3. /27 NOIEMBRIE 2022 - RELIGIE ORTODOXĂ
Sf. Mare Mucenic Iacov Persul;
Sf. Cuvios Natanael;
Sf. Cuvios Pinufrie;
Duminica a 30-a după Rusalii - Dregătorul bogat - Păzirea poruncilor - Dezlegare la pește
Sf. Mare Mucenic Iacov Persul
S-au ostenit chinuitorii tăind mădularele lui de dimineață până în al nouălea ceas, și în toată vremea aceea ieșea bună mireasmă ca dintr-un chiparos din trupul lui cel tăiat.
Sfântul Mucenic Iacob era din țara perșilor din cetatea ce se chema Elani, născut din părinți creștini și crescut cu bună credință. Acesta și-a luat de soție o femeie creștină și viețuia în multă bogăție și cinste pentru că era iubit de împăratul perșilor, anume Isdegherd. Și a fost rânduit de dânsul mai mare în palatele împărătești. Dar i s-a întâmplat să se înșele cu facerile de bine cele multe și cu cinstirile împărătești și a cădea din credință, încât a adus jertfă idolilor și s-a închinat lor împreună cu împăratul.
Auzind despre aceasta maică să și femeia lui, au făcut o scrisoare către dânsul și i-au trimis-o degrabă, în care scria așa: „O, ticălosule! Pentru ce ai lăsat pe Dumnezeu, Împăratul cerului, pentru cinstea omenească? Căci făcând după plăcerea împăratului acestuia vremelnic, ai pierdut viața cea fără de moarte. Și slujind împăratului acestuia stricăcios, te-ai lepădat de Cel nestricăcios. Ai schimbat adevărul pe minciună, lăsând credința în Hristos și ai primit înșelăciunea diavolească.
Supunându-te împăratului celui muritor, ai trecut cu vederea pe Judecătorul viilor și al morților. Pentru dragostea omenească, te-ai făcut nevrednic dragostei lui Dumnezeu și ai căzut din nădejdea cea bună. Plângem și ne tânguim pentru tine, căci fiind fiu al luminii, acum te-ai făcut fiul întunericului și al gheenei. Și să știi că dacă nu te vei întoarce către Dumnezeu, apoi nu ai parte cu noi; pentru că nu voim a te mai vedea, fiind închinător de idoli. Iar când îi va ajunge mânia lui Dumnezeu pe împărat și pe ai lui, împreună cu dânșii te va ajunge și pe tine. Atunci vei plânge cu amar, văzându-te chinuit în focul gheenei. Drept aceea, te rugăm cu lacrimi, întoarce-te către Hristos și te sârguiește a scăpa de urgia lui Dumnezeu care o să vină asupra voastră”.
Acest fel de scrisoare a fost dată lui Iacob de la maica și de la soția sa, fiind el atunci cu împăratul afară din cetate. Iar el luîndu-o și citind-o, s-a umilit grăindu-și în sine: „De vreme ce maica și soția mea se înstrăinează de mine, deci ce-mi va fi veacul ce va să fie, când va veni Dumnezeu să judece viii și morții și să răsplătească fiecăruia după faptele lui?”.
Citind iarăși scrisoarea cu sârguință, a plâns foarte și se tânguia pentru păcatul său. Apoi și-a zis în sine: „Știu ce voi face, ca să nu piară până în sfârșit sufletul meu. Voi petrece bătând neîncetat în ușa milostivirii lui Dumnezeu, până când îmi va deschide; căci știu că-mi va deschide, pentru că este Îndurat și Milostiv și nu voiește moartea păcătosului, ci primește cu bucurie pe cei ce se pocăiesc”.
Astfel plângând el și acestea către sine zicând, l-au văzut niște pagini și l-au cunoscut că este creștin. Apoi mergând, au spus împăratului. Iar împăratul, chemându-l îndată la sine, i-a zis: „Spune-ne nouă adevărul, nazarinean ești?”. Iar Iacob răspunse: „Este adevărat, sunt nazarinean!”. Apoi împăratul a zis: „Dar ești fermecător?”. Iacob a răspuns: „Nu sunt fermecător, ci creștin”. Împăratul a zis: „Ticălosule și nemulțumitorule, oare n-ai primit daruri și cinste de la mine și de la tatăl meu?”. Iacob a răspuns: „Unde este acum tatăl tău? Iată că trupul lui cel muritor se strică în pământ, iar sufletul lui este aruncat în iad”.
Auzind acestea împăratul, s-a mâniat foarte tare și a zis către dânsul: „Astfel de mulțumire dai dragostei mele cu care te-ai îndulcit până acum și mie te împotrivești, iar pe tatăl meu îl grăiești de rău? Să știi dar că ești vinovat de moarte. Dar nu te voi pierde cu sabia, ca să nu mori îndată. Ci, muncindu-te cu felurite chinuri multă vreme, la crudă moarte te voi da”.
Sfântul Iacob a răspuns: „Ceea ce te lauzi să faci, o! împărate, aceea fă-o mai degrabă, căci să știi că nu mă sperie cuvintele tale, care sunt asemenea vântului ce bate în piatră. Nici îngrozirea ta nu mă înspăimântă, pentru că nu mă tem de moarte, știind că această moarte vremelnică nu este moarte, ci somn. Căci ca din somn se vor scula din morminte toți oamenii la înfricoșata venire a Hristosului meu”. Iar împăratul a zis: „Să nu te înșele nazarinenii care numesc moartea somn și învață a nu se teme de dânsa, de care însă se tem și împărații”. Sfântul a răspuns: „Moartea drepților întru odihnă va fi, iar vouă necredincioșilor și păcătoșilor începere a chinului celui veșnic”.
Atunci, chemând împăratul pe sfetnicii și pe prietenii săi, s-a sfătuit cu dânșii cu ce chinuri să-l piardă pe Iacob. După această a dat astfel de hotărâre asupra sfântului ca să fie spre înfricoșarea și a altor perși necredincioși, dintre care s-a despărțit Iacob cu credința, ca fiecare mădular al său să primească deosebită chinuire, prin tăiere. Și luând chinuitorii pe Sfântul după porunca împăratului, îl duceau la locul cel de chin pentru ca să taie toate mădularele lui, unul câte unul. În urma lui mergeau mulți din cei cunoscuți, din boieri și din ostași și din cetate popor fără de număr, ca să vadă pătimirea și sfârșitul lui. Iar el, ajungând la locul orânduit a rugat pe chinuitori să-i dea puțină vreme să se roage. Și, ridicând ochii spre cer, s-a rugat, zicând:
„Doamne Dumnezeul meu ascultă-mă pe mine robul Tău și căutând din înălțimea cea sfântă a Ta, dă-mi tărie și putere în ceasul acesta pentru ca să rabd durerile acestea și să-mi răsplătesc cu sângele meu greșeala, căci mă lepădasem de Tine făcătorul și Stăpânul meu. Acum îmi pare rău de aceasta și mă întorc la Tine, Dumnezeul meu. Mărturisesc Preasfânt numele Tău și-mi pun sufletul meu pentru Tine. Iar Tu, Doamne, trimite-mi ajutorul Tău spre răbdare, ca să vadă vrăjmașii Tăi și să se rușineze, căci Tu, Doamne, m-ai ajutat și m-ai mângâiat”.
Astfel rugându-se Sfântul, s-au apropiat chinuitorii și, dezbrăcându-l, i-au întins mâinile și picioarele și i-au zis: „Ce vei face acum Iacobe, căci acum nu poți avea nici o scăpare pentru că așa este poruncă ca trupul tău să se taie în bucăți și chiar degetele mâinilor și picioarelor și tot trupul tău de la grumaz până la glezne; iar mai pe urmă și capul îl vom tăia. Deci socotește ce-ți este mai de folos: a te pleca voii împărătești și a fi viu, întreg și sănătos? Sau a muri în aceste chinuri grele?”.
Asemenea, și unii din prietenii lui plângeau pentru el, zicând: „Pentru ce îți pierzi sufletul tău în deșert, cruță-te și nu-ți pierde frumoasele tinereți; fă voia împăratului și închină-te zeilor lui, ca să fii viu, iar Dumnezeului tău îi vei sluji în taină, precum vei vrea”.
Iar Sfântul, deschizând gura, a zis: „Nu plângeți pentru mine, ci plângeți pentru voi și pentru fiii voștri. Pentru că eu merg întru odihna cea veșnică, iar voi vă veți duce să pieriți în veșnicele chinuri. Căci zdrobindu-mi voi mădularele, îmi veți mijloci veșnica răsplătire negrăită în ceruri, iar vouă mai multă muncă în iad, ca să vă ardeți în veac, împreună cu dracii cărora vă închinați”.
Atunci, unii din ispravnicii împărătești au început a bate pe chinuitori, zicând: „Ce stați, uitându-vă la dânsul? Începeți a face ceea ce vi s-a poruncit”. Și îndată unul, luând mâna cea dreaptă a Sfântului, i-a tăiat degetul cel mare, iar fericitul privind la cer a zis: „Ajutorul meu și nădejdea mea, Doamne Dumnezeul cel mare întru tărie, Care cu degetul Tău cel dumnezeiesc izgonești dracii, primește acest deget care s-a tăiat pentru Tine din îndemnarea drăcească, ca o ramură din copaci și fii mie milostiv pentru că și din vie se taie mlădițele ca să înverzească vița, ca mai mare să crească și mai mult rod să aducă”.
Ispravnicului împărătesc, fiindu-i milă de dânsul, a zis: „Cruță-te, Iacobe, ascultă porunca împăratului, căci iată tuturor ne pare rău de tine; închină-te zeilor ca să fii viu. Iar pentru degetul ce ți s-a tăiat, nu te întrista; căci sunt doctori, care te vor tămădui, dar nu voiesc mai mult a-ți pierde sănătatea și frumusețea tinereților tale!”.
Iar fericitul a zis către dânsul: „Au nu vezi vița de vie, când i se taie mlădițele la vremea sa? Căci când începe a se încălzi pământul de soare, lângă fiecare tăietură odrăslește. Deci, dacă vița se taie pentru ca la vremea viitoare să crească odrasla și să aducă rod, cu atât mai mult omul cel credincios, fiind răsădit în via Dumnezeului Celui Preaînalt și unit cu viața cea adevărată, cu Fiul lui Dumnezeu, Care a zis: Eu sunt vița iar voi mlădițele. Fiind tăiat acum cu moartea cea vremelnică, va învia întreg în veacul viitor, înverzind cu odrasla slavei nestricăcioase și aducând rodul răsplătirii celei veșnice”.
Grăind acestea Sfântul, s-a apropiat și i-a tăiat și al doilea deget. Iar Sfântul Iacob, răbdând, a zis: „Primește, Doamne, și a doua ramură din livada Ta, pe care a zidit-o dreapta Ta”. Iar fața Sfântului era luminată și plină de bucurie, ca și cum s-ar fi îndulcit de veselie. Și tăindu-i și al treilea deget, el a zis: „De trei ispite care sunt în lume izbăvindu-mă, binecuvântez pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh și cu cei trei tineri mântuiți din foc, mă voi mărturisi Ție, Doamne și cu cetele mucenicilor voi lăuda numele Tău, Hristoase”.
Apoi i-au tăiat și al patrulea deget. Iar el a zis: „Cel ce primești laudă de la patru viețuitori, primește pătimirea degetului al patrulea, tăiat pentru mărturisirea Preasfântului Tău nume”. Tăindu-i și al cincilea deget, a zis: „S-a săvârșit veselia mea, ca la nunta celor cinci fecioare înțelepte”. Chinuitorii vrând să-i taie și degetele de la mâna stânga, au început a zice către dânsul: „Cruță-ți măcar acum sufletul tău, Iacobe, și nu te pierde, ci fă voia împăratului că să fii întreg. Oare nu-ți este mai bine a fi viu și întreg, decât a pătimi aceste chinuri și a muri? Iar pentru pierderea unei mâini nu te mâhni, căci mulți oameni sunt în lume numai cu o mână și se îndestulează cu multe bogății și cu cinste și se îndulcesc de tot binele pe pământ”.
Iar Sfântul a zis: „Păstorii, când tund oile, tunzând partea din dreapta, oare lasă pe cea din stânga netunsă? Eu sunt oaie a turmei lui Hristos, care m-am dat în mâinile voastre pentru Domnul meu, ca să-mi tundeți mădularele mele ca pe o lină; acum având mâna cea dreaptă tunsă, o voi cruța pe cea stângă? Nu voi cruța nici unul din mădularele mele; ci mă voi dezbrăca de trupul meu stricăcios, pentru ca să mă îmbrac într-unul nestricăcios”.
Și privind către cer, a zis: „Mic și prost sunt în fața Ta, Doamne, Care, fiind Dumnezeu mare, Te-ai micșorat pe Tine, îmbrăcându-Te în chipul nostru și ai răbdat pentru noi răstignire și junghiere. Nu pot, Stăpâne, a urma patimilor Tale. Însă mă dau pentru Tine spre zdrobire și spre moarte, pentru ca în vremea Învierii să mă ridici viu și întreg”.
Zicând acestea, s-a apropiat gealatul (chinuitorul) și i-a tăiat degetul cel mare al mâinii stângi. Iar el a zis: „Mulțumesc Ție, prea lăudate Doamne, că m-ai învrednicit pe mine a-ți aduce al șaselea deget, Cel ce în ziua și în ceasul al șaselea Ți-ai întins pe cruce Preacuratele Tale mâini”. Și i-au tăiat și al șaptelea deget. Iar el a zis: „Precum cu buzele împreună cu David de șapte ori în zi Te-am lăudat, Doamne, pentru judecățile dreptății Tale, așa astăzi cu șapte degete care sunt tăiate pentru Tine, preamăresc mila Ta, arătată asupra mea”.
Atunci i-au tăiat și al optulea deget, iar Sfântul a zis: „Tu Însuți, Doamne, ai primit în a opta zi tăiere împrejur după lege, iar eu rabd tăiere a opt degete, pentru ca, despărțindu-mă de oamenii cei fărădelege și necurați, să mă unesc cu Tine, Mântuitorul Meu; ieșind din trup să văd Preasfânta Ta față, pe care așa dorește sufletul meu să o vadă precum dorește cerbul izvoarele apelor”.
Tăindu-i-se și al nouălea deget, Sfântul a zis: „Într-al nouălea ceas pe cruce Ți-ai dat Duhul Tău, în mâinile Părintelui, Hristoase al meu; iar eu întru durerea acestui al nouălea deget tăiat, îți aduc mulțumire, că m-ai învrednicit a fi întins spre tăierea mădularelor mele, pentru preasfânt numele Tău”.
Atunci i-au tăiat și al zecelea deget, iar el lăudând pe Domnul, a zis: „În psaltire cu zece strune voi cânta Ție, Dumnezeule și îți mulțumesc Ție, Care m-ai învrednicit a răbda tăierea degetelor de la amândouă mâinile, pentru cele zece porunci ale Tale, care au fost scrise pe două table”.
Atunci unii din boierii împărătești, care stăteau de față, fiind prieteni Sfântului, plângând cu amar, au început a zice către dânsul: „O! preaiubitul nostru prieten, te rugăm ascultă-ne pe noi, fă voia împăratului, ca să nu mori în grele chinuri. Și să nu ai mâhnire pentru degetele tale, căci sunt doctori iscusiți, care pot să te vindece, numai cruță-te, ca să nu te lipsești de această lume dulce; pentru că ai multă avere și poți să fii întru mare odihnă. Că de-ai fi fost sărac, ai fi putut zice: ce nădejde îmi este mie și ce folos am de viața mea, nemaiputând de acum a lucra cu mâinile și a mă hrăni? Dar tu ești bogat și ai aur destul și numai singur de vei voi, poți să trăiești cât se poate de bine în dulcețile acestei lumi și să te înveselești împreună cu soția și cu maica ta și cu iubiții tăi prieteni. Pentru ce voiești să-ți pierzi sufletul în deșert, spune nouă măcar un cuvânt, prin care să te pleci voii împăratului și îndată vei fi slobod de munci”.
Iar fericitul, privind spre dânșii, a zis: „Nimeni nu poate sluji la doi domni, și nimeni, punând mâna pe plug, căutând înapoi, este îndreptat întru împărăția lui Dumnezeu. Căci Domnul meu a zis: Cine iubește pe tată sau pe mamă, pe femeie, sau pe copii, mai mult decât pe Mine, nu-Mi este Mie vrednic; cel ce nu-și ia crucea sa și să vină după Mine, nu este vrednic de Mine. Deci nu voi asculta sfatul vostru, pentru că nefolositoare îmi sunt cuvintele voastre; ci mai mult vă rog, să nu mă cruțați pe mine. Ci precum vă este vouă poruncit pentru mine, așa faceți”.
Atunci mâniindu-se gealatul, s-a apropiat și i-a tăiat degetul cel mare al piciorului drept. Iar Sfântul Iacov a zis: „Slavă Ție, Hristoase, Căruia nu numai mâinile, ci și picioarele au fost străpunse, și sângele Ți-a curs. Învrednicește-mă, ca piciorul drept care a pătimit tăierea degetului dintii să stea cu cei mai de pe urmă de-a dreapta Ta”.
Și i-au tăiat al doilea deget al aceluiași picior. Iar el a zis: „Îndoitu-s-a spre mine stăpânirea și mila Ta Doamne, în această zi, în care pătimind tăierea și acestui deget al doilea, voi veni către Tine, Dumnezeul meu Cel tare și viu, care mă izbăvești pe mine de moartea veșnică”.
Și i-a tăiat și al treilea deget și l-a aruncat dinaintea lui, iar fericitul căutând spre dânsul a zâmbit și a zis: „Mergi în numele Treimii și tu al treilea deget către soții tăi, ca și grăuntele de grâu care cade în pământ, și murind pentru Hristos, Cel ce a înviat a treia zi, mult rod de cinste vei avea împreună cu prietenii tăi în ziua învierii celei de obște”.
I-a tăiat și al patrulea deget și a zis fericitul: „Pentru ce ești mâhnit sufletul meu și pentru ce te tulburi? Nădăjduiește către Dumnezeu, Care te mântuiește cu puterea crucii celei în patru cornuri, că mă voi mărturisi Celui ce m-a zidit pe mine din patru stihii”.
Și i-a tăiat lui și al cincilea deget, iar Sfântul a zis: „Acum voi începe a grăi către Tine, Doamne, Cel ce ai răbdat pe cruce cinci răni mai mari, preamărind ajutorul Tău, pentru că mă faci vrednic părții credincioșilor robilor Tăi, celor ce au pătimit pentru Tine, cei care au înmulțit cei cinci talanți”.
Apropiindu-se gealatul de piciorul lui cel sting, i-a tăiat degetul cel mic și a zis Sfântul Iacob: „Îmbărbătează-te, micule deget al șaselea, prin Dumnezeul cel mare, Cel ce mă întărește pe mine cu milă, care în a șasea zi te-a făcut pe tine cel mic cu cele mari și, deopotrivă, cel mic ca și cel mare va învia. Și de vreme ce nici un fir de păr din cap nu piere, cu atât mai mult tu, deget mic, nu te vei despărți de soții tăi cei mai mari, ci deopotrivă cu dânșii te vei preamări, precum și deopotrivă pătimești”.
Și i-a tăiat și al șaptelea deget. Iar Sfântul a zis: „Risipiți casa această veche sub care se ascundea șarpele cel cu șapte capete, pentru că mie mi se gătește de Ziditorul – Cel ce în a șaptea zi S-a odihnit de lucrurile Sale –, altă casă nerisipită, nefăcută de mână, veșnică în cer”.
Apoi i-a tăiat și al optulea deget, iar Sfântul a zis: „Cel ce a mântuit opt suflete din apă în corabia lui Noe, mă va mântui și pe mine, cel căruia îmi vărsați sângele cu apa. Căci tăindu-mi-se și acest deget al optulea, precum nicovala, fiind bătută cu ciocanul nu simte lovitura, ci mai mult se întărește, așa nici eu nu bag seamă de durerea mădularelor ce mi se taie; pentru că Însuși Făcătorul doctorul cel mai bun, mă întărește pe mine și-mi ușurează durerile și mă va pune cu totul întreg în a opta zi, după zilele săptămânii vieții acesteia, în viața cea viitoare preafericită și veșnică”.
Și i-a tăiat și al nouălea deget. Iar Sfântul a zis: „Întărește-mă în răbdare, Dumnezeule adevărat, că spre Tine a nădăjduit sufletul meu, Cel ce ai întărit cu darul Tău cele nouă cete îngerești, cu care mă învrednicești a sta înaintea Ta, pe mine care pătimesc tăierea acestor nouă degete ale picioarelor”.
Atunci i-au tăiat și al zecelea deget, iar el, lăudând pe Domnul, a zis: „Iată că-Ți aduc Ție jertfă, Iisuse Hristoase, Cel ce ești desăvârșit Dumnezeu și om desăvârșit, douăzeci de degete ale mele”. Și iarăși a zis: „Judecă mie, Dumnezeule, și alege judecata mea de la neamul necuvios; că iată, necredincioșii n-au cruțat făptura Ta, ci ca niște lupi nemilostivi au tăiat mădularele mele”.
Și stătea acolo mulțime multă de popor, bărbați și femei, bătrâni și tineri, privind la acea priveliște și mirându-se de răbdarea Sfântului.
Apoi pătimitorul lui Hristos, căutând asupra prigonitorilor, a zis: „Ce stați fără de lucru? Tăiați copacul ale cărui ramuri le-ați tăiat!”. Și apropiindu-se chinuitorul, i-a tăiat piciorul cel drept, iar Sfântul a zis: „Acum aduc în dar Împăratului ceresc starea mea înaintea Lui, pe care iubindu-L, pătimesc acestea, ca piciorul meu acesta tăiat să stea drept întru Împărăția Lui, alcătuit la încheietura să întru dreptate”.
I-a tăiat apoi și piciorul stâng, iar Sfântul, căutând la cer, a zis: „Auzi-mă, Doamne, că bună este mila Ta. Tu ești Dumnezeul Care faci minuni! Fă cu mine semn spre bine și mă izbăvește de starea cea de-a stânga”.
După aceasta i-a tăiat mâna cea dreaptă, iar el a strigat, zicând: „Mila Ta, Doamne, în veci o voi lăuda; în neam și în neam voi vesti adevărul Tău, că împlinești asupra mea cuvântul Tău, care zice: De te smintește pe ține mâna ta cea dreaptă, tai-o pe ea și o aruncă de la tine”.
Și i-a tăiat lui și mâna cea stângă, iar el a zis: „Nu morții Te vor lăuda pe Tine, Doamne, nici cei ce se pogoară în iad, care se țin de lucrurile cele nedrepte ale stângii; ci noi cei vii, care, lepădând stânga, bine Te cuvântam, Doamne, de acum și până-n veac”.
Apoi i-a tăiat umărul cel drept, iar el a zis: „Laudă suflete al meu pe Domnul, lăuda-voi pe Domnul în viața mea, cînta-voi Domnului până ce voi fi! Căci Cel ce și-a pus pe umărul Său oaia cea pierdută, și-a pus-o pe ea de-a dreapta Sa și își va aduce aminte și de acest umăr al meu drept și ca pe cel pierdut îl va afla și, asemenea, de-a dreapta Să îl va pune”.
Și i-a tăiat lui și umărul stâng. Iar Sfântul a zis: „Vrăjmașii m-au înconjurat, ci ajutorul meu și lauda mea este mie Domnul spre mântuire, a Cărui stăpânire s-a făcut peste umărul Lui. Acela nu mă va lăsa pe mine, care pătimesc tăierea acestui umăr sting, ca să mă abat spre stânga către stăpâniile întunericului”.
Deci, a început a-i tăia pulpele până la genunchi, iar Sfântul, pătimind durere, a strigat: „Doamne, Dumnezeul meu, Care nu în puterea bărbatului binevoiești; ci binevoiești întru cei ce se tem de Tine și întru cei ce nădăjduiesc spre milă Ta, ajută-mi mie robului Tău, căci m-au cuprins pe mine durerile morții”. Iar chinuitorii au zis către dânsul: „Dar nu ți-am spus ție că grele chinuri și cumplite dureri te vor cuprinde? Dar tu nu ne-ai crezut pe noi”.
Iar viteazul pătimitor a răspuns: „Au nu știți pentru ce mă doare? Pentru ca să se arate că sunt trup, căci până acum, Dumnezeu întărindu-mă, nu am ținut seama de chinuri, ca și cum aș fi fost fără trup; iar acum, durându-mă după fire, mă arăt că sunt cu trup, dar mă voi îmbrăca pe mine în trup nou, pe care nu vor putea să-l taie sau să-l zdrobească niciodată uneltele voastre cele de chinuri”.
Așa s-au ostenit chinuitorii, tăind mădularele lui de dimineață până în al nouălea ceas, și în toată vremea aceea ieșea bună mireasmă ca dintr-un chiparos din trupul lui cel tăiat. Apoi încetând chinuitorii a-l mai tăia, ostașul lui Hristos, biruind cu durerile sale pe diavolul, striga către Dumnezeu, zicând:
„Sfânt, Sfânt, Sfânt ești Dumnezeule, Atotțiitorule, Părinte, Fiule și Duhule Sfinte, Cel ce ești lăudat de heruvimi și slăvit de serafimi și preamărit de toate cetele cerești, precum și de toată suflarea, caută spre mine, Dumnezeule al viilor și al morților, și mă auzi pe mine care sunt abia viu. Căci iată că îmi sunt tăiate toate mădularele și zace trupul meu o parte mort și altă parte încă puțin viu. Și nu am picioare cu care să stau înaintea Ta, Doamne; nu am mâini pe care să le ridic spre rugăciune către Tine, Stăpâne. Nu am genunchi pe care, căzând, să mă închin Ție, Ziditorului meu; mâinile, picioarele, umerii și pulpele mele îmi sunt tăiate, iar eu sunt aruncat înaintea ta, Atotvăzătorule ca o casă căzută și ca un copac fără de ramuri. Rogu-Te dar pe Tine, iubitorule de oameni, nu mă lăsa până în sfârșit, ci scoate din temniță sufletul meu”.
Așa rugându-se el, unul din cei ce stăteau înainte, luând cuțitul, i-a tăiat sfințitul cap. Și astfel săvârșindu-și nevoința pătimirii, și-a dat sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu. Iar cinstitul lui trup, cel zdrobit și aruncat, a zăcut pe pământ până în noapte. Apoi după ce s-a înnoptat au adunat credincioșii mădularele lui și le-au îngropat cu cinste, toate împreună, slăvind pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh în veci. Amin.
Sf. Cuvios Natanael;
Sf. Cuv. Natanael a fost un pustnic din deşertul nitric. El s-a rugat lui Dumnezeu ziua şi noaptea şi s-a luminat de sus prin rugăciunile şi cugetările cele dumnezeieşti. El nu a ieşit din chilia sa timp de treizeci şi opt de ani, nici de prag apropiindu-se. El s-a săvîrşit către Domnul în a doua jumătate a veacului al şaselea.
Sf. Cuvios Pinufrie
Sf. Cuv. Pinufrie a fost contemporanul Sfântului Ioan Cassian şi mare nevoitor al pustiei egiptene. El a trăit în veacul al patrulea, nevoindu-se aspru în mai multe locuri, căci pururea fugea de slava oamenilor. El a avut mulţime de ucenici, care au luptat să imite în vieţile lor înalta pilda de vieţuire sfîntă a învăţătorului lor.
Duminica a 30-a după Rusalii - Dregătorul bogat - Păzirea poruncilor
Ev Luca 18, 18 - 27
În vremea aceea un dregător oarecare s-a apropiat de Iisus și L-a întrebat, zicând: Bunule învățător, ce să fac ca să moștenesc viața de veci? Iar Iisus i-a zis: Pentru ce Mă numești bun? Nimeni nu este bun, decât Unul Dumnezeu. Știi poruncile: «Să nu săvârșești adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturisești strâmb, cinstește pe tatăl tău și pe mama ta». Iar el a zis: Toate acestea le-am păzit din tinerețile mele. Auzind, Iisus i-a zis: Încă una îți lipsește: Vinde toate câte ai și le împarte săracilor și vei avea comoară în ceruri; apoi vino de urmează Mie. Iar el, auzind acestea, s-a întristat, căci era foarte bogat. Și, văzându-l întristat, Iisus a zis: Cât de greu vor intra cei ce au averi în Împărăția lui Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în Împărăția lui Dumnezeu. Zis-au cei ce ascultau: Și cine poate să se mântuiască? Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputință la oameni, sunt cu putință la Dumnezeu.
Ap Coloseni 3, 12 - 16
Fraților, îmbrăcați-vă, dar, ca aleși ai lui Dumnezeu, sfinți și preaiubiți, cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândețe, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alții și iertând unii altora, dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva; după cum și Hristos v-a iertat vouă, așa să iertați și voi. Iar peste toate acestea, îmbrăcați-vă întru dragoste, care este legătura desăvârșirii. Și pacea lui Hristos, întru care ați fost chemați ca să fiți un singur trup, să stăpânească în inimile voastre; și fiți mulțumitori. Cuvântul lui Hristos să locuiască întru voi cu bogăție. Învățați-vă și povățuiți-vă între voi, cu toată înțelepciunea. Cântați în inimile voastre lui Dumnezeu, mulțumindu-I, în psalmi, în laude și în cântări duhovnicești.
Predică la Duminica a XXX-a după Rusalii - Dregătorul Bogat - Păzirea poruncilor (Pr. Ilie Cleopa)
Cum i-au folosit bogatului averea și viața cea desfătată, vremelnică și prea scurtă? Căci întrucât n-a fost milostiv, s-a dus în munca cea veșnică, înfricoșată și prea greu de suferit. Și aceasta nu pentru că a fost bogat, deoarece averea „agonisită cu dreptate” este „dată omului de Dumnezeu” (Psalmi 131, 14-15; Facere 24, 35), ci reaua întrebuințare a averii și nemilostivirea l-au dus pe el în munca cea veșnică. Deci nu bogăția este pricina pierzării omului, ci întrebuințarea ei, ca urmare a voinței libere pe care o are omul de la crearea sa.
Un tânăr oarecare s-a apropiat de Mântuitorul, a îngenuncheat înaintea Lui și I-a zis: „Învățătorule bun, ce voi face ca să dobândesc viața cea veșnică?” (Luca 18, 18).
Vedeți, fraților, că acest tânăr a venit cu mare evlavie înaintea Mântuitorului nostru Iisus Hristos să-I ceară un sfat: cum ar putea să intre în viața cea veșnică. Mântuitorul i-a arătat că pentru a intra în viața veșnică trebuie să păzească poruncile date de Dumnezeu lui Moise. Tânărul a zis că toate le-a păzit din tinerețile sale. Auzind Mântuitorul aceste cuvinte, a spus: „Încă una îți lipsește. Vinde toate câte ai și le împarte săracilor și vei avea comoară în ceruri și vino de-mi urmează Mie” (Luca 18, 22).
Prin aceste cuvinte Mântuitorul i-a arătat calea cea înaltă a desăvârșirii care este mai presus de poruncile Legii Vechi. Cu alte cuvinte Mântuitorul i-a spus: „Dacă vrei să intri în viață, păzește poruncile cele date de Dumnezeu lui Moise. Iar dacă voiești să fii desăvârșit mergi, vinde-ți averile tale și le dă săracilor și vino de urmează Mie. Iar el auzind acestea, s-a dus întristat că avea avere multă” (Luca 18, 23). Vedeți cât de mare piedică în calea mântuirii, și mai ales a desăvârșirii, este averea pentru acela care o iubește și își lipește inima de ea? Vedeți pentru care pricină Mântuitorul a zis: „Căci cu anevoie va intra bogatul în Împărăția Cerului” (Matei 19, 23) și că „mai lesne este să treacă funia corăbiei prin urechile acului, decât bogatul să intre în Împărăția lui Dumnezeu?” (Luca 18, 25).
Dar să ne punem o întrebare: Oare toți bogații vor merge în iad? Nu, cu adevărat nu. La Dumnezeu este cu putință să mântuiască și pe cei bogați, care vor avea bunăvoință a-și chivernisi averea lor spre binele tuturor după plăcerea lui Dumnezeu, fără a-și lipi inima de bogățiile veacului de acum. Auzi ce zice dumnezeiasca Scriptură despre Avraam: „Iar Avraam era bogat foarte cu dobitoace și cu argint și cu aur” (Facere 13, 2). Dar cine a plăcut în fața lui Dumnezeu mai mult ca Avraam? Și cine a fost mai binecuvântat de Dumnezeu decât el? Căci nimic nu l-a împiedicat să dea ascultare lui Dumnezeu, ajungând chiar să aducă jertfă lui Dumnezeu pe singurul său fiu, Isaac (Facere 22, 2-18).
Să auzim încă și de bogățiile lui Iov pe care le arată Sfânta Scriptură, zicând: „Și erau vitele lui Iov șapte mii de cămile, perechi de boi cinci sute și cinci sute de asine ce pășteau în munte și slugi multe foarte” (Iov 1, 3). Dar să auzim și ce zice Dumnezeu despre Iov către diavolul: „Socotit-ai în cugetul tău despre robul Meu? Că nu este asemenea lui din cei de pe pământ, fără cusur, drept și temător de Dumnezeu, care să se ferească de ce este rău?” (Iov 1, 8). Așadar, frații mei, bogați au fost pe pământ și Avraam și Iov, dar foarte drepți și temători de Dumnezeu și nu legați cu inima de averile pe care le aveau. Ca să dovedim acest lucru, este bine să auzim ce a zis dreptul Iov când a pierdut toate averile sale: „Gol am ieșit din pântecele maicii mele, gol mă voi întoarce. Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat” (Iov 1, 21).
Cât de mare lucru este necredința noastră, fraților. Atunci când ni se întâmplă o mică pagubă, plângem, ne întristăm și cădem în mâhnire și deznădejde. Iar dreptul Iov, după pierderea atâtor cârduri de vite și a copiilor, n-a zis nici un cuvânt rău împotriva lui Dumnezeu, ci pentru toate mulțumea lui Dumnezeu. Așadar, nu bogăția este pricină de pierzare a celui bogat, ci lipirea inimii sale de avere, nemilostivirea și reaua întrebuințare a bogăției sale îl duc la pierzare. Fericit este cel ce va face cele spuse de marele Apostol Pavel: „Să fie acum cei ce au averi, ca și cum nu le-ar avea și cei ce au femei, ca și cum nu le-ar avea și cei ce se folosesc de lumea aceasta ca și cum nu s-ar folosi de ea. Că chipul lumii acesteia trece” (I Corinteni 7, 29-31).
Să auzim și pe Solomon cel preaînțelept și preabogat ce zice în privința averilor sale: „Mărit-am lucrurile mele, zidit-am case, săditu-mi-am vii, făcutu-mi-am grădini și livezi și mi-am sădit în ele tot felul de pomi roditori; făcutu-mi-am iazuri ca să pot uda din ele o dumbravă unde creșteau copacii. Avut-am slugi și slujnice și am avut feciori născuți în casă. Avut-am cirezi și turme multe, mai mult decât toți cei ce au fost mai înainte de mine în Ierusalim”... (Ecclesiastul 2, 4-7) „Și am căutat spre toate lucrurile mele și spre toată truda mea cu care m-am ostenit a face și iată toate sunt deșărtăciuni și vânare de vânt și nimic nu este prisosire sub soare” (Ecclesiastul 2, 11). „Și am urât viața, că vicleană este asupra mea fapta cea făcută sub soare că toate sunt deșertăciune și vânare de vânt” (Ecclesiastul 2, 17). Apoi filosofând despre moarte a zis: „Precum am ieșit din pântecele maicii mele, gol mă voi întoarce în pământ și precum am venit așa mă voi duce și nimic nu voi lua din agoniseala mea ca să duc în mâna mea” (Ecclesiastul 5, 14).
Dacă din toate câte avem, vom face milostenie la săraci și vom urma lui Hristos cu viață curată, cu post, cu rugăciune, cu înfrânare, cu priveghere și cu toată lucrarea faptelor celor bune, ne vom face comoară în ceruri „unde furii nu o sapă și rugina și molima nu o strică” precum a zis Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos (Matei 6, 19). Ați auzit în Sfânta Evanghelie de bogatul cel nemilostiv, care se chinuia în flăcările iadului și care a cerut lui Avraam să trimită pe Lazăr să-i aducă un vârf de deget înmuiat în apă ca să-i răcorească limba sa în focul iadului; și a auzit pe Avraam, zicându-i: „Fiule, adu-ți aminte că ai luat cele bune în viața ta, asemenea și Lazăr, cele rele, iar acum el se bucură și tu te chinuiești. Și nici o mângâiere sau ajutor n-a dobândit” (Luca 16, 24-25).
Ce i-au folosit bogatului averea și viața cea desfătată, vremelnică și prea scurtă? Căci întrucât n-a fost milostiv, s-a dus în munca cea veșnică, înfricoșată și prea greu de suferit. Și aceasta nu pentru că a fost bogat, deoarece averea „agonisită cu dreptate" este „dată omului de Dumnezeu" (Psalmi 131, 14-15; Facere 24, 35), ci reaua întrebuințare a averii și nemilostivirea l-au dus pe el în munca cea veșnică. Deci nu bogăția este pricina pierzării omului, ci întrebuințarea ei, ca urmare a voinței libere pe care o are omul de la crearea sa.
Cine poate să spună îndeajuns câtă dreptate are Dumnezeu când ne poruncește în porunca întâia din Decalog: „Să-L iubim cu toată inima noastră cu tot sufletul nostru și cu tot cugetul nostrum” (Matei 22, 37; Deuteronom 6, 5). El ne-a dat viață, minte, simțiri și tot ce avem. Pe acestea să le punem în slujba lui Dumnezeu, folosindu-le spre cele bune și nu spre păcat. Cum putem da chipul nostru lui Dumnezeu? Privind zidirile Lui, slăvindu-L neîncetat, și depărtând ochii noștri de la orice sminteli și deșertăciuni. Domnul ne-a dat mâinile. Pe acestea se cuvine să le punem în slujba Lui, nu a diavolului, întinzându-le la furturi și desfrânări, ci la faptele cele bune și mai ales la rugăciune și la milostenie. El ne-a dat urechi. Pe acestea Lui să le dăm, ascultând cele sfinte, iar nu cântece de desfrânare, nici vorbe rele de ocară. El ne-a dat gură, dar să nu vorbească nimic din cele ce nu plac lui Dumnezeu, ci să cânte psalmi și laude și cântări dumnezeiești.
Dumnezeu ne-a făcut picioare, nu să alergăm cu ele pe calea pierzării, ci spre lucrarea celor bune. Ne-a făcut pântece, nu ca să-l îmbuibăm cu nesațiu, ci să-l hrănim cu măsură și cu înfrânare. Dumnezeu a pus iubire între soți spre facerea de copii, iar nu spre desfrânare. Ne-a dat minte spre a-L lăuda, iar nu spre hule sau alte fărădelegi a cugeta. Ne-a dat bani spre a-i întrebuința cum se cuvine. Ne-a dat sănătate și putere spre a face cele bune spre slava lui Dumnezeu și, în sfârșit, toate câte avem de la El, ni le-a dat să le folosim spre binele nostru și spre slava lui Dumnezeu (Sfântul Ioan Gură de Aur, Împărțire de grâu, op. cit., p. 397-398).
Deci, frații mei, nu se cuvine a iubi mai mult cele pământești, decât pe Făcătorul și Dumnezeul nostru, Care ni le-a dat pe toate. Iar dacă noi lăsăm iubirea Celui ce ne-a făcut și ne-a dat toate, câtă nedreptate facem, iubind averile și desfătările veacului de acum și uitând noianul de binefaceri ale Ziditorului nostru? Dacă Dumnezeu lasă bogați și săraci printre oameni (Psalmi 74, 7; Pilde 22, 2), apoi pe cine trebuie să iubim mai mult? Averea sau pe Cel ce ne-a dat-o? Știm că bogăția este vremelnică (Pilde 27, 24). Bogăția noastră este nestatornică (Psalmi 38, 10), și trecătoare (Pilde 13, 7). Apoi cât de mare păcat fac cei ce iubesc cele vremelnice și trecătoare mai mult decât pe Dumnezeu cel Preaveșnic, Care ne-a dăruit toate?
Citim într-o carte că împăratul Alexandru Macedon, după ce a cucerit atâtea țări și împărății, ajungând la moarte, a lăsat testament să-i facă la sicriul lui două guri și pe acolo săi scoată mâinile, dar să i le lase goale. Întrebat de ce dorește să-l îngroape cu mâinile goale și să fie scoase afară din sicriu, el le-a zis: „vreau să arăt la toți împărații și regii pământului care vor veni după mine să nu-și lipească inima de nimic din această lume. Că toate câte avem aici rămân și noi plecăm la veșnicie cu mâinile goale și luăm cu noi numai ce am făcut în această viață, bune sau rele!" Cu adevărat, mare filosofie a arătat Alexandru Macedon prin această pildă a sa care nu trebuie uitată de noi cei de pe pământ.
Iată și o istorioară adevărată:
Mergând un monah pentru o trebuință la Constantinopol, a intrat într-o biserică. Tot atunci a intrat în biserică un iubitor de Hristos, și văzând pe călugărul străin s-a închinat cu multă dragoste și cucernicie și a început a-l întreba cele despre mântuirea sufletului. Iar călugărul i-a zis: „Cel ce rânduiește bine cele pământești, i se dăruiesc și cele cerești". A zis acela: „Bine ai zis, părinte". Fericit este acel ce își aruncă toată nădejdea sa spre Dumnezeu.
Apoi i-a povestit lui, zicând așa: „Eu am fost, zice, fiu al oarecăruia din cei slăviți în lume, însă tatăl meu era milostiv și dădea mult la săraci. Într-una din zile m-a chemat și mi-a arătat toate averile sale și mi-a zis: «Fiule, ce îți este mai de folos? Să-ți dau ție averile acestea, sau pe Hristos?» Iar eu, luând aminte la cele ce grăia, am zis: «Mai bine să-mi lași mie pe Hristos. Pentru că aceste averi astăzi sunt și mâine se duc și trec». După ce a auzit aceste cuvinte de la mine, a început a împărți, încât când a murit la puțină avere a mai rămas și eu am rămas sărac și cu smerenie umblam având nădejdea mea numai spre Hristos, Căruia mă lăsase pe mine.”
Când tânărul bogat din Evanghelia de astăzi a răspuns Mântuitorului că „Toate poruncile le-am păzit din tinerețile mele” (Luca 18, 21), a adăugat și aceste cuvinte: „Ce îmi mai lipsește?” Iar Fiul lui Dumnezeu i-a zis: „dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta și o împarte săracilor și vei avea comoară în cer; apoi vino și urmează Mie. Auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuții” (Matei 19, 20-22).
Deși păzea cu sfințenie poruncile Legii Vechi, tânărul nu era pregătit să urmeze lui Hristos, căci era lipit cu inima de averile sale și nu voia să miluiască pe săraci. Or, Mântuitorul îl chema la desăvârșire, prin renunțarea la averile pământești și agonisirea altor averi, cele duhovnicești. Căci bogăția cea mai mare a creștinilor este păstrarea cu sfințenie a dreptei credințe ortodoxe. Bogăția cea nemuritoare a noastră, a creștinilor, este sfânta rugăciune făcută cu post și cu milostenie.
Bogăția duhovnicească a creștinilor este împlinirea cu sfințenie a poruncilor Sfintei Evanghelii, trăirea în desăvârșită dragoste, iertarea vrăjmașilor, participarea regulată la slujbele bisericii, ascultarea cu evlavie a Sfintei Liturghii în sărbători, deasa spovedanie și împărtășania cu Trupul și Sângele Domnului. Apoi nașterea de copii, înfrânarea de la orice fel de păcate trupești, blândețea, smerenia și toate celelalte fapte bune. Acestea sunt averea și lauda și cununa creștinilor care ne asigură mântuirea sufletului. Iar nu agonisirea de averi, de bani și cinste trecătoare pe pământ, care ne îndepărtează de Dumnezeu și ne aruncă în grele păcate și în osândă veșnică.
Să renunțăm la averile de prisos și nefolositoare care aduc atâta tulburare și robesc inimile slabe și să ne lipim cu inima de Hristos. Să urmăm cu statornicie părinților noștri evlavioși și iubitori de Dumnezeu, care erau săraci de averi, dar bogați și tari în credință, în rugăciune și în milostenie. Să iubim pe săraci, pe bătrâni, pe copii și pe văduve și să-i ajutăm cu ce putem, că aceia nu au sprijin de nicăieri. Și să nu uităm ce spune psalmistul; „Temeți-vă de Domnul toți Sfinții Lui, că n-au lipsă cei ce se tem de El” (Psalmi 33, 9).
Să ne îmbogățim duhovnicește în Hristos, adică să părăsim păcatele și să adunăm cât mai multe fapte bune. Acestea sunt averea noastră, nădejdea mântuirii noastre, bucuria noastră în Hristos. Să-l rugăm pe Mântuitorul și Fiul lui Dumnezeu să ne îmbogățească în cele cerești, ca să putem cânta cu psalmistul David: „Bogații au sărăcit și au flămânzit, iar cei ce-L caută pe Domnul, nu se vor lipsi de tot binele” (Psalmi 33, 10). Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu