3. /29 NOIEMBRIE 2022 - RELIGIE ORTODOXĂ

Sfântul Mucenic Paramon și Filumen; 

Sfântul Cuv Pitirun;

Sfântul Mucenic Paramon și Filumen

Viața Sfântului Mucenic Paramon

Trăgându-i limba din gură, care mustrase și ocărâse pe chinuitorul voievod, au străpuns-o cu trestii ascuțite. Apoi i-au înfipt în toate mădularele alte trestii, după care l-au săgetat cu sulițele.

În vremea împărăției rău-credinciosului împărat Deciu, era la răsărit un voievod cu numele Achilin, care prigonea foarte mult pe creștini. Acesta a adunat odată în temniță un număr de trei sute șaptezeci de creștini și, vrând a merge la via sa din Valsatin, a poruncit să ducă pe mucenici împreună cu sine, pentru că urma să treacă pe lângă capiștea lui Poseidon, vrând să-i silească pe dânșii ca să aducă acolo jertfă idolilor.

Ajungând la capiște, îi silea pe sfinți să aducă jertfă necuratului lor zeu, Poseidon. Dar n-a putut să-i înduplece pe dânșii către voia lui cea necurată, nici cu îmbunări, nici cu amenințări. S-a întâmplat a trece pe acolo un bărbat cinstit cu numele Paramon, de credință creștină. Acesta, văzând atâta mulțime de sfinți mucenici pregătiți pentru pătimire, a stat înaintea capiștei idolești și a strigat cu glas mare: „O, cât de mulți drepți sunt înjunghiați fără vină, de necuratul voievod, pentru că nu se închină idolilor lui celor fără de suflet și muți”.

Acestea zicându-le în auzul tuturor, a pornit în calea sa. Iar voievodul, auzind aceste cuvinte ale lui Paramon, s-a aprins de mânie și a poruncit slugilor ca îndată să-l ajungă și să-l omoare pe acesta. Iar fericitul Paramon, neștiind acea poruncă a voievodului, mergând pe calea sa, iată l-au ajuns slugile păgâne ale necuratului voievod și l-au prins pe el. Și mai întâi, trăgându-i limba din gură, care mustrase și ocărise pe chinuitorul voievod, au străpuns-o cu trestii ascuțite. Apoi i-au înfipt, în toate mădularele lui alte trestii, după care l-au săgetat cu sulițele.

Și așa Sfântul Mucenic Paramon și-a dat cinstitul suflet în mâinile lui Dumnezeu. În același timp și sfinții mucenici, cei mai înainte pomeniți, trei sute șaptezeci, munciți fiind lingă capiștea lui Poseidon, au fost tăiați pentru mărturisirea lui Hristos.

Viața Sfântului Sfințit Mucenic Filumen de la Fântâna lui Iacov

Părintele Filumen a slujit ani de zile închinătorilor de la Locul Fântânii. A trait în bună înțelegere cu arabii din regiune care îi cinsteau felul simplu de a fi, gata de a întinde oricui o mână de ajutor, și dragostea lui față de toți.

Sfântul Filumen (după numele de mirean Sofocle), s-a născut în Lefcosia la 15 Octombrie  1913. Părinții lui erau dreptcredincioșii Gheorghe și Magdalini. Era frate geamăn cu Elpidie (Alexandru, după numele de mirean) și de mici s-au deosebit de ceilalți prin dragostea pe care o aveau față de Dumnezeu și de aceea de foarte timpuriu s-a aprins înlăuntrul lor dorul pentru viața monahală. În anul 1927, la vârsta numai de 14 ani au plecat împreună la Sfânta Mănăstire Stavrovouniou, după ce au primit binecuvântarea duhovnicului lor, dar și a evlavioșilor lor părinți. Acolo au rămas aproape 6 ani, când exarhul Preasfântului Mormânt i-a luat ca să studieze la Gimnaziul Patriarhiei la Ierusalim, unde s-au aflat elevi în 1934, la Școala Sfântului Sion. 

În 1937, au fost tunși monahi, Sofocle primind numele Filumen și Alexandru, numele Elpidie. Pe 5 Septembrie al aceluiași an au fost hirotoniți diaconi și în 1939 au absolvit Gimnaziul Patriarhiei. Părintele Elpidie a plecat din țara sfântă, slujind în alte locuri. Sfântul Filumen a rămas la Ierusalim pentru 45 de ani fără întrerupere, până la mucenicia lui. În anul 1943, a fost hirotonit preot și, după ce a trecut prin diferite ascultări la Patriarhie și a fost rânduit în diferite locuri, slujind întotdeauna cu răspundere și cu frica lui Dumnezeu, dar și cu multă dragoste față de părinții tafioți[1], la data de 8 Mai a anului 1979 a fost transferat la fântâna lui Iacov, unde a slujit până la moartea lui martirică, pe 29 Noiembrie a aceluiași an. Acolo a întâmpinat multe probleme de la evreii fanatici care în continuu îl amenințau că dacă nu va părăsi fântâna și nu își va lua icoanele și pe Răstignit să plece, îl vor ucide. El însă le răspundea că nu va părăsi niciodată locul de închinăciune și pelerinaj, ci că este gata chiar să mucenicească precum se cuvine unui credincios păzitor al lui. În seara zilei de 29 Noiembrie a anului 1979, care a devenit ziua de pomenire a Sfântului Sfințit Mucenic Filumen, niște evrei fanatici au pătruns în spațiul fântânii lui Iacov și în timp ce Sfântul săvârșea vecernia l-au atacat cu o secure, l-au maltratat și la sfârșit l-au omorât. Mucenicia lui a fost înfricoșătoare, deoarece călăii lui l-au lovit fără milă peste față și i-au tăiat degetele de la mâna dreaptă. În continuare, au vandalizat Biserica și Crucea și au aruncat o grenadă, distrugând locul.

Este cutremurătoare mărturia părintelui Sofronie care a luat cinstitele moaște ale mucenicului, ca să-l îmbrace și să-l pregătească de înmormântare, că a rămas 5 zile după martiriul lui cald și moale și „l-a ajutat” pe gheronda Sofronie să-l îmbrace. Cutremurătoare este de asemenea mărturia fratelui său după trup, părintele Elpidie, care, chiar dacă era la multe mile distanță, a auzit glasul părintelui Filumen spunându-i: „Fratele meu, m-au ucis pentru slava lui Dumnezeu. Te rog, să nu te revolți”.

Biserica îl cinstește ca sfânt pe data de 29 Noiembrie  și cortul lui plin de bună mireasmă și făcător de minuni se află înlăuntrul noii sfintei și măreței biserici, cu hram întreit, care a fost zidită la fântâna lui Iacov, în numele Sfintei Foteini Samarineanca, a Sfântului Filumen și a sfântului Iustin. Ctitor al acestei noi biserici este Părintele Arhimandrit Iustin, căruia Sfântul Filumen i se arată adeseori și îl ocrotește de atacurile evreilor fanatici care continuă și împotriva Părintelui Iustin și a sfântului loc de închinare și pelerinaj al creștinilor. Mii de ortodocși vin în fiecare an să se închine la sfintele lui moaște la Fântâna lui Iacov în Samaria.

(Tripticul Bisericii Sfantului Filumen de la Fantana lui Iacob din Samaria)

[1] Adică părinții Sfântului Mormânt.

Sfântul Cuv Pitirun

Ascultarea în toate este grea, dar roadele ei sunt cele mai dulci

Avva Ioan, cunoscut pentru marea sa ascul­tare, fiind trimis să aducă balegă de bou de către părintele său, Avva Pavel, dintr-un loc unde locuia o leoaică, întrebă pe Bătrân: „Dar ce voi face dacă vine leoaica?”. Atunci Bătrânul, glumind, i-a zis: „De va veni asupra ta, leag-o și adu-o aici!”.

Foto: Pr. Benedict Both

Într-una din pilde, unul dintre frați este îndemnat de părinte să meargă de dimi­neață și să mănânce dintr-un dud îmbietor. Fiind vineri, ucenicul nu s-a dus, „pentru post”. Vrând însă să înțeleagă socoteala Bă­trânului, îl întreabă: „Pentru Dumnezeu, spune-mi socoteala aceasta... Ce trebuia să fac?”. Atunci, Bătrânul îi lămurește uceni­cului puterea ascultării în toate, semn văzut al încrederii sale: „La început, Părinții nu gră­iesc fraților drept, ci mai mult cele strâmbe. Și de vor vedea că fac cele strâmbe, nu le mai grăiesc cele strâmbe, ci adevărul, știind că la toate sunt ascultători” (Avva Iosif cel din Panefo, în Patericul, p. 111).

Această deschidere a ucenicului către Bătrânul său trebuie păzită întru toate, doar ea putându-l feri de rătăcire: „Voiesc să știu,” – arăta, în acest sens, Avva Antonie – „de este cu putință, și câți pași face călugărul sau câte picături bea în chilia sa; toate trebuie cu îndrăzneală să le vestească Bătrânilor, ca nu cumva să greșească întru dânsele” (Avva Antonie, în Patericul, p. 14).

Acest început întru ascultare va avea asupra ucenicului o putere ocrotitoare, dând suplețe sufletului. Avva Isaia arăta despre „cei ce încep bine și se supun Sfinților Pă­rinți: vopseaua cea dintâi nu iese, precum se întâmplă la porfiră. Și după cum ramurile cele tinere se întorc și se pleacă lesne, așa fac și noii începători fiind întru supunere” (Avva Isaia, în Patericul, p. 83).

Ascultarea, ca expresie a încrederii în pă­rintele duhovnicesc, merge până la a răbda cu înțelegere ocara. Răbdând ocara din par­tea părintelui, pe drumul anevoios al cură­țirii sale, ucenicul își curățește sufletul de ocara patimilor ascunse.

„Nimic nu folosește pe noul începă­tor” – învață Avva Isaia – „așa de mult ca ocara. Că precum este pomul care se udă în toate zilele, așa este noul începător care se ocărăște și suferă” (Ibidem).

Roadele ascultării în inima sa îl vor în­văța curând pe ucenic să o prețuiască și să o păzească.

În primul rând, curățirea de gândurile „rele și spurcate care strică și mănâncă inima omului, precum cariul strică și mă­nâncă lemnul”, căci „precum șarpele, dacă iese din vizuina sa îndată fuge, așa și gân­durile rele, descoperindu-se, îndată pier” (Patericul, p. 255).

Eliberat de tiranicul său „bun plac”, ucenicul începe să preguste odihna sufle­tului: „Fă-te defăimat și voia ta o leapădă și te fă fără grijă și vei afla odihnă” (Avva Sisoe, în Patericul, p. 43).

Desigur, odihna sufletului este urmă­toare blândeții și smereniei învățate prin ascultare: „Învățați-vă de la Mine, căci sunt blând și smerit cu inima, și veți afla odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29). Viețuirea împreună cu alții, încadrarea într-o viață de obște care presupune slujire și răbdare, este de mare preț. Astfel, Patericul redă pilda Sfintei Isidora care viețuia într-o mănăstire „ca de patru sute de maici”. Despre ea s-a desco­perit Sfântului Pitirun, „bărbat preaiscusit și puternic îmbunătățit”, că „are diademă pe cap” (sfântul fusese întrebat în vedenie: „Vrei să vezi femeie mai cucernică decât tine?”). Puterea cucerniciei și rugăciunii ei – „niciodată nu și-a lăsat mintea ca să se depărteze de la Dumnezeu, în felurite chi­nuri, tuturor răbdând...” – venea din în­săși slujirea ei: „Tuturor ca o roabă supunându-se și făcându-se ca un burete al soborului”, împlinind cu pilda vieții ei cuvântul Mântuitorului: „Cel ce voiește să fie mare să fie tuturor slugă” (Matei 20, 27). Și cu toate că de toți era „ocărâtă și îmboldită și multora le era urâtă, niciodată n-a ocărât pe nimeni, n-a cârtit, n-a grăit grai mic sau mare...” (Paladie, în Patericul, p. 230).

Atât l-a covârșit pe Avva Pitirun puterea slujirii și smereniei ei, încât i-a făcut plecăciune. Iar maicilor contrariate de gestul său, care erau convinse că „este nebună”, le-a răs­puns: „Voi sunteți nebune, iar aceasta este mai bună și decât mine. Este Amma, adică maică duhovnicească” (Ibidem).

Într-adevăr, puterea de a se supune întru toate cu smerenie este semnul adevăratei sporiri duhovnicești, a devenirii întru mo­nah: „Atunci, luând Zaharia culionul din cap, l-a pus sub picioare și călcându-l, a zis: «De nu se va zdrobi omul așa, nu poate să fie monah»” (Avva Zaharia, în Patericul, p. 78).

Petrecând 40 de ani în viața de obște, Avva Daniil „s-a liniștit apoi la Schit”. Din experiența ambelor viețuiri „a aflat că cei care petrec în viața de obște, mai mult și mai degrabă decât cei ce se liniștesc, spo­resc în lucrarea faptelor bune, de vor avea supunerea din inimă curată” (Avva Daniil, în Patericul, p. 61). Într-ade­văr, „cel ce șade în ascultare de părinte duhovnicesc” – învață Avva Ruf – are mai multă plată decât cel ce petrece singur în pustie” (Avva Ruf, în Patericul, p. 205).

Dacă boala și moartea au intrat în lume prin păcatul neascultării, cei care au ur­mat cu credință porunca ascultării față de părinte – și, prin părinte, față de Dumne­zeu – au primit în sufletele lor roadele minunate ale acestei ascultări, au dobândit făgăduințele Domnului. Avva Mios arată acestea fraților, zicând: „Ascultarea este în loc de ascultare și oricine ascultă pe Dumnezeu, și Dumnezeu îl ascultă pe el” (Avva Mios, în Patericul, p. 151), iar Avva Yperehie îi întărea pe ucenicii săi în credință în același fel: „Odor scump este călugărului ascultarea. Cel care a câștigat-o va fi ascultat de Domnul și cu îndrăzneală va sta înaintea Celui Răstignit” (Avva Yperehie, în Patericul, p. 233).

Întăriți cu puterea credinței, ucenicii urcă prin ascultare „din putere în putere”, devenind minunați chiar în ochii părinților lor duhovnicești, precum vedem în pilda ce urmează. Avva Ioan, cunoscut pentru marea sa ascul­tare, fiind trimis să aducă balegă de bou de către părintele său, Avva Pavel, dintr-un loc unde locuia o leoaică, întrebă pe Bătrân: „Dar ce voi face dacă vine leoaica?”. Atunci Bătrânul, glumind, i-a zis: „De va veni asupra ta, leag-o și adu-o aici!”. Deci s-a dus fratele acolo seara și, iată, a venit leoaica asupra lui. Iar el, după cuvântul Bătrânu­lui, s-a repezit să o prindă și a fugit leoaica. Și alergând după ea, zicea: „Așteaptă! A zis părintele meu să te leg!”. Și prinzând-o, a legat-o. Și iată a venit, ținând leoaica le­gată. Și văzându-l, Bătrânul s-a minunat” (Avva Ioan, ucenicul lui Avva Pavel, în Patericul, p. 117).

Cunoscând din experiența viețuirii sale, dar și dintr-o minunată vedenie, puterea ascultării de a reface condiția paradisiacă a omului căzut, Avva Ruf îi înalță în fața ucenicilor săi un adevărat imn de slavă: „O, ascultare, mântuirea tuturor credincio­șilor! O, ascultare, născătoarea tuturor fap­telor bune! O, ascultare, aflătoarea Împărăției! O, ascultare, care deschizi Cerurile și sui pe oameni de la pământ! O, ascultare, hrănitoarea tuturor sfinților, din care au supt lapte și prin care s-au făcut desăvârșiți! O, ascultare, care ești locuitoare împreună cu îngerii!” (Avva Ruf, în Patericul, p. 205).

(Arhimandritul Nichifor Horia, Duhovnicia Patericului, Editura Doxologia, Iași, 2013, pp. 99-105)