2. /28 NOIEMBRIE 2022 - ISTORIE PE ZILE: Decese; Sărbători

Decese

• 741: Papa Grigore al III-lea
• 1290: Eleonora a Castiliei, prima soție a regelui Eduard I al Angliei (n. 1241)
• 1680: Gian Lorenzo Bernini, arhitect, sculptor și pictor italian (n. 1598)
• 1747: Karl Leopold, Duce de Mecklenburg (n. 1678)
• 1788: Karl Christian, Prinț de Nassau-Weilburg (n. 1735)
• 1848: Ducesa Amelia de Württemberg (n. 1799)
• 1859: Washington Irving, scriitor american (n. 1783)
• 1870: Frédéric Bazille, pictor francez (n. 1841)
• 1872: Mary Somerville, femeie-savant și scriitoare din Scoția (n. 1780)
• 1907: Stanisław Wyspiański, pictor, scriitor, poet, dramaturg și arhitect polonez (n. 1869)
• 1915: Neculai Culianu (n. 29 august 1832, Iași — d. 28 noiembrie 1915, Iași) a fost un matematician și astronom român, membru corespondent (din 1889) al Academiei Române.
  A militat pentru Unirea Principatelor Române, motiv pentru care o perioadă a fost arestat.
  Unul din cei 11 fii ai săi a fost Petru Culianu, care de asemenea a avut o bogată activitate matematică. Neculai (Nicolae) Culianu și-a început studiile în Iași, ca elev la școala Trei Ierarhi, apoi la Academia Mihăileană. În 1855 a fost trimis ca bursier al statului român, odată cu colegul său Gheorghe Mîrzescu, pentru echivalarea studiilor liceale și pentru studii universitare la Paris. Recunoscut ca absolvent al liceului Saint Louis, reputat pentru clasele sale de matematici speciale, a urmat la Sorbona matematică și astronomie, având profesori de prestigiu precum Joseph Bertrand (analiză matematică), Joseph-Alfred Serret (astronomie), Victor Puiseux (mecanică cerească), Joseph Liouville (mecanică) sau Charles-Eugène Delaunay (mecanică aplicată). Între 1860 și 1863 a studiat și a lucrat la Observatoire de Paris, aflat sub conducerea cunoscutului astronom Urbain Le Verrier, căruia i-a devenit discipol. La Observatoire a fost coleg cu astronomii Charles Wolf^⁠(fr) și Maurice Loewy^⁠(fr), cu care a păstrat mult timp, și după plecarea sa din Franța, legături de prietenie. A revenit în țară în 1863, chemat inițial (de ministrul de atunci al Cultelor și Instrucțiunii Publice, Alexandru Odobescu) să ocupe catedra vacantă pentru Calcul diferențial și integral de la Universitatea din Iași, recent înființată (în 1860). Din 1865 până în 1905, la retragerea sa din învățământ, a fost titularul catedrei de astronomie și geodezie a Universității ieșene.^[1]
  Neculai Culianu s-a căsătorit în 1867 cu Aspazia Stamati-Ciurea, nepoată a scriitorului Constantin Stamati-Ciurea, soră cu dr. Ioan Ciurea din Iași. Nepotul său, avocatul Sergiu-Andrei Culianu, a fost căsătorit cu Elena Bogdan (1907-2000), fiica profesorului Petru Bogdan, chimist, membru al Academiei Române și profesor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.^[2] Din aceasta căsătorie au rezultat doi copii: Tereza Culianu (căsătorită Petrescu) și Ioan Petru Culianu, istoric al religiilor, scriitor și eseist. Antrenat în ampla mișcare junimistă de dezvoltare a învățământului românesc, Neculai Culianu a fost cofondator al Institutelor Unite (alături de Titu Maiorescu, Petru Poni, dr. Ioan Ciurea), școală particulară de prestigiu (1866-1907) din Iași, pe care a și condus-o și pentru funcționarea căreia a donat un corp de clădiri. Același grup de profesori, constituit în „Asociația Institutului Academic”, a întemeiat în 1871 un Pensionat de Domnișoare, cedat un an mai târziu Emiliei Maiorescu-Humpel, pensionat cunoscut ca Institutul Humpel (1871 - 1901).^[3]
  Profesor reputat al Universității ieșene, a fost decan al Facultății de Științe din 1874; rector al Universității din 1880 până în 1898, s-a retras de la rectorat, redevenind decan al Facultății de Științe, după ce a reușit să definitiveze construcția noului sediu din Copou („Palatul Universității”), inaugurat, cu participarea Regelui Carol I și a Regina Elisabeta, în toamna anului 1897. În timpul rectoratului său a fost construit și Institutul de Anatomie al Facultații de Medicină din Iași.
  A ajutat la întemeierea Observatorului Astronomic din Iași.
  Membru corespondent al Academiei Române din 1889, președinte al Ligii Culturale din Iași și al Congreselor Corpului Didactic, conservator și junimist convins, a fost membru activ al Junimii încă din 1864 și a condus clubul conservator din Iași. Prieten cu Titu Maiorescu, dirijează publicația Vocea Națională a grupării și este senator și vicepreședinte al Senatului în timpul guvernării conservatoare conduse de Lascăr Catargiu (1892-1896). Începând din 1898, a făcut parte din Consiliul general al învățământului din România. A fost decorat cu ordinele: Marea Cruce a României și Steaua României (cu grad de mare ofițer). A fost membru al Société Belge d Astronomie și al Société Astronomique de France (SAF).
  A publicat cu începere din 1870 numeroase cărți de matematică: Aplicațiuni geometrice, Studiul geometric al curbelor uzuale, Curs de trigonometrie plană, Trigonometria sferică, Lecțiuni de calcul diferențial și integral (primul curs de analiză matematică în limba română), Curs elementar de algebră (cinci ediții), Curs de cosmografie, Elemente de geodezie. A publicat primul Anuar al Universității din Iași, „precedat de o ochire retrospectivă asupra învățământului superior din Iași” (1896).^[1]
  În 1883 a fost unul dintre fondatorii revistei Recreații științifice, prima revistă cu profil matematic din România (publicație continuată de Gazeta Matematică).^[1] Contribuțiile sale în paginile revistei sunt semnate „C.”.
  Scrieri
  . 1870: Aplicațiuni geometrice
  • 1872: Curs elementar de algebră, pentru licee
  • 1874: Lecțiuni de calcul diferențial și integral, primul curs de analiză matematică în limba română
  • 1894: Curs de trigonometrie plană
  • 1902: Curs de cosmografie. 

    Neculai Culianu

    Copii Petru N. Culianu; Alexandru N. Culianu

• 1940: Helmut Wick, aviator german care a servit în Luftwaffe în timpul celui de-al doilea război mondial (n. 1915)
• 1941: Vladimir Bodescu (n. 4 martie 1868, satul Durlești, Imperiul Rus; d. 28 noiembrie 1941, Gulag, penitenciarul nr. 4 din or. Cistopol, RASS Tătară) a fost un avocat și om politic român, care a făcut parte din Sfatul Țării din Basarabia. A fost una din numeroasele victime ale comunismului sovietic. A fost arestat la 10 august 1940, după ocuparea Basarabiei de către URSS. A murit de epuizare în 1941. 

  Vladimir Bodescu

• 1945: Dwight F. Davis, jucător de tenis și politician, creatorul Cupei Davis (n. 1879)
• 1952: Elena de Muntenegru, soția regelui Victor Emanuel al III-lea al Italiei (n. 1873)
• 1954: Enrico Fermi, fizician italian, laureat al Premiului Nobel (n. 1901)
• 1962: Regina Wilhelmina a Olandei (n. 1880)
• 1971: Dimitrie Stelaru (n. 8 martie 1917, Segarcea Vale, județul Teleorman – d. 28 noiembrie 1971, Buftea, județul Ilfov), pe numele său adevărat Dumitru Petrescu, a fost un poet, prozator și memorialist român.
  A debutat ca poet la mijlocul anilor ’30 când, încă elev, a publicat o plachetă intitulată Melancolie. Până în 1938 a publicat sub pseudonimul D. Orfanul (deoarece tatăl său murise pe front, în 1917), pentru ca din 1938, la îndemnul lui Eugen Jebeleanu, să adopte pseudonimul Dimitrie Stelaru. Este fiul lui Dumitru Petrescu (cizmar si, apoi, agricultor, căzut pe front în timpul primului război mondial) si al Pascăi (n. Preotu). Ulterior, mama sa se căsătorește cu zidarul Florea Stoicea.^[3]
  Dimitrie Stelaru a avut trei mariaje. Se căsătorește pentru prima oară la Turnu Măgurele cu o profesoară de filozofie cu care a avut o fiică. Al doilea mariaj a fost cu o pictoriță cu care a stat șase ani. Din ultima căsătorie rezultă un fiu, Eunor. În anul 1940 a făcut o farsă lugubră, publicând în ziarul Semnalul un anunț prin care își anunța decesul, eveniment pe care i l-a relatat în 1967 poetului Adrian Păunescu:^[5]

  „(...) presa a început să anunțe moartea poetului Stelaru care, ca și atîția alții, din pricina condițiilor ș.a.m.d. a murit. Ba încă și tipii care-mi erau dușmani au început să mă laude, în articole mari, calde, după anunțarea știrii că am murit. (...) Voiam să-mi bat joc. Aveam o poftă nebună să-mi bat joc. O săptămînă a urlat presa. Și cînd eram pe cale de dispariție, din comentariile presei, am apărut pe stradă. M-a văzut Emil Botta și s-a făcut alb. Credea că sînt stafie. Nu-ți mai spun că toți credeau că sînt stafie.(...)”

  Romanul autobiografic Zeii prind șoareci, apărut în 1968, ilustrează viața sa boemă, ce poate fi asemănată cu cea a lui Edgar Allan Poe. Afirmarea sa ca poet vine în anii ’40 cu volumele Noaptea geniului (1942), Ora fantastică (1944), Cetăṭile albe (1946), ce dezvoltă imaginea unui damnat, profet al poeziei „În deznădejdea secolului douăzeci” (Profetul, vol. C.a.). Impresionantă e ṣi zugrăvirea cuplului ca victimă a mizeriei (Maria-Maria, vol. O.f.; Poem cerṣetor, vol. N.g.), cu atât mai mult cu cât ṣtim că are origini biografice. Stelaru, la fel ca majoritatea colegilor de generaṭie, manifestă interes în crearea unei mitologii proprii. El recurge în acest sens la o onomastică stranie, în alte locuri feerică, de basm: „Eumene”, „Elra”, „Iwa”, „Regele Fără-Timp”, „Zeul vântului”. Se adaugă aici personificarea obsesiilor ṣi – în ceea ce priveṣte configurarea spaṭială – opṭiunea pentru o geografie ce ṭine de categoriile fantasticului: „Țara Chinului”, „Insula sunetelor”, „tărâmul geniilor”. 

  VOLUME PUBLICATE

  • Melancolie, poesii, prefaṭă de I. Narcis, Braṣov, Tipografia G. I. Gologan, f.a., semnat D. Orfanul
  • Abracadabru, poesii, Bucureṣti, Tipografia Progresul Artei, f.a., semnat D. Orfanul
  • Blestem, poesii, Bucureṣti, Tipografia Progresul Artei, 1937, semnat D. Orfanul
  • Preamărirea durerii, poeme, Bucureṣti, Tipografia Astoria, 1938, semnat D. Orfanul
  • Noaptea geniului, poeme, Bucureṣti, Editura Bucovina – I. E. Torouṭiu, 1942
  • Ora fantastică, poeme, cu O planetă de poet nou de E. Lovinescu, Bucureṣti, Editura Prometeu, 1944
  • Cetăṭile albe, poeme, Bucureṣti, Întreprinderile de editură S.A.R., 1946
  • Fata pădurarului, basm în versuri, Bucureṣti, Editura Tineretului, 1955
  • Gelu, [basm în versuri], Bucureṣti, Editura Tineretului, 1956
  • Ṣarpele Marao ṣi Vrăjitoarele, feerii, Bucureṣti, E.S.P.L.A., 1957
  • Oameni ṣi flăcări, poezii, Bucureṣti, Editura pentru Literatură, 1963
  • Fata fără lună, [proză], Bucureṣti, Editura Tineretului, 1967
  • Mare incognitum, [poezii], cuvânt înainte de Eugen Jebeleanu, Bucureṣti, Editura pentru Literatură, 1967
  • Nemoarte, [poezii], Bucureṣti, Editura Tineretului, 1968
  • Zeii prind Ṣoareci, [însemnări], Bucureṣti, Editura pentru Literatură, 1968
  • Cei din lună, [poveṣti], Bucureṣti, Editura Tineretului, 1969
  • Mare incognitum, [poezii], colecṭia „Cele mai frumoase poezii”, cuvânt înainte de Lucian Raicu, Bucureṣti, Editura Tineretului, 1969
  • Coloane, [poezii], Bucureṣti, Editura Minerva, 1970
  • Înaltă umbră, [poezii], Bucureṣti, Editura Eminescu, 1970
  • Poeme dramatice (Leru ṣi Împăratul Nix), Bucureṣti, Editura Eminescu, 1970
  • Păsări incandescente, poeme, Bucureṣti, Editura Cartea Românească, 1971
  • Casa veveriṭelor, [poveṣti], ediṭie îngrijită de Victor Corcheṣ, Bucureṣti, Editura Ion Creangă, 1991
  • Îngerul vagabond, poezii postume, ediṭie îngrijită ṣi prefaṭă de Victor Corcheṣ, Bucureṣti, Editura Eminescu, 1999
  • Opera poetică, ediṭie îngrijită ṣi prefaṭă de Emil Manu, Bucureṣti, Editura Profile Publishing, 2002
  • Scrieri literare, ediṭie critică ṣi studiu introductiv de Victor Corcheṣ, Constanṭa, Editura Ex Ponto, vol. VI: Proză, 2002; vol. I: Teatru, 2004 

    Dimitrie Stelaru

    Dimitrie Stelaru portret de Ion Vlad (1953) Părinți Dumitru Petrescu (natural), Florea Stoicea (vitreg) și Pasca Preotu Frați și surori o soră Căsătorit cu de trei ori[2] Copii doi

    
    
  • Sari la navigareSari la căutare

    Eugeniu Boureanul
    Date personale
    Născut	18 februarie 1885  Tecuci, România
    Decedat	28 noiembrie 1971 (86 de ani)  Poenari, Ulmi, Giurgiu, România
    Părinți	Radu Boureanu
    Cetățenie	Regatul României  Republica Populară Română  RS România
    Ocupație	avocat jurnalist traducător
    Activitate
    Limbi	limba română
    Studii	Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
    Modifică date / text

    1971: Eugeniu Boureanul, cunoscut și ca Eugen Boureanul, (n. 18 februarie 1885, Tecuci, România – d. 28 noiembrie 1971, Poenari, Ulmi, Giurgiu, România) a fost un prozator român.

    BIOGRAFIE

    S-a născut în 1885 la Tecuci în familia ofițerului Gheorghe Boureanul, care obținuse mai demult o diplomă de inginer la Schaffhausen (Germania) și apoi a avansat până la gradul de general, și a soției sale, Zoița (n. Galery).^[1][2] A absolvit studii la Facultatea de Drept și la Facultatea de Litere și Filozofie din cadrul Universității din Iași și apoi a obținut un doctorat în filozofie la Universitatea din Bologna (Italia).^[1]

    După revenirea în România, a lucrat ca avocat, jurnalist, profesor și funcționar public la Iași și la București.^[1] În februarie 1916 a fondat, împreună cu Zaharia Bârsan, Theodor Cazaban, Ion Sân-Giorgiu, Dimitrie Iov, Artur Enășescu, Theodor Naum, Gavril Rotică și Radu Dragnea, revista Solia, care continua spiritul tradiționalist al Sămănătorului și ataca modernismul literar de la începutul secolului al XX-lea.^[3] În perioada 1935-1944 Eugeniu Boureanul a lucrat la Societatea Română de Radiodifuziune, unde a deținut un timp funcția de director.^[1]

    Eugeniu Boureanul a murit în 1971 în satul Poenari (inclus azi în județul Giurgiu).^[1] A fost căsătorit cu profesoara de origine franceză Jeanne Michel de la Institutul „Pompilian” din București.^[4] Fiul lor a fost poetul, prozatorul și traducătorul Radu Boureanu (1906-1997).^[5]

    ACTIVITATEA LITERARĂ

    Debutul literar al lui Eugeniu Boureanul a avut loc în 1904^[2] (sau în 1905, potrivit lui Anton Cosma)^[1] în revista Sămănătorul (anul III, pp. 795-796), cu povestea fantastică „Mărgărint și frumoasa fără trup”, al cărei ritm este, potrivit lui Nicolae Iorga, asemănător cu cel al lui George Coșbuc.^[2] Prima sa carte intitulată Povestiri din copilărie a apărut în 1905.^[1] Boureanul a colaborat apoi cu fragmente literare în publicațiile Flacăra, Neamul românesc, Floarea darurilor, Drum drept (Craiova), Adevărul literar și artistic, Arhiva, Evenimentul și altele.^[1] Perioada interbelică a fost perioada cea fertilă în plan literar a lui Eugeniu Boureanul, atunci fiind publicate mai multe volume de proză scurtă (schițe și povestiri), printre care Povestiri de pe dealuri (1926), Povestiri de prin văi (1928) și Omul fără noroc (1931), precum și romanul Cel din urmă erou (1943).^[1] O lungă călătorie de studii care l-a dus pe scriitor din Scandinavia în Africa de Nord, iar mai apoi în Ceylon și în vestul și nordul Indiei, a fost descrisă în cartea de memorii de călătorie De la Thule la Taprobana (1969), publicată fragmentar.^[1]

    Eugeniu Boureanul a tradus scrieri ale lui Oscar Wilde, Gérard de Nerval, Johann Wolfgang von Goethe, Guy de Maupassant, Jack London și Lev Tolstoi.^[1] A obținut premiul Societății Scriitorilor Români în 1926.^[1]

    Povestirile lui Eugeniu Boureanul au fost remarcate de Nicolae Iorga, care considera că unele dintre ele (printre care povestea tragică a jandarmului îndrăgostit de o țigăncușă, care va fi spânzurată de etnicii săi) sunt „de o frumuseță deosebită”.^[2] Scriitorul își căuta subiectele în lumea țiganilor, în lumea lipovenilor scopiți sau chiar în istoria țărilor române, el publicând în paginile revistei Drum drept din Craiova un mic roman despre pribegia domnului Petru Șchiopul și a familiei lui (inclus ulterior în volumul O istorie din alte vremuri).^[6]

    Mihail Sadoveanu, care i-a fost coleg la revista Sămănătorul, îl descria astfel: „Eugeniu Boureanu avea pururi chin și neliniște în toată ființa. Obraz palid, ochelari cu șnur încălecați pe nas; nesigur, reținut și totuși izbucnind într'un entuziasm neașteptat. [...] Boureanu dovedea destule cunoștinți; curiozitatea lui se întindea pe multe tărâmuri; se exprima elegant și avea dar; însă făcea parte dintre acele ființi urmărite de neșansă oriunde”.^[7][8] Impresia lui Sadoveanu nu era însă una prea bună, deoarece Boureanul își atribuise, jumătate serios, jumătate în glumă, paternitatea unei culegeri de folclor alcătuite de Tudor Pamfile.^[7][9]

    OPERA

    • Povestiri din copilărie, București, 1905;
    • Povestea lăcrămioarei, Iași, 1907 (ed. a II-a, 1908);
    • Îndrumar în organizarea și administrarea bibliotecilor, București, 1913;
    • O istorie din alte vremuri, București, 1921;
    • Într-o noapte de vară, București, 1922;
    • Comoara logofătului, București, 1922;
    • Mitologia Eddelor, București, 1922;
    • Sufletul ruinelor, București, 1923;
    • Lupii, București, 1925;
    • Sărmanii oameni, București, 1925;
    • Povestiri de pe dealuri, București, 1926;
    • Povestiri de prin văi, București, 1928;
    • Reflecții și paradoxe, București, 1928;
    • Omul fără noroc, București, 1931;
    • Cel din urmă erou, București, 1943;
    • Oameni de demult, București, 1966;
    • Hatmanul Tomșa, București, 1968;
    • Vijelia, Ed. Tineretului, București, 1969;
    • De la Thule la Taprobana, București, 1969.

    Traduceri

    • Jack London, Fiul lupului, București, 1929;
    • Guy de Maupassant, Misterul, București, 1929;
    • Guy de Maupassant, Răzbunarea mamei, București, 1929;
    • Lev Tolstoi, Prizonierul din Caucaz și alte povestiri, București, 1929;
    • J. W. Goethe, Povestea vulpoiului șiret, București, 1931;
    • Oscar Wilde, Casa cu rodii, București, f.a.
• 1972: Prințesa Sibylla de Saxa-Coburg-Gotha, ducesă de Västerbotten, mama regelui Carl al XVI-lea Gustaf al Suediei (n. 1908)
• 1973: Martha Bibescu (alias Martha Bibesco; n. 28 ianuarie 1889, București - d. 28 noiembrie 1973, Paris) a fost o romancieră, poetă, politiciană și memorialistă română și franceză. S-a distins prin întreaga ei operă ca o prezență de o mare noblețe de spirit. A fost fiica lui Ion Lahovary, ministru al României la Paris și ministru de Externe, și a Smarandei (Emma) Mavrocordat. A fost soția prințului George Valentin Bibescu, care era văr primar cu Ana de Noailles și care avea să devină președintele Federației Aeronautice Internaționale. De asemenea, a fost una din primele femei-mason ale României și una dintre cele mai frumoase și cunoscute românce ale începutului de secol XX.

  „Frumoasă, cultă, bogată – toate la un loc pentru o singură ființă sunt un păcat de neiertat”

  —Christopher Birdwood Thomson, 1st Baron Thomson of Cardington

   Privind data exactă a nașterii scriitoarei, din mărturisirile ei se cunosc cu precizie ziua și luna (28 ianuarie, București), anul 1886 stabilit doar dintr-o întreagă serie de ipoteze ce mai cuprinde și anii 1888, 1889, 1890, 1891. Martha Lahovary făcea parte din cele mai vechi și mai ilustre familii românești de tradiție politică, diplomatică și culturală. Mama sa, Smaranda ( Emma ) Mavrocordat, descinde din ramura moldoveană a domnitorului Constantin Mavrocordat, iar tatăl scriitoarei, Ion N. Lahovari avea să fie de-a lungul anilor ministru al României la Paris, ministru de externe și președinte al Senatului.
  Crescută și formată sub semnul acestui impunător arbore genealogic, Martha Bibescu își va împlini educația primită într-o mănăstire din Belgia cu cea specific românească. Prin căsătoria în 1905, cu prințul George Valentin Bibescu, nepot de frate al lui George Bibescu, domnitorul abdicat la 1848, scriitoarea devine astfel prințesa Martha Bibescu, intrând într-o familie princiară, din care mai fac parte Ana-Elisabeta Brâncoveanu, contesa Ana de Noailles și Elena Văcărescu, dar și cu rude franceze în genealogie directă cu familia împăratului Napoleon Bonaparte.
  După călătorii prin mai multe țări ale lumii, printre care și Persia, unde prințul George Valentin Bibescu primește o însărcinare diplomatică, Martha Bibescu își publică, la întoarcerea în Franța, prima sa carte: Les Huit Paradis (1908).
  Premiat în scurt timp de Academia Franceză, acest volum va deschide seria unei opere impresionante, din care nu vor lipsi romanele de inspirație autobiografică sau istorică, evocări ale unor personalități din trecut sau contemporane, note de călătorie, versuri, poeme în proză, eseuri, cugetări, corespondență, o serie de biografii istorice, semnate, în parte, sub pseudonimul Lucile Decaux.
  Începând din 1916 Martha Bibescu a condus un spital pentru răniți la București, unde a rămas sub ocupație germană, a servit drept prețioasă sursă de informații pentru Guvernul român refugiat la Iași. Zoe Bengescu, fiică a uneia dintre doamnele de onoare ale reginei Elisabeta și nepoată a lui Titu Maiorescu, nota la 1 noiembrie 1918: "La spital am fost foarte îngrijorate în ultimele zile din cauza arestării Marthei Bibescu, directoarea noastră. Pare o afacere misterioasă […]. Este o mare comediantă. Două lucruri sunt certe – e foarte frumoasă și foarte inteligentă, restul depinde de timp, de împrejurări […]." Ea nu a fost numai martora acestor evenimente cruciale (primul război mondial și actul reîntregirii – "ziua cea mai plăcută din calendarul personal", cum avea să noteze peste ani), ci și o participantă activă la desfășurarea lor. După trei decenii, maturizată și luându-și rolul în serios, iat-o pe Martha Bibescu în ipostaza personificată de regina Elisabeta și regina Maria, și anume de mamă a ostașului român, de data aceasta în campania contra bolșevismului, când nu putea rămâne insensibilă la mărturisirile nepotului său, Matei Basarab Brâncoveanu, despre realitățile dramatice trăite alături de camarazii săi din Regimentul 3 Artilerie Grea. În 1945, fiind alertată de ambasada Franței că s-ar putea să fie arestată, Martha Bibescu părăsește România la bordul unui avion englez cu destinația Napoli, de unde pleacă la Paris și apoi în Anglia.
  Aici se întâlnește cu moștenitorul ei, Prințul John Nicolas Ghika - Comănești pe care l-a ajutat să părăsească țara în anii tulburi care au urmat după instaurarea comunismului.
  Din 1955 devine membră a Academiei Regale de limbă și literatură franceză din Bruxelles, în fotoliul pe care îl ocupase contesa Ana de Noailles.
  Cumnatul său, prințul Antoine Bibescu a fost prietenul din copilărie al prozatorului Marcel Proust, drept pentru care Martha Bibescu l-a întâlnit de foarte multe ori pe Proust. Aceste întâlniri sunt evocate în volumul * Au bal avec M. Proust <=> La bal cu M. Proust (1928).
  Este de asemenea autoarea unui jurnal, din care câteva fragmente au fost publicate la fosta Editură Politică sub titlul Jurnal politic.
  Se stinge din viață la 28 noiembrie 1973, la Paris. Este inmormantată la Castelul Ménars de pe Valea Loarei, fosta proprietate a soacrei ei. În porțiunea de nord-est a cimitirului Père-Lachaise din Paris se găsește cavoul familiei Bibescu (no. 6), în care estei Ana, contesa de Noailles. 

  OPERA

  • Les Huit Paradis <=> Cele opt raiuri (1908)
  • Alexandre Asiatique, ou l'histoire du plus grand bonheur possible <=> Alexandru Asiaticul, sau istoria celei mai mari fericiri posibile, 1912
  • Isvor, Le Pays de Saules <=> Izvor, țara sălciilor (1923) [Este un tablou idilic al vieții din România]
  • Le Perroquet Vert <=> Papagalul verde (1923) ^[6]
  • Le destin du lord Thomson of Cardington <=> Destinul lordului Thomson (1927)
  • Au bal avec M. Proust <=> La bal cu M. Proust (1928) ^[7]
  • La Vie d'une amitié. Ma correspondance avec l'abbé Mugnier <=> Viața unei prietenii. Corespondența mea cu abatele Mugnier, Ed. Plon, Paris, (1951 - 1957)
  • Le Confesseur et les poètes <=> Confesorul și poeții (1970)
  • Échanges avec Paul Claudel <=> Corespondența cu Paul Claudel (1972)
  • Le perroquet vert <=> Papagalul verde , Paris, 1924 Traducere: Constantin Popescu, ed. Minerva, București, 1998
  • Catherine-Paris , 1927 ^[8]
  • Une victime royale, Ferdinand de Roumanie , <=> O victimă regală, Ferdinand de România 1927,
  • Noblesse de robe , <=> Noblețea robei 1928
  • Royal portraits , New York, f.a., ( Portrete regale )
  • Croisade pour l’anémone , <=> ( Cruciadă pentru anemonă ), 1931
  • Le rire de la Naïade <=> Rîsul naiadei , 1935 etc.
  • La Nymphe Europe <=> Nimfa Europa, Paris, 1960 

    Martha Bibescu

    Părinți Ion N. Lahovari  Căsătorită cu George-Valentin Bibescu

• 1982: Regina mamă Elena, soția principelui moștenitor Carol al României (viitorul rege Carol al II-lea) și mama regelui Mihai I al României. (n. 1896)
• 1989: Arsenie Boca (n. 29 septembrie 1910, Vața de Sus, Hunedoara - d. 28 noiembrie 1989, Sinaia), părinte ieromonah, teolog și artist plastic (muralist) ortodox român, a fost stareț la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus și apoi la Mănăstirea Prislop, unde datorită personalității sale veneau mii și mii de credincioși, fapt pentru care a fost hărțuit de Securitate. A fost unul din martirii gulagului comunist, închis la Securitatea din Brașov, dus la Canal, închis la Jilava, București, Timișoara și la Oradea. A pictat biserica din Drăgănescu (la 25 km de București), precum și Icoana Maicii Domnului cu Pruncul din altarul Bisericii Sfântul Elefterie din București.
  Arsenie Boca este considerat de către unii din ucenicii săi ca fiind cel mai mare duhovnic român al secolului XX.^[2] La mormântul său de la Mănăstirea Prislop din Țara Hațegului, se perindă zilnic sute de pelerini. S-a născut la 29 septembrie 1910 la Vața de Sus în comitatul Hunedoara (pe vremea aceea în Austro-Ungaria). A urmat Liceul național ortodox „Avram Iancu” din Brad, Hunedoara^[3], pe care l-a terminat ca șef de promoție în 1929. În același an, Zian Boca (cel care avea să devină Părintele ieromonah Arsenie Boca) se înscrie la Academia Teologică din Sibiu, pe care o absolvă în 1933. Primește - la recomandarea profesorului Nicolae Popoviciu - o bursă din partea Mitropolitului Ardealului Nicolae Bălan pentru a urma cursurile Institutului de Arte Frumoase din București.^[3] În paralel, audiază cursuri la Facultatea de medicină ținute de profesorul Francisc Rainer și prelegerile de Mistică creștină ale profesorului Nichifor Crainic de la Facultatea de Teologie din București. Fascinat de lucrarea Scara dumnezeiescului urcuș scrisă de Ioan Scărarul o traduce în limba română în doar 5 luni.^[3] Această traducere nu a văzut lumina tiparului. Remarcându-i talentul artistic, profesorul Costin Petrescu i-a încredințat pictarea scenei care îl reprezintă pe Mihai Viteazul de la Ateneul Român.^{[necesită citare]} Trimis de chiriarhul său, Nicolae Bălan, călătorește la Muntele Athos pentru a aduce manuscrisele românești și grecești ale Filocaliei. Aici are parte de o experiență duhovnicească formatoare pentru viața de călugăr pentru care optase încă din anii studenției de la Sibiu. În 1935 - ca absolvent al Academiei Teologice - a fost hirotesit citeț și ipodiacon. Pe 11 septembrie 1936 este hirotonit diacon celibatar de către mitropolitul Nicolae Bălan.^[3] În anul 1939 petrece trei luni la Schitul Românesc Prodromu de la Muntele Athos, apoi este închinoviat la Mănăstirea Sâmbăta de Sus (județul Brașov). În Vinerea Izvorului Tămăduirii din anul 1940 este tuns în monahism. În 1942 este ridicat la treapta preoțească și numit stareț al Mânăstirii Brâncoveanu pe care o renovează schimbând înfățișarea locurilor.
  Deja din 1940 declanșează la Mănăstirea de Sâmbăta de Sus ceea ce s-a numit „mișcarea de reînviere duhovnicească de la Sâmbăta”, de inspirație naționalist-legionară, despre care Nichifor Crainic spunea: „Ce vreme înălțătoare când toată țara lui Avram Iancu se mișca în pelerinaj, cântând cu zăpada până la piept, spre Sâmbăta de Sus, ctitoria voievodului martir Constantin Brâncoveanu!” Devine renumit ca mare duhovnic, părintele Cleopa va încerca să ia legătura cu el prin scrisori interceptate și confiscate de Securitate.

  În iarna anului 1944 profesorul Nichifor Crainic verifică la Sâmbăta de Sus traducerea starețului Arsenie Boca și a lui Serafim Popescu din Filocalie. Ultimul traduce Marcu Ascetul (v. Telegraful român, 15 ian. 1991). La publicarea în comunism a primelor patru volume din Filocalie numele lui Arsenie Boca nu mai este menționat. Fiind prigonit de Securitate, nu este amintit nici în Istoria Bisericii Ortodoxe Române de pr. dr. Mircea Păcurariu (Ed.Sțiința, Chișinău, 1993). Îl ajută pe părintele profesor Dumitru Stăniloae (fostul său profesor de la Sibiu) în demersul de a traduce Filocalia. Îi pune la dispoziție manuscrisele aduse din călătoria la Muntele Athos, îl încurajează la lucru, recitind textele, realizează coperta colecției, susține lucrarea pentru tipărire prin numărul mare de abonamente pe care le procură. În prima ediție a volumelor, Părintele Dumitru Stăniloae îl numește pe Arsenie Boca „ctitor de frunte al Filocaliei românești”. 

După ocuparea țării de către armata sovietică, Părintele Arsenie a fost arestat pentru prima oară la Râmnicu Vâlcea pe 17 iulie 1945, pentru participarea activă la mișcarea legionară, dus la București și eliberat pe 30 iulie 1945 în urma presiunilor bisericii. Apoi a fost arestat în 14 mai 1948, pentru ajutorul dat luptătorilor anticomuniști, foști legionari pregătiți și parașutați de americani în Munții Făgărașului. Atât pentru aceste fapte, cât și datorită notorietății sale, este schingiuit o lună și jumătate, silit să dea repetate declarații, fiind apoi eliberat (v. G.Enache, Părintele Arsenie Boca în atenția poliției politice, Ed.Partener, Galați, 2009). Mitropolitul Nicolae Bălan îl strămută de la Sâmbăta la Mănăstirea Prislop în noiembrie 1948. Acolo devine stareț, iar după ce sălașul s-a transformat în mănăstire de maici, a rămas ca duhovnic, cu întreruperi în perioadele de arestare și anchetare (1950, 1951, 1953, 1955, 1956). În 1959 comuniștii au risipit obștea și părintelui Arsenie Boca, deja martirizat prin închisori și la Canal, i-au interzis activitatea preoțească până la moartea ce a survenit după torturarea sa de Securitate.
În 15/16 ian. 1950 este a treia oară arestat. Face detenție „administrativă”, fiind dovedit vinovat, până pe 23 martie 1951 la Canal. Eliberarea s-a datorat Patriarhului Justinian care i-a semnalat lui Teohari Georgescu pericolul revoltării făgărășenilor. De Rusalii în 1953 este din nou anchetat, apoi este arestat la Timișoara, Jilava, Oradea pentru 6 luni din 5 oct.1955 până în aprilie 1956. În 1959 i se înscenează nereguli financiare pentru a fi scos abuziv din monahism și pentru a i se interzice să slujească la altar (post-mortem, în 1998, se revine asupra deciziei din 1959).
A urmat pribegia la București, unde a fost tot timpul ținut în marginalitate. A lucrat pe post de pictor bisericesc pana la pensionarea sa din 1968. El a ramas sub supravegherea încontinua a Securitații.
Din 1968 până în 1984 pictează biserica de la Drăgănescu, Giurgiu. La Sinaia, din 1969 și-a avut chilia și atelierul de pictură, unde s-a retras după 1984 și unde a și închis ochii, la 28 noiembrie 1989, în vârstă de 79 de ani. A fost înmormântat, după dorința proprie, la mănăstirea Prislop, la 4 decembrie 1989 prorocind că aici va fi loc de pelerinaj.
Mormântul părintelui Arsenie de la mănăstirea Prislop constituie azi unul din importantele locuri de pelerinaj din țară, în ultimii ani numărul de pelerini veniți pe 28 noiembrie fiind de 30 000 - 40 000 de oameni.
Afirmațiile că Pr. Boca ar fi fost aderent al mișcării antropozofice a ocultistului austriac Rudolf Steiner^[4], ceea ce i-ar fi influențat picturile de la Biserica din Drăgănescu, în care fantoma lui Iisus Hristos iese din lespedea mormântului^[4] sau că ar fi avut talente de mentalist^[5], sunt simple speculații, ficțiuni sau preluări de note (inexistente) din dosarul de la Securitate al Pr. Boca. 
Episcopia Devei și Hunedoarei a anunțat joi, 5 septembrie 2019, aprobarea documentației necesare pentru canonizarea Părintelui Arsenie Boca întocmite de Comisia specială teologică a Mitropoliei Ardealului. Dosarul complet și studiul document asupra sfințeniei vieții Cuviosului Părinte Arsenie vor fi înaintate spre examinare și decizie Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. 

Arsenie Boca

• 1992: Sidney Nolan, pictor australian (n. 1917)
• 2002: Dan Tufaru (n. 3 februarie 1944 - d. 28 noiembrie 2002) a fost un actor român de film și teatru. A absolvit IATC în 1965. A jucat mai întâi la Teatrul Național din Craiova, apoi la Teatrul Giulești, iar din 1976 fără întrerupere la Teatrul de Comedie pentru ca în ultimii ani ai vieții să joace pe scena Teatrului Evreiesc de Stat din București. A fost căsătorit cu actrițele Vasilica Tastaman, Anda Călugăreanu (cu care a avut o fiică, Ioana Tufaru) și Cristina Dogaru.^[2] Împreună cu Anda Călugăreanu și Florian Pittiș, au constituit un trio de mare succes la TVR în regia lui Alexandru Bocăneț. 

  FILMOGRAFIE

  • Păcală (1974)
  • Revanșa (1978)
  • Nea Mărin miliardar (1979)
  • Începutul adevărului (Oglinda) (1994)
• 2010: Leslie Nielsen, actor american de origine canadiană (n. 1926)
• 2015: Mircea Anca (n. 10 iunie 1960, Fărcașa, Maramureș - d. 28 noiembrie 2015^[2], București) a fost un actor și regizor român.
  A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică I. L. Caragiale, București, specializarea Actorie, promoția 1989, clasa profesor Sanda Manu, Adriana Popovici, continuată cu specializarea Regie de Teatru, promoția 2003, clasa profesor Cătălina Buzoianu.^[3] A fost actor al Teatrului Național București și profesor de actorie la Facultatea de Arte din cadrul Universității Hyperion din București. 

  FILMOGRAFIE

  • Dragoste pierdută (2008)
  • Băieți buni (serial) (2005)
  • Poveste neterminată (2003)
  • Patul lui Procust (2001)
  • Căpitanul Conan (1996)
  • Passion Mortelle (1996)
  • Polul Sud (1993)
  • Hotel de lux (1992)
  • Balanța (1992)
  • Kilometrul 36 (1989)
  • Maria și marea (1988)
  • Moromeții (1988)
  • Rezerva la start (1988)

ROLURI LA TEATRUL NAȚIONAL

• Contele de Salisbury – „Eduard al III-lea” de William Shakespeare, regia Alexandru Tocilescu, 2008
• Grigore Ruscanu - „Jocul ielelor” de Camil Petrescu, regia Claudiu Goga, 2007
• Moș Neagu - „Apus de Soare” de Barbu Ștefănescu Delavrancea, regia Dan Pița, 2004
• Sangoro - „Amanții însângerați” de Chikamatsu Monzaemon, regia Alexandru Tocilescu, 2001
• Doctorul - „Țăranul Baron” de Ludwig Holberg, regia Lucian Giurchescu, 2000
• Ulise - „Filoctet” de Sofocle, regia Andreea Vulpe, 2000
• Funcționarul - „Machinal” de Sophie Treadwell, regia Alexander Hausvater, 2000
• Regele Poloniei - „Regele și cadavrul” de Vlad Zografi, regia Andreea Vulpe, 1999
• Inspectorul - „Roberto Zucco” de Bernard Marie Koltes, regia Felix Alexa, 1995
• Montague - „Romeo și Julieta” de William Shakespeare, regia Beatrice Bleonț, 1994
• Ion Amaru - „Morișca” de Ion Luca, regia George Motoi, 1991 - 1992
• XX - „Emigranții” de Slawomir Mrozek, regia Vlad Stănescu, 1992 - 1993
• Michel - „Părinții teribili” de Jean Cocteau, regia Andreea Vulpe, 1992 - 1993
• Harap-Alb - „Harap-Alb” de Radu Ițcus după Ion Creangă, regia Grigore Gonța, 1991 - 1992
• Locotenent Gratze - „Avram Iancu” de Lucian Blaga, regia Horea Popescu, 1991
• Toffolo - „Gâlcevile din Chioggia” de Carlo Goldoni, regia Dana Dima
• Chirița, Un străin - „Patrihoții” după Vasile Alecsandri, regia Mihai Manolescu, 1991
• Bărbat șezând lângă femeia în picioare - „Mașinăria Hamlet” de Heiner Müller, regia Robert Wilson, Ann-Christin Rommen, 1991
• Harry Brewer - „Cine are nevoie de teatru?” de Timberlake Wertenbaker, regia Andrei Șerban, 1991
• Oreste - „O Trilogia Antică” după Euripide și Seneca, regia Andrei Șerban, 1990
• Toni - „Un anotimp fără nume” de Sorana Coroamă Stanca, regia Sanda Manu, 1987

PIESE DE TEATRU REGIZATE

• Cu ușile închise (Teatrul Național București)
• Adunarea femeilor (Teatrul Tineretului)
• Emigranții (Teatrul Tineretului)
• Regele Lear (Teatrul Tineretului)
• Visul unei nopți de vară (Teatrul Valah Giurgiu)

Sărbători

• Sf. Cuvios Mucenic Ștefan cel Nou; Sf. Mucenic Irinarh   (calendar crestin-ortodox)

• Albania: Ziua națională. Proclamarea Independenței de Stat față de Imperiul Otoman (1912)
• Mauritania: Ziua națională. Aniversarea proclamării independenței față de Franța (1960)
• Timorul de Est: Proclamarea Independenței (1975)
• Ziua Bucovinei.  Ziua Bucovinei este sărbătorită la 28 noiembrie, începând din 2015. La 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei adopta, la Cernăuţi, moţiunea unirii Bucovinei cu Regatul României.

  
  Legea nr. 250/2015 privind declararea zilei de 28 noiembrie, Ziua Bucovinei, a fost promulgată de preşedintele Klaus Iohannis la data de 28 octombrie 2015. A fost publicată în Monitorul Oficial la 30 octombrie 2015, potrivit www.cdep.ro.
  
  Propunerea legislativă prin care ziua de 28 noiembrie urma a fi sărbătorită în fiecare an ca Ziua Bucovinei a fost adoptată la 2 octombrie 2013, de Plenul Senatului. Camera Deputaţilor, forul decizional, a adoptat proiectul de lege la 7 octombrie 2015. Cu prilejul acestei sărbători, autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, precum şi instituţiile publice, pot organiza manifestări cultural-ştiinţifice, fondurile necesare putând fi asigurate din bugetele locale sau, după caz, din bugetele autorităţilor administraţiei publice centrale ori ale instituţiilor publice.
  
  În acest an, manifestările prilejuite de Ziua Bucovinei vor fi organizate conform restricţiilor impuse de epidemia de COVID-19 şi se vor desfăşura online, iar depunerile de coroane vor avea loc în cadru restrâns.
  
  ***
  Bucovina, anexată de Imperiul Habsburgic în 1775, a avut multe de îndurat în timpul Primului Război Mondial, ca urmare a repetatelor operaţii militare desfăşurate pe teritoriul său şi a ocupaţiei ruseşti din unele zone. Totodată, mii de tineri români au fost înrolaţi în armata austriacă. Pe de altă parte, numeroşi preoţi români, învăţători şi chiar ţărani simpli au fost ridicaţi de la vetrele lor şi trimişi în lagărele de concentrare. Aflată la întretăierea intereselor austriece, ruseşti, ucrainene, şi mai ales, după izbucnirea Revoluţiei din februarie 1917, au fost trasate numeroase planuri referitoare la viitoarea situaţie a Bucovinei, notează volumul ''Istoria românilor'' (vol. VII, tom II, Editura Enciclopedică, 2003).

   

  

   

  Decretul - lege prin care regele Fedinand I a consfintit unirea Bucovinei cu Romania, aparut in Monitorul oficial nr. 217, din 19 decembrie 1918/1 ianuarie 1919.

  Foto: (c) ARHIVELE NATIONALE ALE ROMANIEI/AGERPRES

  ---

  La 3/16 octombrie 1918, împăratul Carol I de Habsburg trimitea manifestul intitulat "Către popoarele mele credincioase" privind reorganizarea Austro-Ungariei într-o federaţie de şase state "independente" (austriac, ungar, ceh, iugoslav, polonez şi ucrainean), Transilvania rămânea în continuare în componenţa Ungariei, iar partea de nord-vest a Bucovinei, cu oraşele Cernăuţi, Storojineţ şi Siret, urma să intre în Ucraina, potrivit volumului "Istoria României în date" (Editura Enciclopedică, 2003).
  
  Răspunsul la această acţiune a venit la 6/19 octombrie 1918, când Adunarea de la Iaşi a românilor emigraţi din Austro-Ungaria a adoptat, în numele lor şi "al fraţilor subjugaţi de acasă", o Declaraţie prin care nu se recunoştea Monarhiei dreptul de a se ocupa de soarta românilor din Ardeal şi Bucovina. Românii ardeleni şi bucovineni îşi exprimau hotărârea să lupte "prin toate mijloacele şi pe toate căile, ca întreg neamul românesc să fie constituit într-un singur stat naţional şi liber, sub domnia Dinastiei române" arată volumul "Istoria românilor" (vol. VII, tom II, Ed. Enciclopedică, 2003).
  
  În aceste împrejurări, Consiliul Naţional Ucrainean a convocat, la Liov, Adunarea Naţională Constituantă, care a proclamat la 6/19 octombrie, "independenţa" teritoriului ucrainean în cadrul Austro-Ungariei, urmând ca acesta să înglobeze Galiţia orientală, Bucovina nord-vestică şi Rusia subcarpatică din nordul Ungariei. Proclamaţia de la Liov a produs o mare îngrijorare în rândul românilor din Bucovina. La rândul lor, deputaţii români din Parlamentul de la Viena au constituit Consiliul Naţional Român din Austria, iar la 16/29 octombrie 1918, venea declaraţia de răspuns a "Corpului voluntarilor transilvăneni şi bucovineni" la manifestul amintit mai sus, în care, exprimându-se voinţa românilor, se proclama dezlipirea provinciilor româneşti Transilvania, Banat, Maramureş şi Bucovina de la Austro-Ungaria şi reunirea lor cu România.
  
  La iniţiativa fruntaşilor bucovineni Iancu Flondor şi Sextil Puşcariu, în strânsă legătură cu evoluţia evenimentelor din Imperiu, cu acţiunile întreprinse de români în Transilvania şi faţă de ameninţarea politică şi militară a ucrainenilor, la 14/27 octombrie a fost organizată, la Cernăuţi, o importantă adunare naţională, la care au participat deputaţii din Parlamentul de la Viena, foştii deputaţi din ultima Dietă bucovineană, dar şi alţi reprezentanţi ai populaţiei româneşti. A fost adoptată o Moţiune prin care reprezentanţii poporului român din Bucovina se declarau "în puterea suveranităţii naţionale, Constituantă a acestei ţări româneşti". Adunarea Naţională Constituantă a Bucovinei a decis: "Reprezentanţii poporului din Bucovina întruniţi astăzi, în ziua de 27 octombrie 1918, în capitala Bucovinei, se declară în puterea suveranităţii naţionale Constituantă a acestei ţări româneşti; Constituanta hotărăşte unirea Bucovinei integrale cu celelalte ţări româneşti într-un stat naţional independent şi va purcede spre acest scop în deplină solidaritate cu românii din Transilvania şi Ungaria", conform lucrării "Istoria României în date" (Editura Enciclopedică, 2003).
  
  A fost format un Consiliu Naţional, alcătuit din 50 de membri reprezentând diferite pături sociale, "spre a conduce poporul român din Bucovina şi a-i apăra drepturile şi spre a stabili o legătură între toţi românii". Preşedinte era Dionisie Bejan. Consiliul Naţional a format Consiliul Secretarilor de Stat (cu caracter de guvern), compus din 14 membri şi un Comitet Executiv, prezidat de Iancu Flondor şi în componenţa căruia mai intrau Dionisie Bejan, Doru Popovici, Sextil Puşcariu, Vasile Bodnărescu, Radu Sbierea şi L. Tomoioagă. Hotărârile Adunării Constituante au avut o importanţă deosebită în desprinderea de Imperiul Austro-Ungar pe baza principiului autodeterminării naţionale, în vederea unirii cu Ţara.
  
  Abdicarea împăratului Carol I a aruncat întregul imperiu într-o stare de anarhie, teritoriul Bucovinei devenind locul de dispută între români şi ucraineni. În faţa acestei situaţii, Consiliul Naţional Român a cerut guvernului de la Iaşi să trimită de urgenţă trupe pentru a împiedica acţiunile ucrainenilor şi extinderea anarhiei bolşevice. Regele Ferdinand a încuviinţat această cerere, iar la 11 noiembrie, trupele române comandate de generalul Iacob Zadic au intrat în Cernăuţi. La 12 noiembrie, s-a întrunit Consiliul Naţional care a declarat că în virtutea hotărârii Constituantei din 27 octombrie, îşi impune autoritatea asupra întregii Bucovine.

   

  

   

  Decretul - lege prin care regele Fedinand I a consfintit unirea Bucovinei cu Romania, aparut in Monitorul oficial nr. 217, din 19 decembrie 1918/1 ianuarie 1919.

  Foto: (c) ARHIVELE NATIONALE ALE ROMANIEI/AGERPRES

  ---

  În aceste împrejurări, la 15/28 noiembrie 1918, în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan din Cernăuţi, s-au desfăşurat lucrările Congresului General al Bucovinei, la care au participat 74 de delegaţi ai Consiliului Naţional, 13 delegaţi ai ucrainenilor, şapte ai germanilor, şase ai polonezilor. S-au aflat la Cernăuţi, câteva mii de locuitori veniţi din diferite colţuri ale Bucovinei.
  
  Preşedintele Congresului, Iancu Flondor, a prezentat Moţiunea, care s-a constituit într-o hotărâtă declaraţie de unire, subliniind caracterul românesc al Bucovinei şi asuprirea naţională din 144 de ani de stăpânire străină. Astfel, membrii Congresului General al Bucovinei au hotărât: "Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru cu Regatul României". Atât reprezentantul polonezilor, Stanislaus Kwiatkowski, cât şi cel al germanilor, Alois Lebouton, s-au pronunţat în favoarea unirii, conform lucrării "Istoria românilor" (vol. VII, tom II, Ed. Enciclopedică, 2003).
  
  Prin decretul din 18/31 decembrie 1918, regele Ferdinand I a consfinţit actul unirii Bucovinei cu România, când doi reprezentanţi ai acestei provincii istorice, respectiv Iancu Flondor şi Ion Nistor au intrat în Guvernul României condus de Ion I.C. Brătianu. Parlamentul român, întrunit în şedinţă solemnă la 29 decembrie 1919, a confirmat actul Unirii.
  
  Unirea cu Ţara a celor două provincii româneşti - Basarabia, la 27 martie/9 aprilie 1918, şi Bucovina, la 15/28 noiembrie 1918 - a fost urmată şi încununată de actul istoric de la 1 decembrie 1918, când a avut loc Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, care a hotărât Unirea Transilvaniei, a Banatului, a Crişanei şi a Maramureşului cu România. AGERPRES/(Documentare - Irina Andreea Cristea; redactor Arhiva Foto: Mihaela Tufega; editor: Marina Bădulescu, editor online: Andreea Preda)

•