261] S-a opus noului guvern susținându-și atașamentul față de regele care fusese obligat să abdice.[262]
Nicolae Iorga a fost obligat să părăsească domiciliile din București (unde deținea o casă nouă în cartierul Dorobanți)[41] și din Vălenii de Munte din cauza cutremurului din noiembrie 1940. S-a mutat la vila sa din Sinaia, unde a terminat Istoriologia umană.[263] A fost ridicat de un grup de legionari, (cel mai cunoscut dintre aceștia și conducătorul grupului format din Ion Tucan (secretar general al Institutului Național al Cooperației), Ștefan Cojocaru (consilier la INC), Traian Baicu (director la INC), Ștefan Iacobete (șofer INC) și Tudor Dacu (informator al Poliției Legionare fiind inginerul agronom Traian Boeru),[264] în după-amiaza zilei de 27 noiembrie, și ucis lângă Strejnicu. A fost împușcat de nouă ori, cu pistoale de 7,65 mm și 6,35 mm.[265] Asasinarea lui Iorga este des menționată în paralel cu cea a politicianului țărănist Virgil Madgearu, răpit și omorât de legionari în aceeași noapte, și cu Masacrul de la Jilava (în care aparatul administrativ al lui Carol al II-lea a fost decimat).[266] Aceste acte de răzbunare, puse în legătură cu descoperirea și reîngroparea rămășițelor lui Codreanu, au fost făcute de legionari din propria inițiativă, ducând la tensiuni între ei și Antonescu.[267] Membrii Gărzii de Fier îl considerau responsabil de uciderea comandantului lor, Corneliu Zelea Codreanu în timpul regimului de autoritate monarhică a regelui Carol al II-lea, când în urma unei scrisori deschise adresate de Codreanu către Iorga, acesta fiind și consilier regal, i-a intentat proces și liderul legionarilor a fost condamnat pentru calomnie.[268] Cu toate că Iorga a adresat câteva scrisori instanței în care a cerut suspendarea procesului, procedura juridică nu a fost oprită.
Moartea lui Iorga a generat consternare și a cutremurat comunitatea academică. După aflarea veștii asasinării lui Iorga, 47 de universități și academii din întreaga lume au arborat drapelul în bernă.[265] Discursul funerar a fost ținut de istoricul francez exilat Henri Focillon, din New York, numindu-l pe Iorga „una dintre personalitățile legendare plantate, pentru eternitate, în pământul unei țări și în istoria inteligenței umane”.[265] În țară, Garda de Fier a interzis plângerea sa în public, exceptând un necrolog în cotidianul Universul și o ceremonie ținută la Academia Română.[269] Un ultim omagiu a fost adus de filozoful Constantin Rădulescu-Motru, care-l numea, în termeni asemănători celor folosiți de Focillon, „curajosul intelectual al națiunii”, „toată înțelepciunea și originalitatea unui geniu român”, „... a întrupat puterea de muncă intelectuală a neamului nostru în gradul cel mai înalt...”.[270]
Trupul lui Iorga a fost îngropat la cimitirul Bellu din București, în aceeași zi cu funeraliile lui Madgearu. Cei prezenți, printre care se aflau politicieni și diplomați străini, au sfidat interdicția Gărzii de fier cu prezența lor.[271] Ultimele texte ale lui Iorga, recuperate de tânărul său discipol G. Brătescu, au fost ținute de criticul literar Șerban Cioculescu și publicate la o dată ulterioară.[272] Gheorghe Brătianu a preluat postul lui Iorga de la Institutul de Studii Sud-Europene[273] și Institutul de Istorie a Lumii (reintitulat din 1941 Institutul Nicolae Iorga).
| Nicolae Iorga | |||||||
.jpg)
| |||||||
Akim (1914)
Volume de versuri:
.svg){kind=small}
| Irvin Kershner | |
 |
- 2013: Nílton Santos, fotbalist brazilian (n. 1925)
- 2014: P. D. James, scriitor britanic (n. 1920)
- 2017: Cristina Stamate.
| Cristina Stamate | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | București, România |
| Decedată | (71 de ani)[1] București, România[1] |
| Cauza decesului | accident vascular cerebral |
| Căsătorită cu | Dan Ivănescu[*] |
| Ocupație | actriță actriță de film |
| Activitate | |
| Alma mater | Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București |
| Prezență online | |
| Modifică date / text | |
Cristina Stamate (n. , București, România – d. ,[1] București, România[1]) a fost actriță română de film, radio, televiziune, scenă și voce.
BIOGRAFIE
S-a căsătorit la vârsta de 20 de ani cu actorul Dan Ivănescu, fiind căsătorită cu acesta timp de 11 ani.
FILMOGRAFIE
- Grăbește-te încet (1982)
- Secretul lui Bachus (1984)
TEATRU
Teatrul de Revistă Constantin Tănase
- Arca lui Nae și Vasile
- Bufonii regelui
- Dai un ban, dar face
- Idolul femeilor
- Nimic despre papagali
- Poftă bună lui Tănase
- Revista revistelor
- Te aștept diseară pe Lipscani
- Ura... și la gară
- Vara nu-i ca iarna
Teatrul Național de Televiziune
- Evantaiul
Teatrul Național Radiofonic
- Scene din viața lumii mari
- Stăpânul tăcerii
Sărbători
- Sf. Mare Mucenic Iacov Persul; Sf. Cuvios Natanael; Sf. Cuvios Pinufrie; Duminica a 30-a după Rusalii - Dregătorul bogat - Păzirea poruncilor - Dezlegare la pește Sfântul Mare Mucenic Iacov Persul (+395), este unul dintre martirii Bisericii lui Hristos care au impresionat o lume întreagă de-a lungul secolelor prin cutremurătoarea lor pătimire pentru dragostea de Hristos. Apostat la început, iar apoi mărturisitor fierbinte, Sfântul Iacov a luat cununa grelei sale mucenicii în jurul anului 395, fiind prăznuit de Biserica Ortodoxă la 27 noiembrie.(calendar creștin-ortodox)
Sfântul Mare Mucenic Iacov Persul – foto: ro.orthodoxwiki.org
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu